UN OM PIERDUT.
Sublocotenentul Grigore Damian cătră ai săi
— La 6 spre 7 septemvrie 1877.
Deși sunt trudit peste măsură, nu pot să dorm în noaptea asta. Au tăcut tunurile Plevnei, au tăcut ș-ale împresurării; o împușcătură iute, care ne-a scos buluc afară, a contenit, nu știu unde a fost.
— Poate au mai căzut câțiva de ai noștri… Acuma dorobanții mei din vizunii dorm somn de plumb; numai cei din șanțuri, în mâzga pământului și în răceala nopții, știu că-și vor fi blăstămând, săracii, zilele. Cât îs de tari și cum rabdă în tăcere oamenii aceștia; parcă mă străbate un fior de înduioșare!
Azi, înainte de amiază, când îi pregăteam pentru atacul de la Grivița a doua, se rânduiau tăcuți, își cercetau puștile și-și strângeau centuroanele. Erau cu ochii duși, cu gândurile călătorite pe la vetrele lor. Dar n-auzeam un glas de tânguire, de păreri de rău, nimenea nu pomenea de cei de-acasă. Doi au îndrăznit să glumească chiar, doi mehedințeni: eu îi știam oameni tăcuți și cumpăniți. Amândoi din compania mea. Dumitru Sultan din Padina și Dumitru Hapciu din Pluta. O glumă ciudată.
Hapciu a zis cătră celălalt:
— Măi camarade, când om intra în șanțurile lor, au să te înalțe turcii sultan!
Iar Sultan a răspuns strănutând:
— Hapciu!
Cei din jur au prins a râde.
La atac amândoi au căzut cei dintâi și au pierit zbătându-se subt ochii mei.
Acuma în noaptea asta, vreau să vă scriu ce s-a petrecut cu Neculai Călin, văru-meu: tot m-ați întrebat de el. Îmi spuneți că nici o veste n-a venit de la el nevestii lui, nici nimănui. Nici de acum înainte n-are să mai primească nimeni veste de la el; a murit azi.
— Eu, mulțămesc lui Dumnezeu, am scăpat cu zile. Am trecut prin mare cumpănă și am avut mare noroc.
Ieri sară, vine Călin la mine. Nu-l văzusem de-o săptămână. Mi se părea ațâțat ca niciodată și foarte serios. Eu îl știam omul petrecerilor și al ticăloșiilor. Am stat și m-am uitat la dânsul. S-a întâmplat să fim numai noi singuri în bordei.
Mi-a întins mâna, m-a întrebat:
— Ce mai faci, Grigoriță?
— Bine, domnule locotenent, zic; da' dumneavoastră cum o mai duceți la comandament?
El m-a privit în tăcere, apoi s-a așezat lângă mine pe un scăunaș. A zis cu glas scăzut:
— Am să vorbesc ceva cu tine, Grigoriță… Dintre toți de aici, numai pe tine te am mai de aproape… Poate-or întreba cei de acasă cândva de mine; să știi și tu ce să le spui.
M-am uitat cu mirare la el. A prins a râde privindu-mă drept în ochi, un râs prefăcut, vedeam eu bine, apoi și-a plecat ochii într-o parte și cu dreapta a început a-și răsuci neliniștit mustața.
