Demoniacul din Gadara

DEMONIACUL DIN GADARA

File dintr-un apocrif

ZIUA ÎNTREAGĂ ISUS SE STRĂDUISE să sature cu pâine și duh mulțimile adunate în jurul lui pe țărmul Ghenezaretului. Se făcuse târziu și se lăsa noapte. Ucenicii, trudiți de alergătură, jinduiau după odihnă. El însuși simțea nevoia de singurătate și popas în Tatăl. Dar gloata, înțesată cu tot soiul de schilozi, se înghesuia, nepotolită, să-L atingă, să-L vadă, măcar să-L audă. Și nu-L lăsau să le scape din mâini.

Atunci ucenicii, înconjurându-L, se așezară între El și popor, împletiți ca un brâu și, cu dânsul în mijloc, izbutiră să se tragă la corabie, pe care o împinseră repede la adânc. Noroadele, rămase singure, tăbărau acolo pe mal până a doua zi, când aveau iar să-L caute.

Nu se ridicase încă luna și marea dormita până departe, nedeslușită. Nu se isca nici o cută; doar ușorul fâlfâit a ceea ce ei numeau corabie - o veche barcă pescărească, haraba burtoasă și greoaie, cu trei rânduri de lopeți, o prăjină de care spânzurau două pânze peticite și, înăuntru, lavițele joase. La pupă, puțin mai ridicat, sta un mic podium, ca un pătuc, sub care, la cea mai mică clătinare, pătrundea, bâltâcâind, mocirla strânsă pe fundul alunecos, unde oamenii, cu izmenele suflecate până peste genunchi, bălăceau prin tot soiul de plase și funii... Unii vâsleau de zor, alții rânduiau năvoadele, câțiva scotoceau prin coșuri, după merinde.

Între ei, Isus, în picioare, privi multă vreme înapoi, spre țărmul tot mai pierdut, unde se aprindeau focuri la lumina cărora părăsiții își găteau cina și își alcătuiau corturi. Din depărtare răzbeau încă până la El, prin întuneric, strigăte și chemări.

Și drama din sufletul Lui, înăbușită în toiul faptelor, se deschisese iarăși: inima i se răstigni între o uriașă milă pentru necăjiții întunecați de neștiință și patimi și între o silă nemărginită, un imens dezgust pentru scârnava strâmtețe, învârtoșarea îndrăcită a acestui neam îndărătnic, cârmuit numai de ură, răzbunare și nerecunoștință.

Priviră până ce focurile se făcură tot mai mici, apoi pieriră... Și cu ele odată și norodul impur, pe care se căznea să-l mântuiască. Gândul i se duse la păgâni: cel puțin aceștia, în idolii lor, întruchipează mărețele puteri ale Tatălui: Lumina, măcar că-i zic Apollon, Înțelepciunea numind-o Minerva, Frumusețea dezvăluită în Aphrodita, Puritatea întrupată în Diana... Și, astfel, cu mințile lor, ei urcă până la Logosul a toate izvorâtor, la principiul ideilor eterne. Pe când iudeii și-au făcut un idol crâncen din slova legii căreia i se închină fățarnici, înlăturând și lepădând pentru ea pe Cel ce le-a dat-o. Și din nou îi arseră buzele vorbele de jar aprinse ale prorocului Isaia; și își murmură singur:

„Pământul lui Zebulon și cel al lui Neftali, cum mergi spre mare, dincolo de Iordan, Galilea păgânilor”.

„Poporul care stă în întuneric a văzut lumină mare și celor ce stăteau în latura și umbra morții răsăritu-le-a lumina”...

El se scutură aprig... Mai era de întârziat? Până când va să-și piardă vremea cu Israelul împietrit în fărădelegi, să lupte cu fățărnicia fariseilor și materialismul grosolan al saduceilor, mult mai putred ca al păgânilor? Sunt și alte popoare în moștenirea Tatălui care așteaptă în beznă, dornice să li se deschidă ochii... Marele proroc nu-i fusese sol? Nu vestise și acestora, cu sute de ani mai înainte, venirea luminii din împărăția cerurilor? Îl așteptau minți înțelegătoare, suflete netezite de artă și cultură.

Și inima îi crescu să cuprindă întreaga lume. Iată, aici, la un pas, dincolo de lac, pământul ce stă în întuneric - Galilea păgânilor cu Gadara și celelalte zece cetăți grecești - îl cheamă.

Între timp, ucenicii coteau către un cotlon răzleț, unde voiau să tragă peste noapte... Dar Învățătorul se hotărî: atinse umărul cârmaciului, care ridică ochii, și-i făcu semn cu mâna spre larg. Vasul își suci în loc pliscul, schimbând drumul cu o smucitură neașteptată ce trânti oamenii unii peste alții.

Petre, care migălea în capătul celălalt, căzu în brânci, se sculă mânios și venea împleticit cu gura plină de ocări spre cârmaciul vinovat, când zări brațul Domnului întins către țărmul dimpotrivă...

— Nu te supăra, Petre, mergem la cetatea Gadarei, rosti El liniștitor.

Ucenicul, zgâit, se propti de-o laviță. Abia după ce-și găsi cumpătul îndrăzni să spună:

— Doamne, nu vrei mai întâi să ieșim la zîniș? Mânem aici aproape, în covorul lăstunilor... Mâine dimineață facem după porunca ta.

— Ești ostenit, Kefa?

— Nu, Doamne... Dar tu ai nevoie de odihnă. Noi coborâm pe mal, iar ție îți gătim culcuș în corabie.

— Îți mulțumesc, prietene, dar tot mai bine este să ne aflăm mâine în zori dincolo de mare.

