CIORBĂ DE BOLOVAN
NU ERA CASĂ ÎN CĂTUNUL Flămânzii-Vechi unde să nu auzi, din zori, scâncete.
— Mamă... mi-e foame.
— Rabdă și tu până vine tat-tu de la râjniță.
— Când vine?
— Ia, mai acuși... Aduce o traistă de mălai.
— Nu-mi place, că nu-i mălai... Știu eu, e coajă de copac măcinată.
În altă parte tot așa:
— Mamăă... dă-mi să mănânc.
— Ia și tu de colo un bulz de unt și umple-ți bârdanul. Uite ce gras e.
Și, spunând așa, femeia dumică niște cocoloașe vinete.
— Nu mănânc, că nu e unt, miorlăia plodul. E humă din mal. Am văzut eu când a adus surata.
Și copilașii se agățau, lihniți, de poalele gospodinelor amărâte. Bărbații mai toți erau plecați în lume după munci, ori duși la curtea boierului, departe, în comuna nouă. După alunecarea coastelor nemilostiv despădurite și prăvălirea bătrânei așezări de pe ele, Flămânzii fuseseră strămutați jos în șes și se chemau altfel. Sus nu rămaseră decât cuibarul bătrân, un pâlc de cocioabe, agățate de râpele argiloase spintecate de crăpături adânci, gata să fugă și ele la vale, numite Iude, de pe numele vânzătorului.
Într-o zi din astea, plină de plânsete și văicăreli, se abătu în sătucul oropsit un strein. A intrat dis-de-dimineață neoprit în bătătura neîmprejmuită a celei dintâi case din marginea de răsărit și a înaintat nebăgat de seamă până lângă prispa unde guițau de foame o ciotcă de prunci.
Acolo a stat încremenit până ce l-a văzut femeia, care l-a întrebat arțăgoasă:
— Da' 'mneata ce vrei?
El a dat bună ziua... Muierea i-a răspuns „bună”, dar răstit, c-un sfert de gură. Micuții, speriați, au tăcut și s-au lipit strâns de maica lor. Abia atunci o javră răpănoasă s-a sculat și și-a adus aminte că trebuie să latre. Dar după două hămăieli leșinate, s-a lăsat păgubaș, a dat bucuros din coadă și s-a culcat la loc.
Omul a băgat de seamă acreala primirii și, tulburat, se mâhni.
— Iartă-mă, spuse el cu părere de rău. Dacă era poartă la curte, băteam în ea... și nu intram până ce nu primeam învoire... Dar am văzut vraiștea...
— Au fost și gard și poartă, i-o întoarse cu amărăciune nevasta. Dar a trebuit să le ardem, că am petrecut ierni grele... Da' ce poftești 'mneata?
Și chipul i se oțărî.
— Umblu de mult. Viu de departe. Am isprăvit merindele. N-aș putea găsi aici puțină mâncare? Sunt ostenit și flămând.
Și, vorbindu-i astfel, o privea țintă.
Femeia nu plecă ochii. Râse numai, cu venin.
— Păi dacă ești flămând, 'mneata crezi că trebuie numaidecât să mănânci?
— Atunci ce să fac?
— Să rabzi ca noi toți de-aici. În sărăcia noastră cerșetorii n-au ce căuta. Și mai ales n-au ce găsi. Du-te jos la boier și întinde mâna, că ăla are, cu toate că nu dă, ba poate de-aia!
Și-i întoarse spatele, lăsându-l caraghios. Streinul nu se dete bătut. Din ce în ce mai stârnit, colindă ogradă cu ogradă, rugându-se de ospeție. Peste tot îl întâmpinau, dușmănoase, sărăcia, jalea și amarul. De pretutindeni îl alungă deznădejdea. Din câteva locuri fu gonit cu vorbe urâte, ca un milog păcătos, deși nu avea înfățișarea: nu se tânguia, nu întindea mâna. Cerea nu pomană, ci omenie.
Părea un bărbat în putere, deși uscățiv și subțiratic, de înălțime mijlocie, cu chipul smead, prelung și trist. Purta barbă castanie, părul lung, cu cărare la mijloc, dat călugărește pe spate. Curat îmbrăcat, într-un soi de zeghe lungă, ca un anteriu de aba țărănească, albă; în picioare cu niște iminei răscroiți, prin vârful cărora îi ieșeau degetele. Ce izbea însă la el, aproape te înfricoșau, erau ochii, mari, adânci, de culoarea alunei prăjite. Și triști, triști, de toată tristețea satului ăstuia, strânsă acolo la un loc, în ei.
Cu aceeași îndrăzneață cuviință omul a intrat și a ieșit, pe rând, dintr-o sărăcie într-alta și mai lucie, privind, ascultând cu băgare de seamă, iscodind, culegând cu aceeași neistovită plecăciune, ca și cum ar fi primit milostenie, tot ce i se zvârlea: înfruntări, plângeri, răbufneli, sudalme și blesteme. Astfel încărcat cu ele, a colindat întreg cătunul. Toți erau necăjiți, flămânzi, așteptând cu mâinile în sân, nici ei nu știau pe cine și ce. Unii înjurau pe Dumnezeu, alții ocărau pe diavol, băgau vină soartei, își blestemau viața.
Așa, din jale în jale, din scrâșnet în scrâșnet, a ajuns până la cea din urmă cocioabă din marginea de apus a satului. Aci, bătătura și mai pustie, ograda mai părăginită, restriștea și mai neîmpăcată. Nu l-a dat în știre nici măcar coteiul nelipsit din nici o gospodărie, oricât de oropsită. Nimeni nu i-a ieșit înainte.
El a pășit domol până la prispa scundă, unde descoperi trei copilași culcați pe un maldăr de buruieni. S-a așezat lângă ei. Unul, mai mărișor, l-a simțit și s-a ridicat. Nu dormeau, zăceau. Galbeni, sfrijiți, doar piele și os, cu burți umflate, mâini și picioare subțiate ca fusele, numai ochii mari, înfrigurați mai erau de ei.
— Ce faceți voi aici, prichindeilor? întrebă prietenos streinul, cercând să le biruie sălbăticirea și să-i mângâie pe păr.
Ei se apărau ca de niște loviri.
— Hai, răspundeți.
— Așteptăm pe nenea, răsuflă cel mai mărișor.
— Unde s-a dus?
— Să culeagă bolbotine...
— Ba nu, să aducă lut, spuse adevărul mijlociul.
