Mumu

Pe una dintre străzile mărginașe ale Moscovei, într-o casă cenușie, cu coloane albe, mezanin și balcon strâmbat de vreme, trăia odinioară o boieroaică văduvă, înconjurată de o mulțime de slugi iobage. Fiii ei slujeau la Petersburg, fiicele se măritaseră; ieșea rareori și își petrecea în singurătate ultimii ani ai unei bătrâneți zgârcite și plictisite. Ziua vieții ei, lipsită de bucurii și mohorâtă, trecuse de mult; dar și seara îi era mai neagră decât noaptea.

Dintre toate slugile ei, cel mai de seamă era portarul Gerasim, un bărbat de aproape doi metri, clădit ca un voinic din povești și surdomut din naștere. Cucoana îl luase de la sat, unde locuia singur într-o căsuță, deoparte de frații săi, și era socotit unul dintre țăranii care își îndeplineau cel mai conștiincios îndatoririle față de stăpână. Înzestrat cu o putere neobișnuită, muncea cât patru; treaba îi sporea în mâini și ți-era mai mare dragul să-l privești când ara și, apăsând cu palmele lui uriașe pe coarnele plugului, părea că spintecă singur, fără ajutorul căluțului, pieptul vânjos al pământului; ori când, pe la Sân-Petru, mânuia coasa cu atâta putere, de-ai fi zis că putea reteza de la rădăcină și un mestecăniș tânăr; ori când treiera sprinten, fără răgaz, cu un îmblăciu lung de peste doi metri, iar mușchii prelungi și tari ai umerilor i se ridicau și coborau ca o pârghie. Tăcerea lui neîntreruptă dădea o măreție solemnă muncii sale neobosite. Strașnic țăran mai era și, de n-ar fi fost nenorocirea lui, orice fată s-ar fi măritat bucuroasă cu el… Dar iată că-l aduseră pe Gerasim la Moscova, îi cumpărară cizme, îi croiră un caftan pentru vară și un cojoc pentru iarnă, îi puseră în mâini o mătură și o lopată și-l făcură portar.

La început, noul trai nu-i fu deloc pe plac. Din copilărie fusese deprins cu munca la câmp, cu viața de la țară. Despărțit de ceilalți oameni prin nenorocirea lui, crescuse mut și puternic, așa cum crește un copac în pământ roditor. Strămutat la oraș, nu înțelegea ce se petrece cu el; tânjea și era năucit, așa cum e năucit un taur tânăr și zdravăn, abia luat de pe pajiștea unde iarba suculentă îi ajungea până la burtă, luat și urcat într-un vagon de cale ferată; și iată că, învăluindu-i trupul voinic când în fum și scântei, când în valuri de abur, îl poartă acum în goană, îl poartă în vuiet și șuierături, iar încotro — Dumnezeu știe! Îndatoririle noii lui slujbe i se păreau o joacă pe lângă muncile grele țărănești; în jumătate de ceas isprăvea tot, iar apoi ba se oprea în mijlocul curții și se uita cu gura căscată la toți cei care treceau, de parcă ar fi vrut să afle de la ei dezlegarea stării de neînțeles în care se găsea, ba se ducea deodată într-un ungher și, azvârlind cât colo mătura și lopata, se trântea cu fața la pământ și zăcea ceasuri întregi nemișcat, ca o fiară prinsă. Dar omul se deprinde cu toate, iar Gerasim se deprinse în cele din urmă și cu viața de oraș. Nu avea multă treabă; toată îndatorirea lui era să țină curtea curată, să aducă de două ori pe zi un butoi cu apă, să care și să spargă lemne pentru bucătărie și pentru casă, să nu lase străinii să intre și să păzească noaptea. Și trebuie spus că își făcea slujba cu râvnă. În curtea lui nu găseai niciodată o așchie aruncată, niciun gunoi; dacă, pe vreme de noroi, mârțoaga dată în grija lui pentru căratul apei se înțepenea undeva cu butoiul, era de ajuns să pună umărul și urnea din loc nu numai căruța, ci și calul; dacă se apuca de spart lemne, securea îi suna ca sticla, iar așchiile și butucii zburau în toate părțile. Cât despre străini, după ce prinsese într-o noapte doi hoți și-i ciocnise cap în cap — îi ciocnise în așa hal, că nici nu mai aveai ce duce la poliție —, toată mahalaua începuse să-l respecte foarte mult; până și cei care treceau ziua, oameni care nu erau nicidecum tâlhari, ci doar necunoscuți, dădeau din mâini și strigau la vederea înfricoșătorului portar, de parcă el le-ar fi putut auzi strigătele. Cu celelalte slugi Gerasim nu era tocmai prieten — se cam temeau de el —, dar trăia în bună înțelegere: îi socotea de-ai lui. Vorbeau cu el prin semne, iar el îi înțelegea și îndeplinea întocmai toate poruncile; își cunoștea însă și drepturile și, în curând, nimeni nu mai îndrăznea să se așeze pe locul lui la masă. Îndeobște, Gerasim era aspru și serios din fire și-i plăcea rânduiala în toate; nici cocoșii nu cutezau să se bată în fața lui, că era vai de ei! Cum îi vedea, îi și înșfăca de picioare, îi învârtea de vreo zece ori prin aer ca pe o roată și-i azvârlea în lături. În curtea cucoanei se țineau și gâște; dar gâsca, se știe, e o pasăre cu greutate și cu judecată: Gerasim le respecta, le îngrijea și le hrănea; el însuși semăna cu un gâscan așezat. I se dăduse o cămăruță deasupra bucătăriei, pe care și-o rânduise singur, după gustul său: își făcuse un pat din scânduri de stejar sprijinite pe patru butuci, un pat cu adevărat de uriaș; ai fi putut pune pe el mai bine de o tonă și jumătate și tot nu s-ar fi îndoit. Sub pat se afla un cufăr zdravăn; într-un colț stătea o măsuță la fel de trainică, iar lângă ea, un scaun cu trei picioare, atât de îndesat și de temeinic, încât însuși Gerasim îl ridica uneori, îi dădea drumul și surâdea mulțumit. Cămăruța se încuia cu un lacăt care semăna cu un colac, numai că era negru; cheia lui Gerasim o purta întotdeauna la brâu. Nu-i plăcea să vină lumea la el.

Așa trecu un an, la sfârșitul căruia lui Gerasim i se întâmplă ceva.

Bătrâna cucoană la care slujea ca portar ținea în toate la obiceiurile de odinioară și avea o mulțime de slugi. În casa ei nu erau numai spălătorese, cusătorese, tâmplari, croitori și croitorese; era chiar și un șelar, care trecea totodată drept doctor de vite și doftor pentru slugi; cucoana avea doftorul ei; în sfârșit, mai era și un cizmar pe nume Kapiton Klimov, un bețiv fără leac. Klimov se socotea o ființă nedreptățită și neprețuită după merit, un om învățat, din capitală, căruia nu i se cuvenea să trăiască fără rost la Moscova, într-o asemenea fundătură; iar dacă bea, după cum spunea el însuși, apăsând pe vorbe și bătându-se în piept, numai de necaz bea. Iată că într-o zi cucoana aduse vorba despre el cu vătaful ei, Gavrila, un om căruia, judecând numai după ochișorii gălbui și nasul ca un cioc de rață, însuși destinul părea să-i fi hărăzit un rost de poruncitor. Cucoana deplângea stricăciunea lui Kapiton, pe care abia cu o seară înainte îl găsiseră undeva pe stradă.

— Ce zici, Gavrila, se pomeni ea întrebând, dacă l-am însura? Poate s-ar mai așeza și el.

— De ce să nu-l însurăm, coniță? Se poate, răspunse Gavrila, și încă ar fi foarte bine, coniță.

— Da; numai cine-l ia?

— Așa e, coniță. Dar cum veți binevoi dumneavoastră. Tot mai poate fi bun la ceva, ca să zic așa; nu-i de lepădat cu totul.

— Mi se pare că-i place Tatiana.

Gavrila dădu să spună ceva împotrivă, dar își strânse buzele.

— Da!… S-o ia pe Tatiana, hotărî cucoana, prizând tutun cu plăcere. Ai auzit?

— Am înțeles, coniță, rosti Gavrila și se retrase.

Întors în odaia lui — aflată într-o aripă a casei și aproape înțesată cu cufere ferecate —, Gavrila își trimise mai întâi nevasta afară, apoi se așeză la fereastră și căzu pe gânduri. Porunca neașteptată a stăpânei îl pusese, vădit, în încurcătură. În cele din urmă se ridică și trimise după Kapiton. Kapiton se înfățișă… Dar, înainte de a le istorisi cititorilor convorbirea lor, socotim că n-ar fi de prisos să spunem în câteva cuvinte cine era această Tatiana, pe care lui Kapiton îi era dat s-o ia de nevastă, și de ce porunca stăpânei îl tulburase pe vătaf.

