Deasupra porții celei mari a unei biserici vechi, vechi de tot, dintr-un orășel liniștit al unei țări îndepărtate, se afla chipul săpat în piatră al unui grifon uriaș. Sculptorul de odinioară lucrase cu multă grijă, dar înfățișarea făpturii sale nu era plăcută la vedere. Avea un cap mare, cu o gură căscată, enormă, și colți fioroși; din spinare i se ridicau aripi mari, înarmate cu cârlige și țepi ascuțiți; în față avea picioare vânjoase, cu gheare ieșite în afară, dar în spate n-avea picioare: trupul i se prelungea într-o coadă lungă și puternică, sfârșită cu un vârf în formă de săgeată. Coada îi era încolăcită dedesubt, cu vârful ridicat chiar în spatele aripilor.
Sculptorul, sau oamenii care porunciseră să se facă acea făptură de piatră, trebuie să fi fost foarte mulțumiți de ea, fiindcă mici copii ale ei, tot din piatră, fuseseră așezate ici și colo de-a lungul zidurilor laterale ale bisericii, nu prea sus de la pământ, ca oamenii să le poată privi cu ușurință și să le cerceteze formele ciudate. Pe dinafară, biserica avea și multe alte sculpturi: sfinți, martiri, capete grotești de oameni, de fiare și de păsări, precum și de alte făpturi cărora nu li se poate spune pe nume, fiindcă nimeni nu știe întocmai ce erau; dar niciuna nu era atât de ciudată și de interesantă ca marele grifon de deasupra porții și ca micii grifoni de pe laturile bisericii.
Departe, foarte departe de orășel, în mijlocul unor pustietăți înfricoșătoare, abia cunoscute de oameni, trăia Grifonul al cărui chip fusese așezat deasupra porții bisericii. Într-un fel sau altul, sculptorul de odinioară îl văzuse și apoi, după cât îl ajutase amintirea, îi cioplise înfățișarea în piatră. Grifonul nu știuse nimic despre asta până când, sute de ani mai târziu, aflase de la o pasăre, de la un animal sălbatic sau în vreun alt chip pe care acum e greu să-l mai descoperim că pe biserica cea veche din orășelul îndepărtat se găsea o asemănare de-a lui. Numai că Grifonul acesta habar n-avea cum arăta. Nu văzuse niciodată o oglindă, iar apele din locurile unde trăia erau atât de învolburate și de repezi, încât nu se găsea nicăieri un ochi de apă liniștit, care să răsfrângă chipul cuiva ce s-ar fi uitat în el. Fiind, pe cât se putea ști, cel din urmă din neamul său, nu văzuse niciodată alt grifon. De aceea, când auzi de chipul său de piatră, îl cuprinse o mare dorință de a afla cum arată și, în cele din urmă, se hotărî să se ducă la biserica cea veche și să vadă cu ochii lui ce fel de făptură era. Porni, așadar, din pustietățile înfricoșătoare și zbură, și zbură, până ajunse în ținuturile locuite de oameni, unde ivirea lui pe cer stârni o spaimă cumplită; dar nu coborî nicăieri, ci-și urmă zborul neabătut până la marginea orășelului pe a cărui biserică se afla chipul său. Aici, către sfârșitul după-amiezii, se lăsă într-o pajiște verde, lângă un pârâu, și se întinse pe iarbă să se odihnească. Aripile lui mari erau ostenite, fiindcă de un veac și mai bine nu mai zburase atât de departe.
Vestea sosirii lui se răspândi repede prin orășel, iar oamenii, aproape scoși din minți de venirea unui musafir atât de neobișnuit, fugiră în case și se zăvorâră. Grifonul strigă cu glas tare să vină cineva la el, dar cu cât striga mai mult, cu atât oamenilor le era mai frică să se arate. În cele din urmă zări doi lucrători care se grăbeau spre casă, peste câmp, și le porunci cu un glas înfricoșător să se oprească. Neîndrăznind să nu-l asculte, oamenii rămaseră pe loc, tremurând.
— Ce-i cu voi toți? strigă Grifonul. Nu-i niciun om în târgul vostru destul de curajos ca să stea de vorbă cu mine?
— Cred, spuse unul dintre lucrători, cu glasul atât de tremurat încât abia i se înțelegeau cuvintele, că... poate... micul canonic[1]... ar veni.
— Atunci duceți-vă și chemați-l! spuse Grifonul. Vreau să-l văd.
