Nu mai putea îndura să aștepte liniștit în trăsură; coborî și începu să se plimbe în sus și-n jos. Se întunecase; puținele felinare de pe strada aceea liniștită, lăturalnică, pâlpâiau neliniștit în vânt. Ploaia încetase, trotuarele erau aproape uscate, dar drumul nepavat era încă umed și ici-colo luceau băltoace.
„Ciudat, se gândi Franz, cum aici, la nici o sută de pași de strada Prater, ai putea să te crezi într-un orășel oarecare din Ungaria. În orice caz, măcar aici suntem în siguranță. N-o să întâlnească niciuna dintre cunoștințele de care se teme atât.”
Se uită la ceas. „Abia șapte, și e noapte de-a binelea! A venit devreme toamna anul acesta... Și afurisita asta de furtună!...” Își ridică gulerul hainei și începu să se plimbe mai repede. Geamurile felinarelor zăngăneau ușor.
„Încă o jumătate de oră, își spuse, și pot să plec acasă. Aproape că aș vrea... să fi trecut și jumătatea asta de oră.” Se opri o clipă la colț, de unde putea vedea amândouă străzile. „Astăzi vine negreșit”, își urmă gândul, ținându-și pălăria pe care vântul amenința să i-o smulgă. „E vineri... Ședința consiliului profesoral; nu trebuie să se grăbească acasă.” Auzea clopotele tramvaielor cu cai; din turla unei biserici apropiate bătu ora. Strada se însuflețea. Treceau pe lângă el oameni grăbiți, slujbași ai prăvăliilor din vecinătate, înfruntând furtuna. Nimeni nu-l lua în seamă; câteva fete tinere îl priviră în treacăt, cu o curiozitate ușoară. Deodată zări o siluetă cunoscută venind spre el. Se grăbi s-o întâmpine... Să fie ea? Pe jos?
Îl văzu și iuți pasul.
— Vii pe jos? întrebă el.
— Am dat drumul trăsurii în fața teatrului. Cred că am mai mers o dată cu birjarul acela.
Un bărbat trecu pe lângă ei, întorcându-se s-o privească. Însoțitorul ei îl măsură cu o privire amenințătoare, iar celălalt se îndepărtă grăbit. Femeia se uită după el.
— Cine era? întrebă neliniștită.
— Nu-l cunosc. Aici n-o să întâlnim pe nimeni cunoscut, fii liniștită. Dar vino, să ne urcăm.
— Aceea e trăsura ta?
— Da.
— Una deschisă?
— Era cald și frumos când am tocmit-o, acum un ceas.
Se îndreptară spre trăsură; femeia urcă.
— Birjar! strigă el.
— Dar unde e? întrebă ea.
Franz se uită în jur.
— Asta-i bună! Nu se vede nicăieri.
— Doamne! șopti ea speriată.
— Așteaptă o clipă, copilă, trebuie să fie pe aici.
Tânărul deschise ușa unei cârciumioare și-și găsi birjarul la o masă, cu alți câțiva oameni. Acesta se ridică în grabă.
— Îndată, conașule, spuse, dându-și pe gât paharul cu vin.
— Ce-nseamnă asta?
— Vă rog frumos, conașule... Acușica vin.
Porni spre cai cu un pas ușor nesigur.
— Unde mergem, conașule?
— În Prater, la Lusthaus.[1]
Franz urcă în trăsură. Tovarășa lui ședea retrasă într-un colț, aproape ghemuită, ascunsă în umbra coviltirului ridicat.
El îi luă amândouă mâinile într-ale sale. Ea tăcea.
— Nu vrei să-mi dai măcar bună seara?
— Lasă-mă o clipă să-mi vin în fire, dragul meu. Încă mi-e răsuflarea tăiată.
El se lăsă pe spate, în colțul său. Câteva minute nu vorbi niciunul. Trăsura coti pe strada Prater, trecu pe lângă monumentul lui Tegethoff și curând alerga pe aleea largă și întunecoasă a Praterului.
Emma se întoarse deodată și-și încolăci amândouă brațele în jurul gâtului iubitului ei. El îi ridică voalul care-i acoperea încă fața și o sărută.
— În sfârșit, sunt iar cu tine! exclamă ea.
— Știi de când nu ne-am mai văzut? întrebă el.
— De duminică.
— Da, și nici atunci n-a fost mare lucru.
— De ce? Ai fost la noi.
— Da... la voi. Tocmai asta e. Așa nu mai poate să meargă. La voi n-o să mai vin niciodată... Dar ce-ai pățit?