— Asta înseamnă să vâslim toată noaptea, băgă de seamă unul; nu adie pic de boare.

— Nu-i nimic, Iudo - întâmpină Învățătorul: ne rânduim cu schimbul. Eu iau chiar acum locul lui Andrei, care-i slobod să se culce.

Și Isus lăsă mâna-i mângâioasă pe capul întâiului chemat.

— Niciodată, Rabi, strigă acesta încleștat pe mânerul lopeții. Suntem noi prea de ajuns. Pe tine avem să te culcăm. Lucrăm mai cu spor știind că te odihnești.

— Odihna mea este Tatăl.

— Și a noastră Tu, zise repede, împăcat, Petre...

Și, cum sta plecat, îi îmbrățișă picioarele. Apoi se prelinse la pupă, unde zăcea pe podulețul zvântat un strat din vestminte și alte țoale, ca un fel de așternut.

— Doamne, te rugăm toți, pentru dragostea noastră, întinde-te aici. Somnul tău are să ne ție trezi.

Isus se înduplecă. Iubirea lor îi mai molcomi durerea. Lăsă să i se scoată hlamida albă, pe care i-o spânzurară cu grijă la catarg, să nu se boțească, și, numai în tunică, îngenunche, adâncindu-se în rugăciune. Binișor, ei îi puseră căpătâi câțiva colaci de frânghii învăluiți în saci pescărești și gătiră să întindă peste ei o pânză din vântrea stingheră. Apoi se puseră pe vâslit. Se simțea în auz răsuflarea apelor adormite, pe care le trezea câte un pește zvâcnit din adânc...

Multă vreme mânuiră, tăcuți, vâslele. Nu li se stinsese zelul. Dar cu fiecare stânjen cu care înaintau îi cuprindea o descurajare și o îngrijorare îndreptățită. Cetatea Gadarei, cea cu faimă rea, se afla în fața lor, la patruzeci de stadii depărtare, cocoțată pe grindul unor faleze prăpăstioase, care despărțeau și fereau parcă Israelul de atingerea cu ea. Pământul chiar, din jurul ei, era un tărâm blestemat pentru iudei, iar locuitorii lui, gherghesenii, de-a dreptul spurcați. Băștinașii se trăgeau din vechiul neam vrăjmaș al amoreenilor, hulitori de Iehova și închinători la idoli, pe care nu-i stârpise de tot Moise, când, sosit la pragul pământului făgăduinței, împărțise semințiilor lui Zebulon și Neftali, sătule de pribegie prin pustiu, această lature din afara Palestinei. Cu timpul, păgânii cruțați puițaseră din nou, înăbușind ca niște bălării răznitele mlădițe ale lui Izrail.

Apoi, peste ei veniseră și se amestecaseră tot soiul de alte neamuri, dar mai ales greci, potop de greci, care cotropiseră ținutul, acum de limbă și înfățișare grecească. Peste ei năpădeau cu grabă fel și chip de inși sloboziți din cohortele romane, veterani, barbari, aduși din Galia, italioți, iberi, germani, unii dezrobiți, alții fugari, trăgând după ei femei, copii, prostituate, toți îndeletnicindu-se cu cele mai murdare treburi și meserii, de la crescătoriile de porci și căsăpiile de carne spurcată, la ținerea de taverne și tractire, unde se vindeau rachiuri. Străvechiul Galaad biblic se prefăcuse într-un furnicar de păgâni grecizați, numit acum Decapole.

Cetatea Gadarei, inimă a țării, fusese, din vechime, mereu înfloritoare. Se afla pe imemorialul drum, un șleau de cămile, din marginea pustiului, urcând din fundul Arabiei, de-a lungul țărmului stâng al Asfaltitei și Iordanului, la Damascul Siriei și de acolo spre Mesopotamia. Cu venirea romanilor, care ocroteau deopotrivă toate națiile și tolerau toate traficurile, Gadara luase un avânt uriaș. Strălucitele ei temple idolești, teatrele de marmoră, forurile cu statuile împăraților, arcurile de triumf, băile luxoase, tribunalele pline de oratori, precum și toate bogățiile ei, agonisite cu negoțuri și specule neîngăduite, umpleau de ură și scârbă pe adevărații evrei, care o ocoleau.

Și acolo, la cetatea spurcată, la noua Gomora, se hotărâse Domnul lor să meargă, târându-i și pe ei. Nu le venea să-și arate fățiș, între ei, unul altuia, supărarea. Dar tăcând, ei vâsleau din ce în ce mai fără tragere de inimă, goi până la brâu, cu bărbiile înfipte în piepturi.

Cât timp ei se înveninau astfel, Isus medita... Între stelele din slavă și stelele răsfrânte în ape se țesea o zare schimbătoare, un tremur de beteală noptatecă prin care toate se străvedeau înăbușite, se năluceau mai mari, depărtate, informe. Și mintea i se duse la haosul primordial, din care cuvântul Tatălui despicase lumina și scosese lumile. Și își murmură vorba: bereșit, începutul ca o temelie a Creației, Ziditorul a așezat la început Timpul, durata, întâia nemăsurată dimensiune a universului, sefirot izvorât din eternitatea sa... La aceasta adăugase numaidecât spațiul, întinderea în lături căreia în scriptură i s-a zis cerul... Și între ele, ca o a treia dimensiune care să le dea înălțime și adâncime, puse materia - sorii, stelele, pământul, roduri ale luminii - cu toate însușirile de forțe, adică atracție, rotire, suire, cădere, creștere, stingere. Apoi, materiei îi suflă duhul, a patra și tot mai înaltă dimensiune, emanație a Lui... Și lumea, însuflețită, luă ființă, cu soarta ei înfășurată înlăuntru-i, ca într-o înspăimântătoare bobină pusă de atunci într-o necurmată răsucire. Isus urmărea deșirarea, din nou părtaș la uriașa viziune, ca atunci, în sânul Tatălui, la alcătuirea și desfășurarea cosmosului.

