Alcyon sau Diavolul alb

ALCYON SAU DIAVOLUL ALB

ODINIOARĂ, TAGMA HOȚILOR de cai era o vastă alcătuire a cărei urzeală împânzea zeci de țări la un loc. De dincolo de marginile de apus ale Austriei, până peste hotarele Turciei, firele ei se încurcau departe în bazarele de vite ale Persiei.

Ea își avea ici-colo căpetenii, pretutindeni tovarăși, calfe și ucenici, prieteni și slujitori, cu gazde, popasuri și ascunzători unde cailor li se pierdea urma, și de unde, ca din niște adevărate boiangerii și laboratoare, ieșeau prefăcuți nu numai la păr, ci în toate semnele de recunoaștere. Se petreceau minuni: coamele din dreapta creșteau acum în stânga, picioarele ajungeau pintenoage, blana odată sură lucea ca pana corbului și cozile se scurtau ori se târau fuioare la pământ. Caii își lepădau totodată firea și năravurile, luând altele, din trăpași ajungeau buiestrași.

Inima acestei uriașe împărății era Ungaria și România. Pusta maghiară și Bărăganul nostru puteau mistui herghelii întregi, furate din cele mai vestite grajduri și crescătorii ale Europei și Asiei.

Spre deosebire de ceilalți hoți, furii de cai nu erau tâlhari de rând. Ei nu se dădeau la jafuri și mai ales nu ucideau. Ba, dimpotrivă, dacă îți luau telegarii, îți lăsau nu numai hamurile și butca, ci îți mai lepădau pe deasupra zălog și caii proști cu care veniseră și care i-ar fi încurcat acum la fugă.

Unii ajunseseră la faimă mare și dovediseră că în multe alte privințe și împrejurări sunt oameni de onoare și se țin de cuvântul dat. Dacă au spus că-ți fură calul, nu se lasă până nu-și îndeplinesc făgăduiala. Oricum, puteai pune temei pe ei, până ce vedeau sau auzeau despre un roib vestit, despre un șarg focos ori un murg furtunatic. Atunci își pierdeau mințile. Furau de prea mare drag și din prea multă pasiune.

De altfel, erau prea numeroși nobilii și boierii amestecați în ițele lor ca să fi fost un furtișag de rând. Câteodată intra în joc pizma dintre crescători, gelozia grofilor, ciuda marilor proprietari între ei, renghiuri jucate și dejucate, ambiții ca într-un sport de azi, patimi lesne de înțeles în stepele peste care aleargă mirajele arșițelor.

Dincolo de Carpați se ridicase din obștea furilor unul, Egon, un flăcău bălai cu mustățile lungi și subțiri de borangic galben, chipeș și voinic, dar mlădios ca trestia, așa se legăna în vântul galopului nebun. Egon ajunsese spaima magnaților, care își ferecau zadarnic caii în slonurile de piatră cu lacăte cât căldările. Hoțul avea ori n-avea iarba fiarelor, dar tot pătrundea.

La noi în Muntenia hoțea cu vâlvă un omuleț cărunt, slab și subțiratic, alunecos ca un șarpe, cu ochi albaștri și nevinovați de copil. Îl chema Amoașei, după maică-sa, care se îndeletnicea cu moșitul. Era chemată mai ales la vitele cu facere grea. Se dusese pomina despre mâinile ei blagoslovite, cu care ajuta la fătat vacile chinuite de vițeii încurcați în pântece și iepele care nășteau greu mânjii aproape morți. Pe toate le izbăvea moașa. Femeia își ungea dreapta sfrijită cu untdelemn sfințit și o vâra până la cot în vita ce gemea adânc, cu ochii închiși. Acolo, cu mișcări line, ajutată pe dinafară și de stânga, pipăind, alinând, rânduind măruntaiele răscolite, izbutea totdeauna să scape pe mamă și să scoată puiul viu.

Hoțul însoțise de mic pe maică-sa în toate părțile unde era nevoie de mâna ei iscusită. Moașa era luată departe, peste cinci județe. Se bătea lumea pe ea. Boierii trimiteau rădvanele s-o aducă. Alteori ea se arunca pe cal și gonea să apuce cu suflet vita fătătoare. Copilul, tot timpul cu ea, pătrunsese în toate grajdurile, văzuse toate tainele, deprinsese întreg meșteșugul vitelor, viața cailor, crescuse în rând cu mânjii ca un frate și-i îndrăgise mai mult decât orice pe pământ.

Așa că nu i-a fost greu repede să ajungă în fruntea geambașilor și curând capul hoților de cai. Din vadul Cernei, de-a lungul Dunării, peste Bărăgan și Dobrogea, până în Herța Bucovinei, Amoașei poruncea și se mișca așijderi unui stăpânitor, peste o țară mai întinsă ca a lui Mircea.

Politica cea mare a împărăției hoților de cai cerea cârmuitorului din pustă să-și dea mâna, peste Carpați, cu cel din Bărăgan. Așa s-au întâlnit și s-au înfrățit Egon Ungurul cu Amoașei Valahul, de zeci de ori în zeci de locuri de-a lungul munților, după nevoie, dar mai ales dincoace, la noi.

În preajma Drăgaicii, cu bâlciurile ei renumite de cai, hoții se întrulocau la Podul Calului, deasupra Penteleului. E acolo sus, sub cerul înalt și singuratic, o mândrețe de platou, oamenii îi zic pod, lung și larg cât o moșie domnească, îmbelșugat cu iarbă, împodobit cu flori, unde poate trăi și zburda un popor întreg de cai, fără să-i știe cineva.

Aci se schimbau între ele prăzile. Ale lui Amoașei luau drumul Apusului, către Austria și mai departe. Ale lui Egon, după ce le înghițea o vreme bordeiele Bărăganului, luau calea Brăilei. Din schelele dunărene ele treceau apoi Bosforul și se făceau cai anatoli ori persienești.

De bună seamă că fârtații schimbau între ei nu numai iepe și armăsari, ci și sfaturi și rețete despre cele mai izbutite mijloace de a scoate netulburați vitele din curțile stăpânilor. Și povestindu-și isprăvile, se îndemnau unul pe altul și se luau la întrecere în vitejii și iscusință.

Ca să fure cai obișnuiți era o joacă. Nici nu se înjosea căpetenia să ia parte. Trimitea un ucenic. Și era de ajuns să momească toți câinii, să prostească stăpânul, să deschidă veriga cu căciula ca să nu se audă și să scoată calul mai ușor decât un mielușel. Pentru asta îl încleșta de muștiuc cu cleștele mâinii drepte, și animalul, amețit de durere, se supunea. Păgubașul se trezea în zori cu coșarul gol.

Pentru gospodarii mai semeți, care s-ar fi putut lua de piept cu ei, și unde întâmpinau împotrivire, hoții foloseau tot felul de meșteșuguri. Otrăveau dulăii, îmbătau paznicii, legau cobză argații, amorțeau cu vrăji pe stăpânul care dormea dus în casă împotriva obiceiului, în timp ce ei spărgeau grajdurile. Pentru asta purtau totdeauna la ei mâna de mort cu care adormeau toate veghile.

Iar ca să încurce și mai rău lumea, încălțau copitele calului furat în alte copite de pâslă și piele cu potcoavele puse de-a-ndoasele, cu gurile adică în față, așa că urmele lăsate duceau pe păgubaș anapoda.

Egon se dovedise îndrăzneț, norocos și viteaz. Însă uneori prea sălbatic. Dacă vedea că nu pătrunde cu nici un chip la prada jinduită, se strecura noaptea și da foc grajdurilor. Caii, cuprinși de spaimă, începeau să necheze și să se zbuciume, să duduie în podele, umplând grajdul de larmă. Înșiși hoții strigau cât îi luau gurile: „Săriți, foc!”... Stăpânii alergau buimaci de somn, descuiau ori spărgeau degrab ușile adăposturilor, să dea drumul cailor, care năboiau buluc afară și se împrăștiau nebuni în toate părțile. Atunci Egon cu tovarășii îi prindeau prin întuneric, și în zarva și zăpăceala incendiului la care zoreau toți să-l stingă, se făceau nevăzuți călări... și-i înghițea pământul...