Micul canonic, care avea un rang modest printre slujitorii bisericii, tocmai sfârșise slujba de după-amiază și ieșea pe o ușă laterală, împreună cu trei bătrâne care alcătuiau întreaga adunare a credincioșilor din zilele de peste săptămână. Era un tânăr cu fire blândă, dornic din toată inima să le facă bine oamenilor din orășel. Pe lângă îndatoririle sale la biserică, unde ținea slujbe în fiecare zi de lucru, îi cerceta pe bolnavi și pe săraci, îi sfătuia și-i ajuta pe cei aflați la necaz și avea o școală alcătuită numai din copiii cei mai neastâmpărați ai târgului, cu care nimeni altcineva nu voia să aibă de-a face. Ori de câte ori oamenii aveau nevoie să facă cineva pentru ei vreun lucru anevoios, mergeau negreșit la micul canonic. De aceea se gândise lucrătorul la tânărul preot când văzuse că trebuia să vină cineva să vorbească cu Grifonul.
Micul canonic nu auzise despre întâmplarea neobișnuită, pe care o știa tot orășelul, în afară de el și de cele trei bătrâne; iar când fu înștiințat și i se spuse că Grifonul ceruse să-l vadă, rămase foarte uimit și înspăimântat.
— Pe mine! exclamă. N-a auzit niciodată de mine! Ce-ar putea să vrea de la mine?
— Trebuie să mergeți numaidecât! strigară cei doi oameni. Acum e foarte mânios fiindcă a fost lăsat să aștepte atât; și nimeni nu știe ce se poate întâmpla dacă nu vă grăbiți.
Bietul canonic ar fi vrut mai degrabă să i se taie o mână decât să iasă înaintea unui grifon mânios; dar simțea că era datoria lui să meargă, fiindcă ar fi fost cumplit să pățească oamenii din târg vreun rău numai pentru că el nu avusese destul curaj să răspundă chemării Grifonului.
Așa că porni, palid și speriat.
— Ei, spuse Grifonul îndată ce tânărul se apropie, mă bucur să văd că se găsește cineva cu destul curaj să vină la mine.
Micul canonic nu se simțea prea curajos, dar își plecă fruntea.
— Acesta este orășelul, spuse Grifonul, unde se află o biserică având deasupra uneia dintre porți un chip de-al meu?
Micul canonic privi făptura înfricoșătoare dinaintea lui și văzu că semăna, fără urmă de îndoială, întocmai cu statuia de pe biserică.
— Da, spuse el, aveți dreptate.
— Atunci, spuse Grifonul, mă duci până acolo? Aș vrea foarte mult s-o văd.
Micul canonic se gândi îndată că, dacă Grifonul intra în târg fără ca oamenii să știe de ce venise, unii aveau să moară de frică; de aceea căută să câștige timp ca să-i pregătească.
— Acum începe să se întunece, spuse, temându-se foarte tare ca vorbele lui să nu-l înfurie pe Grifon, și lucrurile de pe fațada bisericii nu se mai văd limpede. Ar fi mai bine să așteptați până dimineață, dacă doriți să vă vedeți bine chipul de piatră.
— Asta îmi convine de minune, spuse Grifonul. Văd că ești om cu judecată. Sunt obosit și o să trag un pui de somn aici, pe iarba moale, în timp ce-mi răcoresc coada în pârâiașul de alături. Vârful cozii mi se încinge până se înroșește când mă înfurii sau mă tulbur, iar acum e destul de cald. Așadar, poți să pleci, dar să vii negreșit mâine dis-de-dimineață și să-mi arăți drumul spre biserică.
Micul canonic fu cât se poate de bucuros să-și ia rămas-bun și se grăbi spre târg. În fața bisericii găsi o mulțime de oameni adunați să afle cum decursese întrevederea cu Grifonul. Când auziră că acesta nu venise să prăpădească și să pustiască totul, ci numai să-și vadă chipul de piatră de pe biserică, nu se arătară nici ușurați, nici mulțumiți, ci începură să-l certe pe micul canonic fiindcă încuviințase să aducă făptura în târg.
— Ce puteam face? strigă tânărul. Dacă nu-l aduc eu, vine singur și poate că până la urmă dă foc orașului cu coada lui înroșită.
