Prânzul

PRÂNZUL.

Roșiorii și călărașii noștri, la sfârșitul lunii lui august, erau la Dolni-Etropol, aproape de podul de piatră de peste Vid. Sentinele se întindeau spre miazănoapte până la Bivolar și spre miazăzi până la Dolni-Dubnic, unde erau rușii la Lascarev.

În dimineața de 28 august, pe la cinci ceasuri, după ce porniră iscoadele, începu a se pregăti mâncarea, mâncare ca pe vremea aceea: zamă lungă ca s-ajungă, porumb copt, pesmete sălciu și alte bunătăți de-acestea. Caii ronțăiau liniștiți ovăsul și porția de fân și flăcăii umblau printre ei potrivind halaturile și cercetând chingile.

Călărașii de la garda-mare, din dreptul podului de peste Vid, așteptau vești de la turci. Iar, până una alta, Neculai Pintilie fruntașul, ajutat de câțiva soldați, rânduise în jurul unui jar strașnic, în coloane de atac, câteva batalioane de păpușoi. În preajma focului stăteau cinchiți căprari și oșteni și ascultau palavrele fruntașului Pintilie.

Vremea era limpede și liniștită, și deasupra Vidului plutea încă ceața dimineții. În urmă, prin marginea porumbiștilor, ori pe drumul singuratic al Dolni-Etropolului, se strecurau călăreți în tăcerea dimineții. O liniște mare plutea din cer. La răsărit, se grămădiseră munți de nouri, și o umbră posomorâtă umplea întinderile de jos; numai sus, în limpezimea văzduhului, unde cântau ciocârliile, săgetau fâșii luminoase.

Fruntașul Pintilie își mustra ajutoarele:

— Mă Gavril Lungu! Mă dihanie! Când e vorba să te îndopi, te pricepi, dar un păpușoi nu ești în stare să întorci la vreme. La ce ți-i gândul? Ți-a stat pântecele de santinelă și-acum i-i foame? Las' c-ai să crapi acuși, nu te teme, de-au să-ți pârâie fălcile!

Gavril Lungu, țiganul, rânji cu bunătate, apoi începu a întoarce iute porumbii. Îi apuca cu două degete, îi răsucea, apoi își scutura mâna friptă și și-o ducea la gură suflând într-însa.

— Îs fierbinți al dracului, domnule fruntaș!

— Or fi fiind, mă camarade! Da's și buni al dracului!

Celelalte ajutoare urmăreau cu cea mai mare băgare de samă rumenirea boabelor, ca și cum ar fi fost vorba de viață și de moarte. Iar fruntașul Neculai îi ținea din scurt; numai din când în când obrazul lui ars de vânturi, cu ochii foarte vioi, se lumina într-un zâmbet poznaș; atunci zvârlea o glumă care aducea o rază de soare pe toate fețele.

În jurul șirurilor cinchite, umblau ofițerii. Vorbeau de Plevna, de Opanez, de Osman, îi priveau în zare, peste Vid, cu binoclurile. Dar în depărtări nu se vedeau decât fantasmele albe ale negurilor, încet-încet însă, hohotirile înăbușite ale celor care coceau păpușoii și ale privitorilor îi câștigară, își lăsară binoclurile să atârne și se apropiară și ei.

— Trăiți, domnule căpitan! zise fruntașul Pintilie, aici se pregătește mare ospăț!

— Or fi fiind buni porumbii, mă Pintilie?

— Care nu se mai află, domnule căpitane! Mierea lui Dumnezeu!

— Atunci ia zvârle unul încoace, mă camarade!

Pintilie alese câțiva porumbi bine copți, se sculă, trecu printre rânduri și-i împărți căpitanului și ofițerilor.

— Așa friptură bună rar întâlnești, vorbi el întorcându-se la locul lui. Nici cazacii, ieri, când au trecut pe la Trestenic, n-au dobândit ceva mai de samă.

— Dar ce-au făcut cazacii ieri, la Trestenic? întrebă căpitanul, cu gura plină.

— Ce să facă, trăiți, domnule căpitan? Au dosit un godac de-un an. Îți era mai mare dragul să te uiți la el. Și să vezi cum l-au curățit și l-au grijit: neam de neamul lui nu cred să fi avut așa cinste.

— Cum, mă, s-au apucat să fure? Se poate una ca asta?

— D-apoi păpușoii, crezi că i-am cumpărat, domnule căpitan?

Și fruntașul începu a împărți friptura la cei din jur.

— Oamenii iștia de pe aici ori îs cărpănoși ori prea năcăjiți!

— Așa-i, strigă un sublocotenent pitic, poreclit Clopot, pentru că de obicei nu-i mai tăcea gura. I-am văzut eu, domnule căpitan, cu ochii mei, cum au ascuns mâncarea, când am intrat în casă. Și pe loc au început a se văita că n-au și n-au și iar n-au! Ce vrei să facem?

— Bine, așa-i.

