Reverendul Murdoch Soulis a fost vreme îndelungată pastorul parohiei Balweary, din ținutul de smârcuri al văii Dule. Bătrân aspru, cu chip posomorât, care-i înspăimânta pe cei ce-l ascultau, și-a petrecut ultimii ani din viață fără rude, fără slujitori și fără altă tovărășie omenească, în mica și singuratica locuință parohială de sub pădurea Hanging Shaw. În ciuda nemișcării de fier a trăsăturilor, privirea îi era sălbatică, speriată și nesigură; iar când, în mustrările rostite între patru ochi, stăruia asupra sorții celor nepocăiți, părea că ochiul lui străbate furtunile timpului până la spaimele veșniciei. Mulți tineri care veneau să se pregătească pentru sfânta împărtășanie rămâneau adânc tulburați de vorbele lui. În fiecare an, în duminica de după 17 august, ținea o predică despre întâia epistolă a lui Petru, V, 8: „Diavolul, ca un leu care răcnește”; și obișnuia să se întreacă pe sine tâlcuind acest verset, atât prin grozăvia celor spuse, cât și prin înfățișarea înfricoșătoare pe care o lua în amvon. Copiii ajungeau la convulsii de spaimă, iar bătrânii căpătau un aer mai prorocesc decât de obicei și toată ziua nu conteneau cu acele aluzii pe care Hamlet le osândea.[2] Casa parohială însăși, așezată pe malul apei Dule, între copaci deși, cu pădurea atârnând deasupra ei într-o parte și cu multe culmi reci, mlăștinoase, ridicându-se spre cer în cealaltă, începuse să fie ocolită în ceasurile amurgului de toți cei ce se socoteau oameni prevăzători, încă de la începutul păstoririi domnului Soulis; iar gospodarii adunați la cârciuma satului clătinau din cap la gândul de a trece târziu prin vecinătatea aceea necurată. Un anumit loc, mai ales, stârnea o teamă deosebită. Casa se afla între drumul mare și apa Dule, cu câte un fronton spre fiecare; spatele îi era întors către satul Balweary și biserica lui, la aproape o jumătate de milă depărtare; în față, o grădină golașă, împrejmuită cu un gard viu de spini, umplea locul dintre râu și drum. Casa avea parter și etaj, cu câte două încăperi mari la fiecare nivel. Ușa nu se deschidea de-a dreptul în grădină, ci într-un soi de alee pietruită, care dădea la un capăt în drum, iar la celălalt era închisă de sălciile înalte și de socii ce străjuiau apa. Tocmai această fâșie de pavaj își câștigase un renume atât de rău printre tinerii enoriași din Balweary. Pastorul se plimba adesea pe acolo după lăsarea întunericului, uneori gemând cu glas tare în înverșunarea rugăciunilor nerostite; iar când nu era acasă și ușa stătea încuiată, școlarii mai îndrăzneți se încumetau, cu inima bătând, să treacă unul după altul peste acel loc de legendă, jucându-se de-a „urmați căpetenia”.
Această învăluire de groază, care înconjura un om al lui Dumnezeu fără pată în purtare și neabătut de la dreapta credință, era pricină de uimire și iscodeală pentru puținii străini aduși de întâmplare ori de treburi prin ținutul acela necunoscut și îndepărtat. Dar chiar și mulți dintre enoriași nu știau ciudatele întâmplări care însemnaseră întâiul an de slujire al domnului Soulis; iar dintre cei mai bine înștiințați, unii erau din fire tăcuți, alții se fereau anume de acel subiect. Numai din când în când, câte un bătrân, prins la curaj după al treilea pahar, povestea pricina înfățișării ciudate și a vieții singuratice a pastorului.