— Și voi vă hrăniți cu humă?
Și călătorului îi dete lacrimile.
— Îha...
— Vă place?
— Țu... Deloc, țuștuiră toți trei deodată. Nu-i bun.
— Atunci de ce-l mâncați?
— De foame. Dacă n-avem altceva...
— Dar maica voastră unde este?
— La biserică.
— Unde? Tocmai jos în comună? Că aici la voi văz că n-aveți biserică.
— Îha, lângă curtea boierului, că a noastră cică a fugit la vale de mult, întări mărișorul.
— Ce caută? Că azi nu e sărbătoare? Cum se-ndură să vă lase singuri și nemâncați?
— Stă mereu acolo. Nu mai vine acasă, plânse mezinul.
— Are vreo treabă? Ce lucrează de întârzie atât?
— Nu lucrează... A rămas în groapă, spuse mijlociul.
— A murit, îl lămuri, simplu, cel care pricepea mai multe.
— A murit?
Și un oftat umplu pieptul streinului.
— Dar tatăl vostru...
Și așteptă cu inima strânsă.
— N-avem...
Tocmai atunci iată că se-ntoarse frățânul cel mare, un băiețel ca de șapte-opt ani. Slab, costeliv, despuiat de la brâu în sus, în jos numai cu niște izmene hărtănite, încinse cu o sfoară peste pântece... Ochii lui negri se țintiră aspriți în călătorul strein.
— Geaba mai vii și 'mneata, o luă el înainte. N-a mai rămas nimic. A luat pricictorul tot: țoale, boarfe, blide, cămășile și fota mamei. A zis că ne dă afară și ne vinde casa dacă nu plătim.
— Datorii?
Și omul coborî parcă rușinat pleoapele.
— Îhî... Cică la stat, din vechi. Așa că 'mneata, geaba...
— Nu... nu... Eu n-am venit pentru asta, se apără omul scuturându-se înfiorat.
— Dar pentru ce? întrebă copilul bănuitor.
— Să mă odihnesc puțin. Sunt un drumeț trudit și flămând. N-ai tu ceva merinde? Ți le plătesc.
Și-l învălui într-o privire plină de mângâieri.
Copilul, întristat și mai mult, răspunse:
— N-am nimic decât humă, și puse lângă om un calup de lut vânăt, lucios.
— Ia și 'mneata, îl îndemnă. Ține de foame.
Ochii streinului iar se înmuiară în lacrimi. Până acum toți ceilalți la ușa cărora bătuse nici măcar la pământul ăsta cu înfățișare unsuroasă nu-l poftiseră. Copiii se porneau să ducă la gură.
— Stați... Nu mâncați. Zvârliți-l jos, le strigă el spăimântat. Aruncați-l.
— Nu se poate... Ce o să îmbucăm? făcu grav cel mare.
— Ce-o să mâncați? Ia să cercăm noi altceva, se învioră streinul, și un zâmbet îi auri chipul mâhnit.
Copilul nu înțelegea.
— Altceva?
— Da, adică să facem alt soi de bucate...
Mititeii căscară gurile la el, parcă să li se umple... Mărișorul se întunecase și mai rău. Călătorul băgă de seamă asta.
— Cum te cheamă? îl întrebă mângâios.
— Iliuță... răspunse băiețelul fără bunăvoință.
— Iliuță, ți-ar place ție o ciorbă?
— Ciorbă? Cu ce?
Și se strâmbă de râs ca de o glumă.
— Cu ce: cu bolovan. Ciorbă de pietroi. Ai auzit vreodată?
— Țu. Nu știu.
— Am să-ți arăt eu. E mai bună mult decât huma voastră... Ai un pietroi p-aici?
— Un pietroi?
Și copilul se-ncruntă.
— Da' nu trebuie prea mare, numai alb și curat.
— Ia lasă-mă, bădiță, în pace.
Și glasul lui înciudat se muie a plâns.
— Nu te las, stărui blajin drumețul, că d-aia am venit.
— 'Mneatale îți arde de glume... da' noi... și vru să se întoarcă la huma de alături.
— Deloc, mititelule. Uite acolo...
Și streinul merse câțiva pași și ridică de pe bătătură un bolovan cât doi pumni.
— Ăsta ne face treaba, spuse el, netezind și mângâind piatra. Bine că nu vi l-a luat și pe ăsta pârcălabul. Acum adu apă să-l spălăm și să-l punem la fiert.
Copilul nu se mișcă. Sta supărat, mușcându-și buzele. Așa că tot călătorul trebui să scoată singur apă din fântână și să limpezească piatra de pământ.
— Acum, adu-mi un tuci ori o căldare mai mare... și niște pirostrii, să așezăm mâncarea la foc.
Iliuță se-mbonțase. Dar ceilalți trei plozi nu mai puteau de bucurie și începură să strige:
— Ciolbă! Ciolbă! Nene, vlem ciolbă!
— Hai, voi alergați să-mi adunați vreascuri pentru foc, îi rândui streinul. Să fiți degrabă aici cu trei crosnii cât voi de mari. Iar tu, Iliuță, să-mi scoți din pământ, de unde-i ști, tuciul sau mai bine un ceaun cât mai încăpător.
— Cât de male, atâta... țipau prichindeii, sărind împrejurul streinului.
— Noi nu avem, că ni l-a luat.
— Știu... mi-ai spus. Îmi pare tare rău. Dar aleargă și fă rost de la vecini. Roagă-te de ei. Spune-le că e vorba de o ciorbă minunată, care o să vă sature pe toți.
— Cum pe toți? Le dai și altora? îl luă peste picior băiatul.
— De bună seamă, se făgădui omul. La toți câți vor veni să mănânce, chiar dacă n-ar cere. Că o să iasă multă... berechet.
Iliuță se scărpina în ceafă și șovăia. Asta o auzise el într-o poveste, de la maică-sa. Dar cei trei îl încleștaseră și-l hărțuiau plângând și târându-l spre vecini.
— Hai, nene, la țața Ilina, că are tuci...
Băiețelul porni, întorcând capul înapoi, să vază ce face omul care i se părea că ori nu este în toate mințile, ori că era vreun păcălici... Acesta, liniștit, se apucase să strângă găteje din ogradă și să le clădească morman.
Și numaidecât copiii fură înapoi cu vecina din stânga.
— 'Mnealui e, țață Ilina, făcu Iliuță arătându-l oarecum batjocoritor. Cică vrea un tuci mare să fiarbă în el o ciorbă de bolovan.
