Behaviorism

BEHAVIORISM

VORBEAM DESPRE MULTE și de toate. Dar unde, mai cu seamă, se poate așa ceva, decât la o vânătoare!

Ne găseam blocați de o viforniță înspăimântătoare, cinci orășeni, în satul P..., unde picaserăm într-o dimineață de Bobotează, chemați urgent de judecătorul local. Se iviseră acolo niște rațe sălbatice, într-un cot al Buzăului.

Rațe sălbatice la munte!... Pentru noi, reduși numai la cei câțiva iepuri jigăriți din preajma orașului, însemna un vânat aproape exotic, o aventură.

Împrejurarea este de altfel destul de rară: numai când viscole uriașe cutreieră bălțile, se răscolesc rațele pitulate acolo, la iernat. Atunci ele se ridică umflate de furtună până în creștetul văzduhului și, amețite, caută alte meleaguri. E o jale să le vezi, cârduri-cârduri, răsucindu-se năucite în vânturi. Unele din ele apucă pe văi în sus, spre munte, ca să se lase în limanurile râurilor. Un asemenea refugiu le oferă bietelor pribege cotul pe care-l face apa Buzăului în dreptul satului P..., unde pare că o experiență ancestrală le mână la o asemenea ananghie.

Dar aici sunt numaidecât semnalate unor pierde-vară ca de-alde noi, care, lacomi de vânat rar, alergăm cu mașina să le prigonim. Noroc că, îndată ce se simt în nesiguranță, ele se ridică iar în văzduhuri, ca să cadă, departe, în alt colț, până unde trebuie să alergăm pe jos o jumătate de zi, ca să ne zboare iar, de sub nas, înapoi.

De data asta n-am apucat să ne jucăm de-a baba-oarba cu ele pe crivinele albe, căci chiar de la prânz ne-a ajuns din urmă și ne-a prins asupra faptului viscolul bălților, care gonise rațele și urca după ele. Credeam că nu mai sosim la gazdă. Că uraganul are să smulgă și să ia pe sus dealurile cu sat cu tot.

Și de trei zile ne găseam ferecați de zăpezi, cinci orășeni și cu judecătorul șase, vorbind multe și de toate. Vorbă fără sfârșit, ca și băutura, încât gurile, nevoite să slujească la amândouă aceste trebi deodată, ajunseră să nu le mai deosebească.

Într-un miez de noapte discuția ajunsese la cartea L'homme, cet inconnu. Unul din tovarăși, avocat, răsfoind agenda, ne opri cu întrebarea dacă știm ce este behaviorismul. Întâlnise cuvântul în cartea cu pricina, nu știu la care pagină, nu-i cunoscuse înțelesul și-l notase să îl caute.

Behaviorismul? Eu, mărturisii, nu știam. Ceilalți, mai puțin încă. Și ne grăbeam să trecem înainte, la flecăreala noastră. Când amicul Ermil, profesor de filozofie, cu enormul lui deget arătător bracat ca un pistol asupra noastră, ne împietri. Behaviorismul? Nu știm? Are să ne lumineze el.

Și începu să îngaime despre teoria unui american, i-am uitat numele, care se ocupă de așa-zisul comportament al fiecărui individ dintr-un grup pus într-o situație primejdioasă... Sau reacția fiecărui ins în parte în fața aceleiași grele încercări. Nu pricepeam mai nimic. Și profesorul Ermil iar o lua de la comportament la reacție și la atitudine, o întreagă babilonie.

I-am cerut, disperați, pilde concrete: după ce și-a scremut gândurile, ne-a propus o catastrofă de cale ferată și ne-a lăsat să ne închipuim ce va face fiecare din cei loviți de sinistru. Unul fuge nebun pe câmp, altul, calm, își caută bagajele, al treilea se apucă să culeagă lucruri streine, în timp ce al patrulea, nesimțitor la propriile lui răni, dă ajutor și cooperează la salvarea celor prinși sub vagoane, pe când lângă el, unul, cine știe, plecat peste un cadavru, îl jefuiește de bani și giuvaericale.

Ei, acum eram pe cale să ne dezmeticim.

— Dacă e așa, atunci să vă povestesc eu cea mai beha... cum îi ziceți?

— ...vioristică... completarăm noi.

— Behavioristică întâmplare, sări cel mai lung și mai aprig la vorbă dintre noi... Autentică, urmă el, nu închipuită, ca a amicului. Și, fără să mai aștepte învoirea, primarul urbei, nenea Tase, și oarecum starostele nostru, care ne cărase cu mașina, un mare scornitor de povești, se porni...

— Mă, voi știți toți că eu mă trag din neamuri bune și după tată, și după mamă. Ce râzi, demone? se adresă el unuia care bufnise în râs. Păi să-ți arăt arborele meu genealogic și pe urmă să-ți dai pe față comportamentul matale.

— Apoi ce are de-a face neamul cu behaviorismul, nene, cuteză apostrofatul să replice.

— Are, mă... Ascultă și să nu mă mai întrerupi...

După neamul maică-mi suntem din vița Vodeasa, odraslă domnească veche, în care fetele cele mai mici erau trimise la mănăstire, ca să nu se fărâmițeze averea și să aibă cine se ruga pentru păcatele părinților.

Dar nu la orice mănăstire. Ci la schitul Vodesele, ctitorit de niște strămoașe ale noastre. Două voievodese, mama și fata, amândouă fete, soții și văduve de domni...

— Cum adică, nene, și fete, și soții, și văduve, totodată! îl necăji unul dintre noi.

— Ei, adică mama, doamna Anca, fusese soția lui Velicu-vodă, iar fata lor, domnița Dragomira, se măritase cu Hrâncu-vodă.

— De pe vremea lui Papură-vodă, mârâi același.

