Căprioara din vis

CĂPRIOARA DIN VIS

— ...DE ACEEA EU CRED ÎN VISE, urmă cu tărie bătrânul sculptor. Nu în toate, bineînțeles. Și mai puțin în visele a căror cheie o poartă toată lumea în buzunar. Pasărea înseamnă veste, pisică, egal trădare, câine - dușman și așa mai încolo. Astea sunt copilării. Simbolistica viselor e mult mai complexă și mai tainică decât simpla explicație din popor. Interpretarea lor trebuie făcută științific. Sunt unele prevestitoare. Altele ne întorc înapoi, la viețile din străvechime. Dar nu oricine le face. Trebuie să fii anume hărăzit ca să te viziteze un vis profetic. Căci și visele sunt pe măsura oamenilor. Sunt, cum spuneam, unele care ne vin în împrejurări de mare cumpănă, sub amenințarea morții. Țâșnind din straturile adânci ale ființei noastre, ele ne destăinuiesc stări de mult trăite, trecute în fundul nostru, care zbucnesc în vis cum într-un cutremur năpădesc prin crăpăturile scoarței vinele apelor fierbinți din miezul pământului. Ele simbolizează nu numai o trecută trăire personală, ci aduc din străfunduri o experiență obștească, o amenințare de întâmplare colectivă a omenirii din care eram atunci, cum suntem și acum o părticică, unde însă răsună totul.

— Asta, până acum, este mai mult geologie decât onirocritie, îl opri cineva.

— Ce știți voi despre tehnica viselor!... se întoarse vorbitorul cu dezgust spre colțul de unde pornise întreruperea. Apoi urmă: Un astfel de vis încărcat de înțelesuri mi-a dezvăluit odinioară izvodul artei.

Și prietenul își ridică paharul, parcă să-și acopere expresia feței schimbate.

Noi urmam să-i privim oarecum batjocoritori mâna tremurătoare, ajunsă în dreptul ochilor stinși, falca de jos căzută de oboseală și gura știrbă, din care ieșise cu iz atât de nou și modern o pledoarie a visului.

— Și care este izvodul artei, maestre?

— N-aveți să credeți când vă voi spune: vânătoarea.

Noi ne uitarăm uimiți unul la altul.

— Vânătoarea este obârșia artei. Cel puțin pentru mine, reluă el cu glas scăzut.

Am ridicat și mai sus capetele, ca să-l privim bine, și tăcurăm toți câtăva vreme, gândindu-ne.

— Poate că are dreptate, spuse cineva. Vânătoarea a adus cu ea o îmbelșugată creație artistică pe lume. Măcar dacă ar fi să ne gândim numai la bogăția desenelor preistorice cu scene de vânătoare.

— Sau, adause altul, la miturile și poveștile zămislite în jurul vânătorilor legendari. Bunăoară, poemul lui Ghilgameș...

— Nu arta, protestă sculptorul, nu vorbesc despre ramura deosebită a plasticii cinegetice, fie ea primitivă. Cu atât mai puțin de arta cultă. Când am spus asta, m-am gândit la primul fior de artă, am numit impulsul dintâi, care la începutul începutului, o dată cu sufletul, i-a mișcat omului sălbatic și mâna, îmboldindu-l să tragă întâia linie dragă, primul contur estetic al emoției lui.

Cum alții se găteau să sară cu vorba împotrivă-i, maestrul îi potoli scurt:

— Ca să nu ne încâlcim în discuții zadarnice, am să vă povestesc întâmplarea revelatoare de la care pornește credința mea.

Să fi avut pe atunci douăzeci și trei de ani, vedeți ce departe trebuie să vă afund în timp, glumi el cu amărăciune.

Viața sta încă înaintea mea bloc pur, aproape neînceput, și mi se părea că am să pot să-i dau un chip după voie, așa cum modelam marmora. Socoteam că am geniu. Iubeam cu aceeași patimă înaltă arta, femeia și vânătoarea, adică forma.

— Cum, vânătoarea? întrebai eu.