Tatiana, una dintre spălătoresele pomenite mai sus — ca spălătoreasă iscusită și pricepută, avea în grijă numai rufăria subțire —, era o femeie de vreo douăzeci și opt de ani, mărunțică, slabă, bălaie, cu alunițe pe obrazul stâng. În Rusia, alunițele de pe obrazul stâng sunt socotite semn rău, prevestire de viață nefericită… Tatiana nu se putea lăuda cu soarta ei. Din fragedă tinerețe trăise numai în lipsuri și asprime; muncea cât două și nu cunoscuse niciodată o mângâiere; o îmbrăcau prost și primea simbria cea mai mică. Rude aproape că nu avea: un chelar bătrân, lăsat la țară fiindcă nu mai era bun de nimic, îi era unchi, iar ceilalți unchi erau țărani — asta era tot. Cândva trecuse drept frumoasă, dar frumusețea i se dusese foarte repede. Era din fire tare supusă sau, mai bine zis, înfricoșată; față de ea însăși simțea o nepăsare deplină, de ceilalți se temea de moarte; nu se gândea decât cum să-și isprăvească lucrul la vreme, nu vorbea niciodată cu nimeni și tremura numai la auzul numelui cucoanei, deși aceasta abia o cunoștea din vedere. Când Gerasim fusese adus de la țară, puțin lipsise să moară de frică la vederea trupului său uriaș; căuta în fel și chip să nu-l întâlnească, ba chiar închidea ochii când i se întâmpla să treacă în fugă pe lângă el, grăbindu-se de la casă la spălătorie. Gerasim nu-i dăduse la început mare atenție, apoi începuse să-i surâdă când îi ieșea în cale, pe urmă să se uite lung la ea și, în cele din urmă, n-o mai slăbea din ochi. Îi căzuse dragă; prin blândețea chipului sau prin sfiala mișcărilor — Dumnezeu știe! Într-o zi, pe când străbătea curtea ținând cu grijă, pe degetele răsfirate, o bluză de casă scrobită a cucoanei, cineva o apucă deodată zdravăn de cot; se întoarse și țipă: în spatele ei stătea Gerasim. Zâmbind nătâng și îngânând sunete mângâietoare, îi întindea un cocoșel de turtă dulce, cu foiță de aur pe coadă și pe aripi. Ea dădu să-l refuze, dar el i-l vârî cu de-a sila în mână, clătină din cap și plecă; apoi se întoarse și mai îngână o dată ceva foarte prietenos.

Din ziua aceea nu-i mai dădu pace: oriîncotro mergea, el era numaidecât acolo, îi ieșea înainte, zâmbea, îngâna, dădea din mâini; ba scotea pe neașteptate o panglică din sân și i-o vâra în mână, ba îi mătura praful din cale. Biata fată nu mai știa cum să se poarte și ce să facă. Curând toată casa află de isprăvile portarului mut; peste Tatiana se revărsară batjocuri, glume și înțepături. De Gerasim însă nu cuteza oricine să râdă: lui nu-i plăceau glumele; și nici pe ea n-o mai necăjeau de față cu el. Vrând-nevrând, fata ajunsese sub ocrotirea lui. Ca toți surdomuții, era foarte ager la minte și pricepea numaidecât când râdeau de el sau de ea. Odată, la masă, femeia care avea în grijă rufăria, mai-marea Tatianei, începu s-o ia la rost, cum se spune, și atât o necăji, că biata fată nu mai știa unde să-și ascundă ochii și era gata să plângă de obidă. Gerasim se ridică deodată, își întinse mâna uriașă, o puse pe capul femeii și o privi în față cu o înverșunare atât de întunecată, încât aceasta se aplecă de-a binelea asupra mesei. Toți amuțiră. Gerasim își luă iar lingura și începu să-și soarbă mai departe ciorba de varză. „Ia te uită la diavolul surd, la duhul pădurii!” mormăiră cu toții în surdină, iar femeia se ridică și se duse în odaia slujnicelor. Altă dată, băgând de seamă că Kapiton — același Kapiton despre care tocmai a fost vorba — se întinsese cam prea prietenos la taifas cu Tatiana, Gerasim îi făcu semn cu degetul să vină, îl duse în șopronul trăsurilor și, apucând de un capăt o oiște rezemată în colț, îl amenință ușor, dar cu mult înțeles. De atunci nimeni nu-i mai adresa Tatianei niciun cuvânt. Și toate acestea îi rămâneau nepedepsite. E drept că femeia cu rufăria, cum ajunse în odaia slujnicelor, leșină pe loc și, îndeobște, își jucă atât de bine rolul, încât chiar în ziua aceea purtarea grosolană a lui Gerasim ajunse la urechile stăpânei. Dar bătrâna capricioasă nu făcu decât să râdă și, spre marea jignire a femeii, o puse de mai multe ori să-i povestească „cum ți-a plecat el capul cu mânuța lui cea grea”; a doua zi îi trimise lui Gerasim o rublă. Îl avea la inimă ca pe un paznic puternic și credincios. Gerasim se cam temea de ea, dar tot nădăjduia în bunăvoința ei și se pregătea să meargă s-o roage să-i îngăduie s-o ia pe Tatiana. Nu aștepta decât caftanul cel nou, făgăduit de vătaf, ca să se poată înfățișa cum se cuvine înaintea stăpânei, când tocmai acestei stăpâne îi veni deodată în minte s-o mărite pe Tatiana cu Kapiton.

Cititorul va înțelege acum lesne tulburarea care-l cuprinsese pe vătaful Gavrila după convorbirea cu stăpâna. „Cucoana, se gândea el, șezând la fereastră, ține, ce-i drept, la Gerasim…” — Gavrila știa prea bine lucrul acesta și de aceea îl îngăduia și el — „…dar tot o ființă fără grai rămâne. Doar n-am să-i spun cucoanei că, vezi Doamne, Gerasim umblă după Tatiana! Și, la urma urmelor, are și ea dreptate: ce fel de bărbat ar fi el? Pe de altă parte, de-o afla namila asta, iartă-mă, Doamne, că pe Tatiana o mărită cu Kapiton, are să sfărâme tot prin casă, zău așa! Că n-ai cum te înțelege cu el; pe dracul ăsta — Doamne, iartă-mi păcatul! — nu-l îndupleci în niciun chip… zău așa!”

Intrarea lui Kapiton rupse firul gândurilor lui Gavrila. Cizmarul cel ușuratic intră cu mâinile la spate și, rezemându-se fără sfială de colțul ieșit în afară al peretelui, lângă ușă, își trecu piciorul drept peste cel stâng și zvârli capul într-o parte, de parcă ar fi spus: „Iată-mă. Ce poftiți?”

Gavrila se uită la Kapiton și începu să bată cu degetele în tocul ferestrei. Kapiton își miji puțin ochișorii de cositor, dar nu-i plecă; ba chiar surâse ușor și-și trecu mâna prin părul albicios, zbârlit în toate părțile. „Da, eu sunt. Ce te uiți?”

— Frumos, rosti Gavrila și tăcu o clipă. Frumos, n-am ce zice!

Kapiton își săltă doar umerii. „Da’ tu oi fi mai breaz!” își spuse în gând.

— Ia uită-te la tine, ia uită-te, urmă Gavrila dojenitor; cu cine mai semeni?

Kapiton își trecu liniștit privirea peste surtucul ros și zdrențăros, peste pantalonii peticiți, își cercetă cu deosebită luare-aminte cizmele sparte, mai ales pe aceea de al cărei vârf se sprijinea atât de cochet piciorul său drept, apoi își aținti din nou ochii asupra vătafului.

— Ei și?

— Ei și? repetă Gavrila. Ei și? Mai întrebi și „ei și”? Cu dracul semeni, iartă-mă, Doamne, păcătosul de mine, iată cu cine semeni!

Kapiton clipi repede din ochi.

„Ocărâți, ocărâți, Gavrila Andreici”, își spuse iar în gând.

— Iar ai fost beat, începu Gavrila. Iar ai fost, nu-i așa? Ei? Răspunde odată!

— Din pricina șubrezeniei sănătății, m-am expus, într-adevăr, băuturilor spirtoase, răspunse Kapiton.

— Din pricina șubrezeniei sănătății!… Prea puțin te pedepsesc, asta e! Și ai mai fost și la Petersburg să înveți meserie… Mult ai mai învățat! Numai pâinea degeaba o mănânci.

