Adevărul

ADEVĂRUL

... Cei chemați, ieșiți... Câți sunteți chemați, ieșiți...

Ioan, XVIII, 38

PÂLCURI-PÂLCURI, CATEHUMENII părăseau lăcașul, împestrițați tineri cu bătrâni, bărbați cu femei, umplând subporticele. Dar niciodată nu erau alungați și părăsiți ca niște vinovați. De data asta îi primi însuși presbiterul Ioan, departe văzătorul, Apostolul drag Mântuitorului, să le tâlcuiască Evanghelia zilei.

Acum le mărturisea, cu frângere și mare căință, rătăcirea și risipa ucenicilor în vremea prinderii și judecării Domnului. Le zugrăvi sala pretoriului, mai întinsă decât curtea templului lui Iehova, scânteietoare de luminile mozaicurilor și împodobită cu statuile dumnezeieștilor August și Tiberiu; scaunul de judecată, numai aur și purpură, la care se urca pe cinci trepte, întruchipând în splendoarea lui pe însuși Cezarul; măreția cârmuitorului Pilat, înaintea căruia fusese târât Învățătorul.

Gloata de turbați cu spume de ocări la gură, care însoțise de la Caiafa până la tribunalul roman pe Isus, gata să-l sfâșie, rămăsese afară, ca să nu se spurce, căci era Paștele. Prin ușile date în lături se vedea vălmășagul mulțimii privegheată de sutași... Ucenicii se împrăștiaseră. Numai câțiva din ei, împreună cu cele două Marii, se strecuraseră înăuntru, fricoși și bicisnici, dosiți pe după stâlpii uriași de marmură, gata să se lapede sau să o ia la fugă.

Isus sta în fața puterii ca un drept; nu arăta nici frică, nici semeție, ci obișnuita lui voință de milă și bunătate.

Pilat, ros de alte griji, privea cu dezgust tot ce se întâmpla, departe, sub picioarele sale. Împricinat și pârâtori pentru el erau tot una și se gătea să scape cât mai repede de ei, ca de tot acest popor barbar.

Dar o perdea din fund se dete la o parte și un slujitor venit din cămările tainice ale pretoriului se furișă până la procurator cu o scrisoare. Pilat privi uimit pecetea, o cinsti ducând-o la gură. Era a soției lui, ilustra Claudia, fiica vitează a împăratului. Sosită, abia de câteva zile în Ierusalim, ea încă nu primise în cămările ei pe Pilat, care o aștepta de șase ani. Chiar din clipa căsătoriei lor cezarul Tiberiu îi despărțise. Pe ea o luase la palat. Pe el îl surghiunise cârmuitor peste un popor cârciobar și îndărătnic. În toată această vreme, până la el nu venise decât faima vieții infame, numai viții și stricăciune, pe care Claudia o ducea la curte. Acum stăpânul crud și sângeros până la nebunie i-o trimitea încărcată de onoruri și daruri, după ce o pângărise... Cu ce gânduri? Toate acestea se știau la Ierusalim în amănunțime și Pilat suferea cumplit. Era femeia lui și totuși abia se lăsase zărită când o întâmpinase la intrarea în cetate. Claudia nici nu-l privise. Coborâtă din lectică, se făcuse nevăzută și se închisese în palatul ei. De atunci ura, ciuda amară îl măcinau. Desfăcu tabletele și citi, pe nerăsuflate. Scrisoarea era pentru el, dar nu-l privea. Se posomorî. Claudia intervenea în favoarea nelegiuitului ce-i fusese adus în cătușe ca turburător al țării și răzvrătit împotriva cezarului. De unde îl cunoștea? Ea îi scria de altfel ciudat și scurt că pătimise mult pentru omul acela în vis, îl socotea drept și nevinovat și-l îndemna să nu-i facă nici un rău.

Pilat ridică ochii de pe țidulă și-i întoarse cu interes către omul hăituit.