— A trecut o trăsură pe lângă noi.
— Draga mea, oamenii care se plimbă prin Prater la ora asta și pe o asemenea vreme nu prea se uită la ce fac alții.
— Da, așa e. Dar s-ar putea uita cineva înăuntru, din întâmplare.
— Nu ne-ar putea recunoaște. E prea întuneric.
— Da... dar n-am putea merge în altă parte?
— Cum vrei tu.
Îl strigă pe birjar, care păru să nu audă. Franz se aplecă în față și-l atinse.
— Întoarce. De ce biciuiești caii în halul ăsta? Nu ne grăbim, auzi? Mergi... ia să vedem... da, pe aleea care duce la Reichsbrücke.
— Pe Reichsstrasse?
— Da. Dar nu mai goni așa, n-are niciun rost.
— Prea bine, conașule. Da’ vântul îi scoate din minți pe cai.
Franz se lăsă iar pe spate, în timp ce trăsura se întorcea în cealaltă direcție.
— De ce nu te-am văzut ieri?
— Cum aș fi putut?...
— Erai poftită la sora mea.
— A... da.
— De ce n-ai venit?
— Fiindcă nu pot să fiu cu tine... așa... de față cu alții. Nu, pur și simplu nu pot.
O trecu un fior.
— Unde suntem acum? întrebă după o clipă.
Treceau pe sub podul de cale ferată de la intrarea pe Reichsstrasse.
— În drum spre Dunăre, răspunse Franz. Mergem spre Reichsbrücke. Aici, cu siguranță, n-o să întâlnim pe nimeni cunoscut, adăugă cu o undă de batjocură.
— Trăsura hurducăie îngrozitor.
— Suntem iar pe piatră cubică.
— Dar merge atât de strâmb.
— Ți se pare.
Începuse și el să observe că trăsura se legăna dintr-o parte în alta mai mult decât ar fi trebuit, chiar și pe un pavaj atât de rău. Dar nu spuse nimic, ca să n-o sperie.
— Am multe să-ți spun astăzi, Emma.
— Atunci ar fi bine să începi; la nouă trebuie să fiu acasă.
— Câteva cuvinte pot hotărî totul.
— Doamne, ce-a fost asta! țipă ea.
Roțile se prinseseră într-o șină de tramvai, iar când birjarul încercase să le scoată, trăsura se înclinase într-o parte. Franz îl apucă pe om de haină.
— Oprește! strigă. Omule, ești beat!
Birjarul izbuti cu greu să oprească.
— Vai de mine, conașule, nu...
— Hai să coborâm aici, Emma, și să mergem pe jos.
— Unde suntem?
— Am ajuns la pod. Și vântul nici nu mai bate atât de tare. O să fie mai plăcut să ne plimbăm puțin. E atât de greu să stai de vorbă în trăsură.
Emma își coborî voalul și-l urmă.
— Ție ți se pare că nu bate vântul? exclamă ea, luptând cu rafala care-i întâmpină la colț.
El o luă de braț și-i strigă birjarului să-i urmeze.
Porniră încet. Urcară panta podului fără să vorbească și se opriră acolo unde puteau auzi apa curgând dedesubt. Îi înconjura un întuneric greu. Fluviul larg se întindea cenușiu, cu hotare nelămurite; în depărtare, lumini roșii pluteau deasupra apei și se răsfrângeau pe suprafața ei. Fâșii tremurătoare de lumină coborau de pe malul pe care tocmai îl părăsiseră; dincolo de pod, fluviul se pierdea în bezna câmpurilor. În depărtare se auzi un bubuit; priviră într-acolo, spre luminile roșii. Un tren cu ferestre luminate trecu printre arcuri de fier ce păreau să se înalțe pentru o clipă din noapte și să se scufunde iar în întuneric. Bubuitul slăbi, se îndepărtă; se așternu din nou liniștea; numai vântul mai tresărea în rafale.
După o tăcere lungă, Franz vorbi:
— Ar trebui să plecăm.
— Firește, răspunse Emma încet.
— Ar trebui să plecăm, urmă el, mai însuflețit. Vreau să spun, să plecăm de tot...
— O, nu se poate!
— Numai fiindcă suntem lași, Emma.
— Și copilul meu?
— O să-ți lase băiatul, știu asta.
— Dar cum să plecăm? Glasul ei era foarte stins. Vrei să spui... să fugim...
— Nicidecum. Trebuie doar să fii sinceră cu el; să-i spui că nu mai poți trăi alături de el, că ești a mea.
— Franz... ai înnebunit?