Dar primarul îi aruncă o căutătură așa de cumplită, că-l încremeni. Și urmă:

— Voievodesele, după ce soții lor, domnii, fură uciși de turci, s-au tras amândouă, mama și fata împreună, la munte și au ctitorit un schit pe un pisc, apărat ca o cetate, unde de atunci și până acum, când s-a risipit de cutremur, au stărețit numai fete din neamul lor.

Am petrecut și eu, copilandru fiind, câteva săptămâni la schitul Vodesele, când îl cârmuia ultima stareță, mătușa mea, maica Teofana. Atunci am auzit chiar din gura ei întâmplarea care se păstra scrisă în catastifele lor... Acolo să vedeți comportament. Dar să vă iau cu rânduială.

Schitul era închinat Maicii Domnului. Și era cu strășnicie oprit să calce în el picior de bărbat, de orice soi ar fi fost, nu numai om, dar nici de cocoș, de motan, de taur sau armăsar... nimic... Nu puteau intra acolo decât muieri, adică, pe lângă femei, se primeau pisici, găini, vaci, oi și altele de aceeași categorie.

— Nene Tase, vrusei să-l întrerup...

— Incidentele se ridică la urmă, după ce sfârșesc... Acum nu se mai admite, demone! Vrei să mă încurci... Și povestitorul trecu mai departe: Pentru asta schitul, pe lângă pereții prăpăstioși de stânci, ce-l apărau din trei laturi, mai era înconjurat și de niște ziduri tari și înalte, cu țepe de fier înfipte în creneluri și șanțuri adânci la temelie. Se pătrundea în el numai prin trei rânduri de porți tari, căptușite cu fier, ferecate cu zăvoare cât bârnele și lacăte cât ploștile.

Când începe întâmplarea noastră, să fi fost ca la douăzeci de maici ce se surghiuniseră de bunăvoie acolo. Unele, tinere. Cele mai multe, bătrâne. Câteva sosite la pragul călătoriei spre dincolo.

Viața era orânduită după toate canoanele schimnicești și cu ascultare aproape ostășească, sub mâna de fier a uneia din strămoașele mele, care moștenise și scaunul, și tradiția Vodeselor. O maică la vaci, alta la oi, alta la grădină, două cu rândul strajă la porți...

— Iartă-mă, nene... zisei.

Nenea Tase albi ochii fioros la mine.

— Incidentul la urmă.

— Iartă-mă, nene, nu mai pot răbda...

— Vorbește, îngădui el.

— Cum făceau măicuțele când le trebuia și lor pui de găină? Că, de, ouă de prăsilă fără cocoș știm că nu se poate... Aveau nevoie încă și de lapte. Or, vacile fără tauri...

— Ei, mă, da’ caraghioși mai sunteți! Trimiteau și ele în sate jos câte o măicuță mai tânără, cu găinile, alta cu vacile, la cocoș, la taur, la ce trebuia! Parcă era greu să te gândești, fără să mă mai întrerupi...

Și ce adică, se întoarse el, la un schit așa de sfânt găinile nu pot oua și fără cocoș, și vacile...

— Nu pot, nene, nici în ruptul capului pentru ca să fete fără taur. E lege.

— Ei, isprăvește, că pe urmă... mă repezi înfuriat. Tu nu știi că la Sfântul Munte este și acum o mănăstire unde nu numai că nu pune piciorul sămânță de bărbat, dar chiar păsările sălbatice, când zboară pe deasupra lui, se osebesc: bărbatul, adică păsăroiu, face stânga-mprejur și-l ocolește pe departe. Nu îndrăznesc nici cu aripa, necum cu ochii, să spurce văzduhul închinat Sfintei Fecioare.

Și nenea Tase roti ochii triumfător.

— Într-o zi aproape de Crăciun, pe o viforniță ca asta, cu troiene cât căpițele, de sta lumea întemnițată prin bârloage, cam pe la prânz, răsunară deodată bătăi în porțile schitului...

Maica portăreasă, din chilia ei de sub clopotniță, a făcut pe surda, închinându-și trupul cu câteva cruci, și nu s-a mișcat de la vatră. Câteodată trece Necuratul, și în drum se abate să facă oamenilor cucernici câte o șotie.

Dar repede, bătăile se întețiră, grozave, că răsuna curtea schitului mai rău ca de toaca mare. Și niște glasuri groase începură să strige. Maica iar nu clinti. Cine știe? Poate trece și asta. Sunt ispite pe care nu le birui decât cu neluarea-n seamă. Dar se porni numaidecât o ploaie de bocănituri în porți, atât de furioase, amestecate cu urlete, „Deschideți, deschideți!”, că maica portăreasă, încotoșmănată cu șuba, a ieșit să întrebe cine este. Vântul i-a smuls glasul din gură și i l-a zvârlit afară, peste ziduri.

— Oameni buni, fu răspunsul.

— Ce fel de oameni? se interesă măicuța.

— Oameni buni, deschideți, că nu mai putem aștepta.

— Bărbați sau femei? iscodi măicuța, deși glasurile mărturiseau ca despre niște tauri...

— Amestecat, sosi de dincolo vorba pe vânt.

— Cum amestecat?

— Și bărbați, și femei.

— Cum, și bărbați și femei?! se indignă măicuța, cu gândul la alte bazaconii.

— O să vedeți... Deschideți numai. Avem să vă lămurim...

— Nu se poate. Nu deschidem, hotărî portăreasa prudentă, și vru să intre iar în chilie, la cald.

Dar bubuiturile și urletele se porniră atât de strașnice, că portăreasa puse mâna pe funie și trase clopotul de alarmă. În câteva clipe tot schitul fu sculat în picioare.