Abia acum îl văzu: un bărbat tânăr, subțirel, liniștit, cuviincios îmbrăcat în largul vestmânt preoțesc, cu mâini mici și albe, cu picioarele în sandale. De unde scoseseră cărturarii și fariseii pe groaznicul tâlhar galilean, răzvrătitorul care-i punea dregătoria și pacea romană în primejdie? Și pricepu: împricinatul era tot unul din tagma arhiereilor, însă potrivnic, un rabin rival, pe care voiau să-l piardă și găsiseră că cel mai bun mijloc era el, Pilat, călăul turburătorilor. Înclinat să-l scape, nepăsarea i se schimbă în bunăvoință. Porunci îndată să i se dezlege mâinile. Înainte de a se da hotărârea, învinuitul avea dreptul să fie ascultat ca un om liber.

Și presbiterul Ioan, însuflețit de amintiri, istorisi celor chemați toată vorbirea dintre Pilat și Mântuitor, așa cum este însemnată în Evanghelii cu întrebările unuia și răspunsurile limpezi și tăcerile și mai limpezi ale Celuilalt.

— Este adevărat că tu ești rege? îl întrebase cu zâmbet ironic caimacanul împăratului.

Isus îi răspunsese cu subțire îndrăzneală și înțeles:

— Dacă tu zici și crezi de la tine aceasta, nu fiindcă o spun vrăjmașii - și arătă prin ușile deschise pe arhiereii care ațâțau mulțimile - atunci fericită este mintea ta, care ți-a descoperit-o, căci cu adevărat sunt rege. Dar - și zâmbi la rândul său - precum vezi, împărăția mea nu e din lumea aceasta. Altfel, slujitorii mei s-ar fi luptat pentru mine să nu fiu dat prins în mâinile tale și ale iudeilor... Dar aici cine poate să-mi audă glasul? Căci numai cine purcede din ADEVĂR ascultă glasul meu!...

La cuvântul ADEVĂR rostit de Mântuitorul, Pilat își înfipse coatele în brațele jilțului, plecându-se repede cu tot trunchiul înainte și ațintindu-l...

— În ce limbă se petrecea vorbirea? îi tăie povestirea un tânăr.

Apostolul, întrerupt, rămase o clipă uluit. Nu se gândise niciodată... Nu știa sau poate uitase...

Stete să-și adune gândurile și să alcătuie în minte scena. Se căzni să audă cuvintele Mântuitorului și vorbele procuratorului...

— Era între ei un tălmaci... da, un tălmaci, rosti el cu privirile și auzul se întoarse înăuntru, asupra amintirilor... Dar, adause repede, dar chiar de la început mijlocitorul, deși știa bine arameana, nu deslușea înțelesul cuvintelor lui Isus și șovăia, nu izbutea să le traducă... Atunci, El învinuitul, El pârâtul începu să vorbească de-a dreptul cu Pilat. Da, iată - și Apostolul se înflăcără: Îl văd și Îl aud.

Și răpit de puterea amintirilor, bătrânul se opri, răsuflând adânc, ca după o opintire.

— Ce limbă vorbea Domnul nostru? întrebară toți.

— Ce limbă? Și presbiterul, fără să se mai gândească, spuse: limba lui obișnuită, în care ne vorbea și nouă despre venirea Lui pe norii cerului...

— Arameana dar? se miră tânărul. O înțelegea Pilat?

Bătrânul tresări, încurcat.

— Arameana? Nu! Nu!

— Atunci?

Și toți îl priviră înfiorați.

— Nu știu...

— Poate greacă, îl ajută unul.

— Sau latină, sări altul.

Apostolul tăcea și întârzia, ascultând ecourile din el...

— Le știa Mântuitorul? îl întrebară mulți.

— Bineînțeles că le știa. În Galilea neamurilor se vorbeau aceste graiuri și încă altele pe deasupra. Dar, și Apostolul apăsă hotărât, nu era nici greacă, nici latină. Fiul lui Dumnezeu vorbea limba firii lui, deasupra elinei și romanei... Limbă pe care o înțelegeau copacii, o ascultau pietrele, răscolea oamenii, i se supuneau demonii... Încât noi n-am avut nevoie să știm în ce limbă ne grăiește. Chiar dacă de cele mai multe ori nu înțelegeam, ca și gloatele, spusa lui, trebuind să ne-o tălmăcească nouă, aparte: totuși, i-o pricepeam dintr-o dată, cu inima, și ne era de-ajuns... De data asta, însă, se schimbase. Cuvântul lui trecea dincolo de înțelegerea noastră și a lui Pilat, care se răsucea în scaun nemulțumit, dezamăgit. Ca și noi cei din dosul stâlpilor. Isus era mai prejos de așteptările noastre și ale procuratorului: Îl priveam și nu-l mai cunoșteam. Ne descuraja și pe noi ca și pe Pilat. Și nu mai puteam de necaz. După noi, El trebuia, cu răspunsurile lui, să facă praf și puzderii toată mincinoasa rațiune a lui Pilat și a legilor lumii acesteia.