— Zise căpitanul mușcând cu poftă de porumb; dar legea-i lege…

— Legea-i lege! strigă Clopot crăcănându-se și dând din mâni; dar soldatul care sufere și tace, să moară de foame? Și începu a se răsuci în loc și a repezi un potop de vorbe în toate părțile, de i se făcuse obrazul roș și ochii i se bulbucaseră în cap ca două cepe. Soldații îl priveau îngrijorați, ronțăind grăunțele coapte. Mai ales fruntașul Pintilie se uita cu o deosebită luare-aminte la căpitan și dădea repede din cap la vorbele potrivite ale sublocotenentului.

— Ei! Destul, destul! zise căpitanul, zvârlind ciocălăul și zâmbind. Și mie mi-e foame de nu mai pot și cu asta m-ai încredințat mai mult decât cu orice. Ia să mai cercăm gustul la câțiva.

Pintilie se strecură iar prin îngrămădeală, cu un braț de porumbi. După ce-i împărți, se întoarse la locul lui și începu a râde.

— De ce râzi, mă? strigă Clopot.

— Râd de godacul rușilor, trăiți, domnule sublocotenent.

— Ei, cum a fost cu godacul?

— Păi, cum să fie? Godacul mușluia pe lângă o poartă, în ograda unui gospodar. A trecut un pluton de cazaci, și godacul ori s-o fi luat după ei, ori l-au luat ei cu de-a sila.

— Bine nu știu. Știu atâta că la popas era grijit gata, numai bun de pârpâlit. Dar creștinul cel cu paguba într-un suflet la domnul ghinărar: că au trecut cazacii și i-au răpit toată averea un porc frumos și mare la care ținea ca la un frate! Și plângea așa de tare bietul om, că s-a milostivit ghinărarul și i-a zis:

— Hai să cercetăm!

Și s-au dus să cerceteze. Ce să cercetezi într-atâta sumedenie de oameni? N-au găsit nimica. Dar în plutonul din urmă, jale mare. Unul murise pesemne în drum, și-acuma ceilalți îl acoperiseră bine cu mantaua, îi puseseră lumânare la cap și iconiță pe piept și tot treceau și își făceau cruce și sărutau iconița. Ce-i? Întreabă ghinărarul.

— Vai! Vai! A murit Ivan, săracul, a murit sergentul nostru!

— Și de ce-l bociți așa?

— Era bun, săracul, și de treabă!

— Și s-a înduioșat și ghinărarul și a pus o rublă pe pieptul lui Ivan, pentru vodcă, și s-a înduioșat și cel cu purcelul și a pus și el cinci capeici. Pe urmă s-au dus și de godac n-au mai dat…

— Pe urmă? întrebă căpitanul.

— Pe urmă, zâmbi Pintilie fruntașul, ca oameni de treabă, au cumpărat vodcă de-o rublă și cinci capeici și au mâncat pe Ivan sergentul lor…

Căpitanul izbucni într-un hohot nestăpânit, și după el tot escadronul. Sublocotenentul Clopot dădea din mâni cu ochii bulbucați; căpitanul, cu gura căscată, sta îndoit de mijloc și-și bătea coapsele cu palmele; pe ceilalți parcă-i zguduia cineva de umere. Era hohot mare; până și caii își întorseseră mirați capetele. Numai fruntașul Pintilie zâmbea și-și răsucea gânditor mustața neagră.

Deodată în depărtare, spre Plevna, izbucni un tunet surd. Râsul conteni, ofițerii se întoarseră și începură a cerceta zarea. Al doilea tunet mugi, apoi bubuiturile surde se înmulțiră. Băteau una după alta, izbucneau și mai multe odată, umplând văzduhul depărtării de freamăt. Încet-încet, în zare se ridică o pânză alburie de fum, care se înălța răsfirându-se și se pierdea în nemărginire.

După ce priviră o bucată de vreme, căpitanul lăsă binoclul în jos și se întoarse cătră foc, urmat de ofițeri.

Păpușoii se făcuseră nevăzuți, și Pintilie sta gânditor lângă jăratic. Din când în când ridica ochii și se uita lung și cu înțeles la țiganul Gavril Lungu.

Căpitanul scoase o țigară, și-o aprinse cu un tăciune, care trecu grăbit din mână în mână, apoi se întoarse cătră ofițeri:

— Ei, dragii mei, ce ne facem noi azi? Ce mâncăm? Eu unul știu atâta că aș devora un Ivan întreg…

Ofițerii zâmbiră, se priviră. Unul zise:

— N-avem nimic. Proviziile n-au venit. Trebuie să răbdăm.

Căpitanul dădu desnădăjduit din cap și se întoarse iar spre foc, cătră fruntașul Pintilie.

— Ce zici tu, fruntaș? Ai ceva pentru căpitan?

— Trăiți, domnule căpitan, dacă nu-i voie… Așa-i legea!

— Așa-i legea, mă, dar mie mi-i foame a dracului!

Fruntașul zâmbi răsucindu-și mustața și privi cu înțelegere spre Lungu. Țiganul sta cinchit și ochii negri scăpărau, țintind când pe căpitan, când pe fruntaș. Deodată obrazul negru ca fundul ceaunului și stricat de vărsat se lumină și gura mare i se întinse într-un rânjet larg, până la urechi. Fruntașul clipea șiret din ochi și-i dădea a înțelege ceva.