Măicuțele, spăimântate, ieșeau pe rând, îmblănite, ca vulpile din vizuini, și se grămădeau în jurul portăresei.

— Ce e, maică?

— Ce s-a întâmplat, surioară?...

Unele veneau în mâini cu topoare, altele cu furci ori țepoaie, câteva cu pistoale și roată, ca o ciotcă de ciori pe o pradă, tăbărâseră și ciuguleau pe maica portăreasă cu tot soiul de întrebări: „Ce e? Foc? Răzmeriță? Cutremur?”

Deocamdată, ciocăniturile în porți încetaseră și cei de dincolo așteptau tăcuți.

Iată că repede se arată și maica stareța, neînfricată și gata să facă față oricărei primejdii.

Ca și când parcă cei de afară ar fi văzut-o! Bătăile în porți și strigătele se porniră și mai neînduplecate.

— Deschideți, deschideți! Că spargem porțile.

Stareța se apropie cu grabă, pășind mărunt.

— Ce e, maică Febronio? întrebă ea pe portăreasa năucită.

— Nu știu, maică stareță.

— Cum nu știi? Ce păzești aici? Întreabă!

Și maica întrebă din nou vântul:

— Cine e acolo?

— Noi!

— Care noi?

— Noi, oameni buni. Deschideți...

— Auzi, maică stareță, se plecă Febronia la urechea bătrânei, cu răspunsul plocon: Cică oameni buni.

— Întreabă-i ce vor! porunci stăpâna.

— Ce vreți? se făcu Febronia ecoul maicii starețe.

— Adăpost, că murim. Adăpost... fâlfâi vântul răspuns.

— Auzi, că vor adăpost, cică mor, tălmăci portăreasa pentru auzul ruginit al superioarei.

— Spune-le că nu e slobod să calce aici bărbați, încheie stareța colocviul.

Portăreasa comunică decretul.

— Deschideți, că spargem porțile! Avem și trei femei degerate cu noi.

— Auzi, maică stareță, că au trei femei degerate cu ei.

— Unde sunt? porunci aceasta să se întrebe.

Femeile se aflau într-o târlie, trasă de bărbați. Sunt degerate și, dacă se mai întârzie, mor acolo afară.

— Cum putem ști? continuă dialogul între înăuntru și afară.

Urmă o tăcere încurcată.

— Îngăduiți să intrăm, propuse un glas aspru. Lăsăm femeile în grija sfințiilor-voastre și noi plecăm numaidecât.

Mai era de codit și de amânat? Câteva vieți omenești piereau acolo în gerul năprasnic. Și ele se târguiesc.

Stareța totuși se frământa plină de griji.

Dacă e o cursă? Câte nu se întâmpla pe lume!... Puse să întrebe iar cum au ajuns până aici.

— Ne-am rătăcit, aduse vântul glas. Am plecat să căutăm un cârd de vite rășluite de lupi și ne-a amețit vifornița. Nu știm nici unde suntem, nici încotro s-o apucăm.

Încurcătura stareței creștea. Ce să facă?

Atunci, o măicuță subțirică, venită de curând de la o altă mănăstire și până atunci nebăgată în seamă, ieși în față:

— Mă urc eu în clopotniță și văd ce e afară!

Era, de altfel, tot ce putea fi mai simplu. Dar celorlalte, cărora le luase spaima mințile, li se păru o invenție extraordinară.

— Urcă, maică, încuviință bucuroasă stareța, și cercetează cu băgare de seamă. Domnul să te însoțească!

Cât ai clipi, măicuța a fost în vârful turnului și apoi jos.

— Sunt doi bărbați înhămați la o târlie...

— Și în târlie? se neliniști stareța.

— În târlie nu se poate deosebi ce este. Stă ca o mogâldeață peste care zac zvârlite ghebele și dulămile oamenilor. Atât.

— Nu putem da drumul, fu verdictul stăpânei.

De afară, bubuituri infernale și urlete cumplite întâmpinară refuzul... Oamenii băteau și răcneau ca nebunii.

— Deschideți, că spargem porțile! Ne mor femeile înghețate...

Porților însă nu le păsa de amenințarea asta. Stau pe trei rânduri, ferecate cu oțele.

— Porțile noastre nu pot fi sparte. Sunt apărate de sfinții îngeri, porunci bătrâna superbul răspuns, comunicat întocmai de Febronia.

— Atunci le dăm foc și tot intrăm, izbucni un răcnet de afară. Adu paiele, Constandine, și scapără din amnar.

Călugărițele, la auzul acestei nemaipomenite blestemății, schimbară fețe-fețe și începură să se șoșotească. Asta așa e! Lemnul ia foc! Și sfinții îngeri nu-l împiedică să arză. Stareța căută în mintea ei o dezlegare și nu o găsi acolo. Făcu încet o rugăciune și așteptă. Vifornița aproape încetase. Numai fulgi mari, încălecați unul în altul, se rupeau, smocuri, din cer și cădeau cu nemiluita.

Călugărițele, împovărate, se scuturau ca fiarele, din spinare, cu tot trupul deodată, așteptând inspirația stăpânei. Dar inspirația nu mai venea. Adia numai de dincolo de ziduri fum și miros de cârpe aprinse.

— Uite ce zic eu, maică stareță, glăsui gros o vlăjgană de călugăriță. Le dăm voie să se strecoare numai câte unul din bărbați odată. Cum intră ăl dintâi, pui eu mâna pe el și-l încleștez. Din brațele mele, și-și încrucișă niște butuci îmbrăcați în mânece, nu-l scoate nici domnul Hristos.

— Și pe urmă? întrebă stareța.

— Și pe urmă îl strecurăm printre porți pe al doilea. Cum s-o prelinge oleacă, îl și înșfacă maica Agapia, aci de față. O cunosc eu, că ne luăm la trântă pe muchie când paștem vacile. Și n-o pot pune jos cu nici un chip.