Oamenii tot nu erau mulțumiți și fură născocite o mulțime de planuri ca Grifonul să fie împiedicat să intre în târg. Câțiva oameni în vârstă stăruiră ca tinerii să iasă și să-l omoare; dar tinerii luară în râs o idee atât de nesăbuită. Apoi cineva spuse că ar fi bine să fie distrusă statuia, ca Grifonul să nu mai aibă niciun motiv să intre în orășel; iar propunerea fu primită cu atâta însuflețire, încât mulți alergară să aducă ciocane, dălți și drugi de fier, cu care să doboare și să sfărâme grifonul de piatră. Dar micul canonic se împotrivi acestui plan cu toată puterea minții și a trupului său. Îi încredință pe oameni că o asemenea faptă l-ar înfuria pe Grifon peste măsură, fiindcă ar fi cu neputință să-i ascundă că statuia lui fusese distrusă în timpul nopții. Oamenii erau însă atât de hotărâți s-o sfărâme, încât micul canonic înțelese că nu-i rămânea decât să stea acolo și s-o păzească. Toată noaptea se plimbă în sus și-n jos prin fața porții bisericii, ținându-i la depărtare pe cei care aduceau scări ca să se cațere până la marele grifon de piatră și să-l facă bucăți cu ciocanele și drugii lor. După multe ceasuri, oamenii fură nevoiți să renunțe și se duseră acasă să doarmă; dar micul canonic rămase de pază până în zori, apoi se grăbi spre pajiștea unde-l lăsase pe Grifon.
Monstrul tocmai se trezise și, ridicându-se pe picioarele din față și scuturându-se, spuse că era gata să meargă în orășel. Micul canonic porni, așadar, înapoi, iar Grifonul zbură încet, la mică înălțime deasupra capului călăuzei sale. Pe străzi nu se vedea țipenie de om. Merseră de-a dreptul în fața bisericii, unde micul canonic îi arătă grifonul de piatră.
Grifonul cel adevărat se așeză în piațeta din fața bisericii și-și privi cu luare-aminte chipul sculptat. Îl cercetă multă vreme. Mai întâi își înclină capul într-o parte, apoi în cealaltă; pe urmă închise ochiul drept și privi cu stângul, după care închise ochiul stâng și privi cu dreptul. Apoi se mută puțin într-o parte și se uită la statuie, pe urmă se mută în cealaltă. După o vreme îi spuse micului canonic, care stătuse lângă el tot timpul:
— Este, trebuie să fie o asemănare minunată! Distanța aceea mare dintre ochi, fruntea aceea largă, fălcile acelea puternice! Simt că trebuie să semene cu mine. Dacă e să-i găsesc vreun cusur, ar fi că gâtul pare cam țeapăn. Dar asta nu înseamnă nimic. E o asemănare admirabilă... admirabilă!
Grifonul șezu privindu-și chipul toată dimineața și toată după-amiaza. Micul canonic nu îndrăznise să plece și să-l lase singur și sperase toată ziua că acesta avea să se sature curând de cercetat și să-și ia zborul spre casă. Dar către seară bietul tânăr era cu totul istovit și simțea că trebuia să mănânce și să doarmă. Îi mărturisi deschis Grifonului acest lucru și-l întrebă dacă nu dorea și el ceva de mâncare. O făcuse fiindcă socotea că așa îi cerea buna-cuviință; dar, de îndată ce rosti vorbele, îl cuprinse spaima că monstrul avea să ceară o jumătate de duzină de prunci ori vreo altă masă la fel de îmbietoare.
— O, nu, spuse Grifonul, eu nu mănânc niciodată între echinocții. La echinocțiul de primăvară și la cel de toamnă iau câte o masă zdravănă și-mi ajunge pentru o jumătate de an. Îmi respect obiceiurile cu cea mai mare strictețe și nu cred că e sănătos să mănânci la ore nepotrivite. Dar dacă tu ai nevoie de hrană, du-te și mănâncă, iar eu mă voi întoarce la iarba moale pe care am dormit azi-noapte și voi mai trage un somn.
A doua zi Grifonul veni din nou în piațeta din fața bisericii și rămase acolo până seara, privind neclintit grifonul de piatră de deasupra porții. Micul canonic trecu o dată sau de două ori să vadă ce face, iar Grifonul păru foarte bucuros să-l întâlnească; dar tânărul preot nu mai putea rămâne ca înainte, fiindcă avea multe îndatoriri de împlinit. Nimeni nu se ducea la biserică, însă oamenii veneau la casa micului canonic și-l întrebau neliniștiți cât avea să mai stea Grifonul.