— În această privință, Gavrila Andreici, unul singur mă poate judeca: însuși Domnul Dumnezeu, și nimeni altul. El singur știe ce fel de om sunt eu pe lumea aceasta și dacă-mi mănânc într-adevăr pâinea degeaba. Iar cât privește considerațiunea dumneavoastră referitoare la beție, nici în această privință nu sunt eu de vină, ci mai degrabă un tovarăș; el m-a ispitit, dar pe urmă a procedat diplomatic, adică a șters-o, iar eu…

— Iar tu ai rămas ca un gâscan în stradă. Afurisit destrăbălat! Dar nu despre asta e vorba, urmă vătaful. Uite ce este. Cucoana…

Tăcu o clipă, apoi urmă:

— Cucoana dorește să te însori. Auzi? Socotește că ai să te mai așezi dacă te însori. Pricepi?

— Cum să nu pricep?

— Așa. După mine, mai bine ți-ar trage o chelfăneală zdravănă. Dar, mă rog, e treaba dumneaei. Ei? Te învoiești?

Kapiton rânji.

— Căsătoria e un lucru bun pentru om, Gavrila Andreici; iar eu, în ce mă privește, cu foarte mare și plăcută bucurie.

— Bine, răspunse Gavrila, gândindu-se în sinea lui: „N-am ce zice, frumos mai vorbește omul”. Numai că, urmă el cu glas tare, nu ți s-a ales tocmai bine mireasa.

— Dar cine-i, îngăduiți-mi să mă interesez?

— Tatiana.

— Tatiana?

Kapiton căscă ochii și se desprinse de perete.

— Ei, ce te-ai speriat așa?… Nu-ți e pe plac?

— Cum să nu-mi fie pe plac, Gavrila Andreici? Nu-i fată rea, e muncitoare, e fată liniștită… Dar știți și dumneavoastră, Gavrila Andreici, că acela, sălbaticul, pocitania stepei, umblă după ea…

— Știu, frate, știu tot, îl întrerupse cu necaz vătaful. Dar vezi…

— Dar fie-vă milă, Gavrila Andreici! O să mă omoare, pe legea mea, o să mă omoare, o să mă turtească precum o muscă; are o mână… binevoiți să vă uitați singur ce mână are! Parcă-i mâna lui Minin și Pojarski![1] E surd, dă și nu aude cum dă! Își vântură pumnoaiele de parcă ar fi în somn. Și n-ai nicio putință să-l potolești. Pentru ce? Fiindcă, după cum știți și dumneavoastră, Gavrila Andreici, e surd și, pe deasupra, prost ca talpa. E o fiară, un idol păgân, Gavrila Andreici, mai rău decât un idol… un buștean! De ce să mai pătimesc eu acum și de pe urma lui? Firește, mie nu-mi mai pasă de nimic: m-am tocit, le-am răbdat pe toate, m-am îmbâcsit ca o oală de lut; dar tot om sunt și eu, nu o oală oarecare, fără preț.

— Știu, știu, nu mai întinde vorba…

— Doamne Dumnezeule! urmă cu înfocare cizmarul. Când se mai sfârșește? Când, Doamne? Un năpăstuit sunt, un năpăstuit fără scăpare! Soarta mea, soarta mea, dacă te gândești! În anii tinereții am fost bătut de neamțul la care învățam meserie; în floarea vieții, bătut de-ai mei; iar acum, la anii maturității, iată unde am ajuns…

— Of, suflet de cârpă! rosti Gavrila Andreici. De ce tot lungești vorba, zău așa?

— Cum de ce, Gavrila Andreici? Nu de bătaie mă tem eu, Gavrila Andreici. Să mă pedepsească stăpânul între patru pereți, dar în fața lumii să-mi dea bună ziua, și tot mă număr printre oameni; pe când aici, uite de la cine trebuie să…

— Hai, ieși afară! îl întrerupse nerăbdător Gavrila.

Kapiton se întoarse și porni împleticindu-se spre ușă.

— Dar dacă n-ar fi el, strigă vătaful în urma lui, tu te-ai învoi?

— Îmi exprim consimțământul, răspunse Kapiton, dispărând.

Vorbele alese nu-l părăseau nici în cele mai grele împrejurări.

Vătaful se plimbă de câteva ori de-a lungul odăii.

— Acum chemați-o pe Tatiana, spuse el în cele din urmă.

Peste câteva clipe, Tatiana se apropie aproape fără zgomot și se opri în prag.

— Ce porunciți, Gavrila Andreici? întrebă ea cu glas sfios.

Vătaful o privi țintă.

— Ei, Taniușa, zise el, ai vrea să te măriți? Cucoana ți-a găsit un bărbat.

— Așa, Gavrila Andreici. Și pe cine a binevoit să-mi aleagă de bărbat? adăugă ea șovăind.

— Pe Kapiton, cizmarul.

— Am înțeles.

— E cam ușuratic, ce-i drept. Dar tocmai de aceea își pune cucoana nădejdea în tine.

— Am înțeles.

— E numai o încurcătură… Îl știi pe surdul Gerasim; umblă după tine. Cum ai izbutit să vrăjești un asemenea urs? Că te omoară, te pomenești, e un urs…

— Mă omoară, Gavrila Andreici, mă omoară negreșit.

— Te omoară… Ei, asta om mai vedea noi. Cum adică, te omoară? Ce drept are să te omoare? Spune și tu.

— Nu știu, Gavrila Andreici, dacă are dreptul ori nu.

— Ia te uită la ea! Doar nu i-ai făgăduit nimic, cred…

— Ce binevoiți să mă întrebați?

Vătaful tăcu puțin, gândindu-se: „Blând suflet!”

— Bine, spuse el cu glas tare, mai vorbim noi. Acum poți să pleci, Taniușa; văd că nu te împotrivești.

Tatiana se întoarse, se sprijini o clipă de tocul ușii și plecă.

„Și poate că până mâine cucoana uită de nunta asta, își spuse vătaful, iar eu îmi bat capul degeaba! Cât despre obraznicul acela, la nevoie îl legăm, dăm de știre poliției…”

— Ustinia Fiodorovna! strigă el tare către nevastă-sa. Pune samovarul, suflete…

În ziua aceea Tatiana aproape că nu ieși din spălătorie. La început se pornise pe plâns, apoi își ștersese lacrimile și se apucase iar de lucru, ca înainte. Kapiton rămase până noaptea târziu la cârciumă, cu un prieten al lui, un om posomorât la chip, căruia îi povesti pe îndelete cum trăise el la Petersburg, la un boier care n-ar fi fost om rău, numai că era cam prea aspru; mai avea și o mică slăbiciune: îi cam plăcea să bea, iar în privința sexului frumos nu se dădea în lături de la nimic. Tovarășul cel posomorât nu făcea decât să încuviințeze; dar când Kapiton îi vesti, în cele din urmă, că, în anumite împrejurări, a doua zi va trebui să-și pună capăt zilelor, tovarășul cel posomorât spuse că venise vremea de culcare. Și se despărțiră în tăcere, întunecați la față.

Așteptările vătafului nu se împliniră însă. Bătrâna cucoană era atât de prinsă de gândul însurătorii lui Kapiton, încât și noaptea numai despre asta vorbi cu una dintre femeile de pe lângă ea, pe care o ținea în casă doar ca să-i alunge urâtul când n-o lua somnul și care, asemenea unui birjar de noapte, dormea ziua. Când, după ceaiul de dimineață, Gavrila veni să-i dea socoteală de treburile casei, cea dintâi întrebare fu:

— Ei, cum mai merge cu nunta noastră?

