Farsa

FARSA

AM ÎNTÂLNIT CU SURPRINDERE zilele trecute în tribunal pe bunul meu amic avocatul Alecu Ionescu de la Severin. A vrut să mă ocolească. L-am oprit brusc:

— Ce este cu tine?

Căci era lege nestrămutată, ori de câte ori vine la București, descălecă la mine. Ne suntem foarte dragi.

El își feri privirea și răspunse în doi peri.

— Nimic.

— Cum nimic?

Și eram gata să încep o foarte aspră judecată a acestei trădări. Dar uitându-mă bine la el, mă răzgândii. El, altădată așa de voios și elegant, se înfățișa grozav de schimbat. Mâhnit, tras la față, cu zbârcituri împrejurul ochilor, adus de spate. Mă îndurerară ghetele nevăcsuite, pardesiul mototolit, pălăria scâlciată.

— Ești bolnav?

— Aș, nu! Sunt obosit.

Am vrut să-l iau pe sus să-l aduc în vechea lui cămăruță din fundul apartamentului meu. N-a fost chip. S-a împotrivit, silnic.

— Nu pot. Am niște afaceri care mă împiedică… nu te supăra altădată…

Am stăruit, apucându-l de braț, jurând pe cer și pe pământ că nu-l las.

— Nu sunt singur, spuse în cele din urmă, punând ochii în pământ.

Mi-am închipuit că e la mijloc, ca de obicei, o chestie sentimentală.

— Veniți împreună, omule, făcui eu glumeț. Nu e nevoie să vă ascundeți de mine. Te primesc și cu ea.

El tresări.

— Cu cine?

— Cu duduia care mi te-a furat și pentru care ai renunțat la vechiul tău bârlog și ai preferat hotelul.

— Te înșeli, dragă, oftă el întunecat. E altceva. Tu nu poți pricepe.

— Altceva? Ce nu pot eu pricepe?

Și am dat să plec bosumflat, fără să-i întind mâna…

La mutra mea acră, s-a înduplecat puțin și, în timp ce talazuri de oameni grăbiți ne băteau din toate părțile, mi-a făgăduit moale că, dacă are timp, vine pe la patru după amiază și stă până la șase, când pleacă la gară.

La ceasul hotărât a sunat. L-am primit în birou. A cerut să trecem în odăița unde-l găzduiam și unde ne-am închis cu o sticlă de Cotnar între noi. S-a trântit în fotoliu și a început, fără să-l întreb, spovedania.

— Tu știi ce vesel și flecar eram. Între multele glume de holtei cu care mă distram și făceam să petreacă societatea severineană era mai ales simulacrul de curte galantă ce făceam cocoanelor în saloane, la serate și baluri. Tinere, bătrâne, le asaltam pe toate la rând cu aceleași declarații, ticluite după același calapod, în hazul tuturor. Poezioare, madrigaluri, acrostihuri improvizate, nimeni nu le lua în serios. Lumea era pregătită să le primească așa cum și erau, glume sau pierderi de vreme nevinovate, mai ales că ținusem câteva conferințe publice despre curțile de dragoste medievale, cu trubaduri care-și închinau viața cocoanelor de pe atunci… Prelegerile mele înflăcăraseră elita digului și clociseră un fel de modă sentimentală, al cărei șef eram eu.

Femei și bărbați nu numai că mă sufereau, dar mă încurajau în meteahna asta a mea.

Plăceau îndeosebi schimbul de replici, duelul cu spirite, verva galantă risipită în atacuri și riposte și mai cu seamă lovitura finală pe care lăsam să mi-o dea femeia, de la care o primeam cu toată grația. Era un joc subtil, un fel de academie morală de lustruire a moravurilor, grosolănite de chefurile vulgare, jocul de cărți și patimile politice. În felul ăsta, aparent ușuratic, cercam să opun fără să-mi ridic lumea în cap amorul ideal, cultul pur al femeii, intrigilor și adulterului, care trona ca o instituție. Că se putea interpreta și altfel, nu tăgăduiesc. Dar, în ceea ce mă privește, totul se petrecea în cea mai desăvârșită cuviință. Onorabilitatea doamnelor, prietenia bărbaților nu erau cu nimic atinse. Înconjurat de adepți și ucenici, savuram cu mândrie întinderea și succesul mișcării inițiate de mine.