— Nu știu, răspundea el, dar cred că în curând se va sătura să-și privească chipul de piatră și atunci va pleca.
Grifonul însă nu pleca. Dimineață de dimineață venea la biserică, dar după o vreme nu mai rămase acolo toată ziua. Părea să-l fi îndrăgit foarte mult pe micul canonic și-l urma în timp ce acesta își vedea de feluritele lui îndeletniciri. Îl aștepta la ușa laterală a bisericii, fiindcă micul canonic ținea slujbe în fiecare zi, dimineața și seara, deși acum nu mai venea nimeni. „Dacă se întâmplă să vină cineva, își spunea el, trebuie să mă găsească la datorie.” Când tânărul ieșea, Grifonul îl însoțea la bolnavi și la săraci, iar adesea se uita pe ferestrele școlii unde micul canonic îi învăța carte pe școlarii săi neastâmpărați. Toate celelalte școli erau închise, însă părinții elevilor micului canonic îi sileau să se ducă la școală, fiindcă erau atât de răi încât nu-i puteau răbda o zi întreagă acasă, fie că era ori nu era vreun grifon prin preajmă. Trebuie spus însă că, de obicei, se purtau foarte frumos atunci când monstrul cel uriaș se ridica sprijinit în coadă și privea pe fereastra clasei.
Când se văzu că Grifonul nu dădea semne să plece, toți oamenii care aveau putința părăsiră orășelul. Canonicii și mai-marii bisericii fugiseră încă din prima zi a vizitei Grifonului, lăsând în urmă numai pe micul canonic și câțiva oameni care deschideau ușile și măturau biserica. Toți locuitorii cu dare de mână își încuiară casele și plecară în ținuturi îndepărtate; nu mai rămaseră decât oamenii care trăiau din munca lor și săracii. După câteva zile, aceștia îndrăzniră să iasă și să-și vadă de treburi, fiindcă, dacă nu munceau, mureau de foame. Începeau să se deprindă cu vederea Grifonului și, aflând că nu mânca între echinocții, nu le mai era atât de frică de el ca înainte. Pe zi ce trecea, Grifonul se lega tot mai mult de micul canonic. Stătea pe lângă el o bună parte din vreme și adesea își petrecea noaptea în fața căsuței unde tânărul preot locuia singur. Această tovărășie ciudată îl împovăra deseori pe micul canonic; pe de altă parte, nu putea tăgădui că avea mult de câștigat și de învățat de pe urma ei. Grifonul trăise sute de ani și văzuse multe; și-i povestea micului canonic o mulțime de lucruri minunate.
„E ca și cum aș citi o carte veche, își spunea tânărul preot. Dar câte cărți ar fi trebuit să citesc ca să aflu tot ce mi-a spus Grifonul despre pământ, aer și apă, despre minerale, metale și plante și despre toate minunile lumii!”
Așa trecu vara și se apropie de sfârșit. Atunci oamenii din târg începură iar să fie foarte îngrijorați.
— Nu mai e mult, spuneau ei, și vine echinocțiul de toamnă, iar monstrul o să vrea să mănânce. O să-i fie o foame cumplită, fiindcă de la ultima masă a făcut atâta mișcare. Ne va înghiți copiii. Fără îndoială, îi va mânca pe toți. Ce-i de făcut?
La întrebarea aceasta nu putea răspunde nimeni, dar toți erau de aceeași părere: Grifonul nu trebuia lăsat să rămână până la echinocțiul care se apropia.
După ce întoarseră chestiunea pe toate fețele, o mulțime de oameni se duseră la micul canonic, într-un ceas când Grifonul nu era cu el.
— Numai din vina ta, îi spuseră, se află monstrul acela printre noi. Tu l-ai adus aici și tot tu ar trebui să ai grijă să plece. Numai pentru tine mai stă, fiindcă, deși se duce zilnic să-și vadă statuia, cea mai mare parte a timpului o petrece cu tine. Dacă n-ai fi tu aici, n-ar rămâne. E datoria ta să pleci, și atunci el te va urma, iar noi vom scăpa de primejdia cumplită care ne amenință.
— Să plec! exclamă micul canonic, adânc mâhnit că i se vorbea astfel. Unde să mă duc? Dacă mă duc în alt oraș, nu duc și necazul acesta acolo? Am dreptul s-o fac?