Maica Agapia, groasă cât un buduroi, se izmeni smerită, precum că primește misiunea.

— Ei, și pe urmă? făcu stareța nemulțumită.

— Cât îi ținem noi, ca în niște obezi, cineva, alte maici, târăsc aici târlia cu femeile în curte. Și numaidecât pe bărbați îi zvârlim, cu târlie cu tot, îndărăt afară.

Maica stareță se potrivi la mintea de găină necălcată a Agapiei și zise „bine”.

— Bine, răcni Febronia către porți, repetând încuviințarea stăpânei.

— Ce? veni întrebarea de afară.

— Să intre întâi un bărbat singur.

O mică tăcere. Oamenii se sfătuiau.

— Deschideți. Faceți cum vreți, numai să scăpăm femeile. Sunteți creștine, ce dracu!

Ca împinse de un pinten, portăreasa și cele două atlete zvâcniră la porți și deschiseră repede cele două rânduri lăuntrice. Când au ajuns la al treilea, care se desfăcea în afară, Febronia strigă:

— Să intre ăl dintâi!

Și crăpă puțin o aripă a porții cât să se strecoare cu mare greutate un copil, și încă doar cu umărul înainte. Și, pe deasupra, maica Agapia își încleștase butucii în speteze și se proptise în călcâie, ca nu cumva cei dinafară să tragă și să deschidă larg poarta.

Unul din bărbați se căznea să pătrundă, parcă s-ar fi născut prin crăpătura porții, și intră numaidecât în forcepsul brațelor Agapiei, care-l purtă repede în curte, unde călugărițele se adunară cislă în jurul lui, ca vrăbiile pe o bufniță. Poarta se trântise la loc...

— Al doilea la rând! comandă Febronia, crăpând abia canaturile, ca și când ar fi dat drumul unui șoricel.

Și al doilea, un zdrahonț cât un malac, căzu în cleștele Filoteei, râzând... Poarta se trânti iar.

— Fie și un lup mâncat de oaie, glumi el, lăsându-se moale în brațele femeii.

— Oaia Domnului, întregi maica, trufită de puterea ei.

Acum amândoi bărbații, îmbrățișați de cele două amazoane, ședeau cuminți, zâmbitori, și cerură să se aducă târlia cu femeile înghețate, care aveau nevoie de îngrijiri grabnice.

Stareța dădu dezlegare. Și un cârd de maici se repezi afară și se înhămară la povară care fu târâtă lângă cei doi fârtați.

— Sărăcuțele - începură maicile să căineze pe femeile din sanie - hai fuga să le luăm sus. Câte sunt?

— Trei, răspunse voios cel cu nasul între sânii maicei Agapia.

— Să le duceți sus la arhondaric, că e cald, porunci stăpâna.

Și, până să puie mâna călugărițele, dulămile și zeghile începură să se miște, și de sub ele răsăriră trei haiduci fioroși, cu flintele întinse, pistoale la brâu și cuțite în dinți.

— Jos mâinile! răcniră mânioși.

Și brațele de fier ale Agapiei și Filoteei se făcură de mămăligă.

Acum cinci haiduci cu puști și pistoale înconjurară pâlcul de maici, care se strânseră una într-alta ca mielușelele când le încolțesc lupii. Maica Febronia, care tocmai încuiase ultimul rând de porți, căzu în leasă și fu vârâtă cu ghionți în roata celorlalte.

— Câte sunteți cu toatele? întrebă căpetenia, o namilă smolită, cu cușma cât o căldare și mustățile răsucite pe după urechi. Da’ să nu mințiți, că dracu v-a luat!

— Douăzeci, spuse demnă stăpâna schitului.

— Cine ești tu de răspunzi?

— Eu sunt stareța, se semeți strămoașa mea.

— Aha! Tu ești stareța! Avem, vra să zică, de la cine cere bogățiile...

— Nu se află nici o avere, maică. Schitul e sărac...

— Nu crâcni... E schit domnesc, înzestrat de vodă... Știu eu. Nu mai minți. Scoateți aurul până nu încep să vă schingiuiesc. Carcalete, și tu, Vlaicule, se întoarse el către tovarăși, intrați în biserică și încărcați odoarele, toată aurăria și argintăria. Nu uitați potirele. Căutați peste tot și scormoniți.

— Unde este beciul? întrebă el.

Beciul era chiar sub arhondaric.

— Cu ele la beci! porunci, întunecat, tâlharul. Dar mai întâi să le numărăm...

Le socotiră: erau numai șaptesprezece.

— Trei unde s-au ascuns? răcni el.

Nu se ascunseseră. Zăceau de boală și de bătrânețe la chiliile lor. Căpetenia porunci la doi dălcăuci să le scoată și să le târască lângă celelalte.

— Cine merge să ne arate unde stau?

Se înfățișă numaidecât de bunăvoie tot măicuța care se suise în clopotniță.

— Ce faci, maică Pelaghia? o certă cu asprime stareța.

— Fac bine. Și n-am a vă da vouă socoteală, răspunse aceasta cu îndrăzneală mare.

Și se întoarse numaidecât cu cele trei bătrâne târâș.

— Cu ele la beci! fu porunca.

Stareța vru să se împotrivească, dar din doi brânci căzu în zăpadă, de unde abia o ridicară maicile. Alaiul se porni încet, cu călugărițele mai mult moarte decât vii. Și turma ascultătoare se înfundă în gâtlejul beciului, unde fu zvârlită, după ce tâlharii se încredințară că nu mai este nici o altă ieșire. Și fură încuiate acolo.

— Toadere, tu ia cheile de la porți, porunci căpetenia. Unde sunt cheile?