Ucenicii, socotindu-L că doarme, își luaseră cu desăvârșire grijă de la El... Îl uitaseră... Nu se mai gândeau decât la ei, la osteneala lor, la ciuda și ura împotriva cetății blestemate, cu tărâmul bântuit de demoni. O apăsare lăuntrică, amestecată cu un soi de somn al voinței și amorțeala mădularelor, îi cuprindea treptat. Apele se făceau tot mai grele, vâscoase, se împotriveau lopeților și-i osteneau peste măsură. Barca sta uneori locului, încleiată. Și totuși, pe adâncul unde pluteau nu se afla brădiș. Atunci se opinteau, înverșunat, în coadele lopeților, dar barca izbutea să facă nu o alunecare, ci abia o zvâcnire afară din apă, așijderi unui pește ce se azvârle o clipă după o musculiță.

Se mozfeleau astfel într-un fel de obrocire, bătând lopețile în loc, când, la răsărit, după o mijire ca un slab păinjeniș gălbui, se ivi pătrarul viu al lunii, să le arate că nu străbătuseră nici a zecea parte din cale. Nu-și dau seama ce făcuseră până atunci: vâsliseră, dormiseră? Știau doar că e târziu și, dacă merge tot așa, nici până a doua zi la amiază nu ajung... Se răzvrătiră împotriva lor înșile și întețiră lopețile care zbârnâiau în corzi. Câștigară astfel un petecuț de cale. Înviorați, începură să se scuture de vrajă, să se încreadă în puterile lor, să topească plumbul lăuntric.

La această provocare, apele, până atunci moarte, se burzuluiră și răspunseră numaidecât, printr-un clocot adânc. Dintr-o dată marea se solzi, apoi se zburli, se acoperi de crețuri care crescură repede, plescăind din limbi din ce în ce mai lungi. Și, curând, valuri mari se umflară în fața lor, iscate pe loc să-i azvârle înapoi... Oamenii trecură peste ele... Atunci altele, și mai întărâtate, se stârniră din larg, năpustindu-se către ei cu crestele înspumate. Cuibul de unde pornea vifornița era chiar țărmul Gadarei. De acolo le ieșeau înainte, împinse de vânturi turbate, diguri de valuri alergătoare, unul în spatele celuilalt, ca o împotrivire, să nu-i lase să meargă mai departe. Și, pe loc, stavila furioasă ridicată de ape îi despărți cu huiet de ținta călătoriei, Gadara, ascunsă acum în dosul meterezelor de talazuri. Și, lucru ciudat: în spatele lor, ceva mai departe, apele erau încă liniștite, ca un liman care îi îmbia să se întoarcă.

Dar ucenicii, pescari hârsiți cu pandaliile din senin ale Ghenezaretului, nu se înduplecară. Strânseră în grabă pânzele, doi din ei se rânduiră cu ciubările să arunce apa ce cădea peste ei în lespezi mari, lapidându-i, și se îndârjiră să mânuiască vasul înainte, peste măgurile și văile ce prefăceau marea într-un haos de munți prăpăstioși... Nava, sucită și răsucită, gemea, se văita, pârâia de chinuri, gata să se deschioleze. La această nouă îndrăzneală a oamenilor, furia vijeliei se desfășură deplină. Marea îndrăcită se sculă toată și de pretutindeni, în picioare. Întindea cu chiote brațe uriașe de nahlapi, căsca gâtlejuri de genuni, se sfredelea în ochiuri negre, se răsucea în sorburi, se clătea în vârtejuri de coloane lichide... Trombe amețitoare îi apucau în danțul lor și se năruiau peste ei. Apele bătute cu maiurile talazurilor, vânzolite de suflările oracolului, scoteau o pulbere groasă, un fum înecăcios, ce-i înăbușea și le scotea ochii... Totul, într-o beznă adâncă. Nu se aprindeau fulgere, nu bubuiau tunete, cerul nu lua parte la toată această ieșire din minți a mării. Dacă n-ar fi fost negura și aburii apelor, sus s-ar fi văzut luna cu stelele văzduhului.

Jos nebunia mării ajunsese în pisc și-i hăituia din toate părțile cu buciumări și orăcăieli peste puterile auzului. Oamenii nu mai întâmpinaseră asemenea năprasnă. De la un timp nu mai știură ce să facă. Lopețile le fură smulse din mâini și ei încetau să mai lupte, sleiți de puteri și de minți, lăsați pierzării fără scăpare.

Deodată Ioan strigă:

— Domnul este cu noi! Cum de l-am uitat?

— El doarme, ce-i pasă că ne înecăm, mârâi Iuda.

— Mă duc să-l scol, răcni Bartolomeu. Ce vrajă ne-a luat mințile?

— Nu, îl opri Petre. Dacă n-aude vijelia, înseamnă că e trudit tare. Dar e de ajuns că se află aici între noi. Nu ni se întâmplă nimic, urlă el înfruntând furtuna. Domnul este cu noi!

La această vorbă îndrăzneață o volbură înspăimântătoare îi prinse și se treziră într-un fund orb, de-abia gata să-și încleșteze pereții peste ei. Nu mai era de așteptat. Andrei, înotând prin vas, ajunse la Isus, care-l simți înainte de a fi atins.

Lângă El liniște, locul zvântat.

— Ce este, Andrei?

Ucenicul privea năucit. Unde era furtună? Strigă totuși:

— Rabi, pierim! Ne înecăm.

Și tăcu rușinat, ca și cum ar fi spus o minciună.