El răspunse, firește, că mergea foarte bine și că în ziua aceea Kapiton avea să se înfățișeze înaintea ei ca să i se închine. Bătrâna nu se simțea tocmai bine; nu se ocupă mult de treburi. Vătaful se întoarse în odaia lui și chemă sfatul. Lucrul cerea, într-adevăr, chibzuință. Tatiana, bineînțeles, n-avea să se împotrivească; în schimb, Kapiton spusese în auzul tuturor că el nu avea decât un cap, nu două sau trei… Gerasim arunca asupra tuturor priviri repezi și posomorâte, nu se dezlipea de treptele odăii slujnicelor și părea să bănuiască faptul că se urzea ceva împotriva lui. Se adunară. Era printre ei și un slujitor bătrân de la bufet, poreclit moș Coadă, căruia toți îi cereau cu respect părerea, deși nu auzeau de la el decât: „Ei, asta-i bună! Așa, așa, așa!” Ca întâie măsură de prevedere, spre a preîntâmpina orice întâmplare, îl închiseră pe Kapiton în cămara cu vechituri, unde se afla filtrul de apă, apoi se apucară să chibzuiască temeinic. La nevoie, s-ar fi putut folosi de putere. Dar ferească Dumnezeu! Ar ieși tărăboi, cucoana s-ar supăra — ar fi prăpăd! Ce era de făcut? Se gândiră și iar se gândiră și până la urmă găsiră o ieșire. Se băgase de seamă nu o dată că Gerasim nu-i putea suferi pe bețivi… Când stătea la poartă și trecea vreunul beat, cu pasul nesigur și șapca pe-o ureche, întorcea întotdeauna capul cu scârbă. Hotărâră s-o învețe pe Tatiana să se prefacă beată și să treacă prin fața lui Gerasim clătinându-se și împleticindu-se. Biata fată se împotrivi multă vreme, dar în cele din urmă o înduplecară; înțelegea și ea că numai așa putea scăpa de cel care o iubea. Ieși. Îl scoaseră și pe Kapiton din cămară: la urma urmelor, era și el parte în pricina aceasta. Gerasim ședea pe piatra de la poartă și scurma pământul cu lopata… De după toate colțurile și din dosul tuturor perdelelor îl pândeau ceilalți… Vicleșugul izbuti mai presus de orice așteptare. Când o văzu pe Tatiana, el îi făcu mai întâi semn cu capul, îngânând drăgăstos ca de obicei; apoi se uită la ea cu luare-aminte, scăpă lopata, sări în picioare, se apropie și își aduse fața lângă a ei… De frică, ea se clătină și mai tare și închise ochii… El o apucă de braț, o duse în goană de-a curmezișul curții și, intrând în odaia unde se ținuse sfatul, o împinse drept spre Kapiton. Tatiana era cât pe ce să leșine… Gerasim rămase o clipă pe loc, o privi, făcu un gest din mână, râse și se duse cu pași grei în cămăruța lui… O zi și o noapte nu ieși de acolo. Surugiul Antipka povesti mai târziu că-l văzuse printr-o crăpătură a peretelui, șezând pe pat, cu obrazul în palmă. Din când în când scotea sunete joase, măsurate; adică îngâna o jale, legănându-se înainte și înapoi, cu ochii închiși, și clătinând din cap, așa cum fac vizitiii și edecarii când își cântă cântecele triste. Antipka nu mai putuse răbda și se îndepărtase de crăpătură. Când Gerasim ieși a doua zi din cămăruță, nu se observă la el vreo schimbare deosebită. Părea doar ceva mai întunecat și nu le dădea nici cea mai mică atenție Tatianei și lui Kapiton. În aceeași seară, amândoi se înfățișară înaintea stăpânei cu câte o gâscă sub braț, iar peste o săptămână se cununară. Nici în ziua nunții Gerasim nu-și schimbă în vreun fel purtarea. Numai că se întoarse de la râu fără apă: nu se știe cum, spărsese butoiul pe drum; iar noaptea, în grajd, își spălă și frecă atât de strașnic calul, încât acesta se clătina ca un fir de iarbă în vânt și se cumpănea de pe un picior pe altul sub pumnii lui de fier.

Toate acestea se petrecuseră primăvara. Mai trecu un an, în care Kapiton ajunse un bețiv fără îndreptare și, fiindcă nu mai era bun de nimic, îl trimiseră împreună cu nevastă-sa într-un sat îndepărtat, cu carele de merinde. În ziua plecării se ținu la început cât se poate de dârz și spuse că el nicăieri nu s-ar pierde, chiar de l-ar trimite la capătul lumii; mai târziu însă își pierdu curajul, începu să se plângă că-l duc printre oameni neînvățați și, până la urmă, se prăbuși în așa hal, încât nu mai fu în stare nici să-și pună singur șapca. Un suflet milostiv i-o așeză pe frunte, îi potrivi cozorocul drept în față și i-o îndesă cu o palmă de sus. Când totul fu gata, iar țăranii țineau hățurile și nu mai așteptau decât un „Doamne-ajută!” ca să pornească, Gerasim ieși din cămăruța lui, se apropie de Tatiana și-i dărui, la despărțire, o basma roșie de bumbac pe care i-o cumpărase cu un an înainte. Tatiana, care până atunci îndurase cu mare nepăsare toate urâțeniile vieții sale, nu se mai putu stăpâni: izbucni în plâns și, urcându-se în căruță, îl sărută de trei ori, creștinește, pe Gerasim. El voia s-o însoțească până la bariera orașului și merse o bucată de drum pe lângă căruța ei, dar la Vadul Crimeii se opri deodată, făcu un gest cu mâna și o luă de-a lungul râului.

Se apropia seara. Mergea încet și se uita la apă. Deodată i se păru că ceva se zbate în mâlul de lângă mal. Se aplecă și văzu un cățeluș alb cu pete negre, care, cu toate strădaniile lui, nu izbutea să iasă din apă; se zbătea, aluneca înapoi și tremura din tot trupșorul slab și ud. Gerasim privi biata făptură, o luă cu o mână, și-o vârî în sân și porni cu pași mari spre casă. Intră în cămăruță, culcă pe pat cățelușul salvat, îl acoperi cu haina lui grea de lână și alergă mai întâi la grajd după paie, apoi la bucătărie după o ceșcuță de lapte. Dând cu grijă haina la o parte și așternând paiele, puse laptele pe pat. Bietul cățeluș nu avea decât vreo trei săptămâni; abia făcuse ochi — unul chiar părea puțin mai mare decât celălalt — și încă nu știa să bea din ceșcuță; numai tremura și clipea. Gerasim îl apucă ușor de cap cu două degete și-i aplecă botișorul spre lapte. Cățelușul începu deodată să bea cu lăcomie, pufnind, tremurând și înecându-se. Gerasim se uită la el, se tot uită și, deodată, izbucni în râs… Toată noaptea se îngriji de el, îl înveli, îl șterse și, în cele din urmă, adormi și el alături, cu un somn liniștit și bucuros.

Nicio mamă nu-și îngrijește copilul cum își îngrijea Gerasim făptura luată sub ocrotire. Cățelușul se dovedi a fi cățelușă. La început era foarte slabă, firavă și urâțică, dar încetul cu încetul se întremă și se împlini, iar după vreo opt luni, datorită îngrijirii neobosite a salvatorului ei, se prefăcu într-o cățelușă tare frumoasă, de rasă spaniel, cu urechi lungi, coadă stufoasă, ridicată în sus, și ochi mari, grăitori. Se legase cu patimă de Gerasim și nu se depărta de el niciun pas; umbla mereu în urma lui, dând din codiță. El îi pusese și un nume — muții știu că sunetele lor nedeslușite atrag luarea-aminte a celorlalți —: o numise Mumu. Toate slugile din casă o îndrăgiseră și-i spuneau și ele, în alint, Mumunea. Era neobișnuit de deșteaptă, se gudura pe lângă toți, dar numai pe Gerasim îl iubea. La rândul lui, Gerasim o iubea nebunește și nu-i plăcea când o mângâiau alții: se temea oare pentru ea, era gelos — Dumnezeu știe! Dimineața îl trezea trăgându-l de poala hainei; îi aducea de căpăstru bătrâna mârțoagă de apă, cu care se împrietenise la cataramă; îl însoțea până la râu cu un aer plin de însemnătate; îi păzea măturile și lopețile și nu lăsa pe nimeni să se apropie de cămăruța lui. Gerasim făcuse anume pentru ea o deschizătură în ușă; cățelușa părea să simtă că numai în cămăruța lui era stăpână deplină și acasă la ea și, de îndată ce intra, sărea mulțumită pe pat. Noaptea nu dormea deloc, dar nici nu lătra fără noimă, ca vreun câine prost de curte care, șezând pe labele dinapoi, cu botul ridicat și ochii mijiți, latră de urât, așa, la stele, de obicei de trei ori la rând. Nu! Glăsciorul subțire al lui Mumu nu se auzea niciodată degeaba: ori se apropia vreun străin de gard, ori se isca pe undeva un zgomot sau un foșnet suspect… Într-un cuvânt, păzea de minune. E drept că în curte mai era și un câine bătrân, gălbui, cu pete cafenii, pe nume Lupșor, dar pe acela nu-l dezlegau din lanț nici măcar noaptea; de altfel, era atât de prăpădit de bătrânețe, încât nici nu mai cerea să fie slobod. Stătea încolăcit în cușca lui și doar din când în când scotea un lătrat răgușit, aproape fără glas, pe care-l curma numaidecât, de parcă i-ar fi înțeles singur zădărnicia. În casa stăpânei Mumu nu intra; când Gerasim ducea lemne în odăi, ea rămânea întotdeauna afară și-l aștepta nerăbdătoare la scară, ciulindu-și urechile și întorcând capul când la dreapta, când la stânga, la cel mai mic zgomot din dosul ușilor…