— La mine, rosti Pelaghia, care stătuse până atunci în dosul tâlharilor. Na-ți-le. Și-i întinse inelul cu niște chei cât toporișcele.

— Tu erai aici? Ce așteptai? o fulgeră tâlharul. Intră și tu la un loc cu soațele... Am să vă scot la rând să-mi mărturisiți păcatele și averile...

Pelaghia nu se mișca.

— Hai, la beci! Ce aștepți? se răsti, mai încruntat, hoțul la ea.

— Pe tine te aștept, Ciopală.

Tâlharul căscă ochii mari și duse mâna la brâu.

— Ho! îl opri autoritară călugărița.

— De unde mă cunoști tu pe mine? făcu uimit Ciopală.

— Te cunosc că ți-am cântat de atâtea ori pe la hanuri. Uită-te bine, nu-ți amintești? Și începu să fredoneze:

Foaie verde foi în poală

De alămii și portocală,

Ține valea, măi Ciopală,

Și te du la hodineală,

Că ți-au pus domnii popreală,

Lume multă bănuială,

Și muierile momeală...

— Tu ești, Păuno?

— Eu sunt.

— Ce cauți aici?

— Ce cauți și tu! Dar mi-ai luat-o înainte. Dacă nu le călcai tu, deschideam eu la primăvară porțile cetei mele. Jăfuiam eu schitul. Acuma împart prada cu tine. Te învoiești?

Tâlharul, privind-o iabraș, zise:

— Bine, Păuno. Numai să fii cinstită și să dai pe față tot ce țin ascuns boaitele. Nu cumva să oprești bani ori scule pentru tine, ca să te întorci pe urmă singură să le iei.

Pelaghia făgădui.

— Uite ce zic eu, Ciopală. Și măicuța se strânse într-un șold al tâlharului. E mult de căutat și de cotrobăit. Că trebuie ridicate podelele din chilii, cercetate lăzile cu toate chichițele, desfundate firidele zidite. Asta cere vreme și liniște. Peste puțin se lasă noapte, că ați întârziat prea mult cu târguiala la porți. Azi să ridicăm numai averile din biserică, unde aprindem lumânările groase din sfeșnice și policandrul... În chilii însă e greu de umblat, ascultă-mă, să lăsăm pe mâine.

Ciopală sta în cumpănă. Și o privea pe sub sprâncenele care se îmbulzeau stufoase peste ochii verzi ca o a doua pereche de mustăți ale frunții.

— Nu mân aici, hotărî el. Plec astă-seară.

— Cum vrei... Dar atunci plecăm cu mâna goală.

— De ce plecăm? întrebă hoțul.

— Fiindcă merg și eu cu tine... odată.

— Și dacă rămân?

— Atunci te găzduiesc la arhondaric ca pe un episcop și te ospătez cu toți ai tăi, ca și cum aș fi stareța.

— Bine, am rămas.

— Atunci dă poruncă să se sloboadă numaidecât din beci cinci maici tinere, pe care să le aleg eu.

— Ce să faci cu ele?

— Să mă ajute să dau foc cuptorului, să coc pâinea, că aluatul e frământat gata, să tai și să vă fac la tavă niște gâște rumenite; să vă învârtesc câteva plăcinte... maicile au să vă slujească la masă. Și apoi, la noapte, câte un trup fraged pentru fiecare dintre voi nu strică!

— Bine, chibzui hoțul. Să scoți numai patru, mie nu-mi trebuie.

— Cum ți-e pofta...

Și Pelaghia ridică din umeri. Un tâlhar o însoți la beci, unde alese cinci măicuțe pe sprânceană... Bietele fete ieșiră în plânsete, cu lacrămile înnodate sub bărbie și merseră ca la junghiere. Se dădeau spre jertfire tâlharilor. Pelaghia abia avu putință să le strecoare în ureche câteva vorbe.

Și, în timp ce biserica strălucea ca la slujba Învierii din toate luminile ei aprinse, tâlharii despuiau pristolul, dezbrăcau icoanele, ridicau potirele, smulgeau crucile scumpe, jăcmăneau gâtul precistelor de salbe și lefți, scobeau cu jungherele nestematele din coroanele sfinților dăruiți de domnii din veac. De sus, din slava bolții, unde sta zugrăvit, Pantocratorul da nepăsător binecuvântarea sa celor ce-i pângăreau lăcașul și mielușelele.

Dincolo, în sala arhondăriei, ardeau așijderi sfeșnice cu lumânări groase ca pe braț. La lumina lor, două măicuțe rânduiau masa cu cele mai prețioase tacâmuri ale stareței, moștenite din moși-strămoși. Alte două se îngrijeau de coptul gâștelor abia jumulite. A cincea se părpălea la cuptorul plin de jar. Și toate zburau ca prâsnelele sub poruncile Pelaghiei și sub supravegherea unui tâlhar, care nu le slăbea din ochi și nu le îngăduia să facă un pas afară.

Când Ciopală se ivi, târziu, pe ușă, cu un sac doldora de odoare și giuvaieruri, Pelaghia îi ieși înainte.

— Acum haidem să cercetăm casa stareței. Știu eu toate ascunzătorile ei, că am pândit-o de nenumărate ori.

Tâlharul o privi lung, scrutător, cu o bănuială care, oricât de adânc tăinuită, se trăda din toată încetineala, greutatea cu care se hotăra.

— Ți-e teamă cu mine? Atunci lasă mâine, făcu Pelaghia. Îți dau numai planul și te duci singur.

— Nu mi-e nici o teamă, spuse calm Ciopală. Haidem...

— Fetelor, grăbiți ospățul, porunci vânzătoarea și porni cu hoțul.

