COPACUL LUI IUDA
Era în noaptea de groază când ceața de ostași și slujitori prinseseră pe dulcele Mântuitor și-L purtau, legat, de la Ana la Caiafa și înapoi. Judecata aspră se urma, grăbită, în întuneric, și Fiul Omului îndura tăcut batjocură, scuipări și loviri peste obraz. Toți Îl părăsiseră, Petre se lepăda a doua oară, Sfintele Femei plângeau încuiate în casă, iar bieții ucenici, înspăimântați, se risipiseră ca un stol de cocori pribegi apucați de furtună și rămași fără de cârmaci.
În acest timp, un om cumplit la vedere rătăcea, orbecăind prin paraginele grădinei Ghetsemani. Părea o iasmă scăpată din iadul cel mai afund cum se izbea de trunchiuri, purtând încolăcită pe braț o funie nouă și împrăștiind în preajmă-i o spaimă fără de nume. El umbla plecându-și genunchii tremurători în fața fiecărui copac - și erau acolo mii - rugându-se de fiecare să aibă milă de el.
— Îndură-te, tu măcar, și lasă-mă să mă spânzur de cea mai oropsită din crăcile tale.
Dar copacul, zguduit de friguri, își înălța ca într-un vârtej brațele noduroase în sus, să nu-l poată atinge și pângări omul blestemat ce-i plângea la rădăcină... Și de la copac la copac, odată cu omul alerga vijelia, spaima și nebunia.
Umbla astfel de ceasuri întregi, când ajunse lângă un cedru bătrân, care la apropierea lui stătu neclintit. Era un uriaș cedru milenar, sub care David își cântase psalmii, la umbra căruia judecase Solomon și prorocise Isaia. Iuda îngenunche pentru a mia oară la poala bătrânului copac și se rugă iarăși.
— Îndură-te tu cel puțin și dă-mi alinare! Apa, când vreau să mă arunc în ea, fuge de mine; fierul ascuțit sare cât colo când se atinge de el pieptul meu și cu nici un chip nu mă pot ucide... Îndură-te și îngăduie să-mi spânzur trupul blestemat de una din crengile tale!...
Și iată că cedrul patriarhilor, cunoscător al tainei, întinse și își plecă milostiv unul din brațele-i puternice și omul acela putu să-și potolească setea de moarte. Și cât ai clipi, de una din ramurile uriașului se legăna domol ucenicul cel viclean prin care se împlinise Scriptura și se deschiseseră porțile zăvorâte pe unde năvălea spre lume vremea cea nouă.
Atunci o nouă vijelie, și mai nebună, se dezlănțui în bezna grădinei, izvorâtă din mânia celorlalți copaci care, fremătându-și frunzișul, strigau până la nori împotriva cedrului:
— De ce ne pângărești neamul și grădina noastră, pe veci?
— Voi nu cunoașteți taina Mielului dat spre junghiere pentru spălarea păcatelor lumii cu Sângele Lui... Dar ați văzut că sub mine s-a rugat Mântuitorul înainte de a fi prins de către ostași, și cel din urmă cuvânt al Lui a fost iertare pentru Iuda; cea din urmă poruncă ce mi-a dat a fost să am grijă de chinuitul Său ucenic și să-l scap de povara unei vieți mai rea decât iadul!
Și furtuna nu se potoli multă vreme încă.
A doua zi, când s-a hotărât moartea lui Iisus și s-au început pregătirile de osândă, trebuia o cruce pe care să-L spânzure și să-L țintuiască. Câțiva slujitori intrară în grădina Ghetsemani să taie un lemn din care să alcătuiască unealta de supliciu. Dar nici un copac nu primea să ajute la osânda și uciderea Domnului și să slujească astfel celor răi. Topoarele își stricau tăișul în trunchiurile învârtoșate ca piatra, fierăstraiele își rupeau pânzele zimțuite: și așa, din copac în copac, încercând, căznind și ocărind, slujitorii ajunseră la cedrul cel falnic, podoaba grădinii. Copacul verde, plin de vânj și viață, aștepta liniștit, cu o cracă uscată, groasă, smulsă parcă de un fulger și dărâmată jos la tulpină... într-o doară, amărâte, slugile loviră și în el. Dar minune, topoarele se înfipseră cu putere în trunchiul din care săreau, în toate părțile, așchii, ca într-un lemn moale de salcie... Curând o cruce grosolană din lemn nestrunjit era gata încărcată pe umerii robilor și pornită spre palatul lui Pilat, de unde pleca alaiul osândei. Dar pe când se clătina zguduit de loviturile topoarelor, cedrul spunea celorlalți copaci ce-l blestemau că tocmai el s-a găsit să primească răstignirea Mântuitorului:
— Tăceți și domoliți-vă, că voi nu pricepeți adâncul tainelor. Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fără de pată să se întâlnească odată; ca mila cea mai desăvârșită să se reverse peste vina cea mai fără de iertare și să copleșească; omul cel mai josnic și Dumnezeu să sufere aceleași chinuri la un loc... Eu am fost cel sortit de prorocii acestei întâlniri binecuvântate și rânduit ca trupurile amândurora să spânzure de mine. Uitați-vă, eu duc acum Mântuitorului căința lui Iuda!