PLANUL LUI DULHAN.
Era cătră mijlocul lui noiemvrie.
— În zilele cele cumplite când năboiau dușmanii ca apele prin toate strâmtorile munților. Și mă aflam cu regimentul 50 de infanterie pe lângă Dragoslave, într-un loc căruia îi zice Valea Cârstei. Acolo erau pripoarele arse de brume și crușite de sânge. Se băteau oamenii în pustietăți, sub colții muntelui Pietrosul. Pe poteci pe care nu le călcaseră din veacuri bătrâne decât ciobanii cu căciuli de oaie, se arătase „limbă străină”, cum ziceau năcăjiții noștri soldați. Și tunurile treziseră vechile singurătăți; le țineau deștepte zi și noapte, într-o bubuire înfricoșată, al cărei profund fior trecea din stâncă în mine.
— Când îmi plecam fruntea istovită de vegheri și trude pe aspra cremene…
Eram cu compania mea îngropat în coborâșul văii. Troieneau vânturile de toamnă peste noi frunzarele c-un foșnet de mâhnire. Și pâclele de sară parcă intrau și-n sufletele noastre: căci viața ce-o ducem, între cer și râpă, între necunoscuturi, între țiuiturile gloanțelor, sub zvâcnirea necontenită a tunului, era mai mult o neliniște înfrigurată.
Și eu și trupa, de săptămâni nu ne dezbrăcasem. Din trecutul cel fericit, moale și îmbielșugat, ieșisem deodată violent și pentru totdeauna. Căzusem parcă într-un infern al trudei fără somn.
Dușmanii erau foarte aproape, între zimții suri ai muntelui. Apăruseră într-o dimineață rece, într-o bruscă învălmășire de granate și focuri de armă, și se tupilaseră în vecinătate.
Îi vedeam: erau oameni blonzi, cu ochii triști, nedumeriți parcă de furtuna care-i smulsese de la căminuri și-i îmbulzise în aceste pustii depărtări. Ca ascultând de impulsiuni mecanice, se mișcau spre noi, se zbăteau în descărcările armelor și mitralierelor, și se prăbușeau îndărăt când chinuiții noștri oameni ieșeau cu baionetele.
— Contraatacând cu mohorâtă mânie.
După crude jertfe, se lipiră de stâncă istoviți, așteptând alte valuri, din urmă. Trudiți, vegheam și noi, observându-i, în zilele acelea de răpciune, scurte și de coloarea brumei. Vegheam și-n lungul nopților reci: patrulele se șupureau ca sălbătăciunile, necontenit, dincolo de șanțuri.
Oamenii noștri simțeau cu disperare că în curând vom fi covârșiți. Ș-atunci îndârjirea îi purta spre lovituri de îndrăzneală. Împingeau recunoașterile de noapte până în șanțurile nemților și uneori lăsau să cadă în sfaturile lor granate, care clipeau aprig, izbucneau și umpleau prăpăstiile de un fel de muget fioros. După asemenea isprăvi împușcăturile pârâiau toată noaptea și tunurile cele mari începeau lătrături fantastice de dihănii nevăzute și enorme ascunse în cotloanele munților.
Între oamenii aceștia mâhniți și îndrăzneți aveam acolo pe unul – Dulhan. Era un soldat prost, lat în umeri, cu ochii blajini, cu obrazul ars de soare. Vorbea încet, umbla moale, bălăbănindu-și mânile mari.
— Niște labe bătătorite și negre, cu degetele noduroase.
Toată ziua sta ticnit fumându-și capetele de țigară, într-o cugetare adâncă. Sara, mânile-i uriașe începeau să se frământe în juru-i, ca niște gângănii străine de el… Îl întrebai într-un rând:
— Ce tot te foiești? Ce cauți întruna, Dulhan?
El îmi răspunse, cu ochii înainte, țintă, spre „limbile străine”:
— Mă uit la dânșii, domnule locotenent, și le pregătesc o leacă de nuntă pe la noapte…
Între noi și nemți se ridica o colibă mare de scânduri.
— O odaie, cum îi spuneau oamenii din văi. Din ascunzișul ei deseori clămpănea spre noi cu răutate și îndârjire o mitralieră. Patrulele de noapte încercaseră atacuri mute asupra odăii; nu izbutiseră însă să facă vreo ispravă. Nopțile erau oarbe, locurile priporoase, căpcăni pândeau la fiecare pas: drumul spre odaie era un fel de cale a morții.
— Domnule locotenent, îmi zise Dulhan, tot stau eu și mă chitesc cum am face cu cățeaua ceea a neamțului. Fel și chip mă gândesc. Mitralira ceea îi așezată pe cale neîntoarsă. Cum să fac s-o prindem?
— Dulhan, îi zic eu; cu puțintel curaj toate se pot face.