Peste mai bine de un ceas zăbavă, se întoarseră cu alt sac umflat de scule de preț și cu o cățuie de argint smălțuit ghiftuită cu galbeni.

— Și tot a mai rămas un ungher necercetat, suspină ea. Dacă vrei, după ospăț... Căutăm și evanghelia cu scoarțele de aur împănate cu smaralde.

— Să vedem... zise scurt tovarășul, mereu posomorât.

— Gata, fetelor? strigă ca o stăpână călugărița.

— Gata, maică, se grăbiră să răspunză ajutoarele.

— Poftiți, puteți începe... Așezați-vă, îndemnă ea pe cei cinci tâlhari, care se adunaseră în jurul mesei.

Ciopală și patru haidamaci înalți și vânjoși, pe lângă care măicuțele păreau niște potârnichi ochite de ulii. Dar deocamdată ei priveau și adulmecau cu lăcomie, din ochi, din nări, din gurile pline de bale, bunătățile ce se grămădeau pe albul mesei. Aburii din pâinile coapte umpleau odăile. Și o mireasmă bogată de gâscă rumenită ar fi dus în ispită și pe un sfânt. Dar toți așteptau un semn de la Ciopală, care își plimba ochii peste tot prin arhondărie și întârzia.

— Cauți ceva? îl întrebă prevenitoare Pelaghia.

— Gustă tu întâi din toate, se întoarse el poruncitor, cu sprâncenele zburlite, spre gazdă.

— Veniți, fetelor, spuse simplu aceasta.

Și începură să mănânce din toate și să bea de-a binelea.

— Hii, ați uitat murăturile. Și sticla cu drojdie. Fugi, maică Macrino! Ciopală, dă un om să-i ajute să ridice capacul de la butoiul cu varză.

— Vreți să vă călesc puțină? Ia aleargă, maică Rahiro, și încinge o tigaie cu untură. Și vezi să nu iasă prea vârtoasă mămăliga.

Repede sosiră varza, murăturile, drojdia, din care pe rând se înfruptară mai întâi Pelaghia și soațele ei.

Ciopală, în sfârșit, dădu învoire. Și tovarășii se repeziră la ospăț. Fiecare cu câte o măicuță sprintenă lângă el, să-l slujească.

După ce-și potoliră foamea și setea, cei patru începură să bage de seamă și femeile de lângă ei și se puseră să le giugiulească. Pelaghia le smulse maicilor culioanele din cap, și pletele se desfăcură, lungi și unduioase. Le scoase cu sila rasele negre, și sânii săltară învoiți din pieptarele descheiate.

Numai Ciopală, în capul mesei, nu s-a atins decât de o bucată de pâine, un copan de pasăre și de un pahar de vin. Ședea crunt, cu ochii în patru, și veghea pentru toți și peste toate.

Pelaghia bea, mânca și cânta în rând cu ceilalți, ca la han.

— Ia, Ciopală, îl îndemna ea. Că mâine răbdăm.

— Lasă, că umplu un sac cu ce rămâne, răspundea el. Bea tu și satură-te, că o să ai nevoie. Și un zâmbet subțire îi tremură mustățile. Eu n-am trebuință, adause el.

De oboseală, de frig, dar mai ales de povara mâncării și a băuturii, tâlharii abia mai clipeau, toropiți de somn.

— Haide, la culcare! porunci căpitanul. Mâine, în zori, pornim să desfundăm în schitul întreg. Iar la amiază trebuie să fim departe de aici.

Dar tovarășii doreau acum femei și nu se mai dezlipeau de trupurile dulci ale măicuțelor.

Pelaghia propuse să-și ducă fiecare maică omul în chilia ei, unde era cald, și să-l culce acolo. Au să guste și ele dulceața unei strângeri voinicești, de mult jinduită. Iar oamenii au să se afle mâine mai ușori, mai harnici și mai treji decât dacă ar fi opriți de la plăcerea asta, pe drept meritată.

Ciopală privi chiorâș la Pelaghia, dar se învoi.

— Și tu, Păuno, ce ai să faci?

— Eu rămân cu tine să-ți țin de urât, Ciopală.

— Nu, mie nu-mi trebuie. Tu ai să te duci cu Constandin.

Și arătă către un vlăjgan chipeș, care abia se ținea pe picioare.

— Constandine, ai grijă de ea. Să fie mulțumită.

— Las’ pe mine!... își împletici limba Constandin. Atunci, eu am două... rânji el, luând cu celălalt braț pe Pelaghia.

— Nu, a cincea rămâne ostatecă aici, să-mi facă focul și să vază de lumânări. Ci eu nu mă culc. Stau și aștept până vă săturați și vă treziți.

Și Ciopală, încruntat, luă om cu om, la rând, pe fiecare din tovarăși, îi dezarmă de pistoale, de cuțite, de flinte, pe care le rândui stivă, într-un colț lângă ușă, îi mângâie cu câte o palmă zdravănă și le dete drumul.

— Acum puteți pleca...

Și, împerechind pe fiecare cu câte o măicuță, porni la un pas în urma lor cu a cincea maică pe care o încătușase de braț și o târa cu el. Se opriră undeva.

— Asta-i chilia mea, zise Pelaghia.

— Intră cu Constandin în ea, porunci tâlharul. Voi stați afară și așteptați-mă, spuse celorlalte trei perechi.

Ciopală îmbrânci pe Pelaghia și pe Constandin și intră după ei în odaie, cu măicuța târâș. Acolo a cercetat amănunțit totul, a ridicat un cuțit, o toporișcă. A încercat fiarele zăbrelelor de la fereastră și, după ce a ieșit, a răsucit de două ori cheia în broască și a încuiat pe tâlhar cu femeia acolo. Cheia a luat-o cu el.