Așa mai trecu un an. Gerasim își vedea de slujba de portar și era foarte mulțumit de soarta lui, când deodată se petrecu ceva neașteptat… Într-o frumoasă zi de vară, bătrâna cucoană se plimba prin salon cu femeile de companie care trăiau pe lângă ea. Era bine dispusă, râdea și glumea. Supusele ei însoțitoare râdeau și glumeau și ele, fără să simtă însă cine știe ce bucurie; în casă, ceasurile de veselie ale cucoanei nu erau prea bine văzute, fiindcă, întâi, ea cerea atunci tuturor să-i împărtășească numaidecât și pe de-a-ntregul voia bună și se mânia dacă vreun chip nu strălucea de mulțumire; iar în al doilea rând, aceste izbucniri nu țineau mult și lăsau de obicei loc unei dispoziții întunecate și acre. În ziua aceea se trezise cu noroc: îi ieșiseră în cărți patru valeți, ceea ce înseamnă împlinirea dorințelor — în fiecare dimineață își ghicea în cărți —, iar ceaiul i se păruse deosebit de bun, lucru pentru care camerista primise laude și o monedă de zece copeici. Cu un zâmbet dulce pe buzele zbârcite, cucoana se plimba prin salon și se apropie de fereastră. În fața ferestrei era o grădiniță de flori; chiar în rondul din mijloc, sub o tufă de trandafiri, Mumu stătea culcată și rodea de zor un os. Cucoana o zări.

— Doamne Dumnezeule! strigă ea deodată. Ce câine-i acela?

Femeia căreia i se adresase se fâstâci, sărmana, cu acea neliniște chinuitoare care-l cuprinde de obicei pe omul supus altuia când încă nu știe prea bine cum trebuie să înțeleagă o exclamație a stăpânului.

— N… n… nu știu, coniță, îngăimă ea. Mi se pare că-i al mutului.

— Doamne Dumnezeule! o întrerupse cucoana. Dar e o cățelușă fermecătoare! Spuneți s-o aducă. O are de mult? Cum de n-am văzut-o până acum?… Spuneți s-o aducă.

Femeia zbură numaidecât în antreu.

— Hei, care ești acolo! strigă ea. Adu-o repede pe Mumu! E în grădinița de flori.

— Așadar, o cheamă Mumu, rosti cucoana. Foarte frumos nume.

— Vai, foarte frumos, coniță! o îngână femeia. Mai repede, Stepan!

Stepan, un flăcău zdravăn care slujea ca lacheu, se repezi în grădiniță și dădu s-o prindă pe Mumu, dar ea îi alunecă iscusit printre degete și, cu coada sus, o rupse la fugă spre Gerasim, care tocmai bătea și scutura un butoi lângă bucătărie, întorcându-l în mâini ca pe o tobă de copil. Stepan alergă după ea și încercă s-o prindă chiar la picioarele stăpânului ei; dar cățelușa sprintenă nu se lăsa luată de un străin, sărea și se ferea. Gerasim privea zâmbind toată vânzoleala; în cele din urmă, Stepan se îndreptă de șale, necăjit, și-i lămuri în grabă prin semne că stăpâna îi cere cățelușa. Gerasim se miră puțin; totuși, o chemă pe Mumu, o ridică de jos și i-o dădu lui Stepan. Acesta o duse în salon și o așeză pe parchet. Bătrâna începu s-o cheme cu glas mângâietor. Mumu, care nu mai fusese în viața ei în odăi atât de mărețe, se sperie foarte tare și se repezi spre ușă, dar, împinsă înapoi de îndatoritorul Stepan, începu să tremure și se lipi de perete.

— Mumu, Mumu, vino la mine, vino la cucoana, spunea stăpâna. Vino, prostuțo… nu te teme.

— Vino, Mumu, vino la cucoana, repetau femeile. Hai, vino!

Dar Mumu se uita în jur cu neliniște și nu se mișca din loc.

— Aduceți-i ceva de mâncare, spuse bătrâna. Ce proastă e! Nu vine la cucoana. De ce se teme?

— Încă nu s-a deprins, îndrăzni una dintre femei, cu glas sfios și mieros.

Stepan aduse o farfurioară cu lapte și o puse înaintea lui Mumu, dar Mumu nici nu mirosi laptele; tremura și se uita în jur ca mai înainte.

— Vai, ce prostuță ești! zise cucoana și se apropie, se aplecă și dădu s-o mângâie, dar Mumu întoarse brusc capul și-și arătă dinții. Cucoana își trase mâna înapoi în grabă…

Se lăsă o clipă de tăcere. Mumu scheună încet, de parcă s-ar fi plâns și și-ar fi cerut iertare… Bătrâna se retrase încruntată. Mișcarea neașteptată a cățelușei o speriase.

— Vai! țipară deodată toate femeile. Doar nu v-a mușcat, ferească Dumnezeu! Vai, vai!

Mumu nu mușcase niciodată pe nimeni în viața ei.

— Luați-o de aici, rosti bătrâna cu glas schimbat. Cățea afurisită! Ce rea e!

Și, întorcându-se încet, porni spre budoarul ei. Femeile se priviră cu sfială și dădură s-o urmeze, dar ea se opri, le privi rece și spuse:

— Ce-i asta? Doar nu v-am chemat.

Apoi plecă.

Femeile îi făcură semne deznădăjduite lui Stepan; el o luă pe Mumu și o azvârli degrabă dincolo de ușă, drept la picioarele lui Gerasim. Peste o jumătate de ceas, în casă domnea o liniște adâncă, iar bătrâna cucoană ședea pe canapea, mai întunecată decât un nor de furtună.

Ce nimicuri, dacă stai să te gândești, pot uneori să tulbure un om!

Până seara cucoana fu prost dispusă; nu vorbi cu nimeni, nu jucă cărți și avu o noapte rea. I se năzări că apa de colonie pe care i-o aduseseră nu era cea obișnuită și că perna mirosea a săpun; o puse pe femeia cu rufăria să miroasă toate albiturile. Într-un cuvânt, se frământă și se mânie întruna. A doua zi dimineață porunci să fie chemat Gavrila cu un ceas mai devreme decât de obicei.

— Ia spune-mi, te rog, începu ea de îndată ce acesta, nu fără o strângere de inimă, trecu pragul budoarului, ce câine a lătrat toată noaptea la noi în curte? Nu m-a lăsat să dorm!

— Un câine, coniță… care câine… poate câinele mutului, coniță, rosti el cu glas nu tocmai sigur.

— Nu știu dacă-i al mutului sau al altcuiva, dar nu m-a lăsat să dorm. Și mă mir pentru ce ne trebuie atâția câini! Aș vrea să știu. Doar avem un câine de curte, nu?

— Cum să nu, coniță, avem. Pe Lupșor.

— Atunci ce mai trebuie? Pentru ce ne mai trebuie un câine? Numai neorânduială aduce. N-are cine să țină rânduiala în casa asta, iată ce este. Și ce-i trebuie mutului câine? Cine i-a dat voie să țină câini în curtea mea? Ieri m-am apropiat de fereastră, și ea stătea în grădinița de flori; adusese cine știe ce scârnăvie și o rodea, iar eu acolo am trandafiri…

Cucoana tăcu o clipă.

— De azi să nu mai fie aici… ai auzit?

— Am înțeles, coniță.

— De azi. Acum du-te. Am să te chem mai târziu pentru socoteli.

Gavrila ieși.

Trecând prin salon, vătaful mută, de dragul rânduielii, un clopoțel de pe o masă pe alta, își suflă pe furiș în sală nasul de rață și ieși în antreu. Acolo, pe o laviță, dormea Stepan, în poziția unui ostaș ucis dintr-un tablou de luptă, cu picioarele goale întinse țepene de sub surtucul care-i ținea loc de pătură. Vătaful îl scutură și-i șopti o poruncă, la care Stepan răspunse cu ceva între un căscat și un hohot de râs. Vătaful plecă, iar Stepan sări în picioare, își trase caftanul și cizmele, ieși și se opri la scară. Nu trecură nici cinci minute și se ivi Gerasim, cu o legătură uriașă de lemne în spinare, însoțit de nedespărțita Mumu. Cucoana poruncea să i se facă focul în dormitor și în budoar chiar și vara. Gerasim se întoarse într-o parte în fața ușii, o împinse cu umărul și intră în casă cu povara lui. Mumu rămase, ca de obicei, să-l aștepte. Atunci Stepan prinse clipa potrivită, se repezi deodată asupra ei ca un uliu asupra unui pui, o țintui la pământ cu pieptul, o luă în brațe și, fără să-și mai pună șapca, ieși cu ea din curte, se urcă în prima birjă întâlnită și porni în goană spre târgul Ohotnîi Read. Acolo găsi curând un cumpărător, căruia i-o dădu pentru cincizeci de copeici, cu singura condiție s-o țină legată cel puțin o săptămână, apoi se întoarse numaidecât. Dar, înainte de a ajunge acasă, coborî din birjă, ocoli curtea și sări gardul dinspre ulicioara din dos. Nu cuteza să intre pe portiță, de teamă să nu dea peste Gerasim.