Că uneori se schilodeau ori ardeau de-a binelea cai scumpi, că alteori se pârjoleau gospodării întregi și mureau oameni, lui Egon nu-i păsa. El își făcuse gustul.

Amoașei, mult mai blând, folosea numai mijloace pașnice. Pentru el nu era greu de învins stăpânii. Lui i se părea mai anevoios de biruit caii... Într-un rând a avut de-a face cu un fugar năbădăios, de care nu se putea atinge nimeni decât gospodarul, și încă și el cu momeli. Așa că omul nu mai încuia grajdul. Proptea numai ușa cu un par. Atât. Știa bine că nu i se putea fura telegarul. Hoțul pusese ochii lui albaștri și nevinovați pe el. Încercase de câteva ori când îl găsise pe câmp să se apropie. Calul chihotise și-și rânjise colții, întorcându-se la el ca la lup, cu spatele și scurmând țarina. Pe ăsta nu era chip să-l scoți din grajd cu binele. Hoțul cu căciulă-n mână s-a învârtit câteva zile în târg, pe la spițerii. Când s-a întors a strecurat un copil până la găleata cu merticul de ovăz pentru seară al calului, unde, după povața hoțului, băiatul a amestecat un praf dintr-o punguță de hârtie. Noaptea, Amoașei s-a înfățișat cu patru dălcăuci, au încărcat binișor pe o năsălie roibul adormit ca un prunc îmbăiat și au ieșit nesupărați din curte, cu el întins ca mort. Afionul lucrase mai ușor și mai blând ca focul... Egon, când a auzit, a cârtit împotriva procedeului băbesc al valahului... Dar Amoașei a făcut înainte așa cum îl duceau pe el capul și inima... Altă dată, a scos ușurel din grajd o iapă măreață, de rasă mult cinstită, ce făgăduia un mânz așijderea... N-a avut pentru asta nevoie decât de o oca de rom tăiat cu spirt tare și de o desagă cu bucățele de zahăr. Iapa, dornică de dulce ca o muiere, s-a îmbătat turtă de momeala hoțului, care i-a dat o jumătate de noapte pe săturate zahăr înmuiat în spirtul amețitor, și vita a ieșit de bunăvoie, clătinându-se pe câte patru picioare, veselă, ținându-se după fur ca după maică-sa.

La urmă i-a venit și lui de hac cineva. Era un vestit boier în părțile Buzăului, unul de-i zicea Marghiloman bătrânul. Asta se trăgea, cum spunea el însuși, dintr-un vrednic neam de hoți de cai. Așa că nu era de glumă cu el, mai ales că era bine cu stăpânirea. Și Amoașei îl ocolea.

Când însă bătrânul a băgat în grajduri un armăsar arăbesc alb și ușor ca fulgul, hoțul a lepădat toate temerile și a început să dea târcoale. Era un fugar focos și aprig, încordat și sturluibatic de nu-l puteau stăpâni, legat în lanțuri, patru oameni. Erau nevoiți să-l ție numai în grajd. Nu-l scoteau la lumină, că s-ar fi smuls și ar fi fugit în lume. Dar chiar acolo, la întuneric, zvâcnea în două picioare și țipa ca o muiere furioasă când intrau la el grăjdarii. Trebuia întâi să-l încolțească și să-l încadreze între niște hulube ca să-i poată aduce ovăzul și găleata cu apă. Ieslea zăcea roasă și stănoagele, praf... De conovăț nici vorbă. De atâta zvârlit cu picioarele dindărăt, podelele ajunseseră în podină. Trebuise să-l lase singur, ca pe o sălbăticiune: mușcase carne din ceilalți cai lângă care fusese pus la început. Îngrijitorii nu-i spuneau Alcyon, cum îl chema, ci îl botezaseră Diavolul Alb. Stăpânul aștepta un meșter din străinătate să-l domolească și să-l învețe să alerge.

Amoașei îi scăpărau ochii de jind și se usca pe picioare... Grajdul era bine păzit, masiv, de piatră, cu niște ferestruici cât să se poată abia prelinge nevăstuica. Ușa - cu paveze de fier. Paznicul dormea într-o odăiță alături. Calul era mai rău ca o fiară sfâșietoare. Hoțul i-a trimis vorbă lui Egon, care s-a înfățișat la întâlnire, sucindu-și fălos mustața de borangic.

Au cercetat amândoi noaptea cu de-amănuntul împrejurimile, curtea cu ziduri înalte, porțile ferecate, grajdul la care au răzbit cu greu. Se auzeau înăuntru sforăiturile, tropăiala armăsarului... Dar nu se putea nimic altceva decât să se înfăptuiască planul lui Egon. Și asta anevoie. Adică cu o prăjină lungă vârâtă pe o ferestruică, să se puie foc pe dinăuntrul grajdului. Ori fânului, ori ieslelor. Apoi să deștepte lumea curții și, folosind groaza și vălmășeala incendiului, să fure calul...

— Cum să-l furi? întrebă Amoașei, că te face praf, mai ales înnebunit de pălălăile focului...

— Te-arunci din goană pe el și-l încleștezi între pulpe. Cu o mână înfiptă în coamă și cu alta în moțul din frunte îl duci unde vrei.

— Faci tu asta?

— Dacă ar fi la mine, da. Aici nu, răspunse ungurul zâmbind rece, și se despărțiră neînțeleși.

Hoțul, de atât necaz, bolea acum cu adevărat. Călcându-și pe inimă, plecă să ceară sfat unui vechi hoț de cai, bătrân și pocăit, cu care Amoașei avusese pe vremuri certuri și vrăjmășie. Popa Stoian din Lipia, un moșneag cu o cocoașă în spate, două găuri negre de sfredel sub tufele sprâncenelor albe și un nas ascuțit ca o custură, sub care atârna un snop de colilie revărsat pe piept.

Popa l-a primit întâi cu zeflemele, mai pe urmă s-a aprins și el și s-au sfătuit îndelung. După povața bătrânului, hoțul și-a mai adaus un tovarăș priceput, pe Scoroambă, din Valea-Lupului, și au pornit la lucru.

Cea dintâi greutate era să treacă prin toate pazele și peste toate barierele ca să pătrunză în podul grajdului.

Amoașei s-a proptit într-o zi la porți și a cerut să vorbească cu boierul. Are de vânzare o iapă cum nu se mai află alta.

Boierul i-a trimis vorbă că „altădată”, acum are treabă. Hoțul a înghițit palma și a plecat zvârcolind sub el, în ochii uimiți ai argaților, o frumusețe de roaibă codalbă.

— Să-i spuneți Marghilomanului, mă, că tot i-l fur, aruncă el din goană cuvânt semeț. Și pieri.

Peste vreo săptămână, boierul a plecat cu politica lui la București. La câteva ceasuri în urmă sosi într-o brișcă un popă tânăr, necunoscut, cu vorba că a primit poruncă de la boier, cu care se întâlnise pe drum, să vie și să-i facă sfeștanie și să-i boteze grajdurile, doar o fugi diavolul din armăsarul lui. Logofeții, mai de silă, mai de rușine, cum să-l întoarcă pe preot din ale sale, se învoiră, deschiseră porțile și îl primiră în curte. Popa a tras drept în dosul grajdului, a deshămat mârțoagele și le-a trântit între picioare o căpiță de fân cu care umpluse brișca. Apoi și-a pus sfita, și-a petrecut patrafirul, a citit, a cântat și a plecat lăsând aproape neatins stogul de fân, rămas acolo morman. Când amurgul a dat geană de geană, mormanul a început să se miște și de sub el s-a târât șerpește Amoașei. Cât descântase popa și făcuseră cruci argații, el, printr-o gaură din burta briștii, se tupilase sub picioarele cailor în claia de nutreț, unde a dormit până seara. Nu s-a mai scuturat, și așa, cu paiele pe el, s-a cățărat într-un salcâm, a trecut în altul și când i-a venit bine a sărit pe acoperiș. Apoi ca o nălucă a pierit pe gura de geam a unei cubele și s-a cuibărit în podul grajdului.