— Vânătoarea îndeosebi mă apropia de izvorul viu al formelor animale, adică de tot ce e mai veridic, mai pur, țâșnit din originara matcă animală, maiestatea lebedei, sfioasa noblețe a ciutei, taina de sfinx a caprei negre încremenită pe o stâncă cu ochii adânciți în amurg, fala cerbului încununat cu o dumbravă de ramuri, ca și puterea de stâncă alergătoare a mistrețului. Știți că am fost cel dintâi sculptor animalier din țară. Ei bine, arta, femeia, vânătoarea se echivalau pentru mine, erau totuna, alcătuiau același unic elan, aceeași năzuință, întrupare, același mod, reluat pe trei registre, pe trei planuri deosebite.

— Dar femeia nu e decât tot un animal, maestre. E tot un vânat, îl întrerupse cineva.

— Te înșeli. Așa cum arta nu realizează, ci subliniază creația, tot așa, femeia transfigurează până la divin frumusețea animală a tuturor formelor ce stau înapoia ei și urcă treptele până la ea, ca să fie transpusă dintr-o dată dincolo, în alt tărâm.

— Cine, maestre?

— Frumusețea animală, prin femeie.

— Dar e tot carne... îl sâcâi același.

— Carne sufletească. Ea este arhetipul...

— Nu-l mai întrerupeți, că nu mai ajungem niciodată la poveste, interveni gazda, mai ales dacă intră în Platon și arhetipurile lui.

— Ei, dragii mei, Platon spune că dacă învățăm ușor și știm ceva, e că ne amintim. Și visele nu sunt uneori decât uitate aduceri-aminte. Și cu astea încep povestea.

Cum eram împătimit de vânătoare, nu scăpam nici un prilej. Și pe atunci erau atâtea! Prieteni, cunoștințe, patroni, o lume întreagă mă poftea, și nu pridideam să primesc invitațiile. Iarna, vara, toamna, oricând și oriunde, la șes, după iepuri și dropii, la deal, după lupi și vulpi, la munte, după vânat mare, domnesc, eram mereu proaspăt la emoții și neobosit.

În expedițiile mai lungi, cu popasuri pe la moșii, purtam cu mine totdeauna lada cu pământ pentru modelat. Dacă mă prindea pofta, rămâneam după vânătoare zile și săptămâni într-un loc, până secătuiam elanul creației stârnit în mine de priveliștile și de scenele trăite. Uneori și de dragostea care se alătura artei, întregind-o.

Multe conace boierești din cine știe ce paragini păstrează încă schițe, eboșe, portrete de oameni și fiare, lăsate ori uitate de mine acolo. Dar în acel an mi se înfundase. Poftit înainte de Crăciun la castelul prințului B..., uitasem de artă și de vânătoare, ca să le îmbin pe toate numai în femeie. Mă aflam sub vraja fără împotrivire a domniței Irina, nepoata gazdei. Era tot ce poate zămisli mai perfect arta și natura. O urmăream pe furiș din ferestrele înalte când trecea prin parcul alb. Dacă se oprea îndreptându-și boiul mândru între câinii de vânătoare ce o înconjurau, era Diana, fecioara cerească. Când alerga pe alei urmărită de salturile haitei îmi îngheța inima: era aidoma unei căprioare gata să fie ajunsă și sfâșiată. Abia mă stăpâneam să nu sar în ajutor, îi ieșeam înainte ca să mă încredințez că s-a întors teafără, că mi-a adus înapoi ochii verzi sub fruntea dreaptă de ivoriu și pletele de bronz aurit. Nu îndrăzneam să o privesc toată, m-ar fi biruit patima și aș fi îmbrățișat-o sălbatic. Dar țineam cu orice chip să mă stăpânesc, pentru mine însumi, pentru mândria mea.