Grija lui era însă de prisos: Gerasim nu mai era în curte. Cum ieșise din casă, îi și simțise lipsa lui Mumu. Nu-și amintea să se fi întâmplat vreodată ca ea să nu-l aștepte și începuse să alerge pretutindeni, s-o caute, s-o cheme în felul lui… Se repezise în cămăruță, în podul cu fân, ieșise în stradă, încoace, încolo… Pierise! Se îndreptă spre celelalte slugi și, cu semne deznădăjduite, le întrebă de ea, arătând cam cât era de înaltă și închipuindu-i cu mâinile înfățișarea… Unii chiar nu știau unde dispăruse Mumu și doar clătinau din cap; alții știau și-i răspundeau cu zâmbete, iar vătaful își luă un aer de mare însemnătate și începu să strige la vizitii. Atunci Gerasim o rupse la fugă afară din curte.

Se însera când se întoarse. După înfățișarea lui istovită, după mersul nesigur și hainele prăfuite, ai fi zis că alergase prin jumătate din Moscova. Se opri în dreptul ferestrelor stăpânei, își trecu privirea peste scara pe care se îngrămădiseră câteva slugi, se întoarse și mai îngână o dată: „Mumu!” Mumu nu răspunse. El plecă. Toți se uitară în urma lui, dar nimeni nu zâmbi și nu spuse o vorbă; iar a doua zi dimineață, la bucătărie, curiosul surugiu Antipka povesti că mutul gemuse toată noaptea.

În ziua următoare, Gerasim nu se arătă deloc, așa că în locul lui trebui să se ducă după apă vizitiul Potap, lucru de care vizitiul Potap fu foarte nemulțumit. Cucoana îl întrebă pe Gavrila dacă porunca îi fusese îndeplinită. Gavrila răspunse că da. În dimineața următoare Gerasim ieși din cămăruță și se apucă de treabă. Veni la prânz, mâncă și plecă iar, fără să salute pe nimeni. Chipul său, oricum lipsit de viață, ca al tuturor surdomuților, părea acum împietrit. După prânz ieși din nou din curte, dar nu pentru multă vreme; se întoarse și se duse de-a dreptul în podul cu fân. Veni noaptea, o noapte limpede, cu lună. Gerasim zăcea acolo, oftând greu și întorcându-se neîncetat de pe o parte pe alta, când simți deodată că parcă-l trage cineva de poala hainei. Tresări din tot trupul, dar nu ridică fruntea, ba chiar închise ochii și mai strâns. Îl trase iar, mai tare decât înainte; sări în picioare… În fața lui, cu un capăt de sfoară la gât, se învârtea Mumu. Un strigăt lung de bucurie izbucni din pieptul lui mut; o luă pe Mumu și o strânse în brațe, iar ea îi linse într-o clipă nasul, ochii, mustața și barba… Rămase puțin pe loc, se gândi, coborî cu grijă din podul cu fân, se uită împrejur și, după ce se încredință că nu-l vede nimeni, se strecură cu bine în cămăruța lui. Gerasim bănuise încă de mai înainte că nu de la sine dispăruse cățelușa, că trebuie s-o fi luat cineva la porunca stăpânei; slugile îi lămuriseră prin semne cum își arătase Mumu dinții la ea. Se hotărî, așadar, să ia și el măsurile lui. Mai întâi îi dădu lui Mumu o bucățică de pâine, o mângâie și o culcă, apoi începu să chibzuiască și toată noaptea nu făcu decât să chibzuiască în ce fel s-o ascundă mai bine. În cele din urmă hotărî s-o lase ziua în cămăruță și să treacă pe la ea numai din când în când, iar noaptea s-o scoată afară. Astupă bine deschizătura din ușă cu vechea lui haină de lână și, abia se lumină de ziuă, era în curte, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, păstrând chiar — nevinovat vicleșug! — aceeași tristețe pe chip. Bietului surd nici nu-i putea trece prin minte că Mumu avea să se dea de gol prin scheunatul ei. Într-adevăr, toți cei din casă aflară curând că se întorsese cățelușa mutului și că el o ținea închisă; dar, din milă pentru el și pentru ea, și poate în parte de frica lui, nu-l lăsară să înțeleagă că-i descoperiseră taina. Vătaful se scărpină în ceafă și făcu un gest a lehamite: „Ei, fie, Dumnezeu cu el! Poate n-o ajunge la urechile cucoanei!”

În schimb, niciodată nu muncise mutul cu atâta râvnă ca în ziua aceea: curăță și răzui toată curtea, smulse fiecare fir de buruiană, scoase cu mâna lui toți țărușii din gardul grădiniței ca să se încredințeze că sunt destul de zdraveni, apoi tot el îi bătu la loc. Într-un cuvânt, se trudi și se osteni atât, încât până și cucoana îi băgă de seamă sârguința. De două ori în cursul zilei Gerasim se duse pe furiș s-o vadă pe mica lui prizonieră; când veni noaptea, se culcă împreună cu ea în cămăruță, nu în podul cu fân, și abia după ora unu ieși s-o plimbe la aer.

După ce se plimbă cu ea destulă vreme prin curte, tocmai se pregătea să se întoarcă, când dincolo de gard, dinspre ulicioară, se auzi un foșnet. Mumu își ciuli urechile, mârâi, se apropie de gard, adulmecă și se porni să latre tare și ascuțit. Unui bețiv îi venise în minte să se cuibărească acolo peste noapte. Chiar atunci cucoana abia adormise, după o îndelungată „agitație nervoasă”; asemenea crize o apucau întotdeauna după o cină prea îmbelșugată. Lătratul neașteptat o trezi; inima îi zvâcni și i se opri în piept.

— Fetelor, fetelor! gemu ea. Fetelor!

Slujnicele înspăimântate năvăliră în dormitor.

— Of, of, mor! spuse ea, desfăcându-și brațele cu deznădejde. Iar, iar câinele acela!… Of, trimiteți după doctor. Vor să mă omoare… Câinele, iar câinele! Of!

Și-și lăsă capul pe spate, ceea ce trebuia să însemne că leșină. Alergară după doctor, adică după doftorul casei, Hariton. Acest doftor, a cărui întreagă pricepere stătea în faptul că purta cizme cu tălpi moi și știa să ia pulsul cu gingășie, dormea paisprezece ceasuri din douăzeci și patru, iar în restul timpului ofta întruna și o îndopa pe cucoană cu picături de laurocireș. Sosi numaidecât, afumă odaia cu pene arse și, când bătrâna deschise ochii, îi întinse îndată, pe o tăviță de argint, un păhărel cu neprețuitele picături. Cucoana le luă, dar se și apucă iar să se plângă cu glas înlăcrimat de câine, de Gavrila, de soarta ei, spunând că pe ea, o biată femeie bătrână, o părăsiseră toți, că nimănui nu-i era milă de ea, că toți îi doreau moartea. Între timp, nenorocita Mumu lătra mai departe, iar Gerasim încerca în zadar s-o cheme de lângă gard.

— Iată… iată… iar… îngăimă bătrâna și-și dădu din nou ochii peste cap.

Doftorul îi șopti ceva unei slujnice; aceasta se repezi în antreu și-l scutură pe Stepan, el alergă să-l trezească pe Gavrila, iar Gavrila, mâniat, porunci să se scoale toată casa.