Ca să-l ajute, stăpânitorul îi puse, în grecește, întrebarea despre care tocmai vream să vă istorisesc când m-a oprit tânărul frate, întrebare la care Învățătorul rămase tăcut, nemișcat, cu ochii la cer.

Pilat crezu că Isus n-a priceput și porunci tălmaciului să i-o repete în ebraică și arameană... Apoi se aținti lacom asupra omului, asupra gurii din care trebuia să țâșnească dezlegarea celei mai mari taine care ne chinuia pe toți.

— Ce anume întreba Pilat? Și toți așteptaseră fremătând.

— „Ce este adevărul?” - rosti grav Apostolul. Eu știam grecește. De cum am auzit întrebarea dregătorului, am scos capul de după coloană și cu gura căscată așteptam să sorb ca pe o licoare nemuritoare răspunsul...

Învățătorul, ca și cum mă ghicise, întoarse privirile mâhnite spre mine, cu dojană, apoi iar spre Pilat, și se încăpățâna să tacă, să tacă până la sfârșit, când cârmuitorul, ieșit din fire, îl dete pe mâna călăilor.

— Vai! De ce a tăcut?!

— Cum s-a îndurat?

— De ce n-a vorbit?

Se jeluiră într-un glas ascultătorii lui Ioan.

— Tot așa ne văitam și noi, nemângâiați, clătină din cap Apostolul. De ce n-a vorbit?! Ne căinam zile și săptămâni unul altuia, încuiați în casă. De ce n-a coborât fulgerul adevărului, cu răspunsul său, pe pământ?!... Și ne plângeam și pe noi și pe El.

— Cu bună dreptate, îl aprobară catehumenii.

— Fără nici o dreptate... Și bătrânul se roși... Eram niște păcătoși și nu știam ce vorbim... Dar să vedeți, urmă el... Întâmplarea nu-mi ieșea cu nici un chip din minte și după neasemănata bucurie a Învierii mă gândeam necontenit cum să-L întreb. Îmi luai de câteva ori curajul, dar nu putui. Odată ne-a prins pe neașteptate, intrând la noi prin ușile zăvorâte. Altădată m-a împiedicat nesăbuita cercetare la care L-a supus necredinciosul Toma, de care m-am rușinat până a-mi pierde îndrăzneala să-L pipăi și eu cu întrebările mele. Când și când se arăta numai și pierea numaidecât.

— Și-a rămas pe totdeauna nelămurirea căzută ca o piatră de moară în sufletul tău? îl mustră oarecum o tânără înzvăpăiată. Eu nu L-aș fi lăsat, L-aș fi hărțuit făr’ de răgaz până țâșnea din El fulgerul răspunsului, chiar de m-ar fi orbit, urmă ea. Ce n-aș fi făcut, gândește-te, ca să știu: ce este ADEVĂRUL?

— Da, da, o liniști Apostolul. Ceea ce n-am întârziat să fac și eu, când în sfârșit am prins prilejul. Ascultați! Eram din nou fugari din Galilea. Ajunsesem iar niște pescari nevolnici... Pescuiam noaptea, ca și furii, în Marea Tiberiadei, căci ziua ne temeam de spionii arhiereilor și nu prindeam nimic. Flămânzeam și lâncezeam, noi credeam că numai din lipsa hranei și nu ne gândeam decât la pește... Într-un răsărit de zori, tocmai ne găteam să ne pitim istoviți în barcă, ca să nu ne prindă lumina, când pe țărm se ivi un om, un necunoscut în care parcă totuși se ascundea ceva știut. Dar cum eram sleiți, l-am privit fără să-l luăm în seamă...

— Hei, strigă el într-un târziu, parcă să-și bată joc de cazna noastră zadarnică. Hei, aveți ceva de mâncare?

— Nu! am răspuns noi, cu asprime, acestui alt flămând. Nu, n-avem nimic!