Singura persoană care nu a catadicsit să primească jocul a fost d-na X, o văduvă frumușică, tare bogată și foarte încrezută. Ea s-a așezat de la început în rolul de adversară ireductibilă și căută prin toate mijloacele să-mi năruiască opera.

Deodată nu m-am impresionat. Deși îmi respingea, rece, cu dispreț și foarte de sus, toate galanteriile, nu-mi era antipatică. Mă supărau, sau mai bine zis îmi părea rău numai pentru ifosele ei de prețioasă și siguranța cu care se înfățișa blindată, ca și când toată lumea nu se gândea decât să-i atace virtutea. Eu o asemuiam cu o orgolioasă fondantă, fanată oarecum de prea multă expoziție într-un galantar, care se crede apărată împotriva muștelor dimprejur de propria-i virtute, când în realitate le gonește suflul unui ventilator.

Ca un omagiu ironic, o supranumisem pentru bățoșenia ei de pradă afectată Diana de gheață artificială.

Dar curând salonul ei ajunse cartierul general al opoziției, unde mi se făcea un război necruțător. Eram declarat de-a dreptul corupătorul societății, pe care ea avea datoria s-o salveze din ghearele stricăciunii. Îmi lansase și un epitet: diavolul cadrilat, aluzie la costumele mele fistichii, de destrăbălat. Eu continuam jocul, cu toate că ea se declara urbi et orbi inexpugnabilă, și nădăjduiam în cele din urmă să o birui. Avea însă stilul ei în care se îndărătnicea pe măsură ce ostilitățile creșteau. Arbora pretutindeni aerul că nu e de joacă cu ea, nu tolera cu nici un chip marivodajul și oriunde mă întâlnea mă executa sumar, cu mână tare, fără milă, spre marea satisfacție a partidei ce izbutise să recruteze.

Totuși, nu mă lăsam. Îmi plăcea s-o provoc și s-o necăjesc cu galanteriile mele și-i ofeream o luptă plină de eleganță miorlăită și de cavalerism ridicol. Ea o primea serioasă, netulburată, cu semeția virginală a unei regine trufașe, invincibilă chiar în glumă, dar încă altfel.

Deseori mă gratifica și cu impertinențe dure, pe care le primeam cu o supusă și vicleană curtenie, în fundul sufletului jurându-i răzbunare.

Cu timpul, situația se întoarse toată în avantajul ei, și favoarea publică începu să mă părăsească. Magistratura târgului, în frunte cu procurorul, a cărui soție era ferventa mea susținătoare și prezida o înaltă curte de dragoste, magistratura se declara ritos împotriva mea. Se șoptea chiar de o acțiune publică contra atentatorilor la bunele moravuri. Doamna nu juca leal și nu-și alegea mijloacele. Ceea ce mă îndreptățea să mă gândesc la o replică de același calibru.

Curând, mulțime de credincioși și admiratori puseră cușmele în suliță și trecură în tabăra potrivnică, atrași, pe lângă predicele morale, de solemnele ceaiuri cu tratație gen bucureștean din salonul vrăjmaș, bufet rece, partide de cărți și bârfeli decente. Îmi rămăsese credincios numai parte din tineretul modest, care nu avea prilejul să pătrundă printre invitații marii mele adversare.

În orice caz, dezastrul se desemna iminent.

