Lady Carlotta coborî pe peronul micii gări de pe traseu și se plimbă de câteva ori de-a lungul lui, fără să găsească nimic vrednic de interes, ca să-și omoare timpul până avea să binevoiască trenul să pornească mai departe. Atunci, pe șoseaua de dincolo, zări un cal chinuindu-se cu o încărcătură mai mult decât generoasă și un căruțaș din soiul celor care par să nutrească o ură posacă față de animalul ce-i ajută să-și câștige pâinea. Lady Carlotta se îndreptă numaidecât spre șosea și dădu luptei o cu totul altă întorsătură. Unii dintre cunoscuții ei obișnuiau s-o povățuiască din belșug că nu se cuvenea să intervină în apărarea unui animal chinuit, asemenea intervenții „nefiind treaba ei”. O singură dată pusese în practică doctrina neamestecului: una dintre cele mai elocvente susținătoare ale ei fusese ținută aproape trei ceasuri sub asediu, într-un păducel mic și cumplit de incomod, de un vier furios, în timp ce Lady Carlotta, de cealaltă parte a gardului, își continuase schița în acuarelă și refuzase să intervină între vier și prizoniera lui. E de temut că pierduse prietenia doamnei salvate în cele din urmă. De data aceasta nu pierdu decât trenul, care cedă primului acces de nerăbdare din întreaga călătorie și porni pufăind fără ea. Îndură părăsirea cu nepăsare filosofică; prietenii și rudele ei erau cât se poate de obișnuiți ca bagajele să-i sosească fără stăpână. Trimise la destinație o telegramă vagă, care n-o lega de nimic, anunțând că venea „cu alt tren”. Înainte să apuce a se gândi ce avea de făcut mai departe, se pomeni în fața unei doamne cu o ținută impunătoare, care părea să-i inventarieze în gând, pe îndelete, hainele și înfățișarea.
— Trebuie să fiți domnișoara Hope, guvernanta pe care am venit s-o întâmpin, spuse apariția, pe un ton care nu prea îngăduia împotrivire.
„Foarte bine, dacă trebuie, trebuie”, își spuse Lady Carlotta, cu o blândețe primejdioasă.
— Eu sunt doamna Quabarl, continuă doamna. Și unde vă sunt, mă rog, bagajele?
— S-au rătăcit, spuse presupusa guvernantă, urmând excelenta regulă de viață potrivit căreia absenții sunt întotdeauna de vină; în realitate, bagajele se purtaseră cu o desăvârșită corectitudine. Tocmai am trimis o telegramă în privința lor, adăugă ea, apropiindu-se ceva mai mult de adevăr.
— Ce neplăcut, spuse doamna Quabarl. Companiile astea de căi ferate sunt atât de neglijente! În sfârșit, camerista mea vă poate împrumuta cele de trebuință pentru noapte.
Și o conduse spre automobil.
Pe drumul spre reședința familiei Quabarl, Lady Carlotta fu inițiată, cu multă solemnitate, în natura însărcinării ce-i fusese pusă în cârcă; află că Claude și Wilfrid erau copii delicați și sensibili, că Irene avea un temperament artistic foarte dezvoltat, iar Viola era și ea cine știe ce altceva, după un tipar la fel de obișnuit printre copiii din clasa și categoria lor în secolul al douăzecilea.
— Doresc nu numai să fie instruiți, spuse doamna Quabarl, ci și să-i intereseze ceea ce învață. La lecțiile de istorie, de pildă, trebuie să încercați să-i faceți să simtă că li se dezvăluie viețile unor bărbați și femei care au trăit cu adevărat, nu că învață pe dinafară o grămadă de nume și de date. Firește, mă aștept să vorbiți franțuzește la masă câteva zile pe săptămână.
— Voi vorbi franțuzește patru zile pe săptămână și rusește în celelalte trei.
— Rusește? Dragă domnișoară Hope, nimeni din casă nu vorbește și nu înțelege rusește.
— Pe mine asta nu mă va stânjeni câtuși de puțin, spuse rece Lady Carlotta.