Sub el fiara de armăsar a început să sforăie îngrozitor și să se zvârcolească făr’ de răgaz. Când se mai ostoia, hoțul întindea pe deschizătura de deasupra ieslei o prăjină cu păr de lup, cu care-l îmboldea trecându-i-o pe la bot. Armăsarul sălta deodată cu picioarele dinainte până la tavan, apoi cădea pocnind ca un tunet și se punea să bată cu cele dinapoi în ușă, în perete, în ce apuca, zguduind clădirea ca un cutremur.

Sculată de atâta larmă, toată lumea, trezită din somnul dintâi, alerga cu felinare și cu arme să vadă ce se petrece. Nimic. Pe armăsar îl apucase năvârliile din senin. Poate se speriase de vreun șoarece. Cine știe ce i s-a nălucit iar diavolului!... Îl priveau pe fereastră cum se zbuciumă învârtindu-se șturloibat de colo până colo, cu ochi fioroși, cu nările aprinse și coama ca un val răzvrătit de furtună. Îl apucaseră pandaliile cele mari. Unii ziceau că-l deochease popa, care, în loc să-l domolească, mai rău îl îndrăcise. Dar bine că nu e nici o primejdie. Poate să joace acolo închis în cușcă până la ziua de apoi. Și se duseră toți liniștiți la culcare.

Pe la miezul nopții, altă alarmă și mai mare îi deșteptă iar... Hoțul îmboldea fără astâmpăr armăsarul, care alerga învolburat numai spume și năruise totul în grajdul făcut pe dinăuntru numai țăndări... Slugile cercetară cu grijă îndoită ușile, ferestrele, zidurile. Iar nimic. Decât nebunia din ce în ce mai nedomolită a vitei îndrăcite, de pe care curgeau, apă, sudorile. Și, copleșită de oboseală, argățimea plecă din nou la culcare, care prin poduri, care prin coșare. Dar hoțul n-a slăbit o clipă armăsarul, hărțuindu-l cu strămurarea ca pe un taur neascultător. Până ce, sleit de osteneală, cu nările în zbatere, gâfâind și trăgând greu în piept răsuflarea, a căzut în genunchi, cerând pacea. Alergase și se învârtise ca un șoarece în cursă, închis într-un petec de grajd mai bine de două conace. Rămase așa amețit câteva clipe. Apoi se ridică iar. Sta acum încremenit, cu ochii holbați, în care jucau văpăi nebune de fosfor, cu urechile teșite înapoi a spaimă și dinții încă rânjiți a răutate. Era Satana, însă un Satana istovit, sleit. Asta voise și hoțul.

Deodată, armăsarul tresări înviorat... Un fior neașteptat îl scutură din creștetul învălmășit până-n coada zburlită. Și întinse capul... Pe gura podului pluteau spre el miresme ațâțătoare, dar dulci și amețitoare totodată, care-l gâdilară răscolindu-l până-n fundul măruntaielor. Apoi o mână blândă îi îmbie spre bot o blană fermecată, din care se resfira îmbătător miros de iapă în călduri.

Armăsarul trase adânc în piept pe nările lărgite aroma vrăjită și, năuc, începu să se frământe, acum în alt ritm, rânchezând nerăbdător, dar potolit.

Hoțul cu mișcări de pisică se prelinse nesimțit până lângă el. Din omul întreg, din părul capului, mintean, nădragi se resfira mirosul magic.

Blănița înmuiată în mâzga rodnică îi flutura în mână. Și deodată animalul își lăsă încet capul ascultător pe umărul îmblânzitorului, care-l mângâia sub gușa năclăită de sudori și-l bătu lin pe spate, semn că a pus stăpânire pe el. A fost apoi o jucărie pentru tovarășul de afară să descuie ușile grajdului și să dea drumul hoțului cu prada.

Oamenii curții dormeau cel mai dulce somn, al străjii de-a treia. Când hoțul cu armăsarul au ieșit pe poartă, omul sta înfipt în spatele Diavolului Alb parcă de când lumea. În drum îi aștepta al doilea tovarăș, călare pe o iapă focoasă, care a hohotit ușor. Armăsarul a nechezat o dată din rărunchi și s-a aruncat dintr-un salt în urma ei... Apoi au pornit să se alerge ca două talazuri furtunatice în marea de beznă a nopții.

*

* *

Cel dintâi care primi înștiințarea despre furtul armăsarului fu Egon. Ștafeta îl găsi în pustă, vânând cu arcanul cai din hergheliile de soi ale magnaților. Îl însoțea o grofină trufașă, femeie falnică, îndrăgostită ca o nebună de vitejia lui. Amândoi călări pe sirepi neîntrecuți, cu lațurile la oblânc, înconjurați de ortaci, fugăreau telegarii răzniți pe câmpia fără capăt și fără stăpân. Îi spionau mai întâi de departe cu ocheanele. Când caii se adunau în preajma puțurilor cu gâturile cumpenelor înălțate pe zare, hoții se repezeau iama în ciurdă... zvârlindu-le de-a călare ochiurile odgoanelor de grumaji. Se pornea atunci o goană smintită, spulberând valurile de colilie ale pustietății.

Fiecare călăreț era târât poște întregi de prada înnebunită de strânsura ștreangului... Când îl simțea sleit de puteri, hoțul își îndemna calul muștruluit din câteva opintiri să se alăture fugarului sălbatic. Atunci goana se domolea. Prinsul, ostenit, își mlădia pasul pe perechea domestică, pulpă la pulpă, se cumințea și sfârșea apriga goană într-o preumblare ce-l ducea între caii îmblânziți care-l primeau cu chiote de nechezuri.

Egon întâmpină vestea cu uimire. Asta îl făcu să grăbească sfârșitul vânătoarei și să se tragă spre cotul de răsărit al Carpaților, către Valahia. Se apropia de altfel și Drăgaica, soroc de întâlnire între cele două căpetenii pentru puneri la cale despre marile bâlciuri de cai ce începeau.

Al doilea care s-a mișcat a fost popa. În noaptea isprăvii chefuise tot timpul la o nuntă în văzul satului întreg. Oamenii l-au adus acasă pe brațe și l-au lepădat pe prispă, unde a bolit câteva zile. Așa că stăpânirea nu l-a cuprins în cercetările ei. Plin de nerăbdare, săltat de șale în patul unde se prefăcea că zace, el a așteptat zadarnic pe Amoașei cu plata, ca unui drept părtaș, cum le fusese înțelegerea. Hoțul nu s-a mai arătat. Îngrijorat, bătrânul a trimis vorbă lui Scoroambă să vie pe la el. Tovarășul a răspuns că are treburi și nu poate... Popa, obidit, a înghițit în sec și s-a pus să rumege gânduri.

Cel din urmă care a aflat de călcarea grajdului a fost boierul. Logofeții, înfricoșați, au zăbovit cercând la început să prinză ei hoții și să aducă armăsarul înapoi. S-au plâns la zapciu, la isprăvnicie, au risipit iscoade, au făcut poteră... Deznădăjduiți, s-au dat bătuți și au trimis apoi stăpânului la București cuvânt despre cele întâmplate.