Începu, tresărind parcă:
— Tu știi, dragă, că dacă n-aș fi avut o leacă de protecție, aș fi prăpădit cu rușine epoletele… Acu mă gândesc eu cu jale la toate prostiile pe care le-am făcut! Ce te uiți mirat la mine? Știi și tu de toate, precum știu toți: că am cheltuit averea nevestii, că am făcut datorii, că am jucat cărți ș-am pierdut de vreo trei ori solda oamenilor… Parcă eu nu știu că le cunoști toate? De când am venit aici, alăturea cu camarazi vechi, cu foști prietini, nu simțesc eu privirile tuturora? (începu a râde în silă.) Acuma nu mai sunt dintre-ai lor; vorbesc cu mine numai când sunt nevoiți, în interes de serviciu; mă ocolesc oricând pot; ba unii povestesc despre ofițeri osândiți pentru fapte rele, povestesc într-un chip anumit, de mi se ridică tot sângele în obraz de mânie și de rușine! Toți, și cel mai tânăr dintre dânșii și cel sosit acuma din școală, știu că am fost dat în consiliul de reformă și era cât pe ce să fiu alungat cu rușine… Dar erau copii, era guri flămânde, era nevasta, sărmana, care alerga cu lacrimi, îngenunchind pe la cei mari… Nu m-au reformat; am trecut în rezervă; am îndurat sărăcia; am scăpat de rușine; dar și sărăcia duce la aceeași cumplită disperare… Și toate le știu toți aceștia care mă împresoară acuma: știu că am încercat de toate ca să mă pot ridica din sărăcie, știu că n-am fost în stare nimica să fac! Am ajuns să-mi pierd nopțile prin casele de joc în București; copiii umblau pe la ușile rudeniilor și nevasta, săraca, ducea casa, mă ținea și pe mine, din lucrul mânilor ei! De asta acuma, de când am fost chemat sub steag, se uită cu dispreț la mine toți și mă ocolesc! Și aici le dau dreptate… le dau dreptate!
Glasul lui crescuse într-o mânie înăbușită. Mă privea cu ochii umezi, plini de o pornire nebună. Nu-l mai cunoșteam. Înaintea mea nu mai stătea Călin al nostru, ticălosul blăstămat de toate rudele Măriei; nu mai era Călin împotriva căruia tuna unchiul Toma: La ocnă! Criminalistul! A mâncat banii! Și-a nenorocit nevasta și copiii!
— Era altul! Mă îngrozeau ochii lui. Tăceam, nu știam ce să spun.
— Și tu mă disprețuiești! zise el, greu, privindu-mă țintă; nu-i așa? Mă disprețuiești…
Am început a îngâna:
— Nu-i adevărat, domnule locotenent… dimpotrivă…
— Nu te apăra! urmă el c-un fel de mânie, nu te feri! Tu ești rudă cu Măria, ești văr: toți, și tu, ș-ai tăi, ați strigat totdeauna c-am nenorocit-o…
— Domnule locotenent…
— Așa-i, am nenorocit-o. Vrei să spui că n-am nenorocit-o?
Eu n-am răspuns. El avea un rânjet dureros. Un răstimp a tăcut, privind înainte-i, parcă vedea ceva.
— Tu, Grigoriță, nu știi câte au fost între noi, urmă el cu glas înduioșat… Acuma îmi aduc aminte de toate și mi se umple inima de jale… Când îmi luam pensia, mă duceam întins să-mi încerc norocul la cărți. Și ea mă ruga pe toți dumnezeii să nu mă duc, suspina și gemea, că puținul acela e al copiilor, e haina lor, e pânea lor! Cădea în genunchi, îmi împiedica picioarele cu brațele.
— Țipa după mine… eu mă duceam… O găseam plânsă; se istovea, murea pe picioare…
— Ascultă, Grigoriță, șopti el cu glas schimbat, eu din dragoste am luat-o pe Măria… Noi ne-am luat din dragoste… Ș-acuma în bătaia puștilor ș-a tunurilor, singur stând aici, fără un prietin, fără o vorbă bună.
— Mi-am adus aminte de trecut… Ticăloasă viață am avut! Ticăloasă viață…
Șuierul glasului lui m-a făcut să tresar. Am ridicat fruntea, l-am privit; în ochii lui ardea ca o flacără de nebunie și de disperare.
A stat un timp așa, pierdut, și mie parcă mi se muiase inima de înduioșare. Afară suspina un vânt de toamnă, ușor.
— Abia îi auzeam modulațiile chinuite…
Într-o vreme Călin a oftat, deșteptat din gânduri și s-a ridicat în picioare. A încercat să zâmbească:
— Poate vei uita de ce ți-am spus… dar poate să-ți și aduci aminte… Știi că mâni mergem la atac?
Am tresărit. Numai din ochi i-am cerut lămuriri.
— Da. Am cerut să merg și eu cu coloana… O să merg într-un batalion cu tine…
Începu a râde:
— Mergem tovărășie… Poate luăm Grivița număru doi!