Dar el despre altă hrană vorbea și noi nu pricepeam, grăbiți să strângem năvoadele.

— N-aveți? Și necunoscutul întinse brațul, arătând prin cenușiul dimineții. Atunci zvârliți mreaja în latura stângă a luntrii și trageți...

Fără să vrem, fără să știm, făcurăm cum ne-a poruncit. Și, într-o clipă, iată, scoaserăm năvodul încărcat, gata să se rupă. Abia atunci mi-a trecut, mie întâi, trăsnetul înțelegerii prin minte. E Domnul... Domnul nostru, am strigat ca un nebun. Petru a sărit gol în apă și s-a repezit la picioarele lui. Apoi noi, toți ceilalți am alergat așa goi și uzi, numai cu niște pestelci dinainte și l-am înconjurat, strigând, chefnind, scâncind de bucurie, ca niște câini rătăciți care și-au găsit stăpânul.

— Numai pescuitul minunat v-a destăinuit că era El, încolo nimic? se uimi un tânăr...

— Nimic, oftă Apostolul... Încolo nimic. Eram toți opăciți, orbi ca Saul înainte de Damasc... căci și acum o undă de îndoială ne îngheța bucuria. Știam că este El, și totuși nu îndrăzneam să credem. Era El și în același timp altul... Și nimeni nu cuteza să-L întrebe: cine ești Tu? Numai după ce a frânt pâinea și a binecuvântat peștele, ne-am dumirit. El a chemat pe Petru, cu care a vorbit îndelung, lăsându-i păstoria turmei Sale. Pe urmă mi-a făcut semn tainic să mă iau după El și s-a depărtat.

L-am ajuns și, căzând în genunchi, ridicai ochii și-L ispitii, așa cum mă jurasem.

— Doamne, pentru ce n-ai răspuns atunci, noaptea, lui Pilat, ce este ADEVĂRUL? Spune-ne măcar acum, înainte de a ne părăsi, să nu murim însetați de dorul lui. Umple-ne golul sufletului cu adevăr, cum se umplu cocoașele cămilelor cu apă, ca să putem străbate pustia vieții...

Și, implorându-L, Îl apucasem și-L țineam de vestmânt... Dar băgai de seamă că strângeam în mână vânt.

Domnul, mâhnit peste măsură, mă privi cu durere, pe urmă îmi zâmbi... și se făcu nevăzut... De atunci nu ni s-a mai arătat.

— Cum se poate? izbucniră toți. Cum se poate? Înțelegeam să nu-l lumineze pe Pilat, păgânul... Dar pe tine? Pe voi? Mai bine v-ar fi lăsat să muriți de foame acolo, pe malul Tiberiadei, fără pâine și fără pește, decât să-și închidă pe totdeauna gura peste taina ADEVĂRULUI -, și catehumenii vălureau turbați.

— Nu vă grăbiți, îi potoli Ioan. Căci tot noi eram de vină. Cea mai grea vină! Curând am priceput și tăcerea, și durerea Mântuitorului.

— Cum asta?

Și încremeniră toți așteptând...

— După ce limbile de foc ale Mântuitorului ne-au ars obloanele, până atunci pecetluite, ale înțelegerii, ne-am dumirit: cum adică era să mai răspundă nouă și lui Pilat, ce este adevărul, când însuși El, Adevărul, coborât ființial, se afla și sta acolo, se propunea întreg văzului, auzului, pipăitului nostru al tuturor. Iar noi îl căutam în altă parte, ca în oglindă și ghicitori. El, Adevărul etern, ne grăia cu gură, ne privea cu ochi, ne ducea de mână: noi nu-L vedeam, nu-L auzeam. Și ceream, ca niște proști, câteva boabe de vorbe când El ne grăia din toată întregimea Sa.

Și, spunând astea, bătrânul își plecă fața în palme și plânse. Și împreună cu el toată ceata, zguduită de adânca și neașteptata simplitate a descoperirii.

— Dar, îl mângâie omul, nu puteați fi vinovați, nici tu, nici ceilalți. Voia Domnului a fost să nu aflați Adevărul decât prin mijlocirea Duhului.