Boierul, deși înglodat până-n gât de politicaua lui, a alergat numaidecât la cârmuirea cea mai înaltă. S-au dat porunci aspre la toate isprăvniciile, s-au pus privegheri la toate vămile, trecătorile și codunurile, s-au călcat toate gazdele de hoți, s-au răvășit toate ascunzișurile lor cunoscute, s-au prins și pus la butuc mulțime de prepuși, s-au făgăduit ca mezat mii de lei răsplată denunțătorilor... Deocamdată, toate zadarnic... Nici măcar nu se știa cine furase. Bănuielile cele dintâi cădeau pe Amoașei. Dar puteau fi și alții.

În sfârșit, boierul s-a întors mofluz la conac și a început cercetări pe seama lui, prin trepădușii și argații cu care a împănat târgurile și bâlciurile.

Între timp, Egon își rodea de nerăbdare zăbala sus, la Podul-Calului, așteptând. Venise cu pâlcurile lui de armăsari, pentru schimb. Dar Drăgaica trecea, și Amoașei nu se arăta. S-au înfățișat alții, tovarăși mai mărunți, cu prăzi frumoase. Dar ungurul nu s-a uitat la ele. Întreba din ce în ce mai furios despre căpetenie și despre armăsarul bălan. Și nimeni nu știa să-i spuie. La urmă, înjurând groaznic, a întors mânios spatele și s-a urnit, înveninat de înfruntarea valahului, îndărăt.

Copoii Marghilomanului au ajuns și la popa Stoian, care i-a primit bolnav și spășit. Nu știa nimic. Totuși, a făgăduit că are să încerce ceva pentru descoperirea hoțului. Dar vrea să vorbească numai cu boierul, în taină.

Acesta s-a grăbit să-i trimită o brișcă și l-a primit ca pe un oaspe de seamă, știind ce-i poate popii pielea.

Popa, mâncând dulceața, bând cafeaua și dând de dușcă ceșcuțele de țuică, a repetat că nu știe nimic. Dar se leagă să pornească el, cum se pricepe, cercetări care nesmintit au să-l ducă unde se află bălanul. Are el mijloacele lui. Pentru asta boierul să-i spuie de la cine îl cumpărase.

Nu era nici o taină: de la Iani. Popa, la auzul numelui, își propti cu înțeles un deget la nas.

Iani era un grec născut în Pireu, crescut în Ungaria, însurat în Bucovina, angrosist de grâne în Ucraina, samsar de cai în Austria, mare negustor de covoare de Anatolia și precupeț de carne vie la Stambul, groaznic doborâtor de codri în Moldova și așezat câteva luni pe an, pentru marile bâlciuri românești, la Galați și la București.

— Și Iani de unde-l avea? întrebă popa.

— De unde? Din Inglitera.

— Nu se poate! făcu popa cu tărie.

— Cum să nu se poată? Mi-a mai adus și altădată cai de acolo.

— Cum știi?

— Cum?... Am toate patalamalele. Armăsarul a venit cum se cuvine, cu hrisovul lui. E un pursânge. Pe tată-său îl chema așa... și pe maică-sa pe dincolo...

Și boierul își scălămbăie gura, bolborosind niște vorbe scâlciate.

— Hârtii plăsmuite, spuse tăios popa. Armăsarul vine dintr-o țară unde caii nu se botează la primărie să li se dea zapise, cu numele lor și ale părinților. E prea sălbatec... L-ai strigat vreodată pe nume?

— Da, răspunse boierul.

— Și se îmblânzea când își auzea porecla trecută în hârtii?

— Nu... Se făcea și mai rău, trebui să mărturisească boierul.

— Păi vezi, nu era numele lui adevărat, urmă judecata-i necruțătoare popa, clătinând grav colilia bărbii... Te-a mințit grecul.

— De ce să mă mintă? Ori de unde ar fi venit, mie mi-era totuna...

— A mințit ca staroste al tuturor codoșilor, îl lămuri popa. Și ca să șteargă urmele...

— Să șteargă urmele? se uimi boierul.

— Da. Armăsarul era de furat, stărui sfinția-sa.

Boierul se încruntă, ieșit din fire.

— De unde? Spune, dacă știi ceva.

— Asta s-o spuie Iani, dacă o vrea. Trimite, boierule, după el. Cheamă-mă și pe mine când o sosi. După aia ți-oi mai spune și altele...

Curând, doi olăcari pe cai așternuți pământului duceau grecului porunca să se înfățișeze. Deși sudit, acesta a pornit numaidecât în caretă făcută pe măsura lui la Viana, mare și mlădioasă, să se legene pe drumuri ca o corabie pe apă.

Căci Iani nu încăpea într-o trăsură obișnuită; dacă avea numai o palmă de frunte, în schimb era de trei coți în fund. Cu burtă bărdăhănoasă de poloboc, năpădit peste tot unde i se vedea pielea de pistrui și peri țepoși, bondoc și îndesat, cu ochii boboșați în pleoape roșii văduvite de gene, pe două crăcane subțiratice și scurte, aducea aidoma cu o uriașă broască râioasă roșcată, care ar purta cotleți și îmbrăcăminte englezească, căci grecul se purta numai în haine cadrilate, aduse înadins de la Londra, după calapodul idolului său, frumosul Disraeli.

Boierul îl aștepta cu amiciție, deși în halat și papuci. I-a scuturat mâna pufoasă cu putere și, până să-l poftească în jilț, a ieșit ca din pământ și popa. Domnul Iani, când a auzit de furtul armăsarului, a început să se vaiete și a cercat să-și sfâșie gherocul.

— Cum se poate?... Și eu, care credeam că m-ați chemat să-mi vindeți ceva din hergheliile d-voastră!... Auzisem, iertați-mi vorba, că ați pierdut mult la stos și credeam...

Boierul i-a potolit repede mărinimia, întrebându-l, cum îl învățase popa, dacă hoțul nu-i vânduse înapoi armăsarul.

— Cum v-ați putut închipui așa ceva? clipi zăpăcit Iani.

— Fără să știi d-ta, îl lămuri boierul. Ți l-a adus poate schimbat, tras prin boiele și ape tari, pus în aburi și la canoniri, ca gogoșile de mătase. De unde să-l mai cunoști?

Domnul Iani se jură și răsjură pe toate sufletele din el, din copii și din neamuri, și făgădui să fie cu ochii în patru la toată marfa ce-i va mai trece prin mâini. Să lase boierul toată grija pe el.

Când a fost la cercetarea de unde venea armăsarul, grecul a sărit de trei palme din jilț, cu ochii ieșiți din cap, și a încordat așa de tare mâna cu care gesticula, că i-au trosnit încheieturile. Era tot numai o flacără roșie... Așa cunoaște boierul la cai? întreabă dacă e din Inglitera armăsarul? La ce mai slujesc atunci îndreptările ofițiale și sineturile? E cea mai mare insultă ce i s-a adus vreodată, în toată viața lui. El, care alege cai și pentru haremurile padișahului...

— Poate vrei să spui cadâne, îl îndreptă boierul.

— Și iepe, și cadâne. De toate celea, spumega negustorul, tăgăduind orice altă obârșie telegarului.

Nu s-a mai putut scoate nimic de la el, decât proteste furioase, jurăminte și blesteme.

— Întreabă-l, boierule, și popa se dete diplomaticește în dosul stăpânului, dacă nu i-a rămas ceva, cât de puțin, din vechiul harnașament cu care a fost adus armăsarul, fie și din Inglitera.

Domnul Iani nu înțelegea.

— Un frâu, o bucată de șea, o zăbală, în sfârșit, un cât de mic semn.

— Pentru ce nevoie? întrebă bănuitor grecul.

Nu i se răspunse. Holbă ochii la popă. Zăbală? Frâu? La ce bun? Apoi repede: nu crede, nu-și aduce aminte...

Boierul începuse să se burzuluiască...

Dar îndată ce ajunge la Galați, făgăduia să cerceteze din fir-a-păr. De găsește ceva, trimite în grabă. Sau vine personal să dea ajutor.