Au trecut așa multe săptămâni, ca într-o uluială din ce în ce mai adâncă. Domnița consimțea să primească omagiul meu respectuos. Apoi mărturisiri ascunse simbolic, în schițe și înfățișări de artă. Dragostea e, ca orice entuziasm, contagioasă, mă gândeam și mă ingeniam să i-o trec în chipurile cele mai rafinate și subtile, îndrăgostit de chiar suferința ce mi-o pricinuia întârzierile și meandrele iubirii.

— De ce nu plecați la vânătoare? Fata ar fi rămas liniștită acasă. Iar d-tale gerul și oboseala ți-ar fi stins înflăcărarea. Vânătorii adevărați, e știut, nu pătimesc de dragoste. O boală te apără de cealaltă.

— Ei, aici e vraja, urmă sculptorul. În fiecare zi umblam la vânătoare. Dar ne însoțea totdeauna și domnița. Încât singura sălbătăciune care cădea regulat era inima mea. Atât numai că nu o luau câinii în gură să i-o ducă la picioare. I-o azvârleam eu.

În sfârșit, de Bobotează, când se deschid cerurile și joacă toate comorile pământului, s-a hotărât o vânătoare mai mare, departe sub munte. Se ivise undeva o hoardă de mistreți. Ciopoare de ciute se lăsau de la goluri spre poala codrului după mlădițe fragede și ierburi păstrate sub zăpezi. Urcam numai trei bărbați: prințul, un urs cu barbă roșie, vărul său, un uriaș butoi plin cu rachiu, și cu mine. Domnița Irina, fie capriciu, fie, cum pretindea ea, oboseală, a rămas la castel.

Era un timp strălucit. Ziua lucea soarele nestingherit. Zăpada cristalizase într-o coajă tare și groasă de câteva palme, sub un văzduh cu aerul cristalin, înghețat și el. Noaptea, luna magică da ca în vis ocol domeniului, scoțând pe rând din întuneric fiecare pâlc sombru de brazi, fiecare colț al castelului bătrân, fiecare cotitură a aleilor.

Într-o seară din acestea feerice, în ajunul plecării, ieșisem în parc. Dar în loc să mă plimb, mă apucasem să plăsmuiesc într-un bloc de zăpadă silueta domniței, în tunică scurtă, brațe goale și tolbă cu săgeți în spate.

Deodată, cu schelălăieli neînfrânate, câinii ei mă înconjurară. Apoi intră și ea, dintr-o latură umbrită, în aria luminoasă unde lucram. Domoli haita și privi lung închipuirea de zăpadă, pe care se sleiau razele lunii. Apoi, întorcându-se spre mine:

— Am o presimțire, spuse ea, însuflețită. Dar nu vreau să te sugestionez, adică să-ți atârn o piază-rea de închipuire.

Râse ușor, și smalțul dinților ei loviți de lumină îmi fulgeră inima.

— Câtă vreme gândurile d-tale mă vor însoți, domniță, nici un rău nu va îndrăzni să se apropie de mine, încercai eu să glumesc.

— De gândurile mele nu răspund, îmi întoarse ea răspuns mâhnit. Nu sunt deplin stăpână pe ele. Dar, ca să fiu mai sigură, am să-ți dau însoțitori câinii mei credincioși.

Și, fără să mai aștepte învoirea mea, chemă cele patru animale care se jucau în preajma ei, mă recomandă pe rând, încredințându-mă fiecăruia cu poruncă să-mi lingă mâna și să se culce la picioarele mele.

— Ali, Mark, Kim! strigă ea. Aici, couche!

Și într-o clipă mă pomenii cu mănușile pline de bale și picioarele încolăcite de trupurile lor calde și nebunatice.

Cea din urmă se supuse Junon, o cățea superbă, cât o vițică de mare, care avea pui și încă le da să sugă.

— Dar ea cum o să-și lase copiii, protestai eu, plictisit de asemenea dar care mai mult mă încurca.

Nu-mi plăcea să vânez cu câini. Tulbură frumusețea, aș zice sacrosanctitatea vânătorii.

— Nu-i nimic, mă îmbună domnița. Două-trei zile le dau eu lapte cu biberonul. Haide, Junon. Să-l păzești ca pe puii tăi.