— Dacă vrei, te scutesc de încercarea asta. Îi spun eu.
— Nu, Franz, n-ai să faci una ca asta.
Încercă să-i deslușească chipul. Dar prin întuneric nu putea vedea decât că ea își întorsese capul spre el.
Mai tăcu o vreme. Apoi spuse liniștit:
— N-ai de ce să te temi; n-am s-o fac.
Porniră spre celălalt mal.
— Nu auzi un zgomot? întrebă ea. Ce-o fi?
— Vine ceva din partea cealaltă, spuse el.
Un huruit domol răzbătu din întuneric. O luminiță roșie le ieși în întâmpinare. Văzură că atârna de oiștea unui car țărănesc greoi, dar nu puteau desluși dacă era încărcat și dacă se afla cineva în el. Alte două care îl urmau pe primul. În ultimul abia zăreau silueta unui țăran, care-și aprindea pipa. Carele trecură încet pe lângă ei. Curând nu se mai auzi decât huruitul înfundat al roților trăsurii care-i urma. Podul cobora lin spre celălalt mal. Văzură drumul pierzându-se în întuneric între două șiruri de copaci. La dreapta și la stânga se întindeau câmpuri; priveau în bezna în care nu se deslușea nimic.
Trecu iar multă vreme fără să vorbească, până când Franz spuse:
— Atunci e ultima oară...
— Ce?... întrebă Emma neliniștită.
— Ultima oară când suntem împreună. Rămâi cu el, dacă vrei. Eu îți spun adio.
— Vorbești serios?
— Cât se poate de serios.
— Vezi că tu ești cel care ne strică mereu puținele ceasuri pe care le avem împreună? Tu, nu eu.
— Da, ai dreptate, spuse Franz. Hai să ne întoarcem în oraș.
Ea îi strânse brațul mai tare.
— Nu, stărui ea cu tandrețe, nu vreau să mă întorc. Nu mă las alungată de lângă tine.
Îi trase capul spre al ei și-l sărută cu duioșie.
— Unde am ajunge dacă am merge mai departe pe drumul acesta? întrebă.
— E drumul spre Praga, draga mea.
— N-o să mergem chiar până acolo, zâmbi ea, dar aș vrea să ne mai plimbăm puțin într-acolo.
Arătă spre întuneric.
Franz îl strigă pe birjar. Nu primi răspuns; trăsura înainta încet, huruind. Alergă după ea și văzu că birjarul dormea adânc. Îl trezi cu o smucitură.
— Vrem să mergem mai departe, pe drumul acela. Mă auzi?
— Prea bine, conașule.
Emma urcă întâi în trăsură, apoi Franz. Birjarul plesni din bici și caii porniră într-un galop nebun pe pământul umed al șoselei. Cei doi se țineau strâns îmbrățișați, legănându-se odată cu trăsura.
— Nu-i frumos și așa? șopti Emma, cu buzele lipite de ale lui.
Chiar în clipa când rosti aceste cuvinte, i se păru că trăsura se înalță în aer. Se simți azvârlită cu putere într-o parte, întinse mâna după ceva de care să se prindă, dar nu apucă decât aerul. Parcă se învârtea nebunește, ca un titirez, cu ochii închiși; deodată se pomeni întinsă pe pământ, într-o liniște uriașă, ca și cum ar fi fost singură, departe de toată lumea. Apoi zgomotele începură să-i ajungă iar la auz; copite loveau pământul în apropiere; de undeva venea un geamăt stins; dar nu vedea nimic. O cuprinse groaza; scoase un țipăt. Groaza îi spori, fiindcă nu-și putea auzi glasul. Deodată înțelese ce se întâmplase: trăsura se lovise de ceva, poate de o bornă de la marginea drumului, se răsturnase, iar ea fusese aruncată afară. Unde e Franz? fu gândul următor. Îl strigă pe nume. Acum își auzea glasul, nu încă limpede, dar îl auzea. Nu-i răspunse nimeni. Încercă să se ridice. Cu greu izbuti să se așeze și, întinzând mâna, atinse ceva pe pământ, lângă ea: un trup omenesc. Începea să deslușească puțin prin întuneric. Franz zăcea alături, nemișcat. Întinse mâna și-i atinse fața; era acoperită de ceva cald și umed. I se păru că inima îi stă în loc. Sânge?... O, ce se întâmplase? Franz era rănit și fără cunoștință. Unde era birjarul? Îl strigă, dar nu primi răspuns. Ședea tot pe pământ. Nu părea să fie rănită, deși o durea tot trupul. „Ce să fac? se gândi. Ce să fac? Cum se poate ca eu să nu fiu rănită? Franz!” îl strigă din nou. De undeva, din apropiere, răspunse un glas.