Isus se coborî de sus, din rânduiala lumilor, iarăși între ai săi. Deschise ochii, se ridică... și înțelese: furtuna nu era decât vrăjmașul, marele potrivnic.

— Atât de puțin credincioși sunteți voi, ucenicii mei? se mâhni El mustrător. Nu puteți domoli o furtună?

— Nu e o vijelie obișnuită, pe care s-o biruim cu meșteșug de năieri, se dezvinovăți Petre. E altceva, cu care nu ne-am mai întâlnit și nu putem lupta. Ajută-ne!

Și până să rostească astea, vânturile repezite îi vârâseră de zeci de ori pumnul în gură.

— Dacă ați fi stăpânit furtuna din voi, din inimile voastre înspăimântate, o biruiați și pe cea din afară. V-ați rugat?

Ucenicii plecară, vinovați, capetele. Uitaseră de rugăciune, îl părăsiseră și pe El. Dar acum, cu toate răcnetele liotei de vânturi și talazuri, glasul lui Isus răsuna puternic și vorbele se deslușeau limpezi. Inimile le veneau la loc.

El nu mai spuse nimic. Ridicat drept, în picioare, își roti domol mâinile spre cele patru cornuri ale văzduhului. Apoi le opri, întinse, spre Gadara.

Întâiul rând de valuri, cel mai apropiat, care da asalt corăbiei, se trase repede înapoi, tot înfuriat. Ucenicilor li se păru o ciurdă de tauri demoniaci cu coarnele pocnișe. De jur împrejur se făcu un petec de liniște, iar deasupra o bortă spre cer. Dar talazurile dinapoia celor alungate urmau să se năpustească orbiș peste ele, să le împingă iar înainte. Se ciocniră, marea se încăieră în ea însăși și toate spaimele din miezul ei se înălțară într-o gigantică trombă pe creastă, cu năluciri de lavă aprinsă.

Ucenicii se trântiseră pe fundul vasului, așteptând să cadă peste ei muntele de apă și să-i turtească. Vălătucul însă se învârti numai, trecu pe lângă ei fără să-i atingă și se pierdu. Ei îndrăzniră să ridice capetele, căci auzeau glasuri. Isus vorbea tare, prin larma furtunii, cu cineva neauzit, nevăzut de ei. Nu înțelegeau bine toate vorbele, din care prindeau numai crâmpeie, dar îi vedeau deslușit mișcarea buzelor și semnul mâniei ce-i încrestase fruntea. Bănuiră că ceartă marea și vânturile.

— A, te cunosc, amăgitorule, strigă El largului învolburat. Zadarnic te ascunzi în vijelie.

Un alt năprasnic vălătuc de valuri negre se năpusti. Dar se abătu în lături și se nărui...

— Cine v-a îngăduit să ieșiți din sălașurile voastre împuțite și vă trimite să veniți împotriva mea? strigă El în obrazul schimonosit de ură al mării...

Răspunsul nu ajunse la înțelegerea oamenilor decât în chip de mugete și grohăituri înfricoșate.

— Vă temeți? Dar credeți voi că mă puteți împiedica să vă calc pământul? urma Isus certarea ca un stăpân către slugile răzvrătite... Înapoi!... Înapoi!... Intrați în ascunzători. Mâine vă voi judeca și mai aspru. Luați seama!

Într-o clipă valurile se potoliră, se micșorară, marea se dezumflă... Talazurile, ca niște bestii bătute, se târau pe burtă spre țărmul Gadarei, urmărite de flăcările fulgerelor, țâșnite pe urma lor. Duhul mării adevărate își luă iar locul. Ghenezaretul se făcu din nou lacul dulce și liniștit, plin de pește, al Galileii. Văzduhul se umplu de stele, luna își văzu de cale și se aplecă spre apus. Dar oamenii, în loc să se liniștească, înspăimântați, se făcură și mai mici: neașteptata ascultare a mării și a întregii firi, care intra supusă în rânduială, îi copleșea mai greu decât furtuna. Cu gurile căscate a spaimă, cu răsuflările tăiate, se uitau la Învățător: în aceeași clipă - așa li se păru lor - fără să se mai fi clintit din loc, se găseau la țărmul Gadarei, unde, ca dintr-un vis treaz, coborâră.

Și nu-și veneau în fire... Cine scosese din timpul trebuitor să ajungă la țărm bucata de zăbavă cât îi ținuse în loc furtuna, așa încât să ajungă tot la vremea cuvenită? Căci, iată, zorile albe încununau grăbite orizontul. Vijelia se petrecuse oare numai în ei? Într-un văzduh misterios al ființelor? Corabia neînsuflețită nu luase parte la urgie, ci îi purtase înainte, ca o coajă neatinsă, și numai oamenii din ea pătimiseră?

Cu toate acestea o nălucire nu fusese: hainele cu care se îmbrăcaseră în frigul dimineții erau leoarcă și acolo, pe mal, zăceau vâslele și cârma lor smulse de ape... Nu se mai întrebară, totul rămânea o taină, ca atâtea altele, a Domnului lor.

Acum urcau, înșiruiți în urma lui Isus, cărarea anevoioasă ce se cățăra printr-un gâtlej scobit de stâncă, sus pe platou. Călcau sfiiți, cu mare fereală și inima cât un purice, nădăjduind să nu-i simtă îndrăcitul care bântuia acea margine, vestitul demoniac al Gadarei, ale cărui zbierete, când îl apucau furiile, se auzeau până departe pe mare. Era o namilă hâdă și păroasă, cu ochii roșii într-o față ca a leului, peste care fluturau pletele și barba, încâlcite unele în altele. Gura lăbărțată, plină de bale și spume, își arăta într-un rânjet necontenit colții de fiară. Alerga gol de colo până colo zi-noapte, căci vedea prin beznă, răsturnând, zobind cu butucii picioarelor și drugii mâinilor tot ce întâlnea în cale: om, vită, copac. Când nu avea altceva, se bătea singur cu pietre și își sfâșia carnea de pe el. Se zicea că gadarenii înadins îl păstrează, ca să le apere latura dinspre mare, pe unde numai neștiutorii îndrăzneau să se arate. Lumea intra în cetate pe porțile din răsărit.