Și râse trist.
— Nu mi-ai adus vasul? Păi ce treabă-i asta, Iliuță? În loc să-ți dau trei blide cu fiertură, am să-ți dau numai două...
— Da' ce vrei 'mneata să faci cu tuciul? se amestecă cu ifos Ilina.
— A... se uimi streinul, ca și când abia acum, când o aude, bagă de seamă că la ciorba lui s-a adaos și o femeie. Sunt bucuros că ai venit dumneata. Am cu cine mă-nțelege. Am să gătesc, zise el, ridicând ochii luminoși la ea, am să gătesc o ciorbă să se ducă pomină.
— Păi așa, cu apă chioară? îl înfruntă muierea.
— Asta-i taina mea... Și-i surâse. Ai să vezi și să te încredințezi pe urmă. Acum aleargă numai și vino cât mai repede cu ceaunul, că, uite, se apropie prânzul și mititeilor le e foame.
Și, spunând asta, înălță ochii plini de rugăciuni la cer. Femeia se codea, crucindu-se.
— Lasă, că ai să te luminezi când îi gusta-o. Deocamdată ascultă și întoarce-te cât ai clipi, că am grabă. Soarele e sus și s-a pus în dreptul pântecelor acestor copilași. Nu uita pirostriile, strigă el după femeie. Iliuță, du-te de-i ajută să le care.
Ilina porni cu gândul să n-asculte. Dar n-o rabdă inima și se-ntoarse cu lucrurile cerute. Streinul se bucură și o bătu mulțumit pe umăr, făgăduindu-i și ei tot trei străchini de ciorbă. Și, cu îndrăzneală, o îndemnă:
— Ia pune, rogu-te, mâna și umple d-ta tuciul cu apă, până ațâț eu focul și așez pirostriile. Dar vezi, spală-l întâi bine...
Apoi scoase o cutiuță la care copiii zgâiră ochii, hârșcui un bețișor pe-o latură a ei și dete foc crăngilor. Cu ajutorul Ilinei, potrivi tuciul sub flăcările ce pâlpâiau vesele, ca și copiii, ce țopăiau voioși în preajma lor.
Pe urmă, încet, cu multă băgare de seamă și evlavie, ca și când ar fi săvârșit o mare taină, lăsă binișor pietroiul în apa din vas. Și înălțând ochii se rugă din nou la cer.
Femeia și copilașii priveau uimiți...
— Ei, dar numai cu asta treaba nu e isprăvită, ci abia începută. Mi-ar trebui o țâră de sare... N-ai tu pe undeva, Iliuță?
— Ba parcă, și alergă în casă, de unde ieși cu o ulcică plină. Asta ne-a lăsat-o, grăi el, întinzându-i-o.
— Bravo! Ia tu ca un pumn și aruncă în apă... Așa... Și acum rugați-vă împreună cu mine...
Omul îngenunche acolo în bătătura stearpă, împreună mâinile și spuse tare Tatăl nostru. Mititeii, la fel, după el. Numai femeia deodată se împotrivi. Dar, repede biruită, se alătură și ea...
— Acum mi-ar mai trebui niște ceapă, grăi omul, sculându-se înseninat.
— Ceapă? De unde?
Și parcă toți se speriară.
— Nu multă, îi potoli el. Cam vreo zece-douăsprezece căpățâni. Ce zici, Iliuță?
Iliuță n-avea.
— Dumneata, lele Ilina, nu găsești acasă? o ispiti cu un surâs ademenitor vrăjitorul. Cât de puțină. Ia vezi, scormonește în pod. Sau stai să-ți spun eu unde ai pus-o: caută sus pe corlată în stânga. Ți-a rămas uitată de astă-iarnă.
Femeia încremeni. Ascunsese în adevăr acolo, pentru orice întâmplare, un pumn de ceapă veche, dar aproape o uitase. Îi venea greu s-o strice acum pentru gustul unui strein. Dar intrată în horă și dintr-un îndemn de dincolo de ea, se urni, șovăind. Se întoarse totuși cu câteva cepe scorojite în poală.
— Începe să fie bine, se veseli bucătarul. Ia curăță-le tot d-ta, că te pricepi mai bine. Taie-le în câte patru și zvârle-le peste bolovan. Dau gust bun, deși chiar numai zeama neaoșă de bolovan nu e de lepădat.
Femeia, prinsă de puterea pătrunzătoare a streinului, ascultă și săvârși întocmai.
El își suflecase mânecile și acum se căznea cu un cuțitaș de buzunar să cioplească dintr-o scândurică un fel de lopețică, o lingură cu care să mestece fiertura. Ochii lui Prâslea sclipiră și se lipiră de briceagul miraculos ca de un magnet.
— Ei, începutul a fost într-adevăr bun, glăsui drumețul, și să mulțumim lui Dumnezeu. Dar ar fi și mai bine dacă am avea și niște cartofi... Ce zici tu, Iliuță?
Dar, spunând astea, bătea în Ilina.
Iliuță smuci din umeri a tăgadă: de unde cartofi?
Nici Ilina n-avea. Îi isprăvise de mult și nu mai văzuse în ochi, darmite în gură, de-o lună.
Streinul o privea însă stăruitor, parcă scormonindu-i toate mințile.. Și femeia își aminti că vecina din stânga, verișoara Anica, mai avea. Într-un suflet alergă la ea, să-i spuie nemaipomenita întâmplare, cu unul care a venit din toată lumea, s-a abătut la alde Vlad și zice că poate să scoată ciorbă din pietroaie.
Vecina dete fuga să vază și ea minunea. Privi, puse mâna la gură a mirare, clăti din cap și trebui să recunoască, ce-i drept, că ceva fierbe în tuci și aburii încep a mirosi bine.
— Numai puțini cartofi îmi trebuie, o înhață streinul în mreaja privirilor lui fără împotrivire. Nu te mai socoti, vecinico. Ai să mănânci o fiertură cum n-ai gustat nici la maica dumneatale când erai fată. Hai, dă fuguța, rogu-te, pentru copilașii ăștia și ai dumitale, cu care te poftesc să vii numaidecât.
Verișoara Anica, mai de milă, mai de silă, se înduplecă și alergă acasă ca să aducă un șorț de cartofi. Îi ținea îngropați, la păstru, pentru cine știe ce nevoie. Acum, la o asemenea neașteptată întâmplare, se îndură să scormone în comoară, ca să ajute și ea la împlinirea isprăvii. De coada ei se țineau bâzâind doi copilași.