Și, punându-i piciorul pe grumazul gros, o împinse să se culce lângă ceilalți, supusă la poruncile mele.

— Fii cu băgare de seamă, adause ea, mâine seară e ajunul Bobotezei, când visele au tâlc. Ține minte ce ți se arată. Câteodată e chiar ursita...

Apoi, dintr-un salt, pieri în goană spre castel, lăsându-mă cu cele patru fiare, care nu îndrăzniseră să-i calce consemnul și nu se clintiră de lângă mine. A trebuit să-i duc eu la culcare și să le am în seara aceea de grijă.

A doua zi în zori ne-am încărcat în două sănii largi trase de telegari focoși și am plecat. Eu, cu câinii claie-grămadă peste mine. Am întors îndelung capul. În dosul unor perdele tremurate de la a treia fereastră din stânga închipuiam o prezență a cărei radiere ajungea până la mine și mă urmărea.

Cu toate că câinii ședeau pleoștiți și triști, prințul a protestat că nu-i primește, că are să rateze din pricina lor vânătoarea. Dar sania lui a luat-o repede înainte, vorbele s-au spulberat în vânt. Și eu i-am urmat în sania a doua. Junon scâncea înăbușit, uitându-se, ca și mine, prelung înapoi.

Zburam pe fața fără pârtie a zăpezilor, care se tăia în fâșii sub tălpicele șinuite. Bidivii sforăiau voioși, urcând șleaurile necălcate încă. Câteodată intram de-a dreptul în clăile de nea puse de vânt de-a curmezișul drumului și pe care le făceam spulber în pufuitul armăsarilor aprigi. Clinchetele clopoțeilor ne însoțeau ca un stol de păsări ciripitoare alături în zbor.

După-amiază, târziu, am ajuns sus la coșarele boierești, unde ierna un rând de vite nefolositoare: boi bătrâni, vaci sterpe, buhai nărăvași și cai hodorogiți. Ne-au ieșit înainte două slugi plecate, învăluite în dulămi până în pământ. S-au ploconit adânc, au deshămat și ne-au găzduit la cald.

Când a dat în deseară ne-am înșiruit în urma lor și am pornit la locurile de pândă. Când am sosit acolo înnoptase bine, dar luna lumina ca ziua. Cei doi haidamaci, cu pași de uriași, că ne ieșise sufletul ca să ne putem ține de ei, ne-au lepădat unul câte unul la depărtări mari, în drumul vânatului.

Pe mine m-au purtat cel mai afund, într-o cârnitură de vale seacă, unde am pierdut orice legătură cu tovarășii. De altfel, făcusem destulă silă celorlalți cu droaia de câini, care nu mă slăbeau, ci se țineau ciucur după mine, și erau toți bucuroși că au scăpat de prezența mea.

Argații mi-au lămurit că în față, jos, erau zvârliți bulgări de sare și presărate smocuri de fân pentru căprioare. Iar în dreapta se făcea un dâmb cu pădure de fag, sub care zăceau porcoaie de jir, adulmecat de mistreții lacomi. Să fiu numai vrednic de așa vânat. Și mă părăsiră acolo.

M-am așezat pe un trunchi și am cercat să fumez. Mi-am adus aminte că nu este îngăduit, tutunul alungând vânatul și am stins țigarea. Era o liniște și o tăcere că-mi țiuiau urechile... nu-mi era frică. Dar am lăsat pușca din mâini și am scos termosul, din care am tras câteva dușci bune de coniac. M-am încotoșmănat apoi bine în blană și am căutat să stau treaz.

Câinii, ca prin minune, se cumințiseră. Din când în când, prin pielea lor le trecea câte un fior care le zburlea blana pe spinare. Stăteau ca niște stane, numai urechile li se suceau neastâmpărate, ca vântrelele de corabie care caută zările și pipăie vântul. Veneau doar răbufniri înfundate, din spate unde, nu se vedea, din pricina prăvălișului, nimic.