Adevărul era că nebunul nu putea fi biruit. Rupea lanțurile, sfărâma obezile, spărgea zidurile și ieșea din toate închisorile, oricât de zăvorâte. Nimeni și nimic nu i se putea împotrivi, sau popri. Așa că trebuiseră să-l lase slobod, mulțumindu-se să-l abată în spatele orașului, unde se întindeau străvechile cimitire. Aici își făcea culcuș în peșterile pline de oseminte, de unde hienele și șacalii fugeau spăimântați la apropierea lui. Ropotul tălpilor lui, cu călcâie tari ca de corn, îl vesteau ca niște copite, de departe...

Cel dintâi care ieși sus, pe grind, fu Isus. Vestmântul alb luci trandafiriu în bătaia luminii, vestindu-l. Peste ținut atârna însă o liniște somnoroasă. Cetatea petrecăreață dormea obosită ca după o abia sfârșită nuntă. Îndată se prefirară după El și învățăceii. Apoi, la îndemnul Învățătorului, se alăturară, ceată, și porniră printr-un ocol, de-a lungul zidurilor, să ajungă la porțile de miazăzi.

Înaintaseră nici o sută de pași în maidanul pustiu, când nu un urlet, ci o mie izbucniră din tot câmpul și mai ales din cetate. Mii de suflări vrăjmașe se dezlănțuiră să-i culce la pământ, aidoma viforniței de pe mare. Ucenicii pricepeau în sfârșit că e aceeași împotrivire, acum pe uscat, a duhurilor rele, războindu-se să nu vină Isus peste ele.

În fața lor o peșteră își căscă pântecul și, ca pe niște măruntaie scârnave slobozi cu nesuferită duhoare la început parcă o mie de nebuni îndrăciți, năvălind spre ei. Cu cât se apropiau, scădeau, la sută, la zece, într-o clipă rămaseră numai doi, care se topiră într-unul singur, năboind cumplit, ca o vijelie. Toate celelalte duhuri necurate se strânseră în el ca albinele zgândărite în fagur. El crescuse, se umflase îngrozitor, să le cuprindă.

Ucenicii își pierdură firea. Spăimântați, fugeau să se ascundă pe după stânci, la adăpost. Isus, rămas singur, sta neclintit, așteptând senin. Orăcăind, cumplitul nebun se apropia fulgerător să-l sfâșie... Ucenicii, cu capetele scoase de după pietre, închiseră cu groază ochii, să nu mai vadă. Ajuns la un pas de Isus, îndrăcitul se prăbuși într-o adâncă metanie la picioare, zvârcolindu-se încleștat de zbătăturile ducă-se pe pustii, cu gemete și icnete zgâlțâietoare... și rămase așa...

Isus întinse cu milă mâna peste zbuciumat și, ridicându-și ochii la cer, spuse tare:

— Îți poruncesc ție, duh necurat, să ieși din omul acesta.

Pieptul încordat al netrebnicului slobozi un glas puternic:

— Ce este între mine și tine, Isuse, fiul lui Dumnezeu cel prea înalt? Ai venit aci înainte de soroc să ne chinuiești?

Ucenicii, auzindu-l vorbind, ca atunci cu furtuna, deschiseră ochii. Demoniacul, biruit, se zbuciuma la poala stăpânului lor. Atunci, prinzând inimă, unul câte unul se prelinseră din ascunzători și-l înconjurară.

Dar demonul se împotrivea, zbuciumând amarnic pe pătimaș...

— Ieși! Din nou îți poruncesc, striga Isus asupra celui ce zăcea la picioare. Nu aștepta a treia poruncă!

Și un tunet îi însoți cuvintele.

Urmară alte vorbiri, unele neauzite, rămase ascunse, între Isus și cel ce răspundea din pântecele uriașului... Cei dimprejur nu prinseră și nu-și aminteau mai târziu decât frânturi...

Bizuindu-se pe tăria numărului lor și pe omenescul simplu în care se înveșmânta și se purta Domnul, demonul se așeză în înfruntare și alese drama dialecticii.

— Isuse, fiul lui Dumnezeu - făcu el, luând firul subțirimii mincinoase - tu care ești aici pe pământ atletul Libertății și nu îngădui nici un fel de asuprire, pentru ce pe noi, vii să ne prigonești până aici? Când tuturor oamenilor le predici slobozenie... și își umfla glasul de argumente ca de o dreptate.

— Oamenii au fost zămisliți dintru început liberi, răspunse Isus scurt.

— De ce acest privilegiu pe nedrept numai omului?

— Pentru că numai adevărul te face liber și omul poate primi sau nu, după voie... Este unul dintre voi adevărat, măcar o clipă? Îndrăznească să se arate în fireasca lui înfățișare. Înșelătorilor - tună Isus - de ce vă alegeți totdeauna alte chipuri amăgitoare și intrați în viețuitoare fără știrea și voia lor? Ieși până încă este timp. Înainte de a schimba mânia mea omenească în aceea care v-a trimis în fundul iadurilor.

Necurații se înghesuiau și mai adânc în îndrăcit, să pună la cale alte vicleșuguri.