Prietenii, speriați, se ingeniau cum să dreagă lucrurile. Trebuiau împăcate, chiar fuzionate cele două politici potrivnice, în interesul bunei stări publice. Dacă eu aș fi fost răpus, târgul intra iar în anosteala brută de altădată. Avându-se în vedere sexele celor doi șefi dușmani, se lansă zvonul că în dosul acestui război dintre d-na X și mine se ascunde în realitate o slăbiciune reciprocă, o înclinare nemărturisită a unuia pentru celălalt. Și cum, orgolioși, nici unul nu vrea să întindă cel dintâi mâna, preferam să ne amăgim pasiunea, să ne înăbușim iubirea în chipul acestei refulări freudiene.

Splendidă lămurire a ciocnirilor dintre noi și un nou prilej de preamărire a dragostei curate. Mi se făcură tot mai întețite aluzii la însurătoare cu doamna. Ce să mai aștepte un holtei ca mine?

Sunt sigur că și pe lângă ea aceiași prieteni puseseră un cuvânt bun. Ceea ce duse inevitabilul la o și mai strașnică înăsprire a războiului dintre noi, urmare a acestor nesăbuite intervenții care ne iritau pe amândoi.

Cât mă privește, nu mă gândisem măcar o clipă la o asemenea dezlegare a conflictului. Căsătoria îmi repugnă categoric. Era împotriva firii și întregii mele credințe.

În cele din urmă, plictisit de zvonurile stârnitoare și de câteva repeziri viguroase ale imperialei mele adversare, mă declarai învins și mă retrasei de pe câmpul de bătaie cu aparente mari pierderi.

D-na X exulta de bucurie. Își sărbătorea pretutindeni triumful, la care eu consimțeam resemnat.

I se zicea acum Redutabila și mă dam la o parte din fața ei cu o prefăcută frică și respect. Ajunsese o femeie celebră, model de tărie și virtute, care salvase onoarea și prestigiul sexului slab, pus în mare cumpănă de ispitele unui îndrăzneț seducător, asediator nerușinat al slabelor cetățui cu ziduri de fuste, bastioane de mătase și creneluri de volane.

Ne aflam aici și-mi rumegam, într-o aparentă liniște, învingerea, făgăduindu-mi o strălucită revanșă.

Când, într-o dimineață rece de toamnă, urcându-mă în trenul de București, aflai instalată în același compartiment pe d-na X. Avui un șoc ciudat și fiorii unei presimțiri de ceva neașteptat mă cutreierară. O pipăii cu toate instinctele ațintite: Un proces? O aventură în capitală? Ceva-mi spunea că o aveam în mână.

M-am ploconit cu adâncă curtoazie. Ea m-a întâmpinat cu plăcere. S-a bucurat că avem numerele alături. Era singură. Vagonul, pustiu și friguros. Vremea, buhoasă, cu o târâială de ploaie.

I-am lăsat ei onoarea să înceapă conversația. M-a cercetat întâi lung cu privirea malițioasă, mi-a examinat îmbrăcămintea, șalul și pledurile cu care mă înarmasem. Și m-a întrebat ironică, exact cum gândisem eu despre ea, ce aventură mă mână la București?

Nici o aventură. Mă duceam la Iași în pelerinajul pe care-l făceam regulat în fiecare an. Nu puteam trece o toamnă în care să mă lipsesc de nevoia de a trăi câteva zile măcar lenta și frumoasa putreziciune a bătrânei cetăți moldovene. Mă rechemau visuri și amintiri.

Și-i povestii înduioșat toată tinerețea pe care mi-o petrecusem în acele locuri. În nenumăratele peregrinări de ofițer, tata fusese mutat aproape prin toate orașele de seamă ale Moldovei, sfârșind prin așezarea la Iași.