Acum cincizeci de ani, când a venit domnul Soulis întâia dată la Ba’weary, era încă tânăr — un băietan, zicea lumea —, doldora de învățătură din cărți și strașnic la tâlcuirea Scripturii, dar, cum era și firesc la anii lui, fără nicio trăire adevărată în cele ale credinței. Tineretul era tare luat de darurile și de limbuția lui; dar bărbații și femeile mai în vârstă, așezați și cu frica lui Dumnezeu, ajunseseră să se roage pentru tânărul acela, pe care-l socoteau amăgit de sine însuși, și pentru parohia ce părea sortită unui păstor atât de nepotrivit. Asta era înainte de vremea Moderaților[3] — bată-i năpasta! —, dar relele sunt ca bunele: vin și unele, și altele pe îndelete, câte-o țâră; și se găseau încă de pe atunci oameni care spuneau că Domnul îi lăsase pe profesorii de la colegiu de capul lor și că flăcăii duși la învățătură ar fi sporit mai mult șezând într-o mlaștină de turbă, ca străbunii lor din vremea prigoanei, cu Biblia subsuoară și duhul rugăciunii în inimă. Oricum, de un lucru nu se îndoia nimeni: domnul Soulis stătuse prea mult la colegiu. Se îngrijea și se frământa pentru multe, pe lângă singurul lucru trebuincios. Adusese cu el un purcoi de cărți, mai multe decât se văzuseră vreodată în tot ținutul acela bisericesc; și mare necaz avusese căruțașul cu ele, fiindcă era cât pe ce să se scufunde toate în Mlaștina Dracului, între noi și Kilmackerlie. Erau cărți de teologie, ce-i drept, ori așa le ziceau; dar oamenii evlavioși socoteau că n-ai ce face cu atâtea, când întreg Cuvântul lui Dumnezeu încape într-un colț de pled. Pe urmă ședea jumătate de zi și încă jumătate de noapte pe deasupra — lucru prea puțin cuviincios — și scria, auzi dumneata! La început se temuseră că o să-și citească predicile; după aceea s-a aflat că scria chiar el o carte, ceea ce nu se potrivea defel cu anii lui și cu puțina lui știință de viață.
Oricum, îi trebuia o femeie bătrână și cumsecade care să-i îngrijească locuința și să-i vadă de bucate; și i-au îndrumat pașii spre o babă netrebnică — Janet M’Clour o chema —, iar el a fost atât de lăsat în voia lui, că s-a lăsat înduplecat. Mulți l-au sfătuit să n-o ia, fiindcă Janet era mai mult decât bănuită de oamenii de frunte din Ba’weary. Cu mult înainte făcuse un copil cu un soldat dintr-un regiment de dragoni; de vreo treizeci de ani nu se mai apropiase de împărtășanie; iar copiii o văzuseră mormăind singură pe drumeagul Key, în amurg, la un ceas și într-un loc tare nepotrivit pentru o femeie cu frica lui Dumnezeu. Numai că stăpânul moșiei însuși îi vorbise întâi pastorului de Janet, iar în zilele acelea dumnealui ar fi mers cale lungă ca să-i facă pe plac stăpânului. Când oamenii îi spuneau că Janet era rudă cu dracul, el zicea că toate astea-s eresuri; iar când îi puneau înainte Biblia și vrăjitoarea din Endor,[4] le vâra cu de-a sila pe gât că vremurile acelea trecuseră și că, din mila Domnului, puterile diavolului fuseseră îngrădite.
Ei, când s-a dus vestea prin sat că Janet M’Clour avea să fie slujnică la casa parohială, s-au făcut oamenii foc și pară pe ea și pe el deopotrivă; și câteva gospodine n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să se strângă la ușa ei și s-o învinuiască de tot ce se știa împotrivă-i, de la copilul soldatului până la cele două vaci ale lui John Tamson. Nu era ea mare vorbăreață; îndeobște, lumea o lăsa în ale ei și ea lăsa lumea în ale sale, fără bună seara și fără bună ziua; dar când se pornea, avea o gură de-ar fi asurzit și-un morar. S-a ridicat, așadar, și n-a fost în ziua aceea vreo poveste veche din Ba’weary pe care să n-o scoată la lumină, făcând pe cineva să sară ca ars; ele nu-i puteau zice una fără ca ea să le zică două; până când, la urmă, s-au repezit gospodinele asupra ei, i-au sfâșiat hainele de pe spinare și au târât-o prin sat până la apa Dule, să vadă dacă era vrăjitoare ori ba: plutește sau se îneacă. Baba țipa de-o auzeai până la Hanging Shaw și se lupta cât zece; multe femei de ispravă i-au purtat semnele a doua zi și multe zile după aceea; iar în toiul învălmășelii, cine să se ivească, pentru păcatele lui, dacă nu pastorul cel nou?