Streinul, din ce în ce mai la îndemână, îndatora, c-un zâmbet, chiar pe darnica Anica să curețe leguma. Și-i întinse cuțitașul.
— Mâna dumitale are să facă ciorba mai dulce, grăi el, lăudând-o.
Anica roși, dar nu se codi. Spălă, jupui de coajă buburuzii și-i azvârli în tuciul care bolborosi, spumegând.
— Auziți cum se bucură pietroiul și mulțumește, spuse el voios.
Copiii se ridicară în vârful picioarelor, să vază și mai bine bucuria bolovanului.
— În alte părți se cheamă barabule, luă vorba omul, ca să spargă încordarea așteptării. Sunt ținuturi unde li se spune picioci... și rămase pe gânduri.
— 'Mneata se vede că ai umblat mult, îi băgă de seamă Ilina. Cu ce fel de nevoi? Streinul nu-i răspunse.
— Noi ne-am dat la vorbă, o-ntoarse el, și am uitat de ciorbă. Nițică slănină dacă am avea, ar fi lucru mare. Nu de altceva: dar piatra, oricât de minunată, se cere oarecum unsă.
Slănină? se cruciră ceilalți... Cine oare s-ar găsi să aibă asemenea avuție în golătatea asta din Flămânzi? Și Ilina se frământa sub privirile răscolitoare ale streinului, care n-o slăbeau din îndemnuri.
— A, stați, nepoată-mea, Bălașa lui Tontea... A tăiat astă-primăvară porcul, care începuse să bolească. Îl aveau de furat. Cum sunt zgârciți, că-și mănâncă de sub unghie și n-a dat nimănui măcar o așchie de șorici, cred că mai au pitite câteva curele de slănină. Trebuie să ajute și ea la cazna asta a d-tale, sfârși femeia, gâfâind de-atâta vorbă.
— Ajut-o d-ta să le găsească, o rândui, șăguind, omul. Și dacă zice că n-are, adu-i aminte că le ține agățate în pod, la gura cubelii... Sfătuiește-o să le mute, că la noapte i le mănâncă pisicile.
— Lasă, că i le scot eu...
Și, voioasă de slujba ce poate face drumețului, femeia porni ca o vijelie peste zece case, până la Bălașa. În drum scorni toate nevestele de la cele nouă gospodării prin fața cărora alerga învolburată.
— Vino, soro, să vezi ce n-ai crezut niciodată.
— Ce?... Ce?...
— Ciorbă de bolovan, spunea ea cu fală, pătrunsă acum până-n măduva sufletului de încredere în omul minunat.
— Cum, fă? Ce, ești nebună?
— Zău, să-mi saie ochii dacă mint! Și o pornea iar la goană.
— Unde, fă?
— La alde Vlad în bătătură, zvârlea ea răspuns peste cap. Veniți și voi.
Și gonea ca un crainic împărătesc cu o mare veste. Bălașa tocmai se văita că n-are ce da la copii de mâncare.
— Hoo și voi, că nu v-o fi mas as-noapte șoarecii în burtă... îi certa ea.
— Dacă nu șoarecii, măcar limbricii, gâfâi în obrazul Bălașii Ilina, năvălind peste ea. Hai, scoate slănina și vino cu ei acolo. Mâncăm toți fiertură de pietroi alb, că iese un cazan plin.
Auzind de pietroi alb, Bălașa crezu că e vorba de vreo pasăre și ciuli urechile...
— Mai trebuie numai o halcă de slănină...
— Slănină? se văietă păcătoasa. De unde?
— Din pod. Tu mai ai de astă-primăvară, mi-a spus mie omul, că ăla știe toate. O ții la cubea... Are să ți-o fure motanul...
— Aveam, începu asta, da', să vezi, am mâncat-o, și cu ce-am mai împărțit, s-a isprăvit...
— Nu mai minți, că ăla știe ce spune. Taie o felie mai măricică, ia copiii de mână și hai. N-ai văzut și n-ai să mai vezi minune ca asta!
— Și cine o face? se muie Bălașa, cu gândul la cine știe ce orătanie care s-ar chema pietroi alb...
— Un ăla, un strein. Un vraci...
Zgârcita, ispitită, scoasă din țâțâni de făgăduiala ciorbei, se urcă și dezlegă slăninuța cea mai mică. Adună plozii și porni fuga la întrecere cu mătușă-sa. Pe cale li se alătură și celelalte gospodine cu copii, cu cățel, dar fără purcel, căci Flămânzii-Vechi nu mai avea nici unul. Iar sătenii de jos, învegheați, și-i țineau bine, încuiați în cotețe. Cârdul năvăli tocmai când bucătarul mesteca mai vârtos în ceaun.
— Uite, slănina, strigă biruitoare Ilina, împingând pe Bălașa, care, șovăitoare acum, bălăngănea cu oarecare părere de rău darul.
— Să trăiești! îi mulțumi streinul, luându-i-o repede din mână. E chiar prea multă pentru o singură fiertură.
Și o tăie în două. Femeia vru să-și ia jumătatea înapoi acasă. Dar omul îi zâmbi împăciuitor, înseninându-și chipul trist și întinse peste mâna ei lungită bucata.
— Ține, Iliuță, du-o în casă și pune-o bine pentru mâine.
Acum ciorba fierbea în clocote. Slănina tăiată mărunt de stăpâna ei, cum rânduise călătorul - ajuns gazdă - se topi în unda înspumată, care da să se reverse bogată peste buzele vasului... Dar bucătarul se aținea și sufla în ea cât putea, ajutat de copii, mestecând-o cu lingura s-o împingă înapoi.
Era într-adevăr un om minunat, aproape măreț, cum sta așa îmbujorat de căldura aburilor, de plăcerea de a sluji o mâncare bună flămânzilor, înfășurând într-o privire duioasă liota lihnită dimprejurul său.
— Ei, acum e acum! făcu el, ridicând ochii întâi la cer și apoi coborându-i roată spre cei de jos. Să nu ne înecăm tocmai la mal... Ca să dea și mai mult gust, bolovanul are nevoie de puțin pătrunjel, o mână de mărar, niște leuștean, vreo câțiva morcovi amestecați cu țelină, chiar un ardei, doi. Cine are pe-acasă? Că bolovanul chiar acum își lasă zeama dintâi... Ia uitați-l.