Pe măsură ce boierul se înnoura, se însenina Iani. Dar zadarnic încerca să-l mai îmbuneze, că vrea să-i vază hergheliile de laudă, că e gata să-i cumpere pe loc grâul și mierea. Bătrânul, cătrănit, l-a poftit pe ușă și a poruncit să se deschidă larg porțile. Și numaidecât a cerut să se aprinză cățuia cu mirodenii și să se dea drumul la ferestre. Domnul Iani plecă ridicând valuri de praf, prin care se legăna careta de Viana ca o corabie pe ape.

Popa își ieși repede din rezerva în care se ținuse.

— Boierule, încă o dată, armăsarul nu e din Inglitera.

— Dar de unde?

— E de unde caii cresc răi și sălbateci parc-ar fi hrăniți cu carne de om. E din tătărime ori din căzăcime. Din Bugeac sau și mai de departe.

Marghiloman tăcea, cu ochii în covoarele de pe podea.

— Dacă-mi dai dezlegări și lovele de cheltuială, plec să-i iau urma. Cred că numai stăpână-su, care l-a crescut și l-a răsfățat ca pe un copil rău, îl mai poate găsi.

Se învoiră ușor. Boierul scoase o pungă cu bani și o puse popii în mâini. Acesta, plecat, se gârbovi și mai mult de greutatea aurului sub ghebul ieșit al spinării. Și Marghiloman se uită cu neîncredere după el. Curând, împănat cu proptele și învoiri de la stăpânire, popa, călare pe iapa lui sură și cu alt cal legat de coada ei, lua calea Bărboșilor. În câteva zile străbătea la țăcăneală neîntreruptă Basarabia cu holdele ei de răsărită luminoasă, trecea Nistrul și se mistuia pe drumurile treierate de mocanii cu turmele călătoare. Dar mai ales purtat ca pe o dâră de cenușă pe urmele vechilor lui hoții de cai, săvârșite pe acele meleaguri... Trecea, întrebând pretutindeni, din sat în sat, din gazdă în gazdă, ca într-o baladă, când românește, când rusește, când tătărește, despre păgubașul unui armăsar alb, zmeos și sălbatic cum nu se mai află altul pe pământ. Se căina că n-are un petec de frâu, o frântură de potcoavă sau o scară de șea, să arate dovadă stăpânului care l-a pierdut, ca să-l crează că-l va pune pe urmele hoțului.

Cazacii mustăcioși, ascultându-l, ridicau uimiți frunțile. Mârzaci cu ochi zăbreliți de gene lungi de cadână îl primeau înduioșați și-l petreceau din aul în aul, îmbuibându-l cu rachiu scos din lapte de iapă. Și povestea armăsarului legendar se lățea ca o boare purtată până-n munții Cubanului, unde se tânguia stăpânul minunii, care, auzind, a alergat ca o vijelie zeci de poște înaintea streinului ce-i aducea știre despre Murad, armăsarul lui, dulce răsad din iapa albă pe care a călărit Mohamed la paradis.

*

* *

De Sfântul Ilie popa s-a întors întovărășit de un jugănar, un rus voinic, între două vârste, îmbrăcat cu rubașcă albastră, cu șapcă scundă, umbrită de cozoroc îngust și pantaloni largi umflați peste cizmele scurte mai jos de genunchi... Umbla înhăimurat cu fel de fel de curele, chingi și sfori, de care atârnau sculele meseriei, cuțite și cuțitașe, sule și ace, cârlige, crăcane și bețișoare lustruite, pentru scopitul armăsarilor.

S-a înfățișat boierului, care l-a amânat cu jugănitul cârlanilor și tretinilor, fiindcă era prea cald. Dar s-a învoit să-l ție la curte până-n primăvară, la timpul prielnic.

Rusul, în răstimp, a pornit să colinde satele. Oamenii aveau vieri de scopit, tăurași de întors, cai bolnavi de ariceală, telegari care se coseau, vite cu talan, oi cu dalac. El se pricepea la toate și avea leacuri pentru orice. Uneori îl ajuta și popa, care făcea pe tălmaciul și mai câștiga câțiva bani. Cumsecade om rusul. Se îmbăta des, dar cu toată cuviința. Avea un singur nărav, de care nu se dezbăra zi-noapte. Fluiera necontenit un cântec căzăcesc. Oriunde intra, într-un sat, într-o ogradă, într-o holdă, ori pe unde trecea, pe lângă o curte, pe lângă un arman, în mijlocul târgului, ca și în mijlocul pustiului, pretutindeni unde s-ar fi aflat, el pornea șuieratul. Apoi sta și asculta parcă un răspuns. Odată a spart cu umărul ușa unui slon de unde îi venise zvonul unui nechez purces la cântecul lui.

Așa, cu uneltele zdrăngănindu-i la cingători și cu fluieratul în gură, a străbătut când singur, când cu popa toate bâlciurile mari și mici. N-a rămas târg necercetat, ocină necercetată, herghelie ocolită. Zile lungi și largi, spoite cu albastru, le-au trecut numai pe drumuri. Au luat și fățiș și în răspăr Bărăganul, au urcat și coborât albiile râurilor, au cotrobăit hrubele malurilor, bordeiele Vlăsiei. Din când în când, se întorceau iar pe Ialomița, unde făceau zăbavă și de unde se lăsau spre Galați. Au dormit în lanuri, vegheați de stele, cu imensa cobză a câmpului țârâindu-le la cap, s-au spălat cu rouă, au băut lapte sălbatec de porumb crud... Întindeau ițe, urzeau fire, înnodau legături. Au țesut mreji noi, au cârpit rețele vechi, pe la gazde bătrâne și pe la altele nou agonisite. Nimic!... Ieșise o singură huză: că s-ar fi găsit cândva și undeva, pe un mal năruit, un leș de om mărunt și un hoit de cal alb. Oarecum, adică, Amoașei ieșise din lumea văzută și auzită. Asta doar pentru proști și pentru câți nu aveau răfuieli cu el. Alergau amândoi într-un răsuflet. Acolo, nimeni nu văzuse. Auzise numai, dar în altă parte... Și leșul cu hoitul de cal alb se topeau ca o arătare a apei morților când te apropii, ca să tremure iar în zare.

Asta n-a clintit nici pe popă din îndârjire, nici pe cazac din fluierat.

*

* *

Ieșeau pepenii... Cerbul își făcuse nevoile în apă și probrejenii chemau sumedenie de negustori, geambași și hoți la alte iarmaroace vestite ale țării.

Egon, oțărât, tot mai aștepta. Dar până la urmă grofina, călcată pe coadă, îl scosese din răbdări și-l hotărî să treacă munții și să se amestece prin mulțimile bâlciurilor, ca să ia urma tovarășului necredincios și să-l pedepsească. Însoțită de ciraci, perechea cu obraze prefăcute și straie schimbate se prelinse pe la Întorsura Buzăului spre inima Valahiei, mânând ciurda de cai ungurești. I-au înghițit apoi gazdele cu ochii în patru și ploconeli până la pământ.

Iscoadele popii l-au înștiințat numaidecât, și sfinția-sa s-a dat la o parte, lăsând drum liber ungurului pentru răfuială. Dar l-a pus pas cu pas sub aspră spionare. Și părintele s-a apucat de altă ispravă.

*

* *

Din câte se dumerise popa, Amoașei o rupsese cu toți tovarășii cunoscuți. Își alesese alții noi, ca să facă și mai bine pe mortul. Pe unul singur îl bănuia că poate ar mai avea știință despre hoț. Vechiul învățăcel și soț de isprăvi, Scoroambă, din Valea-Lupului, care-l ajutase la furtul armăsarului.