— Femeilor, zise el — și avea un glas strașnic —, vă poruncesc în numele Domnului să-i dați drumul.
Janet a alergat la el — era de-a binelea nebună de spaimă — și s-a agățat de dânsul, rugându-l pentru numele lui Hristos s-o scape de cumetre; iar ele, de partea lor, i-au spus tot ce se știa și poate mai mult.
— Femeie, îi zice el lui Janet, sunt adevărate acestea?
— Așa cum mă vede Domnul, zice ea, așa cum m-a făcut Domnul, niciun cuvânt nu-i adevărat. În afară de copil, zice, am fost femeie cinstită toată viața mea.
— Vrei, zice domnul Soulis, în numele lui Dumnezeu și înaintea mea, nevrednicul Său slujitor, să te lepezi de diavol și de lucrările lui?
Ei, se zice că, atunci când a întrebat-o asta, s-a strâmbat într-un rânjet de i-a băgat în sperieți pe cei care o priveau și i se auzeau dinții clănțănind în fălci; dar nu mai era chip, trebuia ori una, ori alta; și Janet a ridicat mâna și s-a lepădat de dracul înaintea tuturor.
— Iar acum, le zice domnul Soulis gospodinelor, duceți-vă acasă, până la una, și rugați-vă lui Dumnezeu să vă ierte.
Și i-a dat lui Janet brațul, măcar că nu mai avea pe ea decât cămașa, și a dus-o prin sat până la ușa ei ca pe-o cucoană de neam mare, iar ea țipa și râdea de era o rușine s-o auzi.
Mulți oameni cu frica lui Dumnezeu au zăbovit îndelung la rugăciune în noaptea aceea; dar când s-a făcut dimineață, a căzut o asemenea spaimă peste tot Ba’weary, de s-au ascuns copiii și până și bărbații stăteau să pândească din praguri. Fiindcă venea Janet prin sat — ea ori năluca ei, nimeni nu putea spune — cu gâtul sucit și capul într-o parte, ca un spânzurat, și cu un rânjet pe față ca al unui mort încă neașezat pentru îngropăciune. Cu vremea s-au mai deprins cu ea și au îndrăznit chiar s-o întrebe ce pățise; dar din ziua aceea n-a mai putut vorbi ca o femeie creștină, ci-i curgeau balele și-i clănțăneau dinții ca niște foarfeci; și de atunci numele lui Dumnezeu nu i-a mai venit pe buze. Uneori încerca să-l spună, dar nu-i era dat. Cei care știau mai bine vorbeau mai puțin; însă nu-i spuneau niciodată acelei Arătări Janet M’Clour; căci, după socoteala lor, adevărata Janet se afla în ziua aceea în fundul iadului. Dar pe pastor nu-l mai putea ține nimeni în frâu; nu predica decât despre cruzimea oamenilor, care-i adusese femeii o lovitură de dambla; îi croia pe copiii care-o necăjeau; și chiar în seara aceea a luat-o la casa parohială, rămânând acolo singur cu ea, sub Hanging Shaw.
Ei, vremea a trecut, iar oamenii mai ușuratici au început să privească mai fără grijă afacerea aceea întunecată. Pastorul era bine văzut; ședea mereu la scris până târziu — lumea îi zărea lumânarea jos, lângă apa Dule, și după miezul nopții — și părea mulțumit de sine și la fel de nepăsător ca la început, măcar că oricine vedea că se topește pe picioare. Cât despre Janet, venea și pleca; dacă nu vorbise mult nici înainte, era de înțeles să vorbească acum și mai puțin; nu se lega de nimeni; dar era o vedenie de groază și nimeni nu s-ar fi încumetat să dea ochi cu ea nici pentru tot pământul bisericii din Ba’weary.
