Sonde

SONDE.

Treceam printre podgorii, suind dealuri, coborând văi, într-o strălucită lumină argintie. Vii se întind în toate părțile; nuci rotați cu umbra deasă sunt presărați pretutindeni. Ierburile par aburite de pulberea fină a drumurilor. Căsuțele se ițesc ici-colo cochetând parcă prin verdeață în fuga automobilului. Bărbați rari; multe femei cu fețele învăluite parcă într-un zăbranic de tristeță. Țepu, Buciumeni, Tecucelu.

— Așezări vechi de răzăși, amintiri istorice, locuri pe unde au mai trecut și odinioară vijelii, îngropând cu arma în mână pe năcăjiții noștri strămoși…

Iată o vilă albă. Parcă zâmbește depărtărilor de pe culmea ei, dintr-un buchet de arbori. Au fost flori în preajmă, trandafiri acățători la ferestre. Acuma e pustie. Locuitorii ei au fugit, ca paserile înaintea furtunii. În vale la Siret, în poeticele dumbrăvi, dormind sub pâclă viorie, urlă întărâtat și fără contenire tunurile morții.

Trecem repede. Soarele asfințește între nouri, în fulgere încremenite și bizare. Se face sară. Negura parcă izvorăște din pământ, ca o răsuflare vie a adâncurilor. Se văd deodată licărind tunurile aproape, apoi departe, în zarea posomorâtă.

Incendiul din timpul zilei, lângă Mărășești, tresare în scăderi și creșteri. Zările s-au apropiat. Și fulgeră în senin.

— Și mugesc straniu bestiile de oțel născute din ura omului.

Am coborât pe un drum prăpăstios, prin păduri în care intră ca un râu nesimțit răcoarea. Trecem încet Siretul pe un pod de lemn. Fugim prin întunericul unei șosele, ne oprim.

Pe poteci necunoscute cotim undeva, cătră un cotlon, într-un punct al liniei de luptă, în preajma Mărășeștilor. E postul de comandă al unui regiment.

Inamicul e în fund, în întuneric, în vizunii. Aproape, în tranșee, nevăzuți, sunt ai noștri. Tunul bate încă.

— Dar asta se chiamă liniște. E ceea ce comunicatele numesc „foc rar de artilerie”.

Colonelul e un om nalt, cu statura puternică. Sub casca de fier ochii îi scânteie când vorbește și dă ordine scurte. Sublocotenentul lui e un tânăr subțirel, brun, cu ochii mari, circazieni.

Sergenți de legătură, bronzați de soare, cu mânile negre, cu privirile tari, vin ca să raporteze și să ia ordine. Salută scurt, ascultă drept poruncile, ies cu pași elastici. Vine ș-un maior liniștit, cu mustața căruntă, fumând alene o țigară. Dă din cap, întreabă din ochi.

— Ce e, Panaite? Îl întâmpină colonelul.

— Mă gândesc, domnule colonel, răspunde maiorul, dacă la noapte voi putea să lipesc un ceas genele. Aș vrea să dorm o țâră și să visez pe Anișoara mea cea bălaie… E de paisprezece ani. Zâmbea când am plecat, e mult de-atunci.

— Și-i scânteiau ochișorii în lacrimi…

Colonelul se face că-și întoarce spre hartă privirile licăritoare. Apoi se răsucește și întreabă brusc:

— Prietine Panaite, bei o cafea? Lucru scump și rar în ziua de azi…

— Mai ales, domnule colonel! He-hei! Ce timpuri erau odată, domnule colonel, ce timpuri!

Ordonanța trece cu pas nesimțit, vârându-și prin unghere tainice botul de vulpe.

În noaptea de-afară canonada a încetat. În lumina discretă a unui felinar bine potrivit în adăpostul nostru de pământ, începem a vorbi de cumplitele lupte în care zeci de mii de oameni s-au zvârcolit cincisprezece zile și cincisprezece nopți.

— Am petrecut ceasuri aspre cât ne-a bătut puhoiul… zice colonelul zvârlind țigara și aprinzându-și îndată alta.

— Acuma a trecut… răspunde ca un ecou domnul maior, c-un fel de accent de satisfacție, de voluptate, ca-n apropierea unui somn alinător.

— Se poate, dragul meu, dar cine garantează? Nu știi dumneata că ei au obicei să cerce întruna și să pipăie? Ne putem aștepta oricând la sondele lor…

Maiorul își primi cafeaua c-un oftat de mulțămire.