Și cu lopețica făurită de el se căznea să scoată la vedere, pentru îndemn, pietroiul înfierbântat, care luci deodată alb și nălucitor cât un gogon de ciolan de la genunchiul unui bour.
Gospodinele se grămădiră curioase. O bunătate de aromă zbucnea valuri-valuri deodată. Copiii nu mai putură răbda și chirăiră, începând să ceară.
— Nu te mai canoni cu scândurica ceea, grăi o femeie, privindu-l cum scăpa mereu bolovanul greu din lopețica neîncăpătoare. Uite, ți-am adus polonicul nostru.
Și-i întinse un linguroi cât un găvan.
— Bine făcuși, o lăudă omul, bucurându-se că au început și femeile, de la ele, să se dea pe brazdă. Hai să potolim deocamdată puișorii ăștia. Dați-mi un blid. Și lor puneți-le în mână câte o lingură, porunci el, numărând puița ce se aținea atârnată de toate gesturile lui.
— Dumneavoastră celelalte, urmă el, alergați să-mi aduceți ce vă cerui. Ba mai adăugați și câțiva postârnaci, un bostan, și mai ales o poală de boabe de porumb. Nimic nu se potrivește mai bine la pietroiul fiert ca popușoiul.
— Încet, încet, să nu vă opăriți, striga rânduind copilașii care tăbărau pe blidul umplut. Suflați mai întâi... Iliuță, lele Ilino, vedeți de ei, să nu se înece...
Și aplecându-se până la gurile lor lacome, se sătura parcă el mai întâi.
— Ei, cum este ciorba? îi cercă el vesel.
— Bună, bună, țipa puița, prefirând cu lingurile adâncul strachinei, ca să pescuiască din fund cartofii.
Muieretul dimprejur murea de poftă. Una, însărcinată, vru să ia lingura din mâna unui copil al ei, ca măcar să guste. Mititelul zbucni în urlete.
— Cei mari la urmă. Este pentru toată lumea, le chivernisea omul, ca o gazdă bună.
— Sita e borțoasă și a poftit, cerură iertare pentru ea celelalte.
— Atunci se schimbă socoteala.
Și el întinse femeii căucul plin cu zeamă, privind-o mulțumit.
— Mai ia unul și pentru cel din pântece, și-i umplu a doua oară blidul. Acum soseau gospodinele plecate după bunătățile pretinse de necunoscutul bucătar: mănunchiuri de buruieni mirositoare, cimbru, mânătărci și drele, precum și alte soiuri de legume uscate, scotocite din cine știe ce colțuri... O ploaie de grăunțe se vărsă în ceaunul tainic, peste pietroiul miraculos. Toate fură amestecate, învârtite, vânturate acolo, în clocotul neîntrerupt al fierturii, sub care focul pâlpâia necurmat, hrănit cu vreascuri.
Gloata, îmbătată de foame, de așteptare, de bucuria copiilor, se înveselise și ea.
Tocmai atunci picară și câțiva bărbați, ursuzi că nu-și găsiseră muierile acasă, flămânzi și necăjiți că logofătul de la curte nu le dase nici bani, nici mălai. Ba îi mai scosese datori cu munci viitoare. Se strânseră și ei, oricât de neîncrezători, în preajma ciorbei de basm, unii cu gurile căscate, alții cu nările lărgite, și de uimire și ca să le umple aburii gustoși, ce se împrăștiau și dau de veste în tot satul despre nemaipomenitul ospăț. Așa ceva nu-și închipuiseră nici ei, cât de umblați pe la târguri și prin lume: ciorbă de bolovan. Adevărat, nu minciună. Sta acolo, sub nasul lor, gogeamite pietroiul, pe care ospătarul îl tot sălta din fund până-n fața undei înspumate. Și ce zeamă gustoasă! Cu nimica toată... Căci nici una din neveste nu ținea să mărturisească adaosul pus de fiecare la bolovan, nu atât de teamă să nu le certe bărbații pentru risipă, cât să nu știrbească din măreția minunii.
După ce au fiert și porumbul și celelalte bunătăți mai târzielnic adăugate, gazda a poruncit să se caute o scândură lungă sau niște fețe de ușă de la vreun coșar, blide și linguri. A dat pentru asta fuga tot satul și s-a strâns de două ori pe cât era nevoie. Ilina a întins scândura în chip de masă în mijlocul bătăturii și pe ea a semănat străchinile, pe care streinul le-a umplut ca la pomană. Apoi a poftit la mâncare lumea toată. Și s-au așezat cu mic cu mare, ca la ei acasă. Stând tot timpul în picioare și alergător necontenit de colo până colo unde era nevoie, streinul a slujit pe fiecare cum se cuvine, ajutat de Ilina, care nu se îndura acum să-l lase cu toată bătaia de cap în spinare. Ea avea să mănânce la urmă. Amândoi se simțeau sătui numai de bucuria ce le umplea inima că-i văd pe toți strânși la o hrană bună.
După ce-și ostoiră foamea, unul mai guraliv întrebă despre taina cum se săvârșise minunea. Din apă goală cu un pietroi în ea cum se poate scoate o ciorbă atât de gustoasă?
— Numai la nunta din Cana s-a mai petrecut așa ceva, îl lămuri firoscosul satului, un bătrân cam îngâmfat. Dar acolo a fost Cristos, care a prefăcut apa în vin. Și asta a făcut-o repede, cât ai clipi din ochi. Vezi, n-a aprins foc, ca aici, își urmă el cuvântul. E mai ușor să fierbi chiar un pietroi. În câteva ceasuri de clocote, tot scoți ceva din el, musai trebuie să lase zeama.
Și, sătui, începeau să micșoreze meritul și cazna streinului, care-i privea trist. Nu se gândeau nici măcar să-i mulțumească, așa, c-o vorbă.
— Oricât, se întoarse altul, oftând, bine ar fi să avem în fiecare zi câte un praznic ca ăsta!
Și întinse strachina să i-o mai umple o dată.
— Dacă vreți, prinse cu însuflețire călătorul firul, așa are să fie totdeauna, ba chiar și mai bine, vă dau eu chezășie. Ceaunul și pietroiul rămân aici, ale tuturor. Mâine se rânduiește altcineva în locul meu, de pildă lelea Ilina, să strângă legumele care să dea gust zemei de bolovan. Dar pe deasupra lor și mai mult decât toate bunătățile aduse de dumneavoastră, are să facă minuni, cum a făcut și azi, dragostea celor ce se strâng ca să se ajute singuri și unul pe altul, cu puținul pe care-l are fiecare...