— Coraj este, domnule locotenent, îmi răspunse soldatul cu vocea-i groasă; dar aicea se vede treaba că trebuie ș-o leacă de glagori. Au pornit împotriva ei, domnule locotenent, mulți oameni de la noi: ș-au lăsat acolo capetele. Acu o săptămână s-a dus și dus a fost domnu sergent Danțuș. Era om viteaz, domnule locotenent. Păcat de dânsul! Eu, ce-aș putea face, la asta mă gândesc. Planuri n-am. Da' poate m-or lumina într-o noapte Dumnezeu și Maica Domnului!
Cu mânile-i bătătorite tot mângâia și rânduia lângă el trei granate mari, lungărețe.
— Dulhan, fii cuminte și bagă de samă… Îi zisei eu cu prietinie, părăsindu-l.
El se ghemui în șanț, cu fruntea încrețită și cu ochii ațintiți, cu obișnuita-i înfățișare amărâtă.
Noaptea se scurse cu tresăririle obișnuite, cu focuri de armă și cu bătăi spărioase de tun. În zori, amorțit de frig și nesomn, tocmai mă pregăteam să fac obișnuita inspecție pe linia santinelelor, când zării pe Dulhan lângă postul de comandă.
— Ce-i Dulhan? De unde vii?
— Domnule locotenent, vorbi el amărât; am cercat, dar degeaba! Dacă n-am eu carte, așa ca un domn ofițer, să mă uit pe hartă și să fac un plan… Iaca, mi-am pierdut noaptea degeaba. Așa mă chinuiesc de-o mulțime de vreme. Mergeți pe linie, domnule locotenent?
— Da.
— Merg și eu cu dumneavoastră.
— Bine, Dulhan, haidem.
— Da, domnule locotenent. În astă dimineață, urmă el, a dăruit Cel-de-sus o pâclă așa de deasă, că-și dă neamțul cu degetele-n ochi. Așa-i de deasă că poți s-o tai cu baineta… Astănoapte, străluceau stelele ca lumânările. De asta n-am putut face nimica. Acu mi se pare că s-ar putea face ceva, dar știu eu ce? Dacă nici acu nu m-apropii de odaie, apoi mai bine mă făcea maica un mânz și mă mânca un lup!
Pe când el încă vorbea stăpânit, pornirăm cu luare-aminte în lungul liniei. Dulhan se ținea la stânga mea, spre inamic, cu pușca sub braț. Nu vedeam nimic. Străjile răsăreau deodată înainte-ne, ca din pământ.
— Uite, domnule locotenent, îmi șopti deodată Dulhan; aici este un brăduț rupt. Pe-aici am trecut noi, drept azi e săptămâna, cu domnu sergent Danțuș, la odaie. El râdea și spunea câte-o drăcie. Câți nemți și unguri călcase el domnule locotenent, să am eu atâtea oi, aș fi om de samă, domnule locotenent, și m-aș alege dipotat… Dar i-a fost scris să-l muște și pe el cățeaua. Nu s-a mai întors. Totdeauna viața noastră-i în mâna lui Dumnezeu. Nu-i așa, domnule locotenent?
— Așa-i, Dulhan.
— De aceea și eu, domnule locotenent, umblu prin războiul ista fără teamă. Cum mi-i scris. Sărac, amărât și trudit, pot cădea oricând subt o tufă. Cine să-ntrebe de mine? Unde-i Dulhan? Nu mai este Dulhan. Trec ceilalți și el rămâne. Pot să pier oricând și la mine-n sat, în Vrancea, poate n-ajunge nici numele. Dar dacă Dumnezeu vrea să-mi mai văd nevasta și copiii și să mă-ntorc la sărăcia mea, nu se prinde glonțul de mine, domnule locotenent, cum nu se prinde nuca de părete. Pân' ce-a zice Dumnezeu destul, trebuie să năcăjim și să ne facem datoria!
Vorbind așa încet, prin pâcla deasă a zorilor, soldatul coti, se depărtă de mine și se îndreptă cu liniște spre odaie.
Deodată se opri și păru a asculta, atent. Mai făcu vreo câțiva pași, iar se opri ascultând; apoi se întoarse cătră mine.
— Domnule locotenent, îmi șopti el, întinzându-se spre mine, cu mâna pâlnie la gură; sunt nemți la odaie. Îi aud cum desprind scânduri. Rebegesc, săracii, și le trebuie foc.
Îndată, în adevăr, se auziră deslușit pârâituri de scânduri rupte și desprinse. Oameni, dindărătul meu, din șanțuri, se ridicaseră pe creste și se apropiau. Zgomotele din pâclă parcă-i ațâțau și-i îndemnau într-acolo.
— Trăiți, domnule locotenent, șopti repede Dulhan, dumneavoastră ați ieșit fără armă. Luați-o pe a mea.
Îmi întinse arma. Și pe când eu stam încă la îndoială, el trecu repede spre zgomotele întețite.
— Ne trebuiește un prizonier, Dulhan, strigai eu înăbușit. El îmi făcu semn de liniște cu mâna, și se întoarse atent spre odaia nevăzută.