Pe la sfârșitul lui iulie s-a lăsat o vreme cum nu se mai pomenise prin ținut: liniștită, fierbinte, de-ți lua vlaga; păstorii nu mai puteau urca Dealul Negru, copiii erau prea istoviți ca să se joace; și totuși se isca și vânt, cu răbufniri de dogoare care huruiau prin văi și cu averse scurte ce nu răcoreau nimic. Tot credeam că mâine o să tune; dar venea ziua de mâine și cea de poimâine, și vremea rămânea tot așa, nefirească, grea pentru oameni și dobitoace. Dintre toți cei care o duceau rău, nimeni nu suferea ca domnul Soulis; nici să doarmă, nici să mănânce nu mai putea, le spusese bătrânilor bisericii; iar când nu scria la cartea aceea afurisită a lui, cutreiera tot ținutul ca un om apucat, în vreme ce oricine altcineva se bucura să stea la răcoare în casă.
Deasupra pădurii Hanging Shaw, la adăpostul Dealului Negru, e un petic de pământ împrejmuit, cu poartă de fier; și se pare că în vremurile vechi acolo fusese cimitirul din Ba’weary, sfințit de papistași înainte să strălucească peste țară lumina binecuvântată. Oricum, era unul dintre locurile îndrăgite ale domnului Soulis; ședea acolo și-și chibzuia predicile și, într-adevăr, e un loc adăpostit. Ei, într-o zi, pe când trecea peste coasta dinspre apus a Dealului Negru, a văzut mai întâi doi, apoi patru, apoi șapte corbi rotindu-se deasupra cimitirului vechi. Zburau jos și greoi și croncăneau unii la alții din zbor; era limpede pentru domnul Soulis că ceva îi scosese din rânduiala lor. Nu era om să se sperie lesne, așa că s-a dus de-a dreptul la ziduri; și ce să găsească înăuntru, dacă nu un om, ori ceva cu înfățișare de om, șezând pe un mormânt? Era de-o statură uriașă și negru ca iadul, iar ochii îi erau tare ciudați la vedere. Domnul Soulis auzise adesea de oameni negri; dar omul acesta negru avea ceva nefiresc, care-l înfricoșa. Așa încins cum era, l-a apucat un fior rece până-n măduva oaselor; cu toate astea, a prins glas și i-a zis:
— Prietene, ești străin de locurile acestea?
Omul negru n-a răspuns niciun cuvânt; s-a ridicat în picioare și a început să se târască spre zidul din partea cealaltă, dar tot cu ochii la pastor; iar pastorul stătea și se uita la el; până când, într-o clipită, omul negru a sărit zidul și a luat-o la fugă spre adăpostul copacilor. Domnul Soulis, fără să știe bine de ce, s-a luat după el; dar era tare ostenit de umblet și de vremea aceea fierbinte și nesănătoasă; și oricât fugea, nu mai prindea decât câte-o sclipire a omului negru printre mesteceni, până a ajuns la poalele dealului; acolo l-a văzut încă o dată, trecând țop, pas și salt peste apa Dule, către casa parohială.
Domnului Soulis nu-i prea venea la socoteală ca vagabondul acela înspăimântător să se poarte la casa parohială din Ba’weary ca la el acasă; așa că a alergat și mai tare, a trecut pârâul de și-a udat încălțările și a urcat aleea; dar ia omul negru de unde nu-i! A ieșit la drum, nu era nimeni; a colindat toată grădina, dar nu, nici urmă de om negru. La urmă, oleacă speriat, cum era și firesc, a ridicat zăvorul și a intrat în casă; și iat-o înaintea ochilor pe Janet M’Clour, cu gâtul ei sucit și deloc bucuroasă să-l vadă. De atunci și-a amintit mereu că, atunci când a dat cu ochii de ea, l-a apucat același fior rece, de moarte.
— Janet, zice el, ai văzut un om negru?
— Un om negru? zice ea. Ferească-ne pe toți! Nu ești în toate mințile, domnule pastor. Nu-i niciun om negru în tot Ba’weary.