Astfel, aflară și bărbații că streinul umblase după căpătat, tot ca un milog. Numai că în loc să mănânce el ceea ce strânsese, li-l împărțise tot lor. Se chema că făcuse cu șoalda.
— Păi, vra să zică, n-a fost bolovan gol? Ciorba era făcută cu bucatele noastre? Asta nu mai e de nici o mirare... Așa ceva știe și Baba Chioară.
Oamenii se sculau nemulțumiți, cârtitori, ca și când ar fi fost înșelați. Ei cereau minune neaoșă, nu de asta omenească.
— Bine că nu ți-ai dat copilul să-l taie bucăți și să-l fiarbă în ciorbă ca să-i dea mai mare gust... repezi Năstase pe nevastă-sa, care îl păgubise doar cu un șirag de zbârciogi viermănoși...
Zadarnic se căznea streinul să-i lumineze că aici pe pământ e și mai mare minunea să înmănunchezi toate dragostele la un loc și să faci din ele o singură putere biruitoare peste necazuri și sărăcii. Oamenii nu socoteau minune decât numai dacă bolovanul gol ar fi scos ciorba care-i săturase. Și muierile începeau să le dea dreptate. Așa era, fiertura tot cu leguma lor o făcuse...
Călătorul începu iar să le vorbească despre iubire și milă, să le spună pilde despre tăriile bunătății și lepădării de sine, despre virtutea întrajutorării și jertfirii.
Dar oamenilor vorbele le intrau pe-o ureche, ca să le iasă pe cealaltă...
Femeile întrulocate deoparte îl priveau ca dezmeticite dintr-o vrajă și nu mai pricepeau. Doar Ilina vădana era numai ochi și urechi.
— Ia uitați-vă, spunea una, care parcă acum îl descoperea întâi, ia uitați-vă ce urâțenie de om: ciupit de vărsat, cu nasul cât o pătlăgică, pe deasupra și chiomb. Parcă-i Ion al Saftei... Ptiu!...
— Unde-l găsiși tu ciugulit de vărsat? o îndrepta alta. Nu vezi că are nasul ascuțit ca o custură și gâtul strâmb? Aduce mai degrabă cu Neculai al Marandei.
— Voi ați chiorât de tot! le mustră o nevastă mai isteață. Cu hălăciuga aia de păr încâlcit în cap și cu mustățile țepoase, e leit bărbatul Kivei când vine beat din comună.
— Ba e chiar Păcală... le îndreptă o surată, nu-l vedeți? Cu gura lăbărțată a râs până la urechi și dinții zâmbați, cum ni-l povestea mama. O fi trecut acum și pe la noi să ne facă pozna cu ciorba... ne-a păcălit, precum văzurăți...
— Fugiți de-aici, fă nebunelor! se vâră o tinerică. Voi nu vedeți ce chip alb are, și ce mustăcioară răsucită? E leit feciorul boierului când urcă după iepuri.
— Și te vânează pe tine... o șfichiui vecina. Dinspre partea mea, urmă ea, poate să fie cum o fi, eu știu că am mâncat bine, numai c-un mănunchi de cimbru... Da' nu e tocmai cum spuneți voi: așa, cu gușa mare cât un cimpoi și cocoșat, seamănă mai curând cu răposatul Ghiboldan, văcarul boierului, când da drumul cirezii pe coclauri...
Ilina le auzea fără să vrea și nu-și găsea astâmpăr. Cum de-l vedea fiecare altfel? Câte înfățișări avea? Pentru ea necunoscutul, de la început și până la sfârșit, fusese și era același bărbat blajin și trist, plin de bunătate, cu chip cuvios alungit, cu barba castanie, cu părul ales cu cărare la mijloc... Și ochii adânci și mângâioși ca două lumini înserate... Și ea nu se dumirea... Îl cunoștea de undeva și nu știa de unde să-l ia. Și se zbuciuma să-și aducă aminte. Îl văzuse de câteva ori. Dar unde? În vis! În copilărie! La o durere mare?
Tocmai o femeie îl asemuia cu țiganul buzat care se abătea din când în când să le spoiască tingirile, când Ilina, înțepată ca de streche, se smulse dintre ele și, pălită de-un gând cutremurător, o rupse la fugă, croindu-și drum de-a dreptul peste râpi, să ajungă cât mai repede în comună. I-a trebuit, chiar așa, mai bine de un ceas și s-a năpustit spre biserică. Nu mai călcase acolo de când își îngropase bărbatul și copiii.
Era după-amiază târziu, zi de lucru, și sfântul locaș încuiat. Îi dete ocol, se învârti primprejur... Nimeni... Să caute pe paracliser? Sta în celălalt capăt al comunei. Și apoi, ce să-i spuie? Cum să-i ceară cheia? Popa, dacă se ducea la el, ar fi luat-o la goană ca pe o nebună. Se întoarse și zgâlțâi din nou cu nădejde mânerul ivărului învoit în chip de floare de fier. Nici ea nu știa ce face. Dinăuntru se zvoniră pași. Broasca scrâșni. În ușa crăpată cât să iasă un ins, se ivi, cu o cheie uriașă în mâini, un bătrânel scundac, dar verde și vioi, cu barbă albă, scurtă, capul mare peleag acoperit aproape întreg de tichia unei chelii de sub care zbucneau două smocuri de păr sur și creț în cele două tâmple. Era îmbrăcat cu giubea albastră în cute, lungă până în pământ, de sub poalele căreia ieșeau picioarele goale.
Ilina se dete la o parte să-l lase să treacă.
— Domnul este tot sus la voi? o întrebă el pripit, parcă mânios.
Femeia, uluită, nu pricepu, se fâstâci, și până să dea vreun răspuns, bătrânelul, bodogănind: „Iar trebuie acum să alerg după el, să-l strâng de pe drumuri”, se și pornise cu pași repezi la deal, lăsând-o în prag.
Ea intră, rătutită, zănatică, înainta împleticindu-se prin amurgul tainic boltit peste încăpere, ajunse lângă altar și căzu în genunchi. O vreme nu cuteză să ridice ochii. Nu se gândi măcar să se roage, nu mai avea obicei, uitase. Pe urmă își aminti pentru ce venise: căuta lacomă în șirul de chipuri întunecate ce-i sta dinainte pe tâmplă icoana împărătească a Mântuitorului. Privirile îi alergau nehotărâte, până se opriră înțepenite pe lemnul cu chipul cunoscut. Era el, streinul poposit de dimineață la ei, în Flămânzii-Vechi.