— Unde sunteți, coniță? Și domnul unde-i? Stați oleacă, domnișoară... aprind felinarele, să vedem. Nu știu ce-au caii ăștia azi. Nu-i vina mea, domnișoară, zău așa... au dat într-o grămadă de pietre.
Emma izbuti să se ridice în picioare, deși o dureau toate încheieturile. Faptul că birjarul părea neatins o mai liniști puțin. Îl auzi deschizând felinarul și aprinzând un chibrit. Aștepta lumina cu înfrigurare. Nu îndrăznea să-l mai atingă pe Franz. „Totul pare mai cumplit când nu vezi limpede, se gândea. Poate că a deschis ochii... n-o să fie nimic...”
O rază firavă de lumină veni dintr-o parte. Văzu trăsura: nu era cu totul răsturnată, cum crezuse, ci înclinată spre pământ, de parcă i s-ar fi rupt o roată. Caii stăteau liniștiți. Zări borna de la marginea drumului, apoi o grămadă de pietriș, iar dincolo de ea, un șanț. Lumina atinse picioarele lui Franz, se târî de-a lungul trupului, îi lumină fața și rămase acolo. Birjarul așezase felinarul pe pământ, lângă capul celui lipsit de cunoștință. Emma căzu în genunchi și, privind chipul dinaintea ei, simți că-i stă inima în loc. Fața era de o paloare cumplită; ochii, întredeschiși, nu-și arătau decât albul. Un fir subțire de sânge se prelingea de la o tâmplă și se pierdea sub guler. Dinții erau încleștați în buza de jos.
— Nu... nu... nu se poate, spuse Emma, parcă pentru sine.
Birjarul îngenunche și el și cercetă chipul bărbatului. Apoi îi cuprinse capul cu amândouă mâinile și-l ridică.
— Ce faci? țipă Emma răgușit, dându-se înapoi la vederea capului care părea să se ridice singur.
— Vă rog, domnișoară... mă tem... mi se pare... că s-a întâmplat o mare nenorocire...
— Nu... nu... nu-i adevărat! spuse Emma. Nu se poate să fie adevărat! Dumneata n-ai pățit nimic... nici eu...
Omul lăsă capul să cadă la loc, în poala Emmei, care tremura.
— De-ar veni cineva... de-ar fi trecut țăranii ăia cu un sfert de ceas mai târziu!
— Ce să facem? întrebă Emma cu buzele tremurând.
— Păi, vedeți, domnișoară, dacă trăsura ar fi întreagă... dar așa nu-i bună de nimic... trebuie să așteptăm până vine cineva...
Vorbea mai departe, dar Emma nu-l mai auzea. Mintea i se trezi parcă dintr-odată și știu ce trebuia făcut.
— Cât e până la cea mai apropiată casă? întrebă.
— Nu-i mult, domnișoară... Franz-Josefs-Land[2] e chiar acolo. Dacă ar fi mai lumină, s-ar vedea casele... nici cinci minute nu faci până acolo.
— Du-te atunci; eu rămân aici. Du-te și adu pe cineva.
— Mai bine stau cu dumneavoastră, domnișoară. Tot trebuie să vină cineva; doar e șoseaua mare.
— O să fie prea târziu; ne trebuie un doctor chiar acum.
Birjarul privi chipul nemișcat, apoi pe Emma și clătină din cap.
— N-ai de unde să știi! strigă ea.
— Da, domnișoară... da’ doctor nu-i în casele alea.
— Dar s-o găsi cineva să trimită în oraș...
— A, da, domnișoară... or avea ei un telefon! Dăm telefon la Salvare.
— Da, da, asta e. Du-te numaidecât, aleargă... și adu câțiva oameni cu tine. Ce mai aștepți? Du-te odată. Grăbește-te!
Omul se uită iar la fața albă din poala ei.
— Aici nu mai ajută nici doctorul, nici Salvarea, domnișoară.
— Du-te!... Pentru Dumnezeu, du-te!
— Mă duc, domnișoară... numa’ să nu vă fie frică aici, pe întuneric.
O luă în grabă pe drum.
— N-a fost vina mea, mormăia alergând. Auzi idee! Să te plimbi pe drumul ăsta la ceasul ăsta din noapte.
Emma rămase singură cu bărbatul fără cunoștință, pe drumul întunecat.