— Nu, se învinovăți Ioan... Să nu vă înșelați, nu voia lui a fost pricina, ci necredința, îndărătnicia, slăbiciunea și îndoielile noastre. Duhul sfânt a biruit numai neștiința noastră. Pe celelalte a trebuit să le învingem cu dragostea pentru Domnul și nădejdea în făgăduința lui, de care nu ne-am mai despărțit apoi. Câtă vreme era El cu noi, stam ca nerozii pe însuși piscul muntelui și întrebam unde este muntele.

— Totuși, aveați o îndreptățire, se amestecă cel mai îndrăzneț. Cine privește țintă soarele nu-l mai vede. Îl orbește strălucirea. Trebuia ca văpaia lui să se umbrească. Numai așa ochii îl pot răbda.

— Domnul, se împotrivi bătrânul, Domnul își îmblânzise pentru noi lumina și își îndulcise razele, luând trup de Duh... noi eram cei vinovați...

Deodată, cineva îl chemă, spăimântat... Furați de vraja vorbirii, ei nu băgară de seamă că un amurg sinistru se strecurase până la ei sub portice. Ulițele răsunau de larmă, maidanele se umpluseră de gloată, strigătele și văităturile se întețiră... Ieșiră...

Afară, un zăbranic fumuriu de doliu se lăsase peste lume. În cer soarele searbăd se veștejise. Niște vermi negri, mari și groși, se zvârcoleau în discul lui, ca într-un miez stricat, și-l mușcau până la sânge. Nori, în chipul unor balauri de beznă, rupeau cu gurile hălci din trupul tot mai întunecat al astrului, care știrbit, zdrobit, se stingea din ce în ce mai agonic.

Copiii țipau, bărbații îngălbeniseră, femeile îngenuncheate boceau.

— Vârcolacii, urlau toți, vârcolacii mănâncă pe Sfântul Soare.

Spaima intră și în ceata neofiților, care se buluciră în jurul bătrânului, așteptând sfârșitul prorocit. Dar Sfântul, cu un semn făcut, îi potoli, arătându-le sus războiul luminii cu întunericul. Soarele nu se mai cunoștea. Arăta ca o biată nălucă pieritoare, spânzurând în haos, un rod viermănos, gata să se desprindă și să cadă.

Deodată, o seceră de aur răsări dincolo de câmpul obscur al încleștării, care se îngusta. Apoi un sfert, pe urmă jumătate, curând întreg globul biruitor se smulse din fălcile monștrilor și străluci mai luminos la locul lui, în cer. Dihăniile încetară să mai existe... Chiote și cântece de bucurie răsunară. Viața pornea iarăși înainte și mulțimile se risipiră cu o nouă încredere în statornicia luminii.

— Ce-a fost, părinte? întrebau catehumenii încă speriați.

— O întunecime de soare...

Și Apostolul atoateștiutor îi lămuri cum și când se întâmplă eclipsa.

— Cu semnul acesta, sfârși bătrânul cateheza, Domnul vă dă prilej să înțelegeți mai adânc vina și osânda noastră că nu descopeream și nu cunoșteam ADEVĂRUL, care sălășluia aievea între noi, adică pe Mântuitorul. Dacă adesea se întuneca era pentru că bezna sufletelor noastre îi zvârlea petele ei negre peste strălucirea lui, așa cum își aruncă pământul umbra lui peste soare și, părelnic, îl acoperă. Vârcolacii din inima lui Pilat l-au mâncat pe Mântuitorul și nu i-au îngăduit să-l descopere. Vârcolacii din sufletele noastre, umbre iscate din necredință, nori vărsați de patimi și deznădejde, se puneau între noi și El, îl înnegurau, îl rodeau, până a nu-L mai cunoaște, când umbla pe ape și ne spăimântam ca de o nălucă, ori când mergea cu noi alături și-L luam drept un străin, sau când îl întrebam, ca pe oricare om, ce este ADEVĂRUL și El, întunecat de atâta necredință, ni se făcea tot mai necunoscut... Neam necredincios și îndărătnic, cum se spunea adesea, a trebuit să ne răscumpere din păcat prin însuși sângele Său, din care Îl rugăm să vă învrednicească și pe voi a vă împărtăși curând...

Și binecuvântându-i cu sărutare, pe fiecare în parte, Ioan le dete drumul.

Dar ucenicii, risipindu-se, duseră vestea că puternicul Apostol înadins poruncise și dobândise, pentru ei, întunecimea soarelui.

București, 31 august 1952