Doamnei Quabarl, ca să folosim o vorbă familiară, i se cam tăiase piuitul. Era unul dintre acei oameni nu îndeajuns de siguri pe ei, care se arată măreți și despotici câtă vreme nimeni nu li se împotrivește cu adevărat. Cel mai mic semn de rezistență neașteptată ajunge să-i intimideze și să-i facă să se scuze. Când noua guvernantă nu arătă nicio admirație uimită pentru automobilul mare, scump și de curând cumpărat, ci pomeni în treacăt avantajele superioare ale câtorva mărci abia apărute pe piață, înfrângerea protectoarei sale deveni aproape umilitoare. Simțămintele ei trebuie să fi fost cam acelea ale unui general din războaiele antice care și-ar fi văzut cel mai greu elefant de luptă alungat rușinos de pe câmp de câțiva prăștiași și aruncători de suliță.
La cină, în seara aceea, deși întărită de prezența soțului, care de obicei îi repeta părerile și-i acorda, în genere, sprijin moral, doamna Quabarl nu recâștigă nimic din terenul pierdut. Guvernanta nu numai că își turnă vin din belșug, ci se și lansă într-o discuție despre vinurile din felurite recolte, arătând mult discernământ într-un domeniu în care soții Quabarl nu se puteau nicidecum da drept cunoscători. Guvernantele de până atunci își mărginiseră conversația despre vin la mărturisirea respectuoasă și, fără îndoială, sinceră a preferinței lor pentru apă. Când aceasta merse până la a recomanda o casă de vinuri cu care nu prea aveai cum să dai greș, doamna Quabarl socoti că era vremea să aducă discuția pe un făgaș mai obișnuit.
— Am primit referințe foarte satisfăcătoare despre dumneavoastră de la canonicul Teep, observă ea. Un om foarte stimabil, după câte îmi închipui.
— Bea de stinge și-și bate nevasta; altminteri, un om foarte simpatic, spuse guvernanta imperturbabilă.
— Dragă domnișoară Hope! Sper că exagerați! exclamară într-un glas soții Quabarl.
— Ca să fim drepți, trebuie să recunoaștem că există oarecare provocare, continuă născocitoarea. Doamna Teep este, fără doar și poate, cea mai exasperantă jucătoare de bridge cu care m-am așezat vreodată la masă; felul cum atacă și licitează ar scuza o oarecare brutalitate din partea partenerului. Dar s-o împroști cu tot conținutul singurului sifon din casă într-o duminică după-amiază, când n-ai de unde să iei altul, dovedește o nepăsare față de confortul celorlalți pe care nu o pot trece cu totul cu vederea. Poate mă socotiți pripită în judecăți, dar, în fond, din pricina întâmplării cu sifonul am plecat.
— Vom vorbi despre asta altădată, spuse în grabă doamna Quabarl.
— Nu voi mai pomeni niciodată de acest lucru, spuse guvernanta hotărât.
Domnul Quabarl făcu o binevenită diversiune, întrebând cu ce materii își propunea noua educatoare să înceapă a doua zi.
— Cu istoria, mai întâi, îl înștiință ea.
— A, istoria, observă el cu înțelepciune. Ei bine, când le predați istoria, trebuie să aveți grijă să-i interesați de ceea ce învață. Trebuie să-i faceți să simtă că li se dezvăluie viețile unor bărbați și femei care au trăit cu adevărat…
— I-am spus eu toate astea, interveni doamna Quabarl.
— Predau istoria după metoda Schartz-Metterklume, spuse guvernanta cu superioritate.
— A, da, spuseră cei doi, socotind că era mai înțelept să lase impresia că știau măcar numele.
* * *
— Ce faceți voi aici? întrebă doamna Quabarl a doua zi dimineață, găsind-o pe Irene șezând cam posomorâtă în capul scării, în timp ce sora ei stătea cocoțată în spate, pe bancheta ferestrei, într-o poziție incomodă și cu un aer abătut, aproape acoperită de un covoraș din piele de lup.
— Facem o lecție de istorie, veni răspunsul neașteptat. Eu trebuie să fiu Roma, iar Viola, acolo sus, e lupoaica; nu o lupoaică adevărată, ci chipul uneia la care romanii țineau foarte mult — am uitat de ce. Claude și Wilfrid s-au dus să aducă femeile sărmane. [1]
— Femeile sărmane?
— Da, trebuie să le răpească. N-au vrut, dar domnișoara Hope a luat una dintre paletele de fives [2] ale tatei și le-a spus că le trage o chelfăneală numărul nouă dacă nu se duc; așa că s-au dus.
