FÂNUL
ÎN ZORI AM PLECAT CU CARUL lui moș Nichifor și cu cinci cosași voinici la fânețele noastre de dincolo de deal. Când am sosit acolo ne-a întâmpinat o mireasmă dulce, parcă toți stupii din lume și-ar fi vărsat peste pânza de flori mierea lor. Când am intrat în iarba înaltă până la brâu s-a ridicat un nor de fluturași care dormeau cu aripile strânse pe florile înspicate și o ploaie de rouă scuturată ne-a udat picioarele.
Moș Nichifor s-a uitat spre Cornul Caprii și a spus cosașilor:
— Nu plouă, mă! Așa mi se arată mie... O să ție uscăciunea toată săptămâna asta.
Apoi zvârliră mintenele, ciocăniră nițel coasele, le deteră pe cute și intrară în fân ca-ntr-o apă. Purtau coasele parcă ar fi ținut în mână un fulg, nu fier greu. Ședeau în loc și numai din brâu în sus se mișcau ușor legănat, iar în fața lor iarba ajunsă de sabia morții cădea, valuri, valuri la pământ.
Pe la prânzul mic s-au oprit și s-au așezat să mănânce merinde din traistă.
Moș Nichifor a aruncat o pală de iarbă proaspătă boilor, care îmbucau cu lăcomie...
— Hei, mai-ncet, că-i ușor mâncatul, da’ greu cositul, plăvanilor!...
Cât mâncară încercai să cosesc și eu. Dar coasa în mâna mea era ca o prăjină de plumb. Șalele îmi tremurau și mă trecură sudorile. După câteva opinteli izbutii să țin dreapta și să mânuiesc coasa. Dar, deodată, o ușoară șovăială mă făcu să-i scap vârful în pământ. Moș Nichifor sări și mi-o luă din mână, de frică să nu i-o rup.
— Apoi tocmai așa am pățit eu cu condeiul, ca dumneata acum cu coasa mea. Am vrut să mă iscălesc pe-o petiție și am apucat bețișorul cu ciocul de oțel înmuiat în negreală. Da’ credeam că n-o să-l pot ridica, așa de greu era. L-am scăpat de vreo două ori jos; l-am sucit și l-am răsucit până m-am lăsat păgubaș. Mă însemnase o cârcălitură de slove mai rău ca o zi de coasă. Curgea nădușeala broboane pe frunte... Noi știm să scriem cu alte condeie pe fața pământului...
Și luând coasa ca pe o pană se avântă iar în fâneață.
Până seara fânul era culcat la pământ brazde, brazde, care urcau la deal ca treptele. Între brazde locul rămânea golaș. Dealul tot rămăsese ca un cap uriaș pe care un bărbier l-a tuns, de i-a lăsat numai scări și cărări.
Am dormit noaptea acolo, lângă foc de buturugi. A doua zi, după ce fânul s-a zvântat, cosașii l-au întors cu furcile, s-au apucat la pologit, adică au strâns fânul din fiecare brazdă, la mijlocul ei, făcându-l polog sau vălătuc.
După câteva zile am urcat iar la fânețe. Poloagele erau uscate. Oamenii le-au strâns mai multe la un loc, porcoaie, și din porcoaie au făcut căpițe, care au rămas acolo, în singurătatea pământului și-a cerului, ca niște căciuli de uriași.
Peste două săptămâni am urcat iar cu carele și-am încărcat fânul să-l aducem acasă. Zburau furcile de la căpițe la căruță... Eu m-am cățărat sus, în vârful carului, și m-am legănat toată noaptea pe drum spre casă. Aici, în ogradă, carele au fost descărcate și fânul a fost clădit în clăi, cu meșteșug, împrejurul unei prăjini înfipte în pământ.
Vârful clăii, țuguiat ca o turlă de biserică, l-a făcut moș Nichifor, cel mai priceput cosaș al satului. Fânul din clăile făcute de el nu-l plouă niciodată. Apa se scurge ca pe țigle de acoperiș, așa de meșter e el la așezatul palelor de iarbă. El știe să le așeze pe locul cel mai uscat, să nu fie umezeală jos pune câteva grinzi dedesubt, pe care întemeiază claia. Chiar în mijlocul iernii din claie iese un fân moale și galben, ca sculul de mătase, pe care vitele-l mănâncă fără să lase un fir. Când fânul nu e bine păstrat se mucezește și se strică, iar vitele nici nu se uită la el.
Fânul nostru lasă foarte puține rămășițe. Fânul de deal e cel mai bun. Fânul de mlaștină are firul gros, cu cotoarele tari amestecate cu buruieni rele.
Hrana vitelor iarna este mai ales fânul. Dacă fânul e strâns umed el se încinge.