— Nu, spuseră oamenii, nu trebuie să te duci în alt oraș. Nu-i niciunul destul de departe. Trebuie să mergi în pustietățile înfricoșătoare unde locuiește Grifonul; atunci te va urma și va rămâne acolo.
Nu spuseră dacă se așteptau ca micul canonic să rămână și el acolo, iar acesta nu le puse nicio întrebare. Își plecă fruntea și intră în casă să chibzuiască. Cu cât se gândea mai mult, cu atât îi era mai limpede că datoria lui era să plece și să scape astfel orășelul de prezența Grifonului.
În seara aceea își umplu o traistă de piele cu pâine și carne, iar a doua zi, dis-de-dimineață, porni la drum spre pustietățile înfricoșătoare. Fu o călătorie lungă, obositoare și tristă, mai ales după ce trecu dincolo de așezările omenești, dar micul canonic înainta cu bărbăție și nu șovăi nicio clipă. Calea era mai lungă decât crezuse, iar merindele i se împuținară curând atât de mult încât fu nevoit să mănânce doar câte puțin în fiecare zi; dar nu-și pierdu curajul și merse mai departe, până când, după multe zile de drum anevoios, ajunse în pustietățile înfricoșătoare.
Când află că micul canonic părăsise târgul, Grifonul păru întristat, dar nu arătă nicio pornire să se ducă să-l caute. După câteva zile începu să se supere foarte tare și-i întrebă pe câțiva oameni unde plecase micul canonic. Însă, deși locuitorii stăruiseră ca tânărul preot să se ducă în pustietățile înfricoșătoare, socotind că Grifonul avea să-l urmeze numaidecât, acum le era frică să spună încotro plecase, fiindcă monstrul părea deja mânios și, dacă le-ar fi bănuit vicleșugul, fără îndoială că s-ar fi înfuriat cumplit. Așa că fiecare spuse că nu știe, iar Grifonul rătăcea fără alinare. Într-o dimineață se uită în școala micului canonic, acum mereu goală, și se gândi că era păcat ca toate să sufere din pricina lipsei tânărului.
— Cu biserica nu-i cine știe ce pagubă, spuse el, fiindcă oricum nu venea nimeni; dar de școală e păcat. Cred că am să-i învăț eu pe copii până se întoarce.
Era ora la care începeau lecțiile, așa că Grifonul intră și trase frânghia clopotului școlii. Câțiva copii care-l auziră alergară înăuntru să vadă ce se întâmplă, închipuindu-și că era o poznă de-a vreunui tovarăș de-al lor; dar când îl văzură pe Grifon, rămaseră încremeniți de uimire și spaimă.
— Duceți-vă și spuneți-le celorlalți școlari, zise monstrul, că începe școala și că, dacă nu sunt cu toții aici în zece minute, vin eu după ei.
În șapte minute, fiecare școlar era la locul lui.
Nu se mai văzuse o școală atât de cuminte. Niciun băiat și nicio fată nu se mișca și nu scotea o șoaptă. Grifonul se cățără pe scaunul învățătorului, cu aripile late desfăcute de o parte și de alta, fiindcă nu s-ar fi putut rezema de spătar dacă le-ar fi ținut în urmă; coada lui cea mare se încolăcea în fața catedrei, cu vârful ascuțit ridicat, gata să atingă orice băiat ori fată care s-ar fi purtat urât. Grifonul le vorbi școlarilor, spunându-le că avea de gând să-i învețe carte câtă vreme dascălul lor lipsea. În timp ce vorbea, se străduia să imite pe cât putea glasul blând și domol al micului canonic, dar trebuie să recunoaștem că nu prea izbutea. Fusese destul de atent la lecțiile din școală și hotărî să nu încerce să-i învețe ceva nou, ci să repete cu ei cele învățate; chemă, așadar, pe rând grupele de elevi și-i ascultă din lecțiile trecute. Copiii își frământau mințile ca să-și amintească tot ce învățaseră. Le era atât de frică să nu-l nemulțumească pe Grifon, încât răspundeau cum nu mai răspunseseră niciodată. Un băiat dintre codașii clasei răspunse atât de bine, încât Grifonul rămase uimit.
— Eu aș zice că ar trebui să fii în frunte, spuse el. Sunt sigur că nu obișnuiai să răspunzi atât de bine. De ce?