Dar, să mă înțelegeți, nu vorbea limpede, ci molfăia și bolborosea ca un căluț cu zăbala în gură.
— Atunci, zice el, Janet, dacă n-a fost niciun om negru, eu am vorbit cu Pârâșul Fraților.[5]
Și s-a așezat ca unul cuprins de friguri, clănțănindu-i dinții în gură.
— Ei, aș! zice ea. Să-ți fie rușine, domnule pastor!
Și i-a dat un strop de rachiu, din care ținea mereu pe lângă ea.
Pe urmă domnul Soulis s-a dus în odaia lui de lucru, printre toate cărțile sale. E o încăpere lungă, joasă și întunecoasă, de-ngheți în ea iarna, și nici în toiul verii nu-i prea uscată, fiindcă locuința e aproape de pârâu. S-a așezat, așadar, și s-a gândit la toate câte se întâmplaseră de când era în Ba’weary, la casa părintească și la zilele când era copil și alerga hârjonindu-se pe coaste; iar omul acela negru îi tot umbla prin cap ca refrenul unui cântec. Și cu cât se gândea mai mult, cu atât se gândea mai mult la omul negru. A încercat să se roage și nu-i veneau cuvintele; a încercat, se zice, să scrie la carte, dar nici din asta n-a ieșit nimic. Uneori i se părea că omul negru stă lipit de coasta lui și-l treceau sudori reci ca apa de fântână; alteori își venea în fire, ca un prunc botezat, și nu-și mai amintea nimic.
Până la urmă s-a dus la fereastră și a rămas privind țintă apa Dule. Copacii sunt tare deși, iar apa e adâncă și neagră sub casa parohială; și acolo spăla Janet rufe, cu poalele suflecate. Stătea cu spatele la pastor, iar el abia de știa la ce se uita. Pe urmă s-a întors și și-a arătat fața; pe domnul Soulis l-a cuprins același fior rece ca de două ori mai înainte în ziua aceea și l-a străfulgerat înțelesul vorbelor oamenilor: că Janet murise de mult și că aceasta era o nălucă în carnea ei rece ca lutul. S-a tras puțin înapoi și a cercetat-o cu luare-aminte. Ea tropăia peste rufe, cântându-și încetișor; și, Doamne, păzește-ne, ce față de groază avea! Uneori cânta mai tare, dar nu era om născut din femeie care să-i poată desluși vorbele cântecului; alteori privea pieziș în jos, dar acolo nu era nimic la care să se uite. I s-a înfiorat carnea pe oase de scârbă și spaimă; și acela era semnul de înștiințare al Cerului. Dar domnul Soulis, după cum spunea chiar el, nu făcea decât să se învinovățească pentru gândurile rele despre o biată bătrână năpăstuită, care n-avea alt prieten în afară de dânsul; și a înălțat o rugăciune pentru el și pentru ea, a băut puțină apă rece — fiindcă i se întorcea inima de la mâncare — și, pe înserate, s-a dus sus, s-a dezbrăcat și s-a culcat.
Aceea a fost o noapte care nu s-a uitat niciodată în Ba’weary: noaptea de șaptesprezece august, o mie șapte sute doisprezece. Mai fusese cald și înainte, cum v-am spus, dar în noaptea aceea a fost mai cald ca oricând. Soarele a apus printre nori cu înfățișări nemaivăzute; s-a lăsat un întuneric ca-n iad; nicio stea, nicio adiere; nu-ți vedeai mâna înaintea ochilor și până și bătrânii aruncaseră învelitorile de pe paturi și zăceau gâfâind după aer. Cu toate câte-i stăteau pe suflet, era greu de crezut că domnul Soulis ar fi putut dormi mult. Zăcea și se zvârcolea; patul acela bun și răcoros în care intrase îi ardea acum până și oasele; ba adormea, ba se trezea; ba auzea bătând ceasurile nopții, ba un dulău urlând sus, pe pustietate, de parcă murise cineva; ba i se părea că aude duhuri sporovăindu-i la ureche, ba vedea luminițe rătăcitoare prin odaie. Trebuie să fiu bolnav, își zicea; și bolnav era — dar nici prin gând nu-i trecea de ce boală.