Pe acolo nu putea zvâcni vânat și nu mă sinchiseam. Ochii îmi jucau numai în jos și pe lături, mi se făcea un fel de năzăreli. Vremea se lungea, zadarnică. Luna trecu încet la apogeu, din ce în ce mai malefică. Câinii se culcușiră, obosiți, pe o pătură, lângă mine. Băgai de seamă că golisem și al doilea termos de coniac.

Apoi adormii.

Mă trezii deodată asurzit de o larmă țipătoare și învăluit de tunete albe. Un sorb de zăpadă adus de un vifor iscat din pământ tăbărâse pe munte și ne învăluise cu totul în mânia lui.

În bezna bălană care se răsucea nebună în toate părțile, gata să mă smulgă din loc, nu se deslușea altceva decât urletele crivățului turbat, care aproape mă trântise jos. Orice legătură cu tovarășii mi-era tăiată. Armele căzură jos nefolositoare și le lăsai acolo, nămețite numaidecât de zăpadă. Orb, surd, amețit, țeapăn, simțeam din ce în ce mai puțin spaimele pieirii. Nu puteam sta în picioare, necum să mă târăsc ori să fac un pas în lături. Strânsei cât putui pe lângă mine poalele veșmintelor hărțuite de viforul care-mi împingea zăpada în sân, pe gât, la cingătoare, prin toate chiotorile hainelor și încălțămintelor. Luptându-mă din răsputeri, mă dădui cu greu în dosul bușteanului de care mă încleștai. Și, copleșit de fatalitate, mă culcai. Gândul mi se duse o clipă la visele din noaptea de ajunul Bobotezei, și-mi veni să zâmbesc. Dar ceva mă trezi. Câinii cercară orbecăind să fugă acasă. Dar, amețiți, se întoarseră și se grămădiră în mine. Unul mă râcâia cu ghearele ca să-și facă culcuș în blana mea.

Eram lucid, dar de o altă luciditate, ca pusă în dosul unui obroc. Simțeam cum mă pătrunde gerul, cum mi se răcește carnea, cum îmi amorțește sângele, cum se sleiește voința și se subțiază răsuflarea, numai gândul pâlpâia în răsucirile viforului. Dar și el din ce în ce mai alb, înăbușit de zăpadă. Îmi veniră apoi în minte toate morțile prin îngheț, câte citisem. Cea din Stăpân și slugă a lui Tolstoi. Cea din Fetița cu chibrituri a lui Andersen, întâmplarea din Viforul lui Pușkin, și mă analizam urmărindu-mă cum, încetul cu încetul, alunec în nesimțire, cum mă sleiesc în nemișcare și mă destram în neființă.

Încercai încă o dată să mă agăț de ceva. Dar domnița Irina era acum ea însăși un bloc depărtat de zăpadă. Și zâmbetul ei - o pată lunară. Din câinii dăruiți de ea ajungea până la mine un tremur care mă zguduia și un scâncet înghețat.

Coboram repede o pantă... Ajunsei astfel mult înapoi, tot mai afund și mai înapoi. Eram acum înfășurat în scutece reci și albe, nu puteam vorbi, nici umbla. Apoi simții cum mă învălea o mână ocrotitoare.

La gura mea ajunse sfârcul unui sân plin cu lapte. Și supsei cu lăcomie, viață caldă și dulce. Trecui în urmă și de stadiul de prunc, înapoi, mult înapoi... Adormii? Murii? Apoi iar mă născui, crescui repede, mare, și mă trezii. Priveam cu ochii noi o dimineață de vară însorită. Lumina era încă fragedă și rece.

Un ciopor de oameni uriași, cu blăni sălbatice atârnate de umeri și încălțăminte de piei întregi în picioare, coborau peste dâmburi către mine. Pașii lor scuturau de pe ierburile înalte agrișele de rouă aninate la încheieturile foilor. Aveau în mâini țepoaie tari de lemn - știam bine, de lemn de corn - cu vârfurile ascuțite și pălite în foc. Alții scuturau sulițe lungi cu care dau de-a azvârlita.