La început șters, tremurat, jucând în cadru ca și când atunci sosise și se potrivea la loc, până ce ajunse să se limpezească și să lumineze, deși nici o candelă nu-i ardea înainte.
Era el... îi surâdea blând din zugrăveala mohorâtă. O uimire fericită se vărsă deodată peste întreaga ființă a bietei păcătoase. Nu se înșelase: aidoma, același bărbat, cu ochii mari căprui, plini de toată tristețea satului ei, același obraz firav, supt, împlinit de bărbuța castanie, aceeași frunte puternică, lată ca o temelie a capului împărătesc, împodobit de frumosul păr bogat, cu cărare la mijloc. Nu-și lepădase nici anteriul cu care urcase la ei, haina de aba albă, peste care își zvârlise acum un fel de giulgiu roșu și albastru. Numai atât, că în stânga pieptului, în locul țâței, se deschidea o cămară adâncă, aprinsă de-o lumină nemaivăzută și de o mireasmă nemaisimțită: inima lui atotcuprinzătoare. Și în toată biserica se făcu amiază mare. El îi întindea cu dreapta binecuvântarea: „Luați și mâncați”, ca acolo sus... Ilina îl sorbea cu privirile și cu sufletul îl mânca fără să se sature. Era El... Se învrednicise să-l slujească, ea cea dintâi, și să-l cunoască... La gândul ăsta o trufie îi umflă ființa strâmtată de nevoi... Ajutase Domnului... Dar numaidecât chipul Mântuitorului păli, se șterse și peste el, în locul lui, se înfiripă altcineva. Femeia căscă gura, zgâi ochii: Cristos se schimbase în Ion al Saftei, de la ei din cătun, care-i zâmbi din obrazul lui ciuruit de vărsat. Asta ținu cât ai clipi. Și Ion coborî lin în inima de lumină a lui Isus, care-l opri în camera ei de rai. Cadra nu rămase goală. Alt ins se rândui fulgeratic în loc: din icoana strălucită îi surâdea Neculai al Marandei. Îl cunoscu după nasul adus în custură și gâtul strâmb, pentru ca și el să alunece lângă Ion... În locul lui se ivi bărbatul Kivei, cu părul hălăciugă neagră și mustățile țepi de mistreț, dar și acest al treilea îi făcu semn și se prelinse alături de ceilalți în sânul dulce al Izbăvitorului. Urmară, rând pe rând, peste chipul Domnului, înlocuit o clipă de fiecare, țiganul buzat care le lipea căldările, numaidecât feciorul frumos al boierului, boierul însuși, popa cu fuiorul alb al bărbii, Ghiboldan, văcarul, cu cimpoiul gușii revărsat afară din cămașă, ca să le ia fără veste locul verișoara Bălașa, mătușa Dobra, Iliuță, ea însăși, Ilina, mai vie decât în ciobul oglinzii în care se uita câteodată acasă, satul tot cu mic cu mare se perindă în chipul Domnului ca să se așeze toți, neamestecați, dar înfrățiți în uriașa încăpere a inimii lui. Vra să zică, își spunea Ilina, slujind pe Cristos, ea slujise pe toți aceștia, care, descoperea ea cu mirare mare, se aflau, în el, îl alcătuiau... Se slujise încă și pe ea... Dar multitudinea Mântuitorului nu se oprea aici. Veniră să-l umple morții. Se perindară bărbatul ei, zănatec de sărăcie, copiii, gălbejiți de boală, tat-su, istovit de lipsuri, maică-sa, jupuită de pelagră, surori, mătuși, moși, cunoscuți și necunoscuți, necăjiți și obijduiți, bogați ori săraci, n-a lipsit unul. Nici măcar Păcală, alcătuit aievea din ochiul chiomb și dinții zâmbați, lărgindu-și șoltic gura la urechi peste chipul dumnezeiesc prins dedesubt. Fiecare la rând i-a făcut un semn de fericire, desprins din fața Mântuitorului, rămasă fundal, și, strămutat numaidecât în inima fără de fund care cuprindea în lăcașul ei tot norodul ăsta, și-l aduna ocrotitoare să-l mângâie, să-l sature și să-l odihnească.
În înțelegerea îngustă a Ilinei se destupa o vrană. Știa acum, fără să priceapă, cum că în Cristos este lumea toată, cea de pe pământ și de sub pământ, topită de la începutul la sfârșitul veacului, fără să-l schimbe, fără să-l adauge, fără să-i poată copleși nemăsurata, străluminata lui înălțime și adâncime.
Toropită, năucită de greutatea prea repedei, uriașei descoperiri, Ilina își pierduse cunoștința... zăcea somn greu... Cât?...
Când se trezi, bătrânul arțăgos, cu cheia cât un baltag, se întorsese și certă pe tânărul fugar.
— Doamne, mă făcuși să urc după tine pe unde și-a înțărcat vrăjmașul puița.
Isus tăcea, zâmbindu-i și lui prietenos.
— Cum te-ai coborât de nu ne-am întâlnit? Că nu e decât o singură cărare, se potoli moșul. Eu nu știu ce să mă mai fac, oftă el amărât, cu bunătatea asta fără margini a ta?...
— Să mi-o rabzi, Petre...
Și-i trimise alt surâs...
— Apoi și răbdarea are margini... Trebuie odată să înțelegi că te ostenești degeaba și strici în acest chip și rânduielile. N-a sosit sorocul.
— Bunătatea n-are soroc, îl îndreptă stăpânul.
— Dar mântuirea are, i-o întoarse chelarul. Ioane, vino de-mi ajută să-l încredințăm că încă nu este vremea.
Dintr-un ochi de tâmplă se coborî numaidecât un tinerel frumos ca un înger, pe umăr cu o pasăre în chip de vultur.
— Spune-i și tu, îi dete cuvânt moșneagul, ce ai văzut atunci în ceruri...
— Așa e, Doamne, trebuie să ne supunem Celui Preaînalt. Nu ți-a sosit cel de-al doilea timp. Milițiile cerești nu s-au adunat. Stă scris în Apocalipsă că tu trebuie să te dai la o parte. Locul tău îl lași Anticristului, rânduit să preia o vreme domnia lumii acesteia, împreună cu fiara. Pe el îl așteaptă oamenii. În dorul lui fac toate răutățile... Ca să-l grăbească...