— Te jur pe Dumnezeu, să nu mă muncești, se milogea glasul tot mai slab din omul ce începea să se dezcrânceneze.

— Dacă asculți și dai drumul îndată acestuia, te voi cruța, făgădui Isus, ca un stăpân bun...

Și-l întrebă:

— Care e numele tău pe pământ?

— Doamne, de ce ne mai batjocorești întrebându-mă? răspunse horcăind insul. Tu știi mai bine chiar decât noi numele, treapta și dregătoria fiecăruia dintre ai noștri în câmpul răului.

Și se îndărătnicea să nu spună. Dar Isus nu-l slăbi.

— Nu pentru mine te silesc, duh rău, să te dai pe față, ci pentru ucenicii mei aceștia, ca să te cunoască.

— Dar numele nostru e taină, se jelui demonul. Nu-l putem pomeni. Cine îl află ne stăpânește... și sunt oameni străini în preajma ta...

— Tocmai de aceea vă poruncesc să vă destăinuiți, ca să intrați sub puterea lor... Nu mai întârzia... răspunde!

Și, în gând, ridică asupra duhului aspră amenințare.

— Legiune este numele meu; suntem tare mulți, gemu demoniacul. Din trei locuitori ai cetății, unul cel puțin e sub ascultarea noastră.

Și tăcu.

Isus înălță ochii la cer și așteptă sfat.

— În ce chip vă țineți de ei? se plecă el iarăși spre îndrăcit.

— Doamne, iar ne chinuiești? se văită demonul. Tu cunoști dintru început amăgelile noastre. Ne-ai urmărit în cele mai ascunse și ne-ai izgonit din cele mai tainice. Ne supunem ție, nu ne mai dezgoli în fața altora, se ruga cu spume îndrăcitul.

— Trebuie, poruncea Isus... De data asta vreau să vă știe și aceștia ai mei. Vor învăța să vă deslușească și vor deprinde să vă alunge. Spune!

— Pentru gadareni luăm chipurile porcilor, suflă abia auzit demonul.

— Cum? Lămurește!

— Zi, noapte ne amestecăm printre râmătorii crescuți de oameni, luându-le înfățișarea. Nălucile noastre nu se cunosc din porci adevărați. Așa că ne aflăm necontenit între cei ce-i cresc și-i mănâncă. Și, când vrem, intrăm în ei.

Mărturisirea ieșea cu mare caznă, odată cu demonii, care veneau până la gura scălămbăiată, bolborositoare a pătimașului, ca repede să se înghită iarăși înapoi. Demonii se buluceau astfel din pântecele zvârcolite la dinții scrâșniți... Și, îndărătnici, nu ieșeau.

Lupta cu duhurile se prelungea din voia și cu îngăduința lui Isus, care da astfel ucenicilor învățătură cum să lucreze. Dar demonii nu înțelegeau asta. Ei se credeau încă tari și se agățau de măruntaiele îndrăcitului, nădăjduind ca, până la urmă, totuși să rămână.

— Iată, priviți - și Isus arătă ucenicilor pe uriașul muncit ca de durerile facerii. Între nenumăratele blesteme cu care sunt loviți dracii, în frunte stă prostia, lipsa de pricepere. Uitați-vă la acesta, care nu știe de cuvânt!

Și Isus se încruntă și dete o poruncă tainică. Cuta mâniei dintre sprâncene i se adânci și luă semnul formidabil al literei Tau.

— Doamne, nu ne trimite în gheena focului, se rugă biruit legiunea, citindu-i gândul. Ne-am deprins cu apa...

— Atunci ce să vă fac? întrebă îmblânzit El.

— Lasă-ne să intrăm iar în înfățișările noastre obișnuite și ne întemnițează în fundul mării...

— Bine, se învoi stăpânul... Prefaceți-vă iar în porci, dar să nu vă amestecați cu cei adevărați, ca să nu se ia după voi. Osebiți-vă aparte nălucirile și aruncați-vă în mare...

Într-un ultim spasm demoniacul se zvârcoli cumplit și, cu o cruntă opintire, îi vărsă afară din măruntaie.

Se făcu o nespusă groază; oamenii adulmecară, priviră fără ochi nevăzutul. Oroarea le zburli perii și pielea. Dinții le clănțăniră ca de un îngheț subit. Făceau experiența transcendentului, într-un fel de extaz negru. Starea ajunse nesuferită, nu mai putea dura... Isus făcu semn spaimei să plece.

Se iscă, pe loc, iarăși, o vijelie ce se îndrepta spre malul unde pășteau turmele. Vârtejul pătrunse în ele și din vălmășagul lor se alese la două mii de porci, ce se rupseră turbați din gloată și, ca la o comandă întunecată, se repeziră în mare, unde pieiră.

Paznicii care văzuseră toate, fără să priceapă, o luară la fugă înspăimântați, să ducă vestea nenorocirii în cetate.

Isus se plecă asupra omului, care acum dormea ca un copil, și îl apucă de mână. Uriașul deschise ochii, zâmbi și se ridică senin. Dar, privindu-se, singur se rușină de goliciunea lui.

— Prietene - îl mângâie Domnul - vino de te curățește!

Și, luându-l cu dânsul, îl coborî la țărm, unde-l spălară învățăceii.

— Doamne, să-l botezăm după rânduiala lui Ioan? întrebau ei.

Isus îi opri, spunându-le că n-a sosit încă vremea... Așa că îi rânduiră părul și barba, din care fața ieșea acum limpede și împăcată, și luară tina și necurățeniile de pe el. Omul se supunea de bună voie și sfios la toate, dar se simțea grozav de stingherit și își acoperea mereu cu mâinile goliciunea...

Isus își scoase atunci hlamida lui albă și i-o întinse.