Gerasim se întoarse, văzu luminile și umbrele mișcându-se prin ferestre și, presimțind nenorocirea, o luă pe Mumu sub braț, fugi în cămăruță și se încuie. Peste câteva clipe, cinci oameni izbeau în ușa lui; simțind însă împotrivirea zăvorului, se opriră. Gavrila sosi într-un suflet, le porunci tuturor să rămână acolo de pază până dimineață, apoi se repezi în odaia slujnicelor. Prin femeia de companie cea mai în vârstă, Liubov Liubimovna, cu ajutorul căreia fura ceai, zahăr și alte mărfuri de băcănie, măsluind socotelile, trimise vorbă stăpânei că, din nenorocire, cățelușa se întorsese de undeva, dar că a doua zi n-avea să mai fie în viață; să binevoiască deci cucoana să nu se mânie și să se liniștească. Probabil că bătrâna nu s-ar fi potolit atât de repede, dar doftorul, în grabă, îi turnase patruzeci de picături în loc de douăsprezece. Tăria leacului își făcu efectul: peste un sfert de ceas, cucoana dormea adânc și liniștit, în vreme ce Gerasim zăcea palid pe patul lui, ținându-i lui Mumu botul strâns închis.

A doua zi cucoana se trezi destul de târziu. Gavrila îi aștepta deșteptarea ca să poruncească asaltul hotărâtor asupra adăpostului lui Gerasim, pregătindu-se totodată să înfrunte o furtună cumplită. Dar furtuna nu se dezlănțui. Culcată în pat, cucoana porunci să fie chemată femeia de companie cea mai în vârstă.

— Liubov Liubimovna, începu ea cu glas încet și slab — îi plăcea uneori să se dea drept o năpăstuită prigonită și părăsită; de prisos să mai spunem cât de rău se simțeau atunci toți oamenii din casă —, Liubov Liubimovna, vezi în ce stare mă aflu; du-te, draga mea, la Gavrila Andreici și stai de vorbă cu el. Oare o cățea oarecare îi este mai scumpă decât liniștea, decât însăși viața stăpânei lui? N-aș vrea să cred așa ceva, adăugă ea adânc mișcată. Du-te, draga mea, fii atât de bună și du-te la Gavrila Andreici.

Liubov Liubimovna se duse în odaia lui Gavrila. Nu se știe ce vorbiră, dar, la puțină vreme după aceea, o ceată întreagă străbătea curtea spre cămăruța lui Gerasim. În frunte mergea Gavrila, ținându-și șapca cu mâna, deși nu bătea vântul; în preajma lui veneau lacheii și bucătarii. Moș Coadă privea de la fereastră și dădea îndrumări, adică nu făcea decât să dea din mâini. În urmă săreau și se strâmbau băiețașii, dintre care jumătate erau străini, veniți în fugă de pe uliță. Pe scara îngustă care ducea la cămăruță ședea un om de pază; alți doi stăteau la ușă, cu ciomege. Începură să urce și umplură scara de sus până jos. Gavrila se apropie de ușă, bătu cu pumnul și strigă:

— Deschide!

Se auzi un lătrat înăbușit, dar niciun răspuns.

— Deschide, ți se spune! repetă el.

— Dar, Gavrila Andreici, spuse Stepan de jos, e surd, nu aude.

Toți izbucniră în râs.

— Atunci ce-i de făcut? întrebă Gavrila de sus.

— Are o gaură acolo în ușă, răspunse Stepan. Mișcați un băț prin ea.

Gavrila se aplecă.

— A astupat-o cu o haină.

— Împingeți haina înăuntru.

Atunci se auzi din nou un lătrat înfundat.

— Ia te uită, se dă singură de gol, spuse cineva din mulțime, și iar râseră.

Gavrila se scărpină după ureche.

— Nu, frate, zise el până la urmă, împinge tu haina, dacă vrei.

— De ce nu? Bucuros!

Stepan se cățără sus, luă bățul, împinse haina înăuntru și începu să-l vânture prin deschizătură, spunând întruna: „Ieși, ieși!” Încă mai vântura bățul, când ușa cămăruței se deschise deodată larg; toată ceata se rostogoli într-o clipă pe scară, Gavrila cel dintâi. Moș Coadă închise fereastra.

— Ei, ei, ei! strigă Gavrila din curte. Ia seama, ia seama!

Gerasim stătea nemișcat în prag. Mulțimea se adună la piciorul scării. Cu mâinile ușor sprijinite în șolduri, Gerasim îi privea de sus pe toți omuleții aceia în haine nemțești; în cămașa lui roșie, țărănească, părea un uriaș înaintea lor. Gavrila făcu un pas înainte.

— Ia seama, frate, zise el, să nu-mi faci vreo neobrăzare!

Și începu să-i lămurească prin semne că stăpâna îi cere negreșit câinele; să-l dea numaidecât, altfel va fi vai de el.

Gerasim se uită la el, arătă spre cățelușă, făcu un semn cu mâna în dreptul gâtului, ca și cum ar strânge un laț, și-l privi întrebător pe vătaf.

— Da, da, răspunse acesta, dând din cap. Da, negreșit.

Gerasim își plecă ochii, apoi se îndreptă brusc, arătă iar spre Mumu, care în tot acest timp stătea lângă el, dând nevinovată din coadă și mișcându-și urechile cu curiozitate. Repetă semnul sugrumării în dreptul gâtului și se lovi cu înțeles în piept, ca și cum ar fi vestit că-și ia asupra lui s-o omoare pe Mumu.

— Dar ai să ne înșeli, îi răspunse Gavrila prin semne.

Gerasim îl privi, zâmbi disprețuitor, se lovi iar în piept și trânti ușa.

Toți se uitară unii la alții în tăcere.

— Ce mai înseamnă și asta? începu Gavrila. S-a încuiat?

— Lăsați-l, Gavrila Andreici, spuse Stepan. Dacă a făgăduit, o face. Așa e el… Dacă făgăduiește ceva, poți fi sigur. În privința asta nu-i ca noi ceilalți. Ce-i drept e drept. Da.

— Da, repetară toți, clătinând din cap. Așa e. Da.

Moș Coadă deschise fereastra și spuse și el: „Da”.

— Bine, să vedem, răspunse Gavrila, dar paza tot n-o ridicăm. Ei, tu, Eroșka! adăugă el, adresându-se unui om palid, într-un surtuc de nanchin galben, care trecea drept grădinar. Tu ce treabă ai? Ia un ciomag și stai aici; la cea mai mică mișcare, să alergi numaidecât la mine!

Eroșka luă un ciomag și se așeză pe treapta cea mai de jos. Mulțimea se risipi, în afară de câțiva curioși și de băiețași, iar Gavrila se întoarse în odaia lui și, prin Liubov Liubimovna, trimise vorbă stăpânei că totul se îndeplinise; totodată, pentru orice împrejurare, trimise un surugiu după un polițist. Cucoana făcu un nod la batistă, îl stropi cu apă de colonie, îl mirosi, își frecă tâmplele, bău ceai și, aflându-se încă sub înrâurirea picăturilor de laurocireș, adormi din nou.

La un ceas după toată această tulburare, ușa cămăruței se deschise și se arătă Gerasim. Purta caftanul de sărbătoare și o ducea pe Mumu legată cu o sforicică. Eroșka se dădu la o parte și-l lăsă să treacă. Gerasim se îndreptă spre poartă. Băiețașii și toți cei din curte îl petrecură cu privirea, în tăcere. Nici nu întoarse capul; abia în stradă își puse căciula. Gavrila îl trimise pe același Eroșka să-l urmărească. Eroșka văzu de departe că intrase cu cățelușa într-o cârciumă unde se servea mâncare și rămase să-l aștepte afară.

La cârciumă îl cunoșteau pe Gerasim și-i înțelegeau semnele. Ceru ciorbă de varză cu carne și se așeză, sprijinindu-și mâinile pe masă. Mumu stătea lângă scaunul lui și-l privea liniștită cu ochișorii ei deștepți. Blana îi lucea; se vedea că fusese pieptănată de curând. Îi aduseră lui Gerasim ciorba. El fărâmiță pâine în ea, tăie carnea mărunt și puse farfuria pe podea. Mumu începu să mănânce cu delicatețea ei obișnuită, abia atingând mâncarea cu botișorul. Gerasim o privi îndelung; două lacrimi grele i se rostogoliră deodată din ochi: una căzu pe fruntea bombată a cățelușei, cealaltă în ciorbă. Își acoperi fața cu mâna. Mumu mâncă jumătate din farfurie și se depărtă, lingându-se pe bot. Gerasim se ridică, plăti ciorba și ieși, petrecut de privirea oarecum nedumerită a chelnerului. Când îl văzu, Eroșka se ascunse după colț și, lăsându-l să treacă, porni din nou în urma lui.