Așa că de copil fusesem instalat în Liceul Internat, de unde ieșisem bacalaureat. Se înțelege deci mulțimea nu numai de amintiri, ci de adânci deprinderi ce mă târau într-acolo: drumul de aur al Copoului, colinele cvasi florentine pe care se zugrăvesc în culori de melancolie bătrânele fete ale orașului, cupola de azur obosit a cerului, care cuprindea atâta jalnică frumusețe. Pe lângă astea mă așteptau sumedenie de prieteni, cu președintele tribunalului în frunte, pentru anume sărbătoriri tradiționale, un pahar la „Borta rece”, o vizită bojdeucei lui Creangă, o vânătoare în pădurile…

Mă asculta gânditoare… Simțeam cum își slăbește încet, încet arcurile în care se încordase la început: și asta pândeam eu.

Curios! Și ea mergea tot la Iași, unde o chema un vechi proces, o plictisitoare cârcotă de moștenire. Nu cunoștea deloc orașul și tovărășia mea îi făcea o mare și fățișă bucurie, interesată deocamdată, totuși bucurie. Avea groază de călătorii, mai ales cu bagaje și lipsă de servitori, cum se întâmpla acum. Camerista i se îmbolnăvise pe neașteptate și n-o putuse însoți. O prietenă care se oferise să-i țină de urât o trădase în ultimul moment. Așa că ivirea mea în mohoreala plecării fusese salvatoare.

Avea oroare de hoteluri. Care e cel mai curat din Iași? Și o scutură de-a binelea frigul groazei.

Băgai de seamă că e ușor îmbrăcată și îi cerui voie să o învelesc cu șalul și să o păturesc cu unul din pleduri. Se lăsă cu sfială și se împotrivi cu pudoare să mulez bine de-a lungul trupului lânurile moi.

În acest timp, dădăcind-o astfel, mă ofeream ca Cicerone și o asiguram că nu va avea de îndurat nici o greutate și nici una din neplăcerile drumului. La Iași voi avea grijă de găzduire și de toate celelalte.

Când a sunat pentru cafeaua cu lapte, am poftit-o cu mine. Tovarășa luase gustarea de dimineață acasă.

Întors la loc, eram tot singuri. Prezența mea risipi tot frigul, pustiul, urâtul și singurătatea ce se abătuseră asupra-i și se învioră iar.

Dintr-un adânc impuls nelămurit, de ciudă sau de simpatie pervertită, ori numai din simplă petrecere, am reînceput vechea hărțuială. De data asta pe o coardă mult mai subțire și înaltă și cu surdină pusă aproape ca la o curte a dragostei, atât de odioasă doamnei.

Nu sunt deloc psiholog. Dar luai numaidecât cunoștință, cu o satanică bucurie, de superioritatea poziției mele.

Mai întâi adversarei mele îi lipseau spectatorii din saloanele unde ne războisem până atunci, ale căror priviri admiratoare și îndemnuri o stârneau, o întăreau și-i ascuțeau îndrăzneala la atac. Vanitatea, gustul ei de spectaculos erau lipsite de aceste puternice pârghii.

Mai prinsesem încă un atu: prestigiul meu de bărbat unic, sub a cărui protecție se pune o femeie timidă, fără știința apărării, într-o aventură ca acest drum într-un oraș necunoscut. Și mă hotărâi să mă folosesc fără cruțare de toate acestea, ca să-mi iau o mică revanșă, dacă nu chiar o răzbunare definitivă asupra Redutabilei.

Închideam înadins ochii, ca să nu văd feminitatea din ea, gingășia care se dezgheța la căldura purtării mele, drăgălășenia prefăcătoriei, că susține cu înverșunare atacurile mele galante. Eram îmbătat numai de siguranța, de iminența biruinței mele asupra unei neînduplecate vrăjmașe. Fără martori? Cu atât mai cavalerește!

În gara București am strămutat-o aproape în brațe, ca pe un copil, în trenul de Iași, cu o autoritate și o fermitate față de ea, de hamali, de personalul trenului, îndemânare neobișnuită mie, de care mă uimeam chiar eu.

Dar vagonul acum se umpluse de lume și călătorii soseau gâfâind, înghesuindu-se în neorânduială.