„Ce să fac acum? se gândi. Nu se poate... nu se poate.” Gândul i se învârtea amețitor în minte: „Nu se poate.” Deodată i se păru că aude o răsuflare slabă. Se aplecă spre buzele palide... nu, nici cea mai ușoară suflare nu venea dintre ele. Sângele se uscase pe tâmplă și pe obraz. Privi ochii, ochii pe jumătate închiși, și se cutremură. De ce nu putea să creadă?... Trebuia să fie adevărat: aceasta era moartea! O străbătu un fior; nu mai simțea decât un lucru: „Acesta e un cadavru. Sunt aici singură, cu un cadavru!... Un cadavru care-mi stă în poală!” Cu mâinile tremurătoare împinse capul de pe genunchi, până îl așeză pe pământ. Atunci o cuprinse simțământul unei singurătăți îngrozitoare. De ce-l trimisese pe birjar? Ce să facă aici, singură cu mortul acesta, în întuneric? De-ar veni cineva... dar ce avea să facă dacă venea cineva? Cât mai trebuia să aștepte? Privi din nou trupul neînsuflețit. „Dar nu sunt singură cu el, se gândi, e și lumina.” Și lumina i se păru că prinde viață, că se preface în ceva blând și prietenos, căruia îi datora recunoștință. Era mai multă viață în flăcăruia aceasta decât în toată noaptea din jur. Aproape că i se părea că lumina o apără, o apără de bărbatul acela înspăimântător de palid, întins pe pământ lângă ea. Privi țintă lumina până când ochii i se împăienjeniră și flacăra începu să joace. Deodată se simți trează, pe deplin trează. Sări în picioare. O, așa nu se putea! Nu se putea cu niciun chip... nimeni nu trebuia s-o găsească aici, cu el. Parcă se afla în afara ei înseși și se vedea stând în drum, cu mortul și lumina la picioare; se vedea crescând ciudat, uriaș, tot mai sus în întuneric. „Ce aștept? se întrebă, cu mintea rătăcită. Ce aștept? Oamenii care ar putea veni? N-au nevoie de mine. Vor veni și vor pune întrebări... iar eu... de ce sunt aici? Mă vor întreba cine sunt... ce să le răspund? N-o să le răspund... n-o să spun niciun cuvânt... nu mă pot sili să vorbesc.”
Din depărtare se auziră glasuri.
„Deja?” se gândi, ascultând îngrozită. Glasurile veneau dinspre pod. Nu puteau fi oamenii pe care-i aducea birjarul. Dar, oricine ar fi fost, aveau să vadă lumina... și nu trebuiau s-o vadă, fiindcă atunci ar fi fost descoperită. Răsturnă felinarul cu piciorul, iar lumina se stinse. Rămase în beznă deplină. Nu mai vedea nimic, nici măcar pe el. Numai grămada de pietriș lucea slab. Glasurile se apropiau. Începu să tremure din tot trupul; nu trebuiau s-o găsească aici. Acesta era singurul lucru care conta pe lume: să n-o găsească nimeni aici. Era pierdută dacă se afla că acest... acest mort... era iubitul ei. Își împreunează mâinile încleștate și se roagă ca oamenii aceia, oricine ar fi, să treacă pe partea cealaltă a drumului, fără s-o vadă. Ascultă cu răsuflarea oprită. Da, sunt acolo, pe partea cealaltă... femei, două femei, poate trei. Despre ce vorbesc? Au văzut trăsura, vorbesc despre ea... deslușește cuvinte. „O trăsură răsturnată...” Ce mai spun? Nu înțelege... merg mai departe... au trecut... Ah, slavă, slavă Domnului! Și acum? Acum ce face? O, de ce nu e și ea moartă, ca el? El e de invidiat; pentru el nu mai există nici primejdie, nici teamă. Dar pentru ea sunt atâtea, atâtea lucruri de care să tremure. O înfioară gândul că ar putea fi găsită aici, că ar putea fi întrebată: „Cine sunteți?” Va trebui să meargă la poliție și va afla toată lumea... soțul ei... copilul ei. Nu înțelege cum de a rămas nemișcată atâta vreme. Nu trebuie să stea aici... nu poate fi de niciun folos aici... și nu face decât să-și aducă singură nenorocirea. Face un pas înainte... Cu grijă! Aici e șanțul... îl trece... ce puțin adânc e!... încă doi pași și ajunge în mijlocul drumului. Se oprește o clipă, privește drept înainte și deslușește, în sfârșit, dunga cenușie a șoselei care se afundă în întuneric. Acolo... într-acolo... e