— Domnule colonel, zise apoi cu glasu-i blând; mult m-am mirat eu de-un lucru… Noi, dihănii bătrâne, nu ne prea înfiorăm de toate câte sunt în jurul nostru. Dar ai văzut dumneata cum s-au purtat unii dintre tineri? Eu îi disprețuiam ca pe niște secături, și i-ai văzut? Căpitanul Guriță nu era un pudrat care-și prăpădise anii umblând după conchiste, cu inele în dreapta, cu brățară la stânga, cu lanțujele și panglicuțe? Ce legătură putea fi între el și mizeria aceasta? L-am văzut, domnule colonel, murind între oamenii lui, foarte îndărătnic și semeț; ș-am fost foarte mișcat… Ciudat!

— Fără îndoială, răspunse colonelul. Am avut și pe alții, pe care am stat și i-am privit cum se bărbieresc și se parfumează sub bombardament de artilerie… Acești feciorași pe care noi ne deprinsesem a-i disprețui, dragă Panaite, aveau în ei, fără s-o cunoască, bărbăția eroică… Au murit ca niște nebuni!

— Ciudat! rosti a doua oară, pe gânduri, maiorul. Și începu să înșire nume de ofițeri morți pe câmpul de onoare în înfricoșatele zile trecute. Picurau în auzul meu niște nume numai.

— Însă la fiecare pomenire parcă izvora din umbră înainte-mi câte-o fantomă fină.

— Și se înșira într-un convoi misterios, tăcut și mistic.

Vorbeam de dragostea pământului, de legăturile indestructibile cu trecutul, de acel fior necunoscut care a rămas în noi de la generații de mult stinse și care ne înalță, ne preface și ne schimbă în fața morții.

Colonelul zâmbea:

— Ce spui, dumneata, vorbi el, sunt mai mult niște cuvinte frumoase.

Doi soldați intrară.

— Ce este?

— Domnule colonel, am fost răniți acum treisprezece zile, amândoi odată. Ne-am făcut bine. Acuma ne întoarcem iar la locul nostru…

Vorbărețul are niște ochi mici, ca picături de păcură. E un bunduc scurt și îndesat. Alăturea de el stă un uriaș liniștit și zâmbitor, care ar vrea să vorbească, dar îi ia înainte celălalt. Comandantul se întoarce cătră dânsul, blând:

— Tu ești Manole Istrate?

— Eu sunt, trăiți, domnule colonel, răspunde bucuros uriașul.

— Ne cunoaștem. Și tu ești Prepeliță Irimia?

— Da, domnule colonel, se grăbește scundul.

— Ei, cum a fost?

— Bine, domnule colonel, răspunde moale Istrate.

— A fost fierbinte strașnic, domnule colonel, se înghesuiește celălalt, pe când tovarășul lui rămâne cu gura căscată. Nemții tot năzuiau, tot năzuiau… Și toată ziua și toată noaptea îi băteam în cap cu granate. Veneau ca apa la opust. Ș-aduceau cu ei o putoare de dihor, de ne stupeam sufletul. Noroc că bătea un vânt al lui Dumnezeu de pe Siret…

Colonelul se întoarse spre uriaș:

— Da' tu ce spui, Manole?

— I-am pus cu botul pe labe, domnule colonel… Îndrugă alene soldatul.

Colonelul zâmbește. Se luminează, cu bunătate și prietinie, și figurile soldaților.

— Bine, băieți, duceți-vă la compania voastră…

Și domnul colonel le strânge cu gravitate mânile arse și bătătorite.

După ce rămânem singuri, își aprinde iar țigara și cearcă să lămurească în câteva cuvinte un sentiment năvalnic.

— Domnilor, noi nu i-am cunoscut și nu i-am prețuit îndeajuns pe oamenii aceștia. Simpli, liniștiți și tari.

— Ei sunt datoria și jertfa. Energia lor năprasnică e ca o sevă a acestui pământ hrănit atâtea veacuri cu lacrimi și sânge…

Tace, deodată mișcat, și-și întoarce iar ochii cătră hartă.

— Mă surprind făcând fraze… adaoge el, puțintel rușinat.

Soarbe cafeaua, cu țigara nestinsă între degete. Domnul maior Panaite, după ce isprăvește de sorbit cu adâncă satisfacție, se ridică zâmbind:

— Apoi, mi se pare, vorbește el, că oaspeții au venit degeaba… În noaptea asta, după cât văd, am să dorm cât un bei!

Ne salută curtenitor și satisfăcut. Tocmai urca treptele ca să iasă, când, în depărtare, trei, șapte, zece bătăi de tun sunară înăbușit. După ele urmară altele, grăbite și violente. Avui o impresie ciudată de jenă. O amenințare tulbure și mânioasă răsufla, parcă din fundul zării ș-al întunericului.