Unul, pe care mi se opriră privirile, tânăr și voinic, părea că-i călăuzește și-i însuflețește pe toți. De unde îl cunoșteam eu? Cu cine semăna? Îmi amintea de cineva și cu toate sforțările nu mă puteam apropia de amintire, mi-era din ce în ce mai apropiat, știut. Dar o pojghiță de uitare mă despărțea de el. Ah, de ce n-o pot sparge, ca să-l cuprind? Și mă zbăteam acolo unde stam trântit frământându-mă să mă scol și să mă alătur lui. Tot dâmbul din fața mea e numai râmătură de mistreți care au arat cu râtul după ciuperci gustoase și rădăcini fragede.

A, iată turma de mistreți! Năvălește peste ei. Ce stați? Unde vă sunt mințile? Repede la țepușe! Cine strigă la oamenii aceia proști? Eu sau tânărul care-i rânduiește în pripă să primească șarja colților în țepușele întinse dârz?

El, în fruntea tuturor, a și țintuit un solitar în parul ținut cu virtute în dreapta și cu cotorul sprijinit zdravăn în oblânc. Și cu cât fiara se împinge, fioroasă, cu atât se înfige mai adânc.

Oamenii chiuiesc de bucurie și își împart prada. Tânărul, cu o ușoară mâhnire, privește mândrețea vânatului întins la picioare și trage cu degetul niște linii închipuite deasupra lui, în vânt.

Vedenia trecu ca o nălucă. Acum din locul unde continui să zac neputincios, strevăd alte isprăvi ale tânărului pe care le primesc ca și când le-aș săvârși aidoma eu.

Iată-l, și-a părăsit tovarășii greoi și nesăbuiți. Umblă singur, îngândurat. Aleargă pe urmele unei ciute care saltă prin luminișuri de dumbrăvi, parcă înfrânată de puterea vânătorului, care n-o slăbește, cu arcul încordat amânând mereu săgetarea.

Când s-a oprit, gata să sloboade moartea, și câinii stau să se arunce, ceva mă împunge drept în inimă și un chip drag îmi vine în minte. Lui sau mie? Amândurora. Căci tânărul lasă arcul în jos, poruncește haitei, care încremenește locului, și el, molatec, zâmbește închipuirii.

Căprioara a întors o clipă capul, îmbietoare, apoi piere. În locul ei, acolo, în capătul rariștii, rămâne o altă nălucă. O fată zveltă, într-o tunică ce-i lasă brațele goale. Sânii îmboldesc cu îndrăzneală pânza subțire. Iar picioarele, strunjite de însuși gândul iubitului, au o mândrie cu care biruiesc pământul de sub ele. E învăluită într-un abur nelămurit.

Numai chipul luminat de iubirea de care fugise se întoarce uluit, cum se întorsese căprioara. Ne-au fulgerat pe amândoi deodată, și pe tânărul vânător și pe mine, ochii verzi, părul de bronz aurit cu vițe lungi și unduioase. De unde le știu? Câinii cu limbile scoase au încremenit.

Tânărul, încordat ca arcul pe care-l azvârli, scoate jungherul și pe plăseaua lată de fildeș, cu ochii duși, cu gura întredeschisă și limba uitată prinsă între dinți, trage cu un vârf ascuțit linii înfrigurate care închipuiesc aidoma o căprioară în fugă săltată, întorcând capul să privească sperioasă vânătorul înmuiat de dragostea unei fecioare.

E întâiul fior de artă.

Și cerc să spun omului această înaltă, pură bucurie: a lăsat prada trecătoare ca să-i prinză imaginea eternă. Îmi vine să bat din palme și nu pot.

E acolo, pe plăseaua ce va străbate veacurile, primul contur viu al emoției artistice. Astfel s-a sădit harul seminției care va face gloria omului.

La o vânătoare.

Dintr-o dragoste.

De mila frumuseții unei căprioare fugărite. Slavă ție, artă!