I-a trimis iar vorbă să se întâlnească. Scoroambă s-a făcut niznai. Atunci popa a părăsit pe rus, a ridicat colțurile giubelei în brâu, a încălecat pe sura, și sub seară, gârbov și trudit, a bătut în poarta ogrăzii lui Scoroambă. L-a tăbărât, neînduplecată, cu mare hărmălaie, o haită de dulăi gata să-l sfâșie. A ieșit nevasta. Prin larma asurzitoare popa abia a putut înțelege din răspunsurile răstite că omul nu este acasă... Lipsește aproape de o lună, nu știe unde.

Sfinția-sa s-a rugat de găzduire, că l-a apucat noaptea. Femeia, ciufută, s-a lepădat, aruncând că are copii bolnavi de gâlci rele. Și n-a crăpat măcar poarta să-i întinză o bărdacă de apă. A intrat repede în casă, lăsându-l în plata zăvozilor întărâtați.

Popa, târâș, cu iapa de căpăstru, s-a depărtat, cu ochii mereu îndărăt. La celălalt capăt al satului s-a oprit furiș la o casă de oameni primitori, care n-au știut cum să-l ospețească mai bine, ca pe o slugă a lui Dumnezeu.

Aci, din una-n alta, a aflat că Scoroambă e acasă, dar se ascunde. Învățase pe nevastă-sa să răspunză așa, căci se teme de oricine, să nu-i fure mândrețea de iapă, la care ține mai mult decât la viață. Doarme numai în grajd. Pentru ea lasă droaia de câini dezmățați în curte. Noaptea, la cel mai mic zgomot, iese afară, cu deștiul pe trăgaci.

Popa s-a culcat pe prispă, s-a sculat pe la cântători și s-a întors pitiș la casa de unde fusese alungat și unde s-a așezat la pândă. După o vreme, ușa grajdului a scârțâit și omul a ieșit cu găleata să scoată apă din fântână. Popa l-a strigat pe nume. Prins, n-a mai avut încotro. A trebuit să vie măcar la gard. Bătrânul l-a întrebat de sănătate, despre treburi și l-a rugat să-i dea ajutor la o desfacere de vite cu câștig bun.

Omul a răspuns scurt că n-are vreme. Abia sosise și e nevoit să plece iar undeva, chiar în ziua aia.

— Îmi duc iapa la vânzare, o luă el bănuitor înainte.

— Bine faci, îl sfătui popa. Că toți sunt numai cu ochii pe ea. Le stă în gât. Parcă n-ar mai fi și alți cai...

Scoroambă dete din umeri.

— Zilele trecute, urmă popa, l-am întâlnit în taină pe Amoașei.

— Pe Amoașei? Și hoțul căscă gura. Cum se poate?!

— De ce să nu se poată?

Scoroambă nu răspunse.

— N-a venit degeaba, zâmbi părintele. I-am pus un pumn de poli în căciulă...

Omul urma să tacă.

— Am mai meremetisit armăsarul Marghilomanului. Am vorbit și despre tine. Tot pizmaș a rămas și cărpănos prietenul nostru.

Scoroambă ciuli urechile.

— Îi pare rău că ți-a dăruit iapa, adăugă popa. Frumoasă marfă. Nopțile astea ți-o fură. Așa socotesc, după cum îi luceau ochii când vorbea despre ea. N-o uită.

Și sfinția-sa se desprinse de la gard, lăsându-l pe Scoroambă cu cuțitul înfipt în inimă.

În diminețile următoare, mare spaimă în toată Valea-Lupului. Satul clocotea ca un stup învrăjbit. Se găsise în cimitir un mormânt proaspăt mușuroit și nu se știa să fi murit și să se fi îngropat cineva de câteva luni. Niscaiva streini își lepădaseră de bună seamă acolo mortul. Cine știe, poate chiar un ucigaș tăinuise astfel fapta... Dar ucigașul nu dormea pașnic în groapă, ci, în chip de strigoi, cu țoale albe fluturând pe el, bătea cu oasele degetelor uscate în ferestrele gospodarilor.

Femeile își închideau copiii în odăi și odată cu murgul serii satul murea. Toate casele își trăgeau verigile și oamenii se zăvorau de frica arătării. N-ar fi deschis să le fi arătat aur. Țâțânile ușilor erau frecate cu usturoi, cercevelele stropite cu busuioc din aiasmă. În ferestre vegheau candele aprinse la icoanele așezate acolo spre apărare de iazmă.

A patra noapte, în toiul spaimelor, cu toată paza câinilor, care s-au repezit furioși, dar au tăcut numaidecât, o bubuitură a sunat în ușa grajdului lui Scoroambă. Înăuntru nu s-a auzit decât sforăitul iepei. O a doua bubuitură mai tare, apoi o a treia, însoțită de zgâlțâială, ca și cum canaturile s-ar sălta din usciori, a hotărât pe stăpân. Și pe ușa crăpată s-a ivit dinăuntru, amenințător, cu pușca în umăr, Scoroambă... Dar un strigăt i-a înghețat în gâtlej și căzu mototol... În fața lui își flutura zăbranicul alb strigoiul: o hârcă rece, cu găurile ochilor scobite adânc, prinsă pe un gât de oase încheiate mai jos în niște coaste înșirate ca niște fireturi albe pe coșul unui piept găunos și purtate pe două ciolane crăcănate de schelet hâd și rânjit. Dimineața, omul a fost găsit așa cum se prăbușise, leșinat de spaimă, cu brațele răstignite în lături peste pușca rămasă sub el. Noroc că nu se descărcase. Grajdul gol și iapa pierită. Câinii nu mai isprăveau de ros niște ciolane îndopate cu măduvă, înadins alese ca să nu le poată sparge...

Satul a pornit să dezgroape mortul și să-i treacă strigoiului o țeapă prin inimă... Dar s-a văzut că nu era un mormânt, ci numai un mușuroi de țărână afânată, sub care s-a găsit un cocoș mort... Și odată cu asta au încetat și plimbările strigoiului.

Pe Scoroambă l-a chinuit multă vreme vedenia. A zăcut dus câteva zile ca de un fel de lingoare cu aiurări, până ce a venit iar bătrânul popă, i-a citit masluri și l-a întremat...

Cu greu însă l-a înduplecat să crează că n-a fost strigoi, ci o viclenie de-a lui Amoașei ca să fure lesne iapa, cum se făgăduise... Numai el putea scorni asemenea ispravă. Ce-ar fi avut altfel strigoiul, dacă ar fi fost de adevărat, cu iapa?

Luat la spovedanie, Scoroambă mărturisi că din noaptea când se despărțise, după furtul armăsarului, nu mai văzuse pe Amoașei, și nu-i știa ascunzătoarea.

Dar jură sub patrafir, pe cruce și Evanghelie că are să-l caute și în gaură de șarpe și are să i-l dea în mână, acum, când avea de răzbunat paguba ce-i făcuse și festa ce-i jucase.

Popa îl dăscăli, dacă îl află, să se prefacă că nu știe cine i-a furat odorul. Să-l amăgească prefăcându-se că vine să se jeluiască și să-i ceară sfat. Ba chiar să arunce bănuiala furtului iepei în dânsul, în popă, ca să cumpere și mai bine încrederea hoțului. Iar Scoroambă, prostit de furie, s-a legat întocmai.

*

* *

Împotriva lui Amoașei porneau acum patru capete de mreji să-i cearnă sălașurile.

Egon cu grofina, despre care el avea vești repezi și-i spiona prin oameni chiar din ceata ungurului.

Popa, cu rusnacul al cărui rost hoțul nu prea îl înțelegea. Dinspre partea asta se temea mai mult.

Marghilomanul, cu iscoadele lui adause cu trepădușii stăpânirii, de care nu-l durea capul.

Și Scoroambă, de pagubă căruia aflase, dar despre a cărui vrăjmășie nu-i trecea prin minte.