În mine a început să bată cu tărie inima; a doua zi, vra să zică, trebuia să intru în fierberea morții. Mi s-a pus un painjeniș sângeros pe ochi. În neștire am întins mâna, am răspuns în neștire glasului lui Călin.
— M-am trezit apoi singur, tulburat și înfierbântat; am uitat mărturisirea pe care o primisem; mă gândeam că a doua zi poate o să rămân întins, în sânge, sub șanțurile păgânului.
Nu știu cum am izbutit să dorm; m-am sculat trudit; am primit înfrigurat ordinele; mi-am pregătit oamenii; de zece ori le-am inspectat cartușierele și le-am rostit datoriile lor la atac în ziua aceea. Foarte des mă uitam la ceas, de multe ori fără să văd minutarele. Și într-un târziu băgai de samă că tunurile bat cu tărie și fără întrerupere. M-am mirat când mi-au spus soldații că artileria a început focul la răsăritul soarelui…
Pe urmă nu-mi mai dau sama cum au trecut ceasurile cele două din urmă. Când ne-am mișcat spre parapetele Griviței noastre, deodată cineva m-a apucat de mână. M-am întors, Călin m-a oprit, m-a cuprins în brațe și m-a sărutat. Mi-a zis încet:
— Grigoriță, adă-ți aminte de mine…
Nu era înduioșat, mi se părea hotărât și tare și-i luceau ochii. Mie, în îmbrățișarea aceea, mi-au dat lacrimile; m-am gândit la toți ai mei.
Și dintrodată, după ce ne-am așezat la rezervă, am auzit semnalul de atac.
— Și dorobanții Sucevii au zvâcnit din șanțurile din apropiere, s-au risipit, ș-au pornit ca o furtună spre reduta turcilor. Am simțit în ochi izbirea unui val de sânge. Pe urmă s-a limpezit ca o arie înainte-mi, și de unde eram, am văzut lămurit zvârcolirea luptei… Dorobanții au stropșit într-o clipă pe turcii din șanțul înaintat, apoi cu scările și fașinile au dat năvală în tabie, ș-acolo au pornit luptă crâncenă cu baioneta.
Am tresărit iar: al nouălea de dorobanți ieșise și el din șanțuri ca să sprijinească pe suceveni. Cineva a strigat lângă mine: Trebuia să iasă odată!
— Tunuri porniră a trăsni aproape, cu repeziciune, împușcăturile parcă se înmulțiră; coloana a doua se opri la jumătate de cale, batalionul întreg se culcă la pământ…
Atuncea am înțeles că sucevenii au rămas fără sprijin; am înțeles că se luptă cu strășnicie, că-i căsăpesc încă nizamii acolo, în redută… Am început a tremura; n-am auzit, însă am simțit porunca de înaintare. M-am văzut luat înainte ca de o volbură.
— Și deodată în jurul meu începură a cădea… În mine era o hotărâre: să năzuiesc la redută, să mă salvez înainte! În juru-mi cădeau oșteni, bătuți de plumbi și schije. În vântul acela de spaimă, câteva glasuri se înălțară: La pământ! Că ne potopesc! Și lunecând în mâzga de sânge, s-a poticnit și batalionul nostru la pământ… Stam pe brânci și priveam ca prin sită spre zvârcolirea de la redută… Și deodată băgai de samă că cineva dintre ai noștri rămăsese în picioare. Am cunoscut numaidecât pe locotenentul Călin; și ca o zguduire m-a străbătut de la creier prin spinare… Mergea domol spre redută, singur; luase de undeva o pușcă: o încărca mergând, apoi se oprea, ochea și trăgea… L-am urmărit așa o vreme. A mers ca la o sută de pași, apoi l-am văzut slăbind din piciorul stâng, a îngenunchiat, s-a sprijinit în armă.
— A zvâcnit deodată în picioare, și după aceea a căzut ca fulgerat, pe spate.
Acuma iar s-a făcut liniște și vântul suspină ca și-n noaptea cealaltă când eram singur ș-a intrat la mine, cu ochii arși, Neculai Călin. S-a mărturisit disprețuindu-se cu disperare și eu nu înțelegeam atuncea că el hotărâse să pregătească Măriei și copiilor pensia unui oștean mort cu cinste pe câmpul de bătălie.