orașul. Nu-l vede, dar știe drumul. Se mai întoarce o dată. Parcă nu mai e atât de întuneric. Vede bine trăsura și caii... și, dacă se uită cu încordare, parcă zărește conturul unui trup omenesc pe pământ. Deschide ochii mari. Ceva parcă o apucă și o ține aici... e el... simte puterea cu care o silește să rămână alături. Se smulge cu un efort. Abia atunci își dă seama că noroiul moale al drumului o ținuse pe loc. Și pornește... mai repede... mai repede... începe să alerge. Numai să plece de aici, să se întoarcă la lumină... la zgomot... printre oameni. Aleargă de-a lungul șoselei, ținându-și rochia ridicată, ca să nu-i împiedice pașii. Vântul îi bate din spate și parcă o împinge înainte. Nu mai știe de ce fuge. De bărbatul palid rămas acolo, lângă șanț? Nu, acum știe: fuge de cei vii, nu de cel mort, de cei vii, care vor sosi curând și o vor căuta. Ce vor crede? Se vor lua după ea? Dar n-o mai pot ajunge, e atât de departe, se apropie de pod, iar apoi primejdia va fi trecut. Nimeni nu poate ști cine era, nimeni nu poate bănui cine a fost femeia care a trecut pe șosea în trăsură cu mortul. Birjarul n-o cunoaște; n-ar recunoaște-o nici dacă ar mai vedea-o vreodată. Nu-și vor da osteneala să afle cine este. Cui îi pasă? A fost înțelept să nu rămână... și nici lașitate n-a fost. Franz însuși i-ar da dreptate. Trebuie să meargă acasă; are un soț, un copil; ar fi pierdută dacă ar vedea-o cineva acolo, lângă iubitul ei mort.
Iată podul; drumul pare mai luminos... aude apa dedesubt. E acolo unde au stat împreună, braț la braț... când a fost? Acum câte ore? Nu poate să fi trecut mult de atunci. Și totuși... poate că a zăcut multă vreme fără cunoștință, poate că acum e miezul nopții ori se apropie dimineața, iar acasă i s-a simțit lipsa. O, nu... nu se poate. Știe că nu și-a pierdut cunoștința, își amintește totul limpede. Aleargă peste pod, înfiorată de sunetul propriilor pași. Acum zărește o siluetă venind spre ea; își domolește mersul. E un bărbat în uniformă. Merge mai încet, nu vrea să atragă atenția. Simte că omul o privește... dacă o oprește! Acum e aproape; e un polițist. Trece liniștită pe lângă el și-l aude oprindu-se în urma ei. Cu un efort își păstrează același pas rar. Aude clopotele tramvaielor... ah, nu poate să fie încă miezul nopții. Merge mai repede, grăbindu-se spre orașul ale cărui lumini încep acolo, lângă viaductul feroviar; zgomotul tot mai puternic îi spune cât de aproape este. Încă o bucată pustie de drum și e în siguranță. Acum aude un fluierat strident care se apropie repede... o trăsură trece în goană pe lângă ea. Se oprește și se uită după ea; e trăsura Salvării. Știe încotro se duce. „Ce repede au venit, se gândește; parcă-i o vrajă.” O clipă simte că trebuie să-i strige, să se întoarcă împreună cu ei. O rușine cumplită, copleșitoare, cum n-a mai cunoscut niciodată, o cutremură din creștet până-n tălpi... știe cât e de josnică, de lașă. Apoi, pe măsură ce fluieratul și huruitul roților se sting în depărtare, o cuprinde o bucurie nebună. E salvată... salvată! Se grăbește înainte; întâlnește tot mai mulți oameni, dar nu se teme de ei... ce-a fost mai greu a trecut. Zgomotul orașului sporește, strada se luminează, șirul caselor de pe strada Prater i se ivește înainte și știe că acolo se poate cufunda în valul de oameni, pierzându-se în el. Când ajunge lângă un felinar, e destul de liniștită ca să-și scoată ceasul și să se uite la el. E nouă fără zece. Îl duce la ureche... ticăie voios. Și se gândește: „Iată-mă vie, nevătămată... iar el... el... mort. Așa a fost soarta.” I se pare că totul i-a fost iertat, că n-ar fi avut niciodată vreo vină. Și dacă soarta ar fi vrut altfel? Dacă ea ar zăcea acum acolo, în șanț, iar el ar fi rămas în viață? El n-ar fi fugit... dar el e bărbat. Ea nu e decât o femeie, are