În cele din urmă i s-a limpezit mintea, s-a ridicat în cămașă la marginea patului și a început iar să se gândească la omul negru și la Janet. N-ar fi putut spune cum — poate că-l luase frigul la picioare —, dar l-a izbit deodată gândul că între cei doi era o legătură și că unul ori amândoi erau năluci. Și tocmai atunci, în odaia lui Janet, care era alături de a lui, s-a auzit o tropăială, ca de oameni ce se iau la trântă, apoi o bufnitură puternică; pe urmă un vânt a șuierat în jurul celor patru laturi ale casei; și iar s-a făcut liniște ca-n mormânt.
Domnul Soulis nu se temea nici de om, nici de diavol. Și-a luat amnarul, a aprins o lumânare și din trei pași a ajuns la ușa lui Janet. Nu era decât prinsă în clanță; a împins-o și s-a uitat fără frică înăuntru. Era o odaie mare, cât cea a pastorului, mobilată cu lucruri trainice, vechi și arătoase, fiindcă altele nu avea. Se afla acolo un pat cu patru stâlpi și cu perdele de tapiserie veche; un dulap frumos de stejar, plin de cărțile de teologie ale pastorului, pus acolo ca să nu stea în drum; și câteva țoale de-ale lui Janet, împrăștiate pe podea. Dar nici pe Janet n-o vedea domnul Soulis, nici vreun semn de luptă. A intrat — și puțini s-ar fi ținut după el —, s-a uitat în toate părțile și a ascultat. Dar nimic nu se auzea, nici în casă, nici în toată parohia Ba’weary; și nu se vedea nimic, în afară de umbrele mari care se roteau în jurul lumânării. Și atunci, dintr-odată, inima pastorului a izbit o dată și s-a oprit în loc, iar un vânt rece i-a trecut prin păr. Ce priveliște groaznică pentru ochii bietului om! Căci Janet atârna într-un cui, lângă dulapul cel vechi de stejar; capul îi stătea tot pe umăr, ochii îi erau închiși, limba îi ieșea din gură, iar călcâiele îi erau la două picioare bune deasupra podelei.
„Dumnezeu să ne ierte pe toți! s-a gândit domnul Soulis. Biata Janet a murit.”
S-a apropiat cu un pas de trupul neînsuflețit; și atunci inima i s-a zvârcolit în piept. Fiindcă — prin ce vrajă, nu se cade omului să judece — atârna de un singur cui și de un singur fir de lână de cârpit ciorapi.
Cumplit lucru e să fii singur noaptea cu asemenea minunății ale întunericului; dar domnul Soulis era tare în Domnul. S-a întors, a ieșit din odaie și a încuiat ușa după el; apoi a coborât scara pas cu pas, greu ca plumbul, și a pus lumânarea pe masa de la piciorul scării. Nu putea să se roage, nu putea să gândească, era ud de sudoare rece și nu auzea decât bum-bum-bum, bătăile propriei inimi. Poate să fi stat acolo un ceas, poate două, atât de puțin își mai dădea seama; când, deodată, a auzit sus o mișcare ușoară, necurată; un pas umbla încoace și-ncolo prin odaia unde atârna moarta; pe urmă s-a deschis ușa, deși ținea bine minte că o încuiase; apoi s-a auzit un pas pe palier și i s-a părut că moarta privește peste balustradă, în jos, spre el.
A luat iar lumânarea — că fără lumină nu putea rămâne — și, cât a putut mai tiptil, a ieșit de-a dreptul din casă și s-a dus la capătul îndepărtat al aleii pietruite. Era tot beznă ca-n fundul pământului; când a pus lumânarea jos, flacăra ei ardea dreaptă și limpede, ca într-o odaie; nimic nu se mișca, afară de apa Dule, care se strecura suspinând prin vale, și de pasul acela necurat, ce cobora greoi scările din casă. Îl cunoștea prea bine, fiindcă era pasul lui Janet; și cu fiecare pas care venea puțin mai aproape, frigul i se adâncea în măruntaie. Și-a încredințat sufletul Celui ce-l făcuse și-l păzise:
— Și, Doamne, a zis, dă-mi putere în noaptea aceasta să mă războiesc cu puterile răului.