— Nu știu cu ce plan să-i iau… mormăi el și se scărpină năcăjit la ceafă. Soldații trecuți peste creste se țineau în dosul lui.
Deodată o suflare de vânt rece veni din văgăunile munților. Ca la o comandă, perdeaua de negură se dădu la o parte de peste coliba de scânduri. Soldații dușmani, dezarmați, rămaseră parcă în aer. Lepădară scândurile; brațele le căzură. Priveau cum pâcla luneca, cum descopere pe Dulhan și pe tovarășii lui.
Cu capetele aplecate înainte, cu ochii holbați, priveau spărioși și nehotărâți. Dulhan, care era ca totdeauna chinuit de ideea unui plan.
— Tresărind, puse mâna la geantă și trase pânea.
— Măi Iohan! strigă el c-un fel de prietinie; iaca o pâne, măi Iohan! Lucru rar în țara voastră. Na pâne, măi!
Și hotărât, trecu spre nemți cu pânea întinsă. Străinii șovăiau încă. Dar la vederea oșteanului singur și dezarmat, se hotărâră pripit. Se repeziră ferindu-și unul altuia brațele. Din cei zece care erau la colibă, doi ajunseră întâi la Dulhan și-i răpiră pânea din mână, parc-ar fi încleștat-o cu ghiarele. Când se întoarseră aceștia, ceilalți îi primiră între piepturi, și mâni multe începură a se zbate, aproape cu dușmănie, în jurul pânii lui Dulhan.
În sfârșit, din pânea îmbucătățită începură a mușca hulpav cu toții, întorcând peste umăr zâmbete largi și prietinești cătră Dulhan. Unii se scotoceau prin buzunări și scoteau țigări.
— Făcând și ei la rândul lor semne spre noi:
— Cigaretten! Cigaretten!
Dulhan, deodată, sprinten, păși spre țigări. Le primi, râzând, apoi prinse a frământa cu limba, răsunător, o vorbă străină:
— Faer! Faer! Și adăogi românește: Scoateți, bre, careva o drăcie cu benzin…
Și făcea semne, ca și cum ar fi scăpărat.
În același timp, aplecându-se fulgerător printr-o spărtură a colibei, apucă ceva și trase cu hotărâre. Avea mișcări rupte, grabnice și sigure. Scoase mitraliera și o împinse cătră ceilalți oameni, care se apropiau șovăitori.
Dar nemții isprăviseră de înghițit bucățile de pâne. Cei care scoaseră „drăciile cu benzin” le cufundară repede înapoi în buzunare, și, îndemnându-se cu strigăte scurte și guturale, se năpustiră la Dulhan.
Mitraliera făcuse picioare. Iar Dulhan rămăsese singur, învălmășit. Eu, de la locul meu, pușca n-o puteam întrebuința. Îmi socoteam soldatul pierdut. Îi strigai aproape fără voie:
— Nu te lăsa, Dulhan!
— Da' nu mă las eu, domnule locotenent, îmi răspunse el foarte natural, îndesându-și c-o mișcare bruscă pe ceafă căciula de oaie. Și dintrodată, tresărind năprasnic din liniștea lui, se scutură de cei care-l atinseră și începu a-i lovi cu pumnii lui uriași.
Fiecare lovitură dărâma. Era o priveliște comică, în circul de negură. Unii, loviți după cap, îngenuncheau. Alții, năvălind din nou, se prăvăleau în dreapta și-n stânga lui, loviți când cu umărul stâng, când cu cotul drept. Și mânile-i negre aveau mișcări fantastice.
— Parcă erau niște ghioage cu rădăcinile rășchirate. Năvălitorii rămaseră zvârliți îndărăt ca niște lucruri netrebnice. Scuturându-se și mârâind ca un zăvod, Dulhan se trase pe potecă, spre mine.
Cei căzuți în tină se ridicau într-o rână și priveau după el cu spaimă și cu mirare. Cu larmă, alții se năpustiră spre șanțurile lor, intrară în ceață; și îndată izbucniră împușcături. Gloanțe țiuiră în juru-ne, pe când Dulhan mă împingea rânjind la adăpost, printre cei care târâiau gâfâind mitraliera.
Pregătindu-și o țigară din cele dăruite, soldatul îmi zise cu oarecare mândrie, făcând cu ochiul spre „limbile străine”:
— Ei cred c-așa merge: tot cu pușca și cu șurubării. Acu văd că trânta dreaptă-i mai bună, că-i pe dreptate!
Deodată păru a înțelege că toată afacerea asta a fost un plan de război, și se așeză întunecat și serios la locul lui.
— Mi-a venit așa dintrodată, domnule locotenent, grăi el zâmbitor. Așa a vrut Dumnezeu să le iau catolnicilor cățeaua!
Cu ochii pe mânile-i bătătorite, tăcu neputând să mai deie nici o lămurire.