— Ei, ce zici, fruntaș? întrebă iar căpitanul.

— Trăiți, domnule căpitan, eu nu mai zic nimic, dar mi se pare că Lungu știe o poveste ca cea cu Ivan…

Căpitanul privi pe țigan.

— Eu nu știu nimica, trăiți, domnule căpitan… suspină Gavril, scărpinându-se în cap și uitându-se cu frică la fruntaș.

— Nu te face, Gavrile! strigă Pintilie. O știe, domnule căpitan!

— Spune-o, mă! vorbi căpitanul. O știi, ori n-o știi?

— Trăiți, domnule căpitan, o știu, cum să n-o știu? Dar las' s-o spuie mai bine domnul fruntaș Pintilie.

Soldații, căprarii, sergenții stăteau grămadă în jur. Caii, la o parte, sfârșiseră mâncarea de dimineață și stăteau cu urechile ciulite ascultând zvonul depărtărilor. Căpitanul se lăsă jos pe iarbă, ofițerii se așezară în jurul lui, iar fruntașul își drese glasul.

— Trăiți, domnule căpitan, ieri, ai noștri au trecut pe la crâșma unui creștin – și, acolo, știți prea bine că unul a scos un fluier, și ceilalți s-au pus pe jucat. Așa se întâmplă câteodată. Dar crâșmarul, om hapsân cum nu se mai află, domnule căpitan, nu ne-a miluit nici măcar c-o fărâmătură de pâne, ori c-un castravete murat și o bucată de mămăligă… Pe la noi, oamenii sunt altfel, domnule căpitan…

— Așa-i! strigă Clopot, altfel!

— Și, cum spun… urmă fruntașul, unii jucau, alții cereau ceva de mâncare și crâșmarul tot îi da: nema! Nema! Măi, al dracului om! Cum nema, când în ograda de dindos țipau curcile și râdeau curcanii la chiuiturile flăcăilor, de-ți venea să strângi pe crâșmar de gât. Dar unul – nu știu care o fi fost – zice: Ptiu! Da-te-aș dracului de om rău, lasă că-ți arăt eu!

— Și se înțelege cu Gavril Lungu… Domnule căpitan, să nu vă fie cu supărare, dar Gavril al nostru fură și ouăle de sub cloșcă… Nu rânji, Gavrile, că așa-i! Și se înțelege cu Gavril Lungu – și, ca printr-o minune, domnule căpitan, opt curci grase ies din ograda crâșmarului și s-ascund ba în sacul meu, ba al altuia, cum se întâmplă… Acu ne trebuie și o leacă de băuturică, domnule căpitan… Ce era să facem? Am vândut și noi două curci crâșmarului, și el ne-a dat rachiu, iar curcilor le-a dat drumul pe ușa de dindos… În ogradă însă le aștepta Lungu cu ghiarele întinse… Și iaca așa, domnule căpitan, dacă legea-i lege, ce să-i faci… M-am gândit și eu, domnule căpitan, că-i lege și mai bine să dau curcile înapoi stăpânului lor…

— Și cum, nenorocitule, i le-ai dat? strigă cu disperare căpitanul.

— Le-ai dat? Urlă și sublocotenentul Clopot.

Pintilie, își răsuci mustața și zâmbi:

— Trăiți, domnule căpitane, nu le-am dat, dar așa merge vorba… Dacă-i lege, ce să-i faci, bat-o s-o bată de lege! Acu Lungu, săracul, să vedem ce-a putea face cu ele… Nu știu pe unde le-a îndosit el…

Căpitanul izbucni iar într-un hohot vesel, și după el escadronul tot. Se bătea cu palmele peste genunchi și râdea cu lacrimile în ochi. Și ofițerii râdeau și soldații râdeau.

— Iar Pintilie se sculă, se apropie și dădu un pumn țiganului:

— Măi Lungule măi, ce fac curcile?

— Bine, mersâi! gemu soldatul, îndoindu-se sub pumnul fruntașului. Stau legate cu cordele roșii la gât și așteaptă să fie puse în țăpușă…

— Bravo vouă, măi băieți! strigă căpitanul. Așa oștire îmi place și mie…

— Dă, domnule căpitan, răspunse umilit fruntașul, parcă nu ne răbda inima să mâncăm curcile singuri… Așa-s oamenii pe la noi.

— Ticăloși, dar cu suflet bun!

Curând începură curcile a sfârâi deasupra jarului, și a răspândi o mirodenie care nu se mai află. Iar ofițerii, până una-alta, își dregeau stomahul din bidoanele soldaților cu băuturică luată pe curci de la crâșmar. Și se amețiră, cât de mirodenia fripturii, cât de apa din bidoane.

În depărtare, pe Vid, fantasmele de neguri se risipiră și soarele ieșise deasupra munților de nouri și umplea șesurile cu pulberea lui de lumină. În jurul Plevnei, sutele de tunuri bubuiau, parcă era prăpădenia pământului. Iar domnul căpitan privea cu învierșunare curcile, ca și cum ar fi fost vorba de un dușman foarte primejdios.