— Fiindcă n-am vrut să-mi dau osteneala, spuse băiatul, tremurând din toate încheieturile.
Se simțea silit să spună adevărul, fiindcă toți copiii credeau că ochii cei mari ai Grifonului puteau vedea drept prin ei și că acesta avea să știe când spuneau o minciună.
— Ar trebui să-ți fie rușine, spuse Grifonul. Treci la coada clasei de tot, iar dacă în două zile nu ești în frunte, am să aflu eu de ce.
În după-amiaza următoare băiatul era cel dintâi.
Era uimitor cât de bine își însușeau acum copiii ceea ce învățaseră până atunci. Parcă ar fi făcut școala a doua oară. Grifonul nu se purta aspru cu ei, dar era ceva în înfățișarea lui care-i făcea să nu se încumete să meargă la culcare până nu erau siguri că-și știau lecțiile pentru a doua zi.
Acum Grifonul socoti că ar trebui să-i cerceteze pe bolnavi și pe săraci și începu să umble prin târg în acest scop. Efectul asupra bolnavilor fu miraculos. Toți, în afară de cei care erau într-adevăr foarte bolnavi, săriră din pat de cum auziră că venea și se declarară pe deplin sănătoși. Celor care nu se puteau ridica le dădu ierburi și rădăcini la care niciunul nu se gândise vreodată ca la niște leacuri, dar pe care Grifonul le văzuse folosite în felurite părți ale lumii; și cei mai mulți se însănătoșiră. Cu toate acestea, spuneau mai târziu că, orice li s-ar întâmpla, sperau să nu mai aibă niciodată un asemenea doctor la căpătâi, care să le ia pulsul și să se uite la limba lor.
Cât despre săraci, păreau să fi dispărut cu totul. Toți cei care trăiseră din milostenia altora munceau acum într-un fel sau altul; mulți se ofereau să facă mici treburi pe la vecini numai în schimbul mâncării, lucru aproape nemaiauzit înainte în târg. Grifonul nu găsi pe nimeni care să aibă nevoie de ajutorul lui.
Vara trecuse acum și echinocțiul de toamnă se apropia cu repeziciune. Locuitorii erau cuprinși de mare teamă și neliniște. Grifonul nu dădea niciun semn că ar fi vrut să plece, ci părea să se fi statornicit pentru totdeauna printre ei. În curând avea să vină ziua uneia dintre cele două mese pe care le lua pe an, și atunci ce se va întâmpla? Monstrului avea să-i fie, cu siguranță, foarte foame și avea să le înghită toți copiii.
Acum le părea nespus de rău și se căinau că-l alungaseră pe micul canonic; el era singurul pe care s-ar fi putut bizui la acest necaz, fiindcă putea vorbi în voie cu Grifonul și afla astfel ce era de făcut. Dar nu se putea să stea cu mâinile în sân. Trebuia luată îndată o hotărâre. Se întruni o adunare a locuitorilor și doi bătrâni fură aleși să meargă să vorbească cu Grifonul. Li se dădu însărcinarea să-i propună pregătirea unui ospăț strașnic pentru ziua echinocțiului, unul care să-i potolească foamea pe deplin. Aveau să-i ofere cea mai grasă carne de oaie, cea mai fragedă carne de vită, pește și vânat de felurite soiuri și orice altceva de acest fel i-ar fi fost pe plac. Dacă nimic din toate acestea nu-i convenea, trebuiau să pomenească de orfelinatul din târgul vecin.
— Orice ar fi mai bine, spuseră locuitorii, decât să ne fie mâncați copilașii noștri dragi.
Bătrânii se duseră la Grifon, dar propunerile lor nu fură primite cu bunăvoință.
— După câte am văzut la oamenii acestui târg, spuse monstrul, nu cred că aș putea mânca cu plăcere ceva pregătit de ei. Par să fie cu toții lași și, prin urmare, josnici și egoiști. Cât despre a mânca pe vreunul dintre ei, bătrân ori tânăr, nici nu m-aș putea gândi la așa ceva. De fapt, în tot locul acesta nu era decât o singură făptură de care mi s-ar fi putut face poftă, și aceea e micul canonic, care a plecat. El era curajos, bun și cinstit și cred că l-aș fi mâncat cu plăcere.
— Ah! spuse unul dintre bătrâni cu multă politețe. În cazul acesta, ce păcat că l-am trimis în pustietățile înfricoșătoare!