Maiorul se întoarse spre noi:

— Aha! Aha!

Și fruntea i se încreți supărată.

— Bine, urmă el, apoi; să ne pregătim lădițele cu granate!

Și ieși.

Colonelul trecu atent la observator. Sună la telefon și începu a da ordine.

Mai erau două ceasuri până la miezul nopții.

Canonada se înteți. Din pozițiile noastre începură a trăsni tunuri multe, și auzeam prin noapte fâșâind ghiulelele cu un sunet caracteristic de val. Explozii rupeau pământul brusc în liniile noastre. Meteori depărtați punctau întunericul la inamic, unde cădeau proiectilele fulgerate de la noi. Bombe începură a cădea în apropierea postului de comandă. Curând noaptea se umplu de un freamăt fioros.

— De un fel de muget de artilerie. Lângă noi tresăreau pâlpâiri alburii, care parcă lungeau o aripă de lumină cătră cer. În fund, ca-n necunoscut, clipeau fantastic gene de fulger.

Simțeam sub mine cutremurul pământului. Am avut într-un timp, când bombardamentul ajunse la un maximum de intensitate, sensația că pielea pământului se încrețește și se înfioară.

Cătră ora 11, sorii rachetelor începură a se înălța în noapte, la inamic. Era un joc minunat de lumini multicolore, care se încrucișau, se încovoiau, se risipeau și luminau câteva secunde pământul sumbru și spăimântat parcă.

Colonelul sta liniștit la observatorul său.

Telefonul nu mai funcționa. Agenții începură a sosi.

— Ofițeri și soldați cu căști și arme. Vorbeau repede, raportau asupra sectorului de atac, asupra recunoașterilor făcute; ascultau atenți ordinele și ieșeau; și noaptea îi înghițea. Dintr-odată parcă intrau în vâltoarea de foc a necunoscutului. Liniștea aceasta mi se părea ciudată și nenaturală.

Colonelul avu un zâmbet ușor la observația mea.

— Omul e un animal care se deprinde cu toate… Îmi zise el filosofic. Ascultă: acuma se produce atacul infanteriei.

Deodată începuseră a pârâi mitralierele și a tuna oribil granatele. De pe linie, se ridică un freamăt sălbatic de glasuri. Auzeam limpede o voce sonoră care vocifera ceva cu îndârjire. Colonelul îmi dădu lămuriri:

— Acesta e un plutonier al meu, Băncilă, care însoțește fiecare granată de înjurături grozave.

— Da?

— Închipuiește-ți! E un personagiu fără educație!

Acuma pământul fierbea pe linia de luptă. Simțirea de sunet se stinsese într-un huruit fără nume. Când izbucneau rachetele, într-o clipă, în întunericul de păcură de dedesupt, vedeam mișcarea de înaintare a coloanelor inamice într-un fel de viermăt de umbre bătute de nebunie.

Alți agenți veniră, cu obrazurile negre, cu straiele mirosind a fum. Îi priveam: aveau o căutătură de criță, o încrețitură aspră la colțul buzelor.

Inamicul a fost strivit cu granate și cu mitraliere. Pe alocuri a fost bătut și cu patul puștii. Se retrage în neorânduială.

Rachetele au tresăriri tot mai rare în noapte. Se alină mitralierele nervoase și tunurile.

Cât a durat acest vis fantastic și înfricoșat?

— Abia s-a alinat, o jumătate de oră.

— Și tunurile din noaptea depărtării porniră din nou. Altă canonadă furibundă, alt atac subt aceleași tresăriri înflorite de rachete. Altă îmbulzeală de fantasme nebune…

Priveam la colonel. Își trăgea încet mustața cu stânga, pufăia fumul de țigară scurt, și ochii, sub cască, mi se părea că lucesc crud și neînduplecat. Aceeași atitudine.

— Neînduplecare crâncenă și mânie.

— O aveau și sergenții și ofițerii care veneau la ordine.

În vijelia monstruoasă de foc care bubuia și se frământa afară, aceeași înfățișare cumplită o aveau toți oamenii colonelului, pământii, trudiți și amărâți… Înțelegeam în sfârșit acum deplin că energia disperării e mai tare decât focul și decât apa…

Mi se strângea inima de tulburare și de durere.

— Și-mi plecai ochii săgetați de lacrimi spre pământul acesta al părinților pe care oamenii de azi mor apărându-l cu tărie.

Iar tunurile bubuiau.

— Tresăreau rachetele, începură granatele a pocni și văzui pe colonel zâmbind iar ușor când auzii în freamătul de pe linie aceeași voce sonoră care înălța în larma luptei blesteme omerice…