Țipete puternice și mânioase, venind dinspre peluză, o făcură pe doamna Quabarl să alerge într-acolo, temându-se că pedeapsa cu care fuseseră amenințați se aplica poate chiar în acel moment. Strigătele veneau însă mai ales de la cele două fetițe ale portarului, pe care Claude și Wilfrid, gâfâind și cu părul vâlvoi, le trăgeau și le împingeau spre casă; sarcina le era îngreunată și mai mult de atacurile necontenite, deși nu prea eficiente, ale frățiorului fecioarelor captive. Guvernanta, cu paleta de fives în mână, ședea nepăsătoare pe balustrada de piatră și prezida scena cu recea nepărtinire a unei Zeițe a Bătăliilor. Un cor furios de „Vă spun lu’ mama!” se înălța neîncetat din rândul copiilor de la poartă, dar mama lor, care auzea greu, era pentru moment cufundată în grijile ligheanului cu rufe.
După o privire neliniștită spre casa portarului — buna femeie era înzestrată cu acel temperament deosebit de războinic care este uneori privilegiul surzeniei —, doamna Quabarl se repezi indignată în ajutorul captivelor care se zbăteau.
— Wilfrid! Claude! Dați-le drumul copiilor numaidecât! Domnișoară Hope, ce înseamnă, pentru numele lui Dumnezeu, scena aceasta?
— Istoria Romei timpurii; sabinele, știți dumneavoastră. Metoda Schartz-Metterklume îi face pe copii să înțeleagă istoria jucând-o ei înșiși; așa li se întipărește în minte. Firește, dacă, mulțumită intervenției dumneavoastră, băieții vor umbla toată viața cu ideea că sabinele au scăpat până la urmă, eu chiar nu pot fi trasă la răspundere.
— Poate că sunteți foarte pricepută și modernă, domnișoară Hope, spuse doamna Quabarl cu hotărâre, dar aș dori să plecați de aici cu primul tren. Bagajele vă vor fi trimise de îndată ce sosesc.
— Nu știu încă exact unde mă voi afla în următoarele zile, spuse proaspăt concediata educatoare a tineretului. Ați putea să-mi păstrați bagajele până vă telegrafiez adresa. Nu sunt decât vreo două cufere, câteva crose de golf și un pui de leopard.
— Un pui de leopard! icni doamna Quabarl.
Chiar și la plecare, această persoană extraordinară părea sortită să lase în urma ei un șir de încurcături.
— De fapt, nu prea mai e pui; e de-acum mai bine de jumătate cât un leopard mare, știți. De obicei primește o găină pe zi, iar duminica un iepure. Carnea crudă de vită îl face prea agitat. Nu vă osteniți să porunciți automobilul pentru mine; aș avea mai degrabă chef de o plimbare.
Și Lady Carlotta ieși cu pas hotărât din orizontul familiei Quabarl.
Sosirea adevăratei domnișoare Hope, care încurcase ziua în care era așteptată, stârni o tulburare pe care buna doamnă nu era deloc obișnuită s-o provoace. Era limpede că familia Quabarl fusese trasă zdravăn pe sfoară, dar descoperirea aduse cu ea și o oarecare ușurare.
— Ce neplăcut pentru tine, dragă Carlotta, spuse gazda ei când musafira întârziată sosi în cele din urmă. Ce neplăcut să pierzi trenul și să fii nevoită să înnoptezi într-un loc străin!
— Vai, dragă, deloc, spuse Lady Carlotta. N-a fost câtuși de puțin neplăcut — pentru mine.
NOTE
[1] În original, Irene spune „shabby women” („femei sărăcăcios îmbrăcate”), deformând denumirea „Sabine women” („femeile sabine”). „Femeile sărmane” păstrează confuzia copilului și sensul social al expresiei, fără a reproduce exact apropierea sonoră din engleză. Lecția pune în scenă răpirea sabinelor din legenda întemeierii Romei.
[2] „Fives”: joc englezesc în care mingea este lovită spre un perete. În varianta la care se referă povestirea, „bat fives”, se folosește o paletă de lemn.
Sursă pentru termenul sportiv: Eton Fives Association, Howard Wiseman, „Batty About Fives”. https://etonfives.com/miscellaneous-items/1623-batty-about-fives