— De ce faci asta? Ți-e frică? strigă batjocoritoare Pelaghia.

— Nu, nu mi-e frică. Dar ca să te găsesc mâine dimineață acasă. Că Constandin are să doarmă ca un buștean, încât ai putea să-l tai dacă ai avea cu ce.

Așa, Ciopală a petrecut până în odaie fiecare pereche, pe care a zăvorât-o, luând cheia la el, după ce căutase amănunțit să nu rămâie vreo armă ascunsă, la îndemâna femeilor. Căci știa bine că tâlharii beți au să cadă morți de somn.

Apoi se întoarse cu soața lui la arhondaric, o puse să arunce lemne pe foc, să-i aducă apă și o culcă pe divanul ce se întindea de-a lungul unui perete.

El se așeză iar pe scaun, în capul mesei și în fața ușii. Înfipse o custura cu vârful în sus, sub bărbie, ca atunci când o moțăi să se înțepe, și se puse pe vegheat, cu gândurile aiurea.

Măicuța adormi sau se prefăcu că doarme. Hoțul priveghe toată noaptea, cu cana de apă alături. Doar a căscat de vreo două ori atât de groaznic, că a băgat în sperieți pe biata femeie, care a sărit înspăimântată. Dar, văzându-l acolo, iar s-a ghemuit la loc.

În sfârșit, o funingine albă începu să joace la ferestrele luminate de zăpadă. Zorile... Niște pași scârțâitori urcară repede treptele, ușa se deschise și Constandin intră în arhondaric, cu cușma lui moțată pe frunte, cu mustățile înnodate și ipingeaua roșie pe el. Ciopală îl privi încruntat.

— Hei, cum ai îndrăznit să ieși fără voie? strigă el. Pe unde te-ai strecurat?

Tovarășul nu-i răspunse, ci merse drept la stiva de arme, unde puse mâna pe o flintă. Și, până ce Ciopală să se ridice și să tragă pistolul de la brâu, arma ridicată de Constandin se slobozea în pieptul tâlharului, care căzu îndoit peste masă.

— Cățea! m-ai mâncat fript, mugi el. Un ceas dacă mai întârziai, îți făceam eu de petrecanie... Ah! mișea mi-ai fost!

Și ridică zadarnic mâna moale cu pistolul către vrăjmaș, care zvârli ipingeaua, smuci căciula și smulse mustățile... De sub ele răsări, subțirică și mlădioasă, maica Pelaghia, ca odinioară în bâlciurile unde cânta balada lui Ciopală.

— Câine! îi azvârli ea o înjurătură în obraz. Parcă eu nu știam ce mă așteaptă azi? Ți-am luat-o înainte.

Maica de pe divan sărise, urlând de spaimă. Tâlharul se zvârcolea voinicește, ca un bou rău înjunghiat, și căuta să se ridice.

Pelaghia țipă poruncitoare femeii să o ajute. Se repezi la Ciopală, îl trânti la loc pe scaun, îl îndoi pe spătarul înalt și puse pe maica cealaltă să-l ție și să-l tragă pe la spate de plete, așa ca gâtul să ajungă și să se rezeme pe muchea spetezei ca pe un tăietor. Ea, cu iataganul ascuțit al tâlharului, ținut cu amândouă mâinile, din două lovituri, îi reteză grumazul.

Capul căzu jos, clipind din ochi. Sângele țâșni din izvoarele gâtului împroșcând până-n tavan... Ziua mare, cu lumina ei adevărată, năvălea pe geamuri... Doar o lumânare mai ardea într-un sfeșnic, pe masă, la capul sleit al mortului.

Pelaghia făcu semn soaței, și amândouă târâră leșul din balta de sânge și din arhondărie, pe trepte în jos, de unde îl zvârliră afară în curte... Zăpada îl primi și-l înfășură îndată în giulgiul ei moale. Lângă el aruncă apoi capul rămas cu un rânjet neisprăvit, un rânjet care se întindea numai pe partea stângă a chipului. După ce-l scotociră de chei, amândouă maicile alergară la chiliile unde perechile pecetluite de Ciopală dormeau fără habar. Acolo legară cu frânghii și curele de mâini și de picioare, și fedeleș peste mijloace, pe tâlhari, pe care-i târâră și-i rânduiră afară, culcați în zăpadă, doi de o parte și doi de cealaltă parte căpeteniei.

În urmă sloboziră din închisoare turma înspăimântată a maicilor. Una din ele murise... Stareța, nițel scrântită de emoție, n-a înțeles niciodată fapta Pelaghiei, care rămânea pentru ea o mare nelegiuită... Dar pentru tot schitul ea era acum mai mult decât un idol.

— Iată, încheie nenea Tase, comportamentul unei biete femei, pe deasupra și călugăriță, prinsă într-o cumplită încercare! Nu-i asta beha... cum îi ziceți voi... și încă sadea... autentic, de-al nostru, nu inventat de filosofi americani.

Am ascultat toți cu mare plăcere povestea prietenului. Dar cum ne amuza să-l necăjim, am început să-l hărțuim cu obiecții.

— Bine, nene Tase, o fi autentică, dar...

— Ce dar, mă demonilor!... Că mi-a povestit-o chiar mătușa mea, întocmai cum se păstra în arhivele schitului...

— Stai, stai... de unde a știut stareța că Pantocratorul privea nepăsător pe tâlhar din bolta bisericii în timpul jafului?

— Cum de unde a știut? Ce, ea nu-și cunoștea biserica?

— Da, dar în timpul jafului era închisă în beci.

— Cusurgii sunteți!... I-a spus maica Pelaghia...

— Care gătea masa în arhondaric... adăugai eu... Și urmai: De ce-și aleseseră tâlharii o zi cu viforniță, întocmai ca asta a noastră?