Acum pasul străbătea coridorul către ușă; auzea o mână alunecând pe perete, ca și cum grozăvia aceea și-ar fi pipăit drumul. Sălciile s-au zbuciumat și au gemut laolaltă, un suspin lung a trecut peste dealuri, flacăra lumânării s-a zbătut; și iat-o în pragul casei parohiale pe moarta Janet cea sucită, cu rochia de stofă groasă și scufia neagră, tot cu capul pe umăr și tot cu rânjetul pe față — vie, ai fi zis; moartă, cum prea bine știa domnul Soulis.
Ciudat lucru, cum stă sufletul omului legat de trupul lui pieritor; dar pastorul a văzut asta și inima nu i s-a frânt.
Ea n-a zăbovit mult în prag; s-a pus iar în mișcare și a venit încet spre domnul Soulis, care stătea sub sălcii. Toată viața trupului său, toată puterea duhului său se adunaseră în ochii lui ațintiți asupra ei. Părea că ea vrea să vorbească, dar nu găsește cuvinte, și a făcut un semn cu mâna stângă. A venit o răbufnire de vânt, ca pufnitul unei pisici; lumânarea s-a stins, sălciile au țipat ca oamenii, iar domnul Soulis a știut că, viu ori mort, aici avea să fie sfârșitul.
— Vrăjitoare, cotoroanță, diavole! a strigat. Îți poruncesc, prin puterea lui Dumnezeu, piei! Dacă ești moartă, du-te în mormânt; dacă ești osândită, du-te în iad!
Și în clipa aceea însăși mâna Domnului a lovit din cer Grozăvia chiar unde stătea; trupul bătrân, mort și pângărit al vrăjitoarei, ținut atâta vreme departe de groapă și târșâit prin lume de draci, s-a aprins ca un bețișor cu pucioasă și s-a prăbușit în cenușă la pământ; a urmat tunetul, bubuit după bubuit, de se cutremura văzduhul, iar în urma lui a răpăit ploaia; și domnul Soulis a sărit prin gardul viu al grădinii și a luat-o la fugă spre sat, scoțând țipăt după țipăt.
În aceeași dimineață, John Christie l-a văzut pe omul negru trecând pe lângă Muckle Cairn tocmai când bătea de șase; înainte de opt, a trecut pe lângă hanul din Knockdow; iar nu mult după aceea, Sandy M’Lellan l-a văzut coborând în pas săltat coastele dinspre Kilmackerlie. Nu prea încape îndoială că el fusese cel care sălășluise atâta vreme în trupul lui Janet; dar în sfârșit plecase; și de atunci dracul nu ne-a mai necăjit în Ba’weary.
Dar pentru pastor a fost o grea încercare de la Dumnezeu; multă, multă vreme a zăcut în pat, aiurând; și din ceasul acela până azi a rămas omul pe care-l cunoașteți.
Note ale traducerii
[1] În scoțiană, „thrawn” înseamnă „sucit”, „strâmb”, dar și „îndărătnic”. Titlul păstrează această suprapunere de sensuri.
[2] Aluzie la Hamlet, actul I, scena 5: Hamlet le cere însoțitorilor săi să nu lase să se întrevadă, prin vorbe cu subînțeles, taina pe care o cunosc.
[3] Moderații: grupare din Biserica Scoției, afirmată în secolul al XVIII-lea, apropiată de cultura iluministă și de mediile universitare. „Vremea prigoanei” trimite la persecuțiile împotriva presbiterienilor scoțieni din secolul al XVII-lea.
[4] Vrăjitoarea din Endor: femeia căreia regele Saul îi cere să cheme duhul lui Samuel (1 Samuel, capitolul 28).
[5] „Pârâșul Fraților”: nume dat diavolului în Apocalipsa, 12:10.