UN VITEAZ.
O povestire a locotenentului Eug. Ștefănescu din regimentul 9 infanterie.
Aveam de străbătut un drum de vreo patruzeci de kilometri pe un viscol de nu se vedea înainte-ne la zece pași. Vântul ne ardea fața cu biciuiri de foc. Caii de la sanie, niște roibi deprinși cu toate necazurile, înaintau greu.
— Dar sileau pe cât puteau, săracii. Pe părul lor promoroaca se prinsese ca o spumă înghețată.
Umblam printre dealurile ondulate din Nordul Moldovei, printre păduri cufundate sub domnia albă a iernii. Drumul ne părea din ce în ce mai greu și așteptam un popas, cu sălaș cald ș-un pahar de băutură fierbinte.
Ajungem în sfârșit. Trimitem caii la hodină și ovăs. Degerați.
— Intrăm într-un local de jandarmerie.
Se ridică de la o masă, unde scria, un jandarm înalt, cu sprâncenile tufoase umbrindu-i ochii și c-o mustață enormă roșie. Avu onoarea să ne salute, după obicei, și ne împinse câte un scaun. Ne întrebă de unde venim, încotro mergem și se informă dacă n-am dori să bem un ceai. Era, cum se vede, un om cu întrebări geniale.
Cum ieși să se intereseze de această nobilă băutură.
— Observai într-un colț, în umbră, așezat pe-o lădiță, un soldat care se silea să se salte din locul lui. Voia să ne salute, însă nu putea. Un picior îi era aproape zgârcit, și drumul lung, pe vremea rea, îl vlăguise peste samă.
Îi făcui semn să rămâie la locul lui. Mă privi cu doi ochi plini de vioaie strălucire. Obrazu-i bronzat, cu toată suferința și truda, oglindea un suflet plin de energie.
Mă apropiai de el; îl privii cu prietinie. Intrarăm îndată în vorbă.
— Ai fost rănit?
— Da, domnule locotenent.
După un răstimp de ezitare, urmă:
— Am fost până ieri într-un spital. Acuma sunt trimis la alt spital, de convalescenți, în Botoșani. Aștept aici să treacă o sanie, să m-agăț și eu.
— Și unde ai fost rănit?
— Am fost rănit în cinci locuri, domnule locotenent.
— Ai cinci răni?
— Cinci.
— Cum așa?
Fața deodată i se rumeni ușor și ochii îi scânteiară. Îi dădui o țigară. Și-o aprinse și începu să-mi povestească.
— Apoi… eu am luptat la Oituz. Era prin luna lui noiemvrie și era o vreme cum nu se poate mai potrivită.
— Cu cerul îmbrobodit de nouri și fără vânt. O vreme liniștită de toamnă.
Toată noaptea săpasem la tranșee. Când veni peste noi ziua albă, începurăm a ne învârti ca guzganii prin găurile noastre pândind pe dușman. Care cum scotea capul.
— Pac! Îi trimeteam răvaș dulce pentru lumea cealaltă…
Cătră prânzișor, începu a bate artileria lor. Bine.
— Las-o să bată. Noi ne vedem de treburile și pregătirile noastre.
Se sparge o căldare nu departe de mine, scurmă țărâna, împrăștie fum și m-ajunge o schijă la brațul stâng. Nu-i nimic.
— Pot merge ș-așa înainte. Bine că-s picioarele sănătoase.
Dar se sparge încă un obuz cu zgomot grozav și iar îmi umple sufletul de fum și de putoare. O țandără îmi rătează vârful urechii.
— Ce vârful.
— Observai eu: după cât văd ți-a luat jumătate…
— Ce să fac? Zic: de văzut, văd.
— De mers pot merge… Hai înainte cu toții!
Și pe când artileria noastră începea a trage cu mare strășnicie, de râdea inima în noi, văzând ce se petrece la inamic.
— Punem baionetele și ieșim ca fantasmele din gropile noastre…
Facem un salt; ne oprim într-un întâi adăpost… Foc groaznic curgea asupra noastră… Hai mai departe!
— Ne ridicăm. Un glonte mă plesnește în picior. Aud: pâc! În cizmă.
— Pot merge? Da. Atunci hai înainte. Pâc! Alt glonte în genunchiul stâng. O zgârietură… Înainte! Încă un salt. Și răpăiala de puști și mitraliere, și muget de tun.
— Și din urmă veneau ai noștri cu baionetele, ca valurile…
Încarc și trag. Petrec un încărcător, două. Rana din genunchi începe să mă înțepe. N-are a face. În tranșeele nemțești observ mișcare înfrigurată și pregătiri de retragere.
Atunci izbucnește ura!
— De la noi – ca tunetul. Și se prăvălesc șirurile noastre cu baionetele sclipind.
— Inamicul fugea – parcă-l ducea un vânt rău cătră pustie…
Vreau să mă răped și eu, căci un fior aprig mă fulgera din creștet în tălpi. Piciorul mi-a înțepenit însă. O bombă se sparge iarăși în dosul meu la zece pași și-mi smulge arma din mână, făcându-i bucăți condacul…
Ce fac eu fără armă? Încep să strig: măi băieți, eu nu mă mai pot purta, dați-mi o armă… să le trimit și eu de aici veste despre sănătatea mea…
Atuncea s-au apropiat de mine brancardierii și m-au luat cu targa.
Când mă duceau, am băgat de samă că eram plin de sânge, care curgea din toate rănile.
Asta-i… Pe urmă m-au dus la spital… Și mi-au dat domnii ofițeri carte.
Scociorându-se într-un buzunar, scoase o carte poștală, pe care mi-o întinse cu un zâmbet de mândrie și vanitate copilărească.
— Poftim, cetiți aicea.
Luai cartea; cetii: „Viteazului nostru camarad.
— Amintire din 10 noiemvrie 1916” – și dedesubt erau iscăliți un colonel, un maior și alți zece ofițeri.
Eu citeam. Rănitul dădea din cap, aprobând.
— Săracii! murmură el când citii numele ofițerilor; cine știe câți au căzut dintre ei!
Și rămase cu ochii ațintiți în gol.
— Cu gândul la camarazii lui și la crunta vijelie de la Oituz.