— Ce faci, rabi? țipă la El Iuda... E nouă... Abia ți-am cumpărat-o... De unde bani să-ți luăm altă?

Isus se opri și-l privi lung. Iuda se mai îmblânzi.

— Tu știi ce scumpe sunt vestmintele din in, cercă el să se îndreptățească... Și nu vezi, peste alte toate, că nu i se potrivește?

— Atunci tu, care ești voinic și spătos, scoate-ți tunica ta largă și dă-i-o...

— Și eu cum să rămân?

— Cum se cuvine unui pescar, în cămașă.

— Dar nici straiul lui Iuda nu poate să-l încapă - luă Petre partea ucenicului înfruntat. Ăsta este de patru ori mai mare decât mine.

— Tu ești încă un pitic, Kefa. Când vei crește cum nădăjduiesc eu, ai să întreci de mii de ori pe acest uriaș părelnic.

— Doamne - se amestecă altul - cred că nu l-ar înfășura bine nici chiar pânza cea mare a corăbiei noastre. Uită-te la el!... De ce zici că-i numai părelnic?

— Să vedem, zise Isus.

Și, fără să mai aștepte, îmbrăcă chiar El cu hlamida sa pe vindecatul ce se întristase.

Sub privirile uluite ale învățăceilor, omul intră și se potrivi pe măsura vestmântului, turnat întocmai pe el, ajuns la statura firească a celor dimprejur. Apoi Isus începu să-și dezlege sandala...

— Rabi! strigă Ioan... și smucindu-și încălțămintea, îngenunche și o trecu la picioarele omenești ale miluitului cu minune, care primi fără împotrivire...

În acest timp cetatea se trezise de zvonul întâmplării. O ceată zgomotoasă, în frunte cu păstorii necăjiți, se îndrepta spre țărm. Se auzeau vuiete de glasuri. Isus ieși iar pe grind, în întâmpinare, cu stolul ucenicilor după el, să vorbească mulțimii. Dar gadarenii nu veneau să-l asculte. Soseau, înarmați cu săbii și sulițe, asmuțiți de păgubași pentru paguba pricinuită. Ucenicii o sfecliră.

— Rabi, repede... Vino, să fugim la corabie! Ne urcăm în ea și, până să ne ajungă acești noi nebuni, ne depărtăm în larg, se ruga Petre.

Isus nu se mișcă. Aștepta... Ceilalți, rușinați, se deteră în dosul lui... Gadarenii crezură că se pregătesc de împotrivire și-și domoliră năvala, oprindu-se la oarecare depărtare... Din ei se desprinse o solie care veni până la streini... Dar când dădură cu ochii de îndrăcit stând cuminte la picioarele lui Isus stătură înfricoșați și chemară pe toți ceilalți, care se îngrămădiră în jurul omului cu înfățișare de zeu, la poala căruia se închina fiorosul nebun. Cei ce-l cunoscuseră gol, păros și sălbatic, așijderi fiarelor, se minunară și împinseră înainte pe arhontele cetății să-l cerceteze. Cârmuitorul nu întâmpină nici o greutate și nici o nedumerire ca să se încredințeze că el este acela, dar cel dinainte de patima îndrăcirii. Tămăduitul povesti în auzul tuturor cum a fost mântuit și rugă pe toți să mulțumească celui care totodată curățise întreg ținutul de demoni. Isus îl lăsă să vorbească, zâmbindu-i.

— Cetățeni - le spunea pe grecește fostul îndrăcit - se cuvine să primim nu numai cu cinste pe acest Izbăvitor al nostru și să-l răsplătim cu laude, ci chiar să-l rugăm să rămână la noi. Să-l găzduim în cel mai măreț palat al nostru, ca pe un zeu bun, care să ne ocrotească și să ne cârmuiască.

La auzul acestei propuneri, arhontele, până atunci cuprins de un fel de moleșeală, sări treaz, și cu el mulțimea.

— Cum să-l vârâm în cetate? Pe acest păgubitor îndrăzneț al nostru? Să ne pricinuiască alte stricăciuni și mai întinse? Nu ne e de ajuns nenorocirea cu înecarea porcilor? Puterea și minunile lui nu ne sunt priincioase... mai degrabă nefaste.

— Așa e, așa... strigau cu toții. Cine ne despăgubește de turmele pierdute?

Și se ridicară cu amenințări.

— Stați! strigă fostul demoniac, căruia i se deslușeau acum toate. Voi nu știți.

Dar gloata îl acoperi cu huiduieli, înăbușindu-i glasul...

Isus tăcea. De departe, el vedea și auzea cum, dându-se peste cap în bulboanele apelor, duhurile osândite se veseleau de pățanie, spunându-i:

„Vezi, Doamne, ne-ai alungat dintre ei degeaba. Au fost, sunt și rămân tot atât de răi și îndrăciți chiar fără noi”.

Dezbăratul de draci își frângea mâinile, rugându-se pentru omenie și recunoștință... Dar gloata neînduplecată înconjură pe cei treisprezece, punându-i ea poprire. Unii trimiseră după legionarii romani care să-i ridice și să-i închidă până se face ispașă; altora le părea rău de înzdrăvenirea nebunului și se plângeau că nu are cine să le mai păzească cetatea în latura mării. În așteptarea legionarilor, gloata se domoli puțin și vindecatul putu vorbi.

— Înălțate cârmuitor, întreabă pe pretorul cetății dacă s-a petrecut vreun rău sau vreo nelegiuire noaptea aceasta în cetate...