— Știu... răsuflă adânc Domnul. Știu, dar nu mă rabdă inima. Prea sunt rătăciți și prea mult suferă unii pe nedrept... Asta mă scoate din țâțâni, ca astăzi... și suspină... Am să mă supun...
Și privirile-i căzură pe păcătoasa de sub picioarele lui...
— Și cu femeia asta ce facem? Că a văzut și a auzit toate... se îngrijoră el.
— N-ar fi bine s-o amuțim? își dete cu părerea Ioan.
— Nu e nevoie. Lăsați-o să plece, sfătui morocănos bătrânul. N-au s-o crează orice ar spune. Și cu cât le-o grăi mai adevărate, cu atât mai nebună au s-o scoată. Ca Răul să-și aibă biruința lui. Scoală-te, femeie, și pornește-o acasă, îi porunci el. Acolo vezi-ți de treburi și nu te mai amesteca unde nu-ți fierbe oala...
Și, alungind-o astfel, bătrânelul se cocoță cu sprinteneală într-un cadru al catapetesmei...
Muierea se ridică înfricoșată și da să iasă de-a-ndăratele, cu ochii nedezlipiți de pe nemaipomenitele arătări.
— Stai, Ilino, o opri blând cel care fusese călător în satul ei. Vino mai aproape.
Ea se târî pe genunchi până sub poalele lui. Din icoana Mântuitorului, ce se stingea încet, o mână se întinse mângâioasă și-i închină creștetul.
— Acum du-te... Și să n-ai nici o teamă. Poartă-mi crucea până la sfârșit... Numai așa afli mântuirea.
Și în femeie se zidi o pace pe care nimic nu mai avea s-o zdruncine.
Lăuntrul bisericii se întunecase iar... Ilina bâjbâi, găsi ușa și ieși...
Când a ajuns înapoi în sat, oamenii, după câteva încercări zadarnice cu pietroiul gol, îl zvârliseră ca nefolositor și înjurau de foame. Femeia a cercat să-i adune din nou, deslușindu-le tâlcul întâmplării de dincolo de fire. Nimeni n-a ascultat-o, dar s-o creadă! Au râs de ea ca de o nebună. Și nebună a rămas să-și ducă înainte viața, alături de oamenii gârboviți sub crucile chinurilor răscumpărătoare...
Numai că Ilina ieșea din când în când la drumul mare și se uita cercetător la trecători... Aștepta și i se părea că are să cunoască pe Anticrist și să-l dea pe față lumii.
Lumea clătea din cap sau râdea. Și nu-i mai spunea pe nume, ci așa cum o războtezase satul: nebuna lui Cristos. Când se trezi...
— Scoal', domnule, că e amiază...
Cineva o zgâlțâia de umăr...
— Pe Ilina?
— Nu... Pe mine.
Amicul Sava sta alături pe pat și mă privea.
— De-un ceas aștept și mă uit la tine... Bâigui, dai din mâini, din picioare, te zbați... Ești lac de sudoare. Mi-a fost milă și te-am deșteptat.
Eu mă dezmeticeam anevoie.
— Ce visai?
Nu i-am spus... Am bolmojit ceva și am tăcut.
Adormisem în gând cu subiectul povestirii ce purcesesem să scriu și care mi se desfășurase în vis până în locul unde mi-a tăiat-o el, fără vrere.
Treaz, n-am mai putut nici până astăzi închega sfârșitul... Cu nici un chip.
Am întors-o pe Ilina în sat, unde după plecarea streinului se pornise vrajbă mare. Oamenii se băteau pentru pietroi și pentru ceaun, cine să le ia acasă, în stăpânire, numai pentru el... Abia cu grele stăruințe i-a împăcat femeia și a putut duce mai departe lucrarea călătorului.
Sfârșit leșinat, romantic, nu mi-a plăcut... Am înfiripat altul: Bătrânul cu cheia se întoarce în biserică, aducând înapoi pe dumnezeiescul fugar, pe care-l lămurește chemând la sfat și pe Ioan al Apocalipsei, că nu mai este timpul lui. El trebuie să dea locul și puterea lui Anticrist, rânduit să preia domnia lumii acesteia.
— Și cu femeia de aci ce facem? întrebă Ioan.
— Lăsați-o să plece, sfătui bătrânul chelar. N-au s-o crează, orice ar spune. Și cu cât le-o grăi mai adevărate cu atât mai nebună au s-o socoată. Ca Răul să-și aibă biruința lui.
Și adevărat, în Flămânzii-Vechi, Ilina găsește un zdrahonț înalt, voinic, îmbrăcat în manta soldățească, încălțat cu cizme ferecate, cu chip smolit și sănătos, încărcat de o mustață groasă, sub șapca păstrată necontenit în cap.
Cât ai clipi, el izbutește să înmănuncheze toate urile clocite în oameni și să-i asmuță asupra boierului și bogătanilor din comună, jos... Arestează, ucid, ard, prigonesc și se așază, deplin stăpânitori, el în conac, tovarășii în gospodăriile golite.
Ilina, legată, este târâtă și închisă într-un coșar, unde așteaptă să fie împușcată. Dar fuge și izbutește să scape din pârjolul bisericii icoana Mântuitorului.
Sfârșit și mai lamentabil, cu desăvârșire împotriva duhului povestirii... L-am aruncat în foc...
Am înjghebat un al treilea.
Ilina, de spaimă sau din tainică iconomie a Orânduitorului tuturor, amuțește. Când vine acasă, nu poate destăinui satului nimic din descoperirile ei... Și ea își reia mai departe viața, alături de oamenii rămași să-și ducă înainte crucile chinurilor răscumpărătoare...
Scârbit, l-am rupt și pe acesta bucățele...
Am închipuit un al patrulea... Cu Ilina găsită moartă în biserica încuiată... N-am mai știut însă ce să fac cu satul?
...Și pe urmă altele și altele, sarbede sau boacăne... Pe toate câte le-am încercat le-am aruncat... Nici unul nu s-a potrivit. Toate erau cârpeală, petece. Și nici un alt vis nu mi-a adus adevărata dezlegare.
Și cu toate că am iertat pe amicul păgubitor, nu mă pot mângâia că am pierdut singura încheiere, cea descoperită, nu cea închipuită...
Acum m-am resemnat, n-o mai caut. Poate nici nu este pe lumea asta.
1953-1954 - 15 iunie, București