un soț, un copil... era dreptul ei, era datoria ei să se salveze. Știe că nu simțul datoriei a împins-o să facă asta. Dar a făcut ce trebuia... din instinct... așa cum fac toți oamenii buni. Dacă ar fi rămas, până acum ar fi fost descoperită. Doctorii ar întreba-o. Și a doua zi ar scrie toate ziarele; ar fi fost pierdută pentru totdeauna, iar nenorocirea ei tot nu l-ar fi adus înapoi la viață. Da, acesta era lucrul de căpetenie: jertfa ei ar fi fost zadarnică. Trece pe sub podul de cale ferată și se grăbește mai departe. Iată coloana lui Tegethoff, unde se întâlnesc atâtea străzi. Puțină lume mai umblă pe afară în seara aceasta furtunoasă, dar ei i se pare că viața orașului vuiește în jurul ei. Acolo fusese o liniște atât de cumplită. Acum are destul timp. Știe că soțul ei nu va ajunge acasă înainte de zece. Va avea timp să se schimbe. Și abia atunci îi vine în minte să-și privească rochia. Se îngrozește văzând cât e de murdară. Ce-i va spune cameristei? Iar dimineață toate ziarele vor povesti accidentul și vor vorbi despre o femeie care fusese în trăsură și apoi fugise. O trece din nou un tremur. O singură neatenție și e pierdută, chiar și acum. Dar are cheia la ea; poate să-și deschidă singură; n-o va auzi nimeni intrând. Se urcă repede într-o trăsură și e gata să-și dea adresa, când își amintește deodată că n-ar fi înțelept. Spune la întâmplare un nume de stradă.
În timp ce trece pe strada Prater, ar vrea să simtă ceva... durere, groază... dar nu poate. Are un singur gând, o singură dorință: să fie acasă, la adăpost. Restul îi este indiferent. În clipa când s-a hotărât să-l lase singur, mort, la marginea drumului, tot ce era în ea în stare să-l plângă și să-l jelească a trebuit să amuțească. Nu mai simte decât teamă pentru sine. Nu e lipsită de inimă... știe că va veni ziua când durerea ei va fi deznădejde, poate că o va și ucide. Dar acum nu cunoaște decât dorința de a sta liniștită acasă, la masa de seară, cu soțul și copilul ei. Se uită pe geamul trăsurii. Trece prin străzile din centrul orașului. Aici e lumină multă și oamenii se grăbesc pe trotuare. Deodată, tot ce a trăit în ultimele ceasuri i se pare că nu poate fi adevărat; e ca un vis urât, nu ceva real, de neîndreptat. Oprește trăsura pe o stradă laterală, dincolo de Ring,[3] coboară, cotește repede și ia o altă trăsură, dându-și de data aceasta adresa adevărată. Parcă nu mai e în stare să gândească nimic. „Unde e el acum?” Închide ochii și-l vede pe targă, în trăsura Salvării. Deodată are senzația că se află lângă el și merg împreună. Trăsura se clatină, o cuprinde groaza că va fi aruncată din nou afară și scoate un țipăt. Trăsura se oprește în fața casei. Coboară în grabă, trece cu pași ușori prin gang, fără s-o vadă portarul, urcă scările, descuie foarte încet ușa apartamentului și se strecoară nevăzută în odaia ei. Se dezbracă în pripă și ascunde hainele murdare de noroi în dulap. Mâine, când se vor fi uscat, le va putea curăța singură. Își spală mâinile și fața și îmbracă un halat larg.
Sună clopoțelul. O aude pe cameristă deschizând ușa, aude glasul soțului ei și zgomotul bastonului așezat în cuier. Simte că acum trebuie să fie tare, altfel totul va fi fost zadarnic. Se grăbește spre sufragerie și intră pe o ușă chiar când soțul ei intră pe cealaltă.
— A, ești deja acasă? întreabă el.
— Da, firește, răspunde ea, am venit de mult.
— Se vede că nu te-au auzit intrând.
Zâmbește fără să se silească. Dar o istovește îngrozitor și faptul că trebuie să zâmbească. El o sărută pe frunte.
Băiețelul e deja la locul lui, la masă. A așteptat mult și a adormit cu capul pe cartea deschisă.
Ea se așază lângă el; soțul își ia locul din față, ridică un ziar și aruncă o privire fugară peste el. Apoi spune:
— Ceilalți încă mai stau acolo și discută.
— Despre ce? întreabă ea.