Curând, clopoțelul a sunat dejunul. Am luat-o de braț și i-am deschis drum prin mulțime. La pasarelele dintre vagoane am apucat-o de mijloc și am trecut-o pe sus dincolo. Ne-am instalat la o măsuță lângă fereastră. Mâncând, priveam câmpurile pustii de holde peste care se lăsau aburii după-amiezii. În locurile arate, pe văi, pâclele se strângeau albe și groase, ca niște straturi de vată peste o rană. Eu începusem să-i fac teoria urâtului și a singurătății, care ne așteaptă pe amândoi cu cât vom înainta în viață.

Numai călătoriile în țări depărtate și calde ne-ar mai putea scăpa Italia, Sicilia…

— Ce-ar fi, zisei deodată, serios, dacă această călătorie a noastră s-ar preface cu adevărat într-un voiaj de nuntă?

Ea căscă ochii mari, spăimântați la mine și scapă cuțitul, care sună tare pe farfurie! Vecinii întoarseră capetele. Roși. Eu urmai jocul:

— De altfel, este un prilej unic și n-am să las fericirea să-mi cadă din mâini, șoptii plecându-mă până aproape să mă vâr în sufletul ei.

— Fericirea nu se ține în mână, zâmbi ea, trăgându-se și arătând spre vecini.

— Știu, ai dreptate, se prinde și se ține strâns în brațe, replicai eu. Ai să vezi.

Și o țintii serios.

— Ce să văd?

— Fericirea.

— Eu sunt mioapă, continuă a glumi ea. Eu nu văd decât foarte de aproape. Și d-ta mă trimiți în Italia? În Provența.

— Nu, scumpă prietenă. Fericirea noastră va începe chiar din Iași.

— Din Iași?

— Da.

Și începui s-o joc de sus și cu autoritate, ca la pichet când ai toate cărțile.

Ea aștepta încremenită.

— Când sosim la hotel iau o singură cameră pentru amândoi.

— Ești nebun? lasă ea să-i scape un țipăt înăbușit.

— Deloc. Sunt d-l Ionescu, însoțit de nevasta sa, d-na Ionescu.

— Te întreci cu gluma.

— Sigur că întrec gluma și intru în realitate.

— Atunci nu mai vorbesc cu dumneata.

— Nu e nevoie. Vorbesc numai eu. Stăm în Iași o zi, cel mult două, până fac formalitățile de ieșire, și pe urmă nu ne oprim decât la Paris. Și, dacă vrei, la Roma.

Ea tăcea palidă, nemișcată, întoarsă toată înăuntru unde lupta, fără să izbutească să-și vie în fire. O buimăcisem.

Și pe urmă, tot timpul, la cafea, pe culoare, pe banchetă lângă ea, la ureche, n-am slăbit-o din acest laitmotiv al călătoriei de nuntă, cu ascunderea noastră, a amândurora, ca doi soți într-o cameră nupțială. Restul, apoi, se va aranja cum se cuvine.

Toate încercările ei de a aduce situația la obișnuitul badinaj se frângeau de încăpățânarea mea într-o nebunească seriozitate.

În fond, îi spionam fiece gest, fiece tremurare a glasului, pâlpâitul tot mai des al pleoapelor, chicotul de râs ușor nestăpânit și îmi frecam în taină mâinile.

Cetatea de odinioară nu mai rezista decât la porțile cele mari. Dar și acestea, deși canaturile păreau tari, erau gata să sară din țâțâni.

— Dar ce-o să zică lumea? făcu ea în cele din urmă.

— Lumii puțin îi pasă. Ba încă are să ne mulțumească. Scapă de două amenințări, periculoase cât sunt separate.

— Cine?

— Dumneata și eu. Suntem ca două roți razna, sărite una într-o parte, și alta în altă parte de la un automobil în goană. Păzea! Și vai de cel în care se va izbi!

Ea se topi de râs.

— Adică eu să intru cu toată viteza într-un trecător și d-ta într-o trecătoare.