— Ce? strigă Grifonul. Ce vrei să spui? Lămurește-mă numaidecât despre ce vorbești!
Bătrânul, cumplit de speriat de vorbele care-i scăpaseră, fu nevoit să povestească în ce chip oamenii îl trimiseseră departe pe micul canonic, în nădejdea că-l vor face astfel pe Grifon să-l urmeze.
Când auzi acestea, monstrul se înfurie peste măsură. Se îndepărtă în goană de bătrâni și, desfăcându-și aripile, zbură în sus și-n jos deasupra târgului. Era atât de tulburat, încât coada i se înroși și străluci ca un meteor pe cerul de seară. Când, în cele din urmă, se lăsă în mica pajiște unde se odihnea de obicei și-și vârî coada în pârâu, aburul se ridică asemenea unui nor, iar apa curgea fierbinte prin orășel. Locuitorii se înspăimântară foarte tare și-l învinuiră amarnic pe bătrân că spusese adevărul despre micul canonic.
— E limpede, ziceau ei, că Grifonul avea de gând să se ducă până la urmă să-l caute, și atunci am fi fost scăpați. Acum, cine poate ști ce nenorocire ai adus asupra noastră?
Grifonul nu rămase mult în pajiște. Îndată ce i se răcori coada, zbură la primărie și trase clopotul. Locuitorii știau că erau chemați acolo și, deși le era frică să se ducă, le era și mai frică să lipsească; așa că se îmbulziră în sală. Grifonul se afla pe podiumul de la un capăt al încăperii, bătând din aripi și umblând de colo-colo, iar vârful cozii era încă atât de cald, încât pârlea ușor scândurile pe care îl târa.
Când se adunară toți cei care erau în stare să vină, Grifonul se opri și vorbi adunării.
— V-am disprețuit, spuse el, de îndată ce am descoperit cât sunteți de lași, dar n-aveam habar că erați atât de nerecunoscători, de egoiști și de cruzi pe cât vă dovediți acum. Îl aveați aici pe micul vostru canonic, care trudea zi și noapte pentru binele vostru și nu se gândea la altceva decât cum să vă fie de folos și să vă facă fericiți; iar de cum vă închipuiți amenințați de o primejdie — căci știu prea bine cât de grozav vă temeți de mine —, îl trimiteți departe, fără să vă pese dacă se mai întoarce ori piere, nădăjduind să vă salvați pe voi. Ei bine, tânărul acesta îmi plăcuse foarte mult și aveam de gând să mă duc să-l caut într-o zi sau două. Dar mi-am schimbat gândul în privința lui. Mă voi duce să-l găsesc, însă îl voi trimite înapoi să trăiască printre voi și vreau să se bucure de răsplata muncii și a jertfelor sale. Câțiva dintre voi să meargă la mai-marii bisericii, care au fugit atât de laș când am sosit, și să le spună că nu se vor mai întoarce niciodată în acest târg, sub pedeapsa morții. Iar dacă, atunci când micul vostru canonic va reveni, nu vă veți pleca înaintea lui, nu-l veți pune în locul cel mai de cinste și nu-l veți sluji și cinsti toată viața, păziți-vă de cumplita mea răzbunare! În târgul acesta nu erau decât două lucruri bune: micul canonic și chipul meu de piatră de deasupra porții bisericii voastre. Pe unul l-ați trimis voi departe, iar pe celălalt am să-l iau eu însumi.
Cu aceste cuvinte încheie adunarea, și era și timpul, fiindcă vârful cozii i se încinsese atât de tare, încât primejduia să dea foc clădirii.
A doua zi dimineața Grifonul veni la biserică și, smulgându-și chipul de piatră din legăturile care-l țineau deasupra porții celei mari, îl cuprinse cu puternicele picioare din față și se înălță în văzduh. Apoi, după ce pluti o clipă deasupra târgului, își scutură mânios coada și-și luă zborul spre pustietățile înfricoșătoare. Ajuns în ținutul acela pustiu, așeză grifonul de piatră pe o ieșitură a stâncii care se ridica în fața peșterii posomorâte pe care o numea casa lui. Acolo, statuia se afla într-o poziție destul de asemănătoare cu cea pe care o avusese deasupra porții bisericii; iar Grifonul, gâfâind de efortul de a fi dus o povară atât de mare la o asemenea depărtare, se culcă pe pământ și o privi foarte mulțumit. Când se simți ceva mai odihnit, porni să-l caute pe micul canonic. Îl găsi pe tânăr slăbit, pe jumătate mort de foame, zăcând la umbra unei stânci. După ce-l ridică și-l duse în peștera sa, Grifonul zbură până la o mlaștină îndepărtată, de unde aduse niște rădăcini și ierburi despre care știa bine că-i întăresc pe oameni și le fac bine, deși el însuși nu le gustase niciodată. După ce le mâncă, micul canonic își mai veni în puteri, se ridică în capul oaselor și ascultă povestea Grifonului despre cele întâmplate în târg.