Iar el începe să-i povestească pe larg despre ședință. Emma se preface că ascultă și dă din când în când din cap. Dar nu aude ce spune; e amețită, ca un om care a scăpat ca prin minune dintr-o primejdie cumplită; nu simte decât atât: „Sunt salvată, sunt acasă.” Și, în timp ce soțul ei vorbește, își trage scaunul mai aproape de băiat și-i sprijină capul de pieptul ei. O cuprinde o oboseală de nespus. Nu se mai poate stăpâni; simte că i se închid ochii, că alunecă în somn.
Deodată îi străfulgeră prin minte o altă posibilitate, la care nu se mai gândise din clipa când se întorsese să plece din șanțul în care căzuse. Dacă el nu era mort! Dacă... o, dar nu se poate... ochii lui... buzele lui... nicio suflare nu ieșea dintre ele! Dar există și moarte aparentă, există stări care înșală până și ochii deprinși să le recunoască, iar ea nu se pricepe deloc la asemenea lucruri. Dacă e încă viu... dacă și-a venit în fire și s-a pomenit singur la marginea drumului... dacă o strigă pe nume? S-ar putea gândi că ea e rănită; le-ar putea spune doctorilor că a fost o femeie cu el și că trebuie să fi fost aruncată mai departe. O vor căuta. Birjarul se va întoarce cu oamenii pe care i-a adus și le va spune că ea era acolo, nevătămată... iar Franz va ști adevărul. Franz o cunoaște atât de bine... va ști că a fugit... și-l va cuprinde o mânie cumplită. Îi va spune numele, ca să se răzbune. Fiindcă el e rănit de moarte și-l va durea nespus că ea l-a lăsat singur în ceasul din urmă. Va spune: „Este doamna Emma ———. Sunt amantul ei. E lașă și proastă pe deasupra, domnilor, fiindcă ar fi trebuit să știe că nu i-ați fi cerut numele; ați fi fost discreți; ați fi lăsat-o să plece în pace. O, ar fi putut măcar să aștepte până veneați. Dar e josnică... nespus de josnică... ah!...”
— Ce ai? întreabă profesorul foarte grav, ridicându-se de pe scaun.
— Ce? Cum?
— Da, ce-i cu tine?
— Nimic.
Își strânge băiatul mai tare la piept.
Profesorul o privește îndelung, stăruitor.
— Nu ți-ai dat seama că ațipiseși și...
— Ei?... Și?...
— Și ai țipat în somn.
— Am țipat?
— Ai țipat ca și cum ai fi avut un coșmar. Visai?
— Nu știu...
Și-și vede chipul în oglinda din față, un chip schimonosit de un zâmbet înfiorător. Știe că e chipul ei și totuși o îngrozește. Vede că a încremenit, că zâmbetul acesta hidos i-a încremenit pe față și va rămâne acolo pentru totdeauna, cât va trăi. Încearcă să strige. Două mâini i se așază pe umeri, iar între chipul ei și cel din oglindă se strecoară chipul soțului; ochii lui îi străpung pe ai ei. Știe că, dacă nu e tare la această ultimă încercare, totul e pierdut. Și simte că e tare; și-a recăpătat stăpânirea asupra trupului, dar clipa aceasta de putere e scurtă. Își ridică mâinile spre ale lui, care-i stau pe umeri, îl trage spre ea și-i zâmbește în ochi firesc, cu tandrețe.
Îi simte buzele pe frunte și se gândește: „Totul e un vis... el n-o să spună nimănui... n-o să se răzbune niciodată așa... e mort... e cu adevărat mort... și morții tac...”
— De ce-ai spus asta? aude deodată glasul soțului ei.
Tresare.
— Ce-am spus?
Și i se pare că a povestit totul, aici, la masă, cu glas tare, de față cu toți... și întreabă iar, cutremurată în fața ochilor lui îngroziți:
— Ce-am spus?
— Morții tac, repetă soțul ei foarte rar.
— Da, răspunde ea.
Și citește în ochii lui că nu-i mai poate ascunde nimic. Se privesc îndelung, în tăcere.
— Du băiatul la culcare, spune el în cele din urmă. Cred că mai ai ceva să-mi spui...
— Da...
Știe acum că, peste câteva clipe, îi va spune totul acestui om... acestui om pe care l-a înșelat atâția ani.
Și, în timp ce trece încet pragul cu băiatul în brațe, simte încă privirea soțului asupra ei și o cuprinde o mare liniște, de parcă multe lucruri ar începe să se îndrepte...
Note ale traducerii
[1] Lusthaus: pavilion aflat la capătul aleii principale din Prater, marele parc vienez.
[2] Franz-Josefs-Land: veche denumire a unei zone de la marginea Vienei.
[3] Ring: bulevardul inelar care înconjoară centrul istoric al Vienei.