Pretorul nu era de față, dar mulți mărturisiră că, în adevăr, nu se întâmplase nici o bătaie, nici un omor, nici măcar un viol. Chiar cei mai zurbagii dormiseră liniștiți în casele lor. Ceea ce era un lucru de pomină, căci în orice noapte se socoteau până la zece omoruri și tot atâtea, dacă nu îndoit, hoții, spargeri, ucideri și nenumărate neorânduieli.

— Credeți voi oare că acest răgaz în cetate a fost rodul întâmplării? strigă miraculatul. E tot lucrarea îndumnezeitului bărbat care m-a mântuit. Demonii toți, care au avut de furcă toată noaptea cu El, au ieșit din voi să se războiască împotrivă-i și v-au lăsat liberi. Din pricina aceasta a dormit cetatea liniștită. Așteptați să vedeți noaptea următoare!

Norodul asculta învălmășit, pus mereu pe răzbunare.

Isus citea în ochii nedumeriți ai învățăceilor rugarea, imboldul să vorbească rătăciților, să-i câștige, să-i răpească, așa cum înflăcăra mulțimile Iudeii, care apoi îl ascultau și-l urmau fericite. El încă pregeta. Își plimba privirile de la turmele de porci, ce pășteau singure și pașnice, la turma de oameni tăbărâți asupră-i, sub cârmuirea porcarilor mărfari, împotriva lui... și se gândi la cuvântul Tatălui, cu care îl împuternicise când îl trimisese în lume... „Nu zvârli mărgăritare înaintea porcilor”. O imensă tristețe îl umplu, cât nu mai încăpu nici dispreț. Își ridică numai mâna și le spuse atât, privindu-i ca pe valurile răscolite ale mării:

— Pace vouă!

Arhontele, clătinat de mărturisirea celor ce-i descoperiseră desăvârșita liniște din cetate noaptea trecută și de gestul atotputernic al păcii Domnului, se alină. Se plecă și se sfătui cu câteva ajutoare, apoi grăi către vinovați:

— Iată... Ne-ați făcut mari neajunsuri, însă, fiindcă sunteți streini, nu vă osândim. Vă iertăm de data asta. Dar să ieșiți numaidecât din ținutul nostru și să nu mai călcați niciodată în tărâmul Gadarei și al gherghesenilor.

Și cum i se păru că izgoniții ar avea de spus ceva, adăugă:

— Minunile și binefacerile voastre nu ne trebuie, sunt păguboase. Mulțumiți-vă că nu vă dezbrăcăm, nu vă luăm corabia despăgubire și pe voi robi.

Isus făcu un semn de învoire. Și ucenicii se urniră a plecare. Dar gloata se arătă nemulțumită... Se împărțea: unii se alipeau la hotărârea cârmuitorului, alții, gârbițoși, cereau pedepsirea. Dar arhontele nu slăbi și cu poruncă tare dete vinovaților drumul... Ceata se rândui să coboare, cu Isus cel din urmă, ca o pavăză în spatele ei.

— Doamne! strigă deznădăjduit, ținându-se după El, omul din care scosese demonii, Doamne, nu mă părăsi. Îndură-te. Ia-mă cu tine. Te voi sluji cu înmiit mai multă credință decât slabii, fricoșii servitori care te înconjoară acum.

Isus se întoarse, se opri și-l privi cu dragoste. Lui Iuda i se păru că învățătorul s-ar îndupleca.

— Rabi, noi nu avem hrană nici măcar pentru noi, dar încă pentru pântecele căpcăunului ăstuia. Ne întoarcem cu corabia hârb și pungă goală.

— Punga este inima ta, demone, îl înfruntă domol Isus.

— Dar n-ai spus tot tu că nu iei pâinea din gura fiilor ca s-o dai câinilor? i-o întoarse ucenicul.

— Atât ai priceput tu? îl mustră Domnul. Vai ție, dacă ai crezut că e vorba despre mâncare! Ascultă, omule, se întoarse el spre rugătorul care i se aruncase în genunchi. Tu nu mă poți urma.

— De ce, Doamne? se văită nenorocitul.

— Fiindcă nu ești din neamul lui Israel. N-a sosit încă vremea, cum văzuși, când să intre sub ascultarea mea și neamurile străine. Deci întoarce-te liniștit la ale tale. Iată, te pun staroste peste păstorii din Gadara și tot Decapole... Și vor fi cum vrei tu, turme de vite, sau dacă crezi în minune, turme de oameni. Tu să le păzești să nu se mai apropie duhurile rele, să intre în ele. Demonii au acum frică de tine... Gadareni, spuse el tare către gloata care-l ascultă uimită - vă făgăduiesc că sub oblăduirea acestuia nu numai că nu vi se mai pierde vreo vită, dar în scurtă vreme în paza lui turmele vor rodi înzecit. Și, dacă vreți, și sufletele voastre. În felul acesta el va înapoia cu dobândă tot ce vouă vi se pare că ați jertfit pentru mântuirea lui.

Făgăduiala fu rostită cu atâta tărie de încredințare, că pătrunse inimile lacome ale păgânilor, care se alinară la gândul câștigului.

— Iar tu, bărbat acum întreg la trup și la minte - grăi El vindecatului - vei sta, ca alt soi de ucenic al meu, colindând cu turmele la pășune, să vestești în acest pământ întunecat cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu și să mărturisești pururea mărirea lui. N-ai teamă! Gândește-te numai la mine și vei birui!... Eu voi fi mereu cu tine.

Mulțimea, care se îngrămădise iar peste ei, se dete la o parte, lăsându-i să coboare încet la corabie, care să-i treacă înapoi, acolo unde-i aștepta norodul necăjiților lui Israel.

Dar, înainte de a pune piciorul în navă, ucenicii își scuturară sandalele, izbind tălpile de pământ, în semn de osândă pentru cetatea ce-i alungase.

sâmbătă, 16 iunie, București