— Asta-i socoteala lor. Duceți-vă și-i întrebați pe ei... Obiecții mai serioase aveți? ne sfidă, ca pe ring, nenea Tase.

— Nene Tase, cum a ieșit Pelaghia din chilia unde o încuiase Ciopală?

— Ei, mă, da caraghioși sunteți! Puneți-vă și voi în pielea ei. Adică gândiți-vă la comportamentul de care dăduse dovadă până atunci!

— Apoi de aia suntem nedumeriți... Ușa încuiată, fereastra zăbrelită... și nici o unealtă cu care să spargi ușa sau să îndoi drugii. Ciopală se îngrijise să ridice orice ar fi putut sluji Pelaghiei, în care nu avea încredere, să se răzbune...

— Asta vă stă vouă de-a curmezișul inteligenței? ne repezi nenea Tase. Atunci uitați-vă de jur împrejur, cum a făcut Pelaghia, încolțită de primejdie... Ei, hai... Puneți-vă comportamentul la încercare... Dați pinteni reacției...

Noi nu găseam soluția.

— Hai, caraghioșilor, să vă ajut eu. Ce vedeți acolo?

— Soba, nene Tase, răspunseră toți într-un glas.

— Și deasupra sobei?

— Deasupra sobei? Nu e nimic, nene Tase!

— Cum nimic? Dar coșul?

— E drept, coșul!

— Și unde duce coșul, caraghioșilor?

— În pod, nene Tăsică.

— Ei, mă, da’ ageamii sunteți! Cu toată mintea voastră purtată prin școli și prin tribunale, vă dă zece înainte o biată călugăriță.

— Cum, nene?!

— Păi dărâmați coșul sobei, măi!

— Cu ce, nene? Că Ciopală a luat tot...

— Cu pumnii. Ba, stați! Uite colo, lângă vatră câteva lemne de pus pe foc. Ciocăniți și bocăniți cu un lemn în coșul sobei până ce scoateți o cărămidă. E de ajuns. Pe urmă ies toate. Le tragi cu mâna. Și ce rămâne în loc, măi nerozilor?

— O gaură mare, nene Tase!

— Ei, hai înainte! Gaura duce în pod, podul pe acoperiș, și lesne țușt în curte jos...

— Dar Constandin? îl sâcâirăm noi iar.

— Pe Constandin l-a legat Pelaghia cobză, în somn, chiar cu propriile lui bete și curele, de mâini și de picioare, mai înainte de a se apuca să spargă coșul. Și Constandin de altfel are altceva mai bun de făcut. Doarme, căzut, ca de mal, sleit de oboseală și mai ales de dragoste. Că maica Pelaghia nu s-a lăsat până nu l-a doborât...

— Dar tâlharii ceilalți, nene?...

— Ei, acum vă trebuie și epilog. Pe tâlhari a venit și i-a ridicat de la scaunul domnesc, unde se dusese buhul despre isprava Pelaghiei. I-a urcat în furci pe maidanul din mijlocul capitalei, doi de-a dreapta, doi de-a stânga lui Ciopală, care spânzurat de subsuori avea capul pus la loc, printr-o țeapă cu două ascuțișuri, unul înfipt în gâtul rămas la cap și altul în cel rămas la trup.

— Nene Tase, îngădui să ridic și eu un incident?

— Ridică, puiule, câte vrei, că praf ți le fac.

— Cum te-au primit maicile în schit, că de, oricât de scurți, tot pantaloni se cheamă că purtai pe atunci...

— Ei, bată-vă, se lumină el, m-ați zăpăcit cu prostiile voastre și am uitat partea cu haz a întâmplării...

Cuvioasele, temătoare de alt atac și mai ales de răzbunarea celorlalți tovarăși ai tâlharilor, au făcut o umilă întâmpinare la episcopie să li se dea dezlegare să-și ia bărbați, că nu mai pot sta așa, singure.

Episcopul, înspăimântat, a trimis cererea Mitropoliei. Mitropolitul, ca să se spele la rându-i de orice răspundere, a înaintat-o patriarhului la Constantinopole, motivând și el atât de îndrăzneața cerere prin spaima îndreptățită a călugărițelor, slăbiciunea lor de biete femei, pustietatea locurilor, lipsa de apărare.

Patriarhul a răspuns preapăcătoaselor maice cu tunete și fulgere împotriva unei asemenea blestemății, amenințând cu afurisenia... Ceea ce a umplut de mare mâhnire schitul.

Când s-au limpezit lucrurile, s-a văzut că toți, începând cu episcopul, înțeleseseră anapoda, că adică maicile cer învoire să-și ia bărbați, ca să se mărite! Ele, săracele, nu se rugau decât să-și bage argați la corvezi și pentru apărarea schitului. Ceea ce, când s-a știut, le-a și fost încuviințat.

Dar de atunci legea și opreliștile vechi s-au ruinat.

Pe vremea când mă aflam eu acolo, în mănăstire se găseau nu numai cocoși, motani, tauri și argați, dar și alt soi de bărbați, care împlineau pe lângă unele măicuțe slujba de care, cu afurisenie, le oprise patriarhul Bizanțului.

— Ei, oricum, glumi unul, strașnic comportament a avut strămoașa d-tale, stareța! Mulți i-ați semănat în neam?

Nenea Tase se încruntă, de astă dată foarte serios.

— Taci, mă mânzule... Să nu te legi de strămoși, că e de foc...

Și, întorcându-se spre fereastră, schimbă vorba:

— Da’ ia vedeți, mă băieți, poate s-a potolit vifornița și om putea să ne mișcăm din înțepeneala asta. Că ne pierdem interesele pe aici pentru niște păcătoase de rațe, și alea sălbatice.

1947, februarie - 18 martie orele 14½-22