Dușmanii bâjbâiau încă buimaci, cu el nezărit și neajuns încă în mijlocul lor. Dacă hoțul ar fi avut ibovnică, le-ar fi venit ușor. Ar fi avut un capăt de unde să apuce. Dar lui nu i se știa nici o țiitoare. Îi mergea vestea că se ține cu câte o mânză aleasă pe sprânceană. Ar fi schimbând câte două pe an. Hoțul râdea ușor când auzea asta și lăsa lumea s-o crează. Lui îi prindea bine. Îl acoperea și mai mult.

Cum Egon își luase nasul la purtare și nu numai că nu mai pleca, ci ajunsese pe aproape de una din vizuinile lui, îi trimise semn aspru să se astâmpere. Ungurul se încăpățână și valahul se hotărî să-l pedepsească.

Într-o dimineață, un spoitor mânjit de funingine, cu un maldăr de tingiri în spinare, intră în curtea isprăvniciei de Buzău, bălăbănindu-și ca pe niște clopote de episcopie căldările și strigând cât îl lua gura: „Spoim tingiri”... Numaidecât coborî însuși ispravnicul Mardare și se tocmi țigănește un ceas până s-a înțeles să-i cositorească arămurile.

N-a trecut mult, și un om de-al lui Egon aduse veste ungurului că l-a zărit pe Amoașei strecurând bălanul în grajdurile unui conac părăsit din marginea satului Padina. Îndată, viteazul, ascuțindu-și mustața slinoasă, porni cu șleahta acolo și se puse la pândă în dosul unei movile din margine, de unde cu ocheanul ispitea tot cuprinsul.

Către seară, în zarea de ochi a lunetei s-a ivit aievea un cal alb ridicat în două picioare, abia stăpânit de un ins ce se lupta avan cu el. Asta cât un fulger. Atât. Cal și om s-au mistuit pe gura grajdurilor. Dar Egon a chiuit de bucurie. A îndurat cu greu chinul așteptării până s-a înnoptat bine și a înconjurat cu pâlcul curtea strânsă în cercul haidăilor. El cel dintâi a săltat peste ziduri, urmat de toți, și s-au adunat ca stafiile împrejurul grajdurilor... Au ascultat o vreme, apoi tot Egon s-a urcat ușor până la o fereastră și, plecându-se să sară înăuntru, a căzut drept în brațele unor vlăjgani care-l așteptau ascunși după perete. Și deodată, din grajd, de afară, de prin toate colțurile s-a iscat o poteră a stăpânirii, cu ispravnicul în frunte, care a prins hoții, i-a legat cobză și i-a trimis la bașcă. Trufașul Egon, cu ibovnică cu tot, căzuse în capcana întinsă de valah fără mare bătaie de cap. Vicleniile mai subțiri hoțul le păstra pentru popă. La doborârea ungurului el și-a frecat doar mâinile. La a popii are să-și lingă buzele ca de miere.

Vestea căderii streinului s-a împrăștiat numaidecât în toată hoțimea. De acum, sfinției-sale îi rămânea iar câmpul slobod. Știa măcar din ce parte să se păzească mai mult.

Adică de către stăpânire, odată cu Amoașei... L-a chemat pe Scoroambă la sfătuit. Ungurul, prost, crezuse că vede armăsarul și pe Amoașei. Nu băgase de seamă că fusese o amăgeală, cu vită și om prepuși. Dar asta dovedea că hoțul e aproape, lucrează tainic și lovește la mir și cu putere. Se cuvine să fie și mai învegheați.

Scoroambă deșertă sacul cu ștafete... Îl întâlnise pe hoț la Galați. S-au înfundat într-o cârciumă, unde Amoașei a vrut să-l îmbete ca să-l tragă de limbă despre popă și alți vechi tovarăși și mai ales despre rusnac. El s-a prefăcut amețit și i-a tocat altele, câte-n lună și-n soare. Când a fost vorba de furtul iepei, și el și-a dat cu bănuiala de sfinția-sa. Amoașei ar fi râs, râsul lui revărsat și ar fi zis:

— Dă-l încolo de boșorog, că nu s-ar fi priceput să facă el asemenea ispravă... Scorneala cu strigoiul nu-i de capul lui. Acolo a fost mâna de om viteaz și isteț... Mai degrabă Egon, pus de oamenii lui. Sau eu, ce zici? Nu mă bănuiești pe mine?

Și s-ar fi zâmbat iar la Scoroambă.

Apoi a plătit și a plecat scurt, ca o nălucă. Pe urmă l-a mai asemuit într-un călugăr șchiop, într-un căldărar cu tigăi în spinare. Dar numai de departe, să nu-l simtă hoțul, că i-ar face de petrecanie!

— Asta unde? întrebă lacom popa.

Tot în Galați. De unde el a pus îndată prepuială că dacă hoțul se învârtește mereu pe acolo, are fără doar și poate așezări la cale cu Iani... Și despre ce altceva decât despre armăsar? I s-o fi urât și hoțului cu atâta pază și vrea să-l desfacă și să scape de belea.

Popa da mulțumit din cap.

Și Scoroambă povesti popii cum și-a luat măsurile. A băgat mai întâi printre ajutorii de grăjdari ai lui Iani un om al lui, un băiețaș spălăcit și șters, care face pe nătângul. Stă la cozile cailor să le curețe și-i slujește pe rândași în picioare, ca pe niște boieri la masă. Le cară mai ales rachiu cu vadra. Ăsta are porunci să fie cu ochii și mai ales cu urechile deschise în patru.

El, potrivindu-și o barbă albă, plete cărunte și port cuviincios de muntean, a luat o căruță cu doi bouleni, a urcat în ea un butoi cu țuică și o balercă plină cu oțet și a dejugat la colțul grajdurilor lui Iani. Stă zi-noapte acolo, sub coviltirul înfundat cu fân, ca un păianjen urzind o plasă în jurul cui intră și iese.

— Aștept să-mi pice călugărul ori căldărarul... De-aia îmi pare rău de tot timpul pierdut pe aici, sfârși Scoroambă, și se grăbi să plece făgăduind vești.

În urma lui, popa a rămas pe gânduri multă vreme... Și se hotărî. Nu mai era de așteptat vești de la alții.

*

* *

Trecuse de mult de Sfânta Maria Mică. Popa, acum drept ca o lumânare, îmbrăcat lipovenește, cu snopul bărbii scurtat și cănit în galben-auriu, se amesteca cu o plasă în spinare printre haimanalele și pescarii Galaților. Noaptea se trăgea într-un bordei ascuns în lanurile de porumb dat în copt, ce înconjurau de trei părți, cu talazurile lor, mai să-l cuprindă, orașul.

Acolo, trântit pe pământ, cu mâinile sub ceafă, privea cerul cum își învârtește hora de stele și ațipea târziu, jinduind aghioasele ce trăgea cazacul pitit tot timpul ca un viezure în bordei.

Dimineața, ca și seara, drumul îi era pe la căruța munteanului, unde cinstea pe-ndelete un ciocan de rachiu, sau își umplea un clondir cu oțet de prune, pentru mămăliga cu pește rasol.

De atâta chin și așteptare îl prinseseră frigurile bălților, care-l scuturau zdravăn la câte două zile, de i se auzeau dinții clănțănind ca o toacă de os. Dar, tremurând, se gândea că isprava va plăti cu vârf și-ndesat toate ostenelile.

Scoroambă era pe urmele lui Amoașei. Băiețandrul de la grajduri aflase că se fac pregătiri pe furiș pentru adăpostirea unui cal scump. Lațul se înnoda. Într-o noapte, când cazacul turlac povestea pentru a suta oară cum îl crescuse pe Murad, mai cu grijă și mai cu drag decât îl cresc pe țarevici în palatul lui, se treziră cu Scoroambă venit într-un suflet. Aflase că starostele grajdurilor a primit poruncă de la Iani în zori să-i fie caleașca gata la scară, cu doi grăjdari călări armați, care să-l însoțească. Povestise starostele rândașilor la un pahar cu țuică: lui, ca unui logofăt de încredere, grecul i-a destăinuit că are să se întâlnească cu un negustor pentru un armăsar de cumpărat... Dar negustorul, sfios, nu vrea să intre cu marfa în oraș. Cere să se întâlnească afară, într-o curătură de porumburi, fostă tabie turcească. S-au înțeles să se afle acolo la răsăritul soarelui. Logofătul să aibă grijă, împreună cu cele două slugi călări, să ție din scurt pe strein, dacă ar avea alte gânduri.