— Știi, spuse monstrul când sfârși, că mi-ai plăcut și încă îmi placi foarte mult?
— Mă bucur nespus s-o aud, spuse micul canonic cu politețea lui obișnuită.
— Nu sunt deloc sigur că te-ai mai bucura, spuse Grifonul, dacă ai înțelege pe deplin cum stau lucrurile, dar nu vom vorbi acum despre asta. Dacă unele lucruri ar fi altfel, altele ar sta altminteri. M-am înfuriat atât de tare când am aflat cum te-au tratat, încât am hotărât că trebuie să te bucuri, în sfârșit, de răsplata și de cinstirea ce ți se cuvin. Întinde-te și dormi bine, apoi te voi duce înapoi în târg.
La auzul acestor cuvinte, chipul tânărului se umbri de neliniște.
— Nu trebuie să-ți faci griji, spuse Grifonul, în privința întoarcerii mele în târg. N-am să rămân acolo. Acum, că am acest minunat chip al meu în fața peșterii, unde pot ședea în voie să-i privesc trăsăturile nobile și proporțiile mărețe, nu mai am nicio dorință să văd sălașul acela de oameni lași și egoiști.
Micul canonic, scăpat de temeri, se lăsă pe spate și ațipi; iar când adormi adânc, Grifonul îl ridică și-l duse înapoi în orășel. Sosi cu puțin înainte de ivirea zorilor și, așezându-l cu grijă pe iarbă, în mica pajiște unde obișnuise el însuși să se odihnească, monstrul zbură spre casă fără să fi fost văzut de vreun locuitor.
Când, dimineața, micul canonic se ivi printre oamenii din târg, însuflețirea și căldura cu care fu întâmpinat erau cu adevărat minunate. Fu dus într-o casă în care locuise unul dintre mai-marii plecați ai locului și fiecare se arăta dornic să facă tot ce-i stătea în putere pentru sănătatea și tihna lui. Oamenii umpleau biserica la slujbele sale, încât cele trei bătrâne care-i alcătuiseră altădată întreaga adunare din zilele de peste săptămână nu mai puteau prinde locurile cele mai bune, pe care fuseseră obișnuite să le ocupe; iar părinții copiilor neastâmpărați hotărâră să-i îndrepte acasă, ca să-l scutească pe canonic de osteneala de a-și mai ține școala de odinioară. Micul canonic fu înălțat în cea mai mare dregătorie a bisericii celei vechi și, înainte să moară, ajunse episcop.
În primii ani de după întoarcerea lui din pustietățile înfricoșătoare, oamenii din târg își ridicau ochii spre el ca spre un om pe care erau datori să-l cinstească și să-l respecte; dar adesea își ridicau ochii și spre cer, să vadă dacă nu cumva se arăta vreun semn al întoarcerii Grifonului. Cu timpul însă învățară să-l cinstească și să-l respecte pe fostul lor mic canonic fără teama că ar fi pedepsiți dacă n-ar face-o.
Dar n-ar fi avut de ce să se mai teamă vreodată de Grifon. Veni ziua echinocțiului de toamnă, iar monstrul nu mâncă nimic. Dacă nu-l putea avea pe micul canonic, nu mai dorea nimic. Așa că, întins la pământ, cu ochii ațintiți asupra marelui grifon de piatră, se vlăgui încet și muri. Pentru unii dintre oamenii târgului, fu bine că nu aflară acest lucru.
Dacă veți ajunge vreodată în vechiul orășel, veți vedea și astăzi micii grifoni de pe laturile bisericii; dar marele grifon de piatră de deasupra porții nu mai este.
Notă a traducerii
[1] „Micul canonic” redă titulatura engleză „Minor Canon”, desemnând aici un preot de rang inferior în ierarhia bisericii, însărcinat cu slujbele zilnice. „Mic” se referă la rang, nu la statură.