Gerasim mergea fără grabă, ținând-o pe Mumu de sforicică. Ajuns la colțul străzii, se opri, parcă pe gânduri, apoi porni deodată cu pași repezi drept spre Vadul Crimeii. Pe drum intră în curtea unei case căreia i se clădea o aripă și ieși de acolo cu două cărămizi sub braț. De la Vadul Crimeii o luă pe mal și ajunse într-un loc unde două bărcuțe cu vâsle erau legate de țăruși — le băgase de seamă mai înainte —, apoi sări într-una, împreună cu Mumu. Un bătrânel șchiop ieși de după o colibă ridicată în colțul unei grădini de zarzavat și strigă la el. Gerasim însă nu făcu decât să dea din cap și începu să vâslească atât de puternic, deși mergea împotriva curentului, încât într-o clipă se depărtă cu vreo două sute de metri. Bătrânul mai stătu puțin, se scărpină pe spate întâi cu mâna stângă, apoi cu cea dreaptă și se întoarse șchiopătând în colibă.

Iar Gerasim vâslea și tot vâslea. Moscova rămăsese în urmă. De-a lungul malurilor se întindeau acum pajiști, grădini de zarzavat, câmpuri și crânguri; începeau să se arate case țărănești. Mirosea a țară. Lăsă vâslele, își plecă fruntea spre Mumu, care ședea în fața lui pe o laviță uscată — fundul bărcii era plin de apă —, și rămase nemișcat, cu brațele puternice încrucișate pe spinarea ei, în vreme ce curentul purta încet barca înapoi spre oraș. În cele din urmă Gerasim se îndreptă și, în grabă, cu un fel de înverșunare dureroasă pe chip, înfășură în frânghie cărămizile pe care le luase, făcu un laț, i-l petrecu lui Mumu în jurul gâtului, o ridică deasupra râului și o privi pentru ultima oară… Ea se uita la el încrezătoare, fără teamă, și dădea ușor din codiță. El întoarse capul, strânse ochii și desfăcu mâinile… Gerasim nu auzi nimic: nici scheunatul scurt al lui Mumu în cădere, nici plescăitul greu al apei; pentru el, cea mai zgomotoasă zi era lipsită de glas și de sunet, așa cum pentru noi nu este nici cea mai liniștită noapte. Când deschise din nou ochii, valurile mărunte alergau ca mai înainte pe râu, parcă luându-se unul după altul; ca mai înainte, se izbeau de laturile bărcii, și numai departe, în urmă, niște cercuri largi se desfăceau spre mal.

Îndată ce Gerasim pieri din ochii lui Eroșka, acesta se întoarse acasă și povesti tot ce văzuse.

— Ei da, spuse Stepan, o s-o înece. Putem fi liniștiți. Dacă a făgăduit el ceva…

În ziua aceea nimeni nu-l mai văzu pe Gerasim. Nu luă prânzul acasă. Veni seara; se strânseră cu toții la cină, afară de el.

— Ciudat mai e Gerasim ăsta! spuse cu glas pițigăiat o spălătoreasă grasă. Să lași așa totul baltă pentru un câine!… Zău așa!

— Dar Gerasim a fost aici! strigă deodată Stepan, luându-și o lingură de terci.

— Cum? Când?

— Acum vreo două ceasuri. Da, da! M-am întâlnit cu el la poartă; tocmai pleca iar de aici, ieșea din curte. Am vrut să-l întreb de cățelușă, dar se vedea că nu-i era a bine. M-a împins; pesemne voia doar să mă dea la o parte, adică să nu mă țin de capul lui, dar mi-a tras o asemenea palmă peste ceafă, așa, temeinic, de vai, vai, vai!

Și Stepan, zâmbind fără voie, își strânse umerii și-și frecă ceafa.

— Da, adăugă el, are o mână… strașnică mână, n-am ce zice!

Toți râseră de Stepan și, după cină, se risipiră să se culce.

În vremea aceasta, chiar în acele clipe, pe șoseaua T… pășea grăbit și fără oprire un uriaș cu o legătură în spinare și cu un ciomag lung în mână. Era Gerasim. Se grăbea fără să privească înapoi; se grăbea spre casă, spre satul lui, spre locurile natale. După ce o înecase pe biata Mumu, alergase în cămăruță, își strânsese în grabă cele câteva lucruri într-un țol vechi de cal, îl legase la capete, și-l aruncase pe umăr și dus fusese. Ținuse bine minte drumul încă de când îl aduseseră la Moscova; satul din care-l luase cucoana se afla la numai douăzeci și cinci de verste[2] de șosea. Mergea pe ea cu o îndrăzneală de neclintit, cu o hotărâre deznădăjduită și totodată plină de bucurie. Mergea cu umerii trași înapoi, cu pieptul scos înainte și cu ochii ațintiți lacom în depărtare. Se grăbea de parcă acasă l-ar fi așteptat bătrâna lui mamă, de parcă ea l-ar fi chemat după o lungă pribegie pe meleaguri străine, printre oameni străini… Noaptea de vară, abia începută, era liniștită și caldă; într-o parte, acolo unde apusese soarele, marginea cerului încă albea și se îmbujora ușor de cea din urmă răsfrângere a zilei stinse; în cealaltă parte se înălța o înserare albastră, cenușie. De acolo venea noaptea. Sute de prepelițe răsunau împrejur; cârsteii se chemau, luându-se parcă la întrecere… Gerasim nu-i putea auzi; nu putea auzi nici șoapta ușoară de noapte a copacilor pe lângă care îl purtau picioarele sale puternice. Dar simțea mirosul cunoscut al secarei care dădea în pârg, adus de pe câmpurile întunecate; simțea cum vântul care-i zbura în întâmpinare — vântul de acasă — îi atingea mângâietor fața și i se juca prin păr și prin barbă. Vedea înaintea lui drumul albind, drumul spre casă, drept ca o săgeată; vedea pe cer stelele fără număr care-i luminau calea și pășea puternic și voios, ca un leu. Astfel, când soarele răsărit îl lumină cu razele sale umede și roșii pe voinicul care abia se încălzise la mers, între el și Moscova se așternuseră deja treizeci și cinci de verste…

După două zile era acasă, în căsuța lui, spre marea uimire a nevestei de soldat care fusese așezată acolo. După ce se rugă la icoane, se duse numaidecât la starostele satului. Acesta se miră la început, dar tocmai începuse cositul; lui Gerasim, care era un muncitor de frunte, îi puseră pe loc coasa în mână, și el porni să cosească precum odinioară — să cosească de-i treceau fiorii pe țărani numai uitându-se cum își vântura coasa și ce brazde aduna…

La Moscova îi băgară de seamă lipsa a doua zi după fugă. Se duseră în cămăruța lui, scotociră peste tot și-i spuseră lui Gavrila. Acesta veni, se uită, ridică din umeri și hotărî că mutul ori fugise, ori se înecase împreună cu proasta lui de cățea. Dădură de știre poliției și o înștiințară pe cucoană. Bătrâna se mânie, izbucni în plâns, porunci să-l găsească cu orice preț, susținu că ea nu poruncise niciodată să fie omorât câinele și, în sfârșit, îi trase lui Gavrila o asemenea săpuneală, încât acesta toată ziua nu făcu decât să clatine din cap și să spună: „Ei!” Până la urmă moș Coadă îl potoli, răspunzându-i: „E-ei!” În cele din urmă sosi de la sat vestea că Gerasim ajunsese acolo. Cucoana se mai liniști; la început porunci să fie adus fără întârziere înapoi la Moscova, dar apoi spuse că n-avea deloc nevoie de un om atât de nerecunoscător. De altfel, muri și ea la puțină vreme după aceea, iar moștenitorilor ei nu le ardea de Gerasim: până și pe ceilalți slujitori ai mamei lor îi lăsară să-și câștige traiul pe seama lor, în schimbul obrocului.[3]

Și trăiește Gerasim până în ziua de azi, burlac, în căsuța lui singuratică; e sănătos și puternic ca înainte, muncește cât patru ca înainte și tot grav și așezat a rămas. Dar vecinii au băgat de seamă că, de când s-a întors de la Moscova, nu mai umblă deloc în tovărășia femeilor, nici nu se uită la ele, și nu ține niciun câine.

„De altfel, spun țăranii, e norocul lui că n-are trebuință de femei; iar câine — ce-i trebuie lui câine? În curtea lui n-ai trage un hoț nici cu arcanul!” Așa s-a dus vestea despre puterea de uriaș a mutului.

Note ale traducerii

[1] Aluzie la monumentul lui Kuzma Minin și al cneazului Dmitri Pojarski din Moscova.

[2] Verstă: veche unitate rusească de lungime, de aproximativ 1,067 km. Douăzeci și cinci de verste înseamnă circa 27 km, iar treizeci și cinci, circa 37 km. Distanțele sunt redate după originalul rus.

[3] Obroc: aici, dare plătită stăpânului de către iobagii cărora li se îngăduia să-și câștige singuri traiul. Această învoire nu însemna eliberarea din iobăgie.