Din spusele logofătului purtate de băiețandru nu mai încăpea pentru Scoroambă nici o îndoială că hoțul a înduplecat pe grec să ia în primire armăsarul departe de ochii lumii. N-avea curaj să intre cu el în oraș nici noaptea. Se simțea poate urmărit...

Pe de altă parte, Iani nu ar fi primit târgul dacă n-ar fi vorba de ceva de mare preț, după care îi sfârâie inima, adică armăsarul.

— Dar banii? glăsui popa.

— Nu știa nimic băiatul. Cred că-i aduce grecul.

— Dar dacă înainte de a ajunge îl jefuiesc pe drum hoții?

Și popa, închizând un ochi, își ciuguli barba cu înțeles.

— Atunci scăpăm din mâini armăsarul, i-o întoarse Scoroambă. Pe când așa, punem mâna și pe cal, și pe grec, și pe răsplata stăpânirii pusă pe capul lui Amoașei!

Sfinția-sa se molcomi...

— Brava, Scoroambă... Ești mai chibzuit. Eu, de, numai cu caii, greșesc la oameni, încheie el, oftând cu viclenie.

Dar în ascuns se gândea ce ar fi să scape și de rus, și de boier și, după ce l-or scoate din gheara hoțului, armăsarul să rămâie numai al lui.

După plecarea zorită a lui Scoroambă, popa s-a perpelit toată noaptea pe jarul gândurilor. Se căznea mai ales să-și închipuie cum o să se întâmple întâlnirea dintre grec și hoț și nu o putea închega. Care pe care are să încerce să se înșele?

Vedea pe Iani în trăsură cu o desagă plină de bani între picioare. Dar Amoașei? Călare pe un armăsar sau cu el de căpăstru? Și în ce fel are să-l predea? Cum adică o să se facă schimbul? Bine: grecul întinde hoțului prețul. Dar ăsta cum îi înmânează calul? Că tâlharul poate să înhațe de-a călare banii și s-o ia la fugă. Din trei dezghinuri e departe și lasă pe Iani cu buză umflată... Și nu-i este de Iani, i-e de el. Trebuie deci numaidecât ca hoțul să descalece mai întâi... Și popa se înfiora de prostia grecului.

Dar iar se întorcea. Poate că grecul, chibzuit cum e, are să pretinză ca înainte de a începe târgul calul să fie dat în mâna oamenilor săi și numai pe urmă să numere hoțului banii. Aici gândurile popii iar se încâlceau, și nu știa cum să dezlege încurcătura. Dar o să poată ține rândașul calul, cât e de îndrăcit?

Popa intra pe rând în pielea fiecăruia, când în a hoțului, când în a grecului, chinuindu-se să le descopere gândurile, ca să știe cum să le apere interesele în ciocnire. Îi învăța ce măsuri să ia fiecare din ei ca să nu fie înșelat, ci să-l poată păcăli pe celălalt. Apoi lăsă pe cei doi și se întoarse la el și la rusnac. Presupunem că Iani cumpără armăsarul. Cum o să-l poată scoate el de la grec, acolo pe loc? Cazacul i-a dat chezășie că n-are nevoie nici de oameni, nici de arme, nici măcar de laț. Numai să fie Murad al lui, că-l smulge și de la diavol, mite de la om. Și el, ca un neghiob, se luase după spusa prostovanului. Nu-l oprise măcar pe Scoroambă... Și asta, o recunoscu, tot din lăcomie. Acum vedea ce greșeală săvârșise: grecul are să-i șteargă prada de sub nas... Până seara îl încarcă în corabie și fuge la Stambul. Ce-o să mai poată face Marghilomanul?

Până când alt fior îl scutură: Dar dacă hoțul știe că e urmărit? Și le-a luat urma? Poate chiar prin Scoroambă, pe care l-a cumpărat? Și-i întinde o capcană, în înțelegere cu Iani, așa cum a întins lui Egon? La urma urmei, târgul între grec și hoț era cât se poate de firesc. Unul ia banii, altul armăsarul. Dacă Iani vinde pe hoț stăpânirii, pierde calul, care trece de-a dreptul boierului. N-are deci nici un interes ca să nu fie cinstit. Amoașei, așijderi, are nevoie să scape de armăsar, care-l ține rob, și să iasă iar la lume după alte isprăvi și câștiguri. Între ei doi stă singurul lor vrăjmaș, el, popa... S-ar fi putut învoi să-l strivească. Până la ziuă, ros de gânduri, sfinția-sa n-a închis ochii. În zori a avut caznă mare până a sculat pe cazac, care dormea ca un stârv...

Când mijea soarele, popa și rusul, chirciți în porumbul nalt și des ca o perdea, văzură caleașca grecului intrând în aria tabiei, îmbrăcată în toată pompa de șofran și purpură a răsăritului. Afară de vizitiu și logofăt pe capră, doi haidamaci, cu carabine pe umăr, călăreau într-o parte și alta a caretei.

După o scurtă zăbavă, porumburile foșniră, și din cealaltă parte țâșni pe armăsarul alb Amoașei, ținând un alt cal alături. Popa dete cu cotul rusului și-l întrebă din ochi. Rusul căscă ochii mari. Se aștepta să-și găsească odorul schimbat. Dar asta nu-și închipuise. Hoțul nu îndrăznise să-l atingă. Nu se îndurase să-i mânjească frumusețea. Lumina juca în albeața lui mândră ca-ntr-o marmoră. Fără să mai aștepte, rusul fluieră căzăceasca lui, cu care încercase - așijderi ierbei fiarelor - toate meleagurile țării.

Armăsarul de sub hoț se opri scurt, ciuli urechile și, fremătător, întinse, răspunzând cu un lung nechezat, gâtul spre locul de unde venise chemarea. Și, ațintit, aștepta. Toți întoarseră capetele într-acolo. Hoțul, bănuind o capcană, apucă frâul cu dinții, își răscrăcără picioarele pentru dezghinuri și bâjbâi cu mâinile spre brâul cu pistoale. Dar înainte să le ajungă, odată cu rusul, care zvâcni nebun din porumb, răsună răcnetul „Sto”. Calul încremeni stană de piatră, cu ochii la cazac. Pintenii hoțului se-nfipseră în zadar. Nu l-ar fi putut clinti de acum nici o putere din lume.

Rusul suflă o clipă adânc, ca și cum i s-ar fi luat o piatră de moară, și răcni o nouă poruncă. Armăsarul se clătină. Și mai înainte ca hoțul să aibă timp să sară, Murad se prăvăli pe o coastă, apucând sub el piciorul stâng al călărețului. Au auzit toți, și cei mai de departe, trosnitura ciolanului.

La altă poruncă a stăpânului, armăsarul se ridică. Hoțul rămase zăcând pe pământ.

Când cazacul, smintit de bucurie, strigă „Murad”, sculat în două picioare, ca pentru o îmbrățișare, armăsarul alergă la el. Popa povestea mai târziu că i-ar fi văzut curgând lacrimi din ochi. Dintr-un salt, rusul fu în șea. Într-un fulger țâșni la trăsură, smulse săculețul cu bani din mâna grecului încremenit. Și, c-o măreață sudalmă, mai înainte ca vreunul să se dezmeticească, se făcu nevăzut spre răsărit, înghițit de soarele în care intra ca într-un lan uriaș de lumină. După el alerga năuc calul cu care venise hoțul, nechezând pe urmele soțului...

1949 - 3-5 mai, București