Aș vrea să îmbrățișez omul. Dar nu pot să mă clintesc. Mă simt din ce în ce mai înăbușit. Las tânărul. Trebuie să călătoresc iarăși spre mine, tărâmuri după tărâmuri. Lapăd întuneric după întuneric îndărăt către lumina părăsită cândva afară, lângă mine, într-o vâlcea bântuită de vifore, alături de câinii încolăciți, departe de tovarășii uituci, prințul ca un urs bărbos, uriașul plin de rachiu.

Când am prins să zăresc lumea ca prin sita simțurilor, mi-a nălucit aplecată spre mine căprioara din vedenie, apoi domnița Irina, de mână cu tânărul vânător. Dar toate au pierit repede în mine, înghițite de adâncurile mele.

Mi-am venit greu în fire. Convalescența mi-a fost un chin lung și fără alinare. Degerăturile s-au vindecat anevoie. O pneumonie, cu nesfârșite focare, aprinse unul după altul, târâș, mi-a împuiat mințile cu alte aiurări. Când am ieșit cu desăvârșire la viață, era primăvară plină și eu eram alt om.

Stăpânii plecaseră de la castel. Rămăsesem cu un medic și cu slugile, care mi-au povestit cum scăpasem în noaptea de urgie. Numai datorită câinilor, care se jertfiseră pentru mine. Tovarășii fugiseră de cum începuse prăpădul, rătăciseră câtva timp, dar ajunseseră la coșare, călăuziți de argați. La mine, spuseseră ei, nu se mai putea răzbi.

Dar câinii, cărora le fusesem dat în pază, se culcaseră peste mine și m-au adăpostit, acoperindu-mă cu trupurile lor. Au fost găsiți câteșpatru morți, trântiți deasupra mea. Abia m-au putut scoate de sub ei. Junon, cu ugerul umflat de lapte, s-a aplecat asupră-mi și cu duioșie mi-a dat să sug, aiurând poate că sunt unul din puii ei. Ăsta a fost norocul meu. Am supt ca un prunc, cum mă visam, închis în trupul a patru dihănii care și-au dat viața pentru mine.

Așa am făcut acea uimitoare călătorie pe tărâmurile negre ale uitării, afund în inconștientul atotștiutor, ca să mă întâlnesc cu mine însumi; adică nu cu mine, cu omul primitiv care a avut întâiul fior de artă urmărind o căprioară ce-i amintea de o fată.

Cât am stat acolo, atârnat pe prăpastia pieirii, au avut timp să-mi treacă dinainte multe din nălucile vieților anterioare. În ele eram necontenit proiectat eu, care luam felurite chipuri, până am ajuns la tânărul artist. Eram tot eu, vânătorul în care se trezește primul gest gratuit, să lași prada pentru umbra ei săpată repede pe un os. A fost un salt nebun în spirit, o faptă neînchipuită pentru acea eră neîndurată.

Sămânța acelui gest, rodit de vânătoare, a înflorit apoi dumnezeiește, acoperind cu frumusețe nepieritoare pe toți oamenii acestui pământ.

Asta a fost vedenia care mi-a descoperit izvorul, nașterea și rudenia artei cu vânătoarea.

— Dar domnița?

— Domnița mărturisise curat în noaptea despărțirii că nu-i stăpână pe gândurile ei. Și s-a măritat cu altul de seama sa.

Cât pentru mine, zguduirea a fost atât de cumplită, m-am cutremurat atât de adânc și am căzut atât de afund, că la deșteptare n-am mai găsit nici domnița în mine, nici afară din mine. Plecase. Am rămas cu căprioara, care cea dintâi mi-a călăuzit mâna să scrijelească artistic osul. Și cu un bust, Diană nepământească, zămislită în lut, pe care nu-mi vine să-l mai ating. Nu-l torn nici în bronz, nu-l cioplesc în marmură. Și sunt totuși sigur că va înfrunta, ca și osul sălbatic, veacurile omenești. Prea închide în el patima și frumusețea ca să poată pieri. Am să vi-l arăt într-o zi înainte de a-mi da sufletul.