— Sigur. Pe când așa, neutralizați amândoi, adică uniți pe o singură osie, vom merge liniștiți pe drumul obișnuit și lumea nu mai are nimic de temut…

Și îi șopteam multe alte nerozii de acestea.

Prietenul se opri brusc, trase adânc aer în piept și, dând capul pe spate, închise ochii. Ca să umplu golul tăcerii care se prelungea, îi făcui complimente pentru arta desăvârșită cu care își jucase rolul de seducător.

El se scutură ca de o povară.

— Aș, rol făcu el scârbit. Ai să vezi. Așa credeam și eu. Eram atât de ațintit numai și numai asupra jocului perfid, așa de încântat de perfecțiunea cu care conduceam farsa, așa de amuzat de ușurința de comediant cu care inventam și realizam personajul ce-mi propuneam, că mă pierdusem cu desăvârșire din vedere pe mine, nu mai știam nimic din cele ce se petreceau cu realitatea sufletului meu.

Căldura, sinceritatea, elanul, veridicul, pasiunea cu care câștigam pas cu pas bătălia, le credeam simple invenții viclene, meșteșugite numai de dragul cauzei. Și o trufie de mare artist mă orbea: nu-mi trecea prin minte că înlesnirea, destoinicia de care dam dovadă aveau o altă semnificație. Și nu mă întrebam dacă ceea ce eu luam drept artificiu nu erau țâșniri din fundul unei neștiute, nebănuite, odioase iubiri. Nu m-am gândit măcar o clipă dacă nu cumva femeia citea de-a dreptul în mine și cu intuiția ei dreaptă nu-mi pătrunsese jocul.

La partenera mea nu era ușurătate, cum, vai, am aflat curând. La ea lucra contagiunea puternicelor mele sentimente, pe care eu îmi închipuiam că le maimuțăresc, ca să-mi bat joc. Târât de un curent de superficialitate, pluteam neștiutor deasupra genunilor ce aveau să mă înghită.

Totuși, nu-mi plăcea la ea alura asta de glumă de până acum. Nu-mi puteam da seama cât a prins nada. Ca să aflu bine unde ajunsesem, începui o nouă tactică. Bătut, descurajat de rezistența ei, m-am prefăcut că mă retrag, mofluz. Îi adormeam, pe de o parte, orgoliul în alarmă și-i dam astfel o satisfacție. Pe de alta, cercam să văd dacă nu pot să-i deștept și să-i măsor teama că m-ar pierde.

M-am strâns, m-am posomorât și am devenit sloi de gheață.

Nici o panică. Ea a primit cu liniște, ca ceva firesc, schimbarea. Și-a lipit numai fruntea de geam și a început să privească noaptea de afară.

Am simțit că dasem greș. Pentru finețea ei lucram prea grosolan.

După câtva timp s-a întors brusc spre mine și m-a întrebat dacă am fost bolnav greu vreodată.

Întrebarea ei m-a uimit. Am fost atât de naiv, încât am crezut că mă ispitește ca să știe dacă mă poate lua de bărbat. Nu cumva să se încarce cu cine știe ce povară de gât. Și iar m-am îngâmfat prostește.

Răspunsul mi-a dat prilej să-mi îndrept greșeala și să restabilesc cu perfidie situația de încredere, cordialitate și devotament de mai înainte. Am asigurat-o că dacă, Doamne ferește, ar fi vreodată suferindă, mi-aș închina toată viața s-o îngrijesc și s-o tămăduiesc. Ea mă asculta roșind și pălind rând pe rând. Pe fața ei citeam mulțumirea. Nu mai ținea mâna pe inimă, cum făcuse până atunci.

Pe măsură ce ne apropiam de Iași, se înnopta. Mulțimea din tren se îngroșa. Veneau la nu știu ce congres din capitala Moldovei. Compartimentul nostru era burduf de călători de alte clase, gălăgioși, nedisciplinați, grosolani, dând unul peste altul. D-na X îi privea cu anxietate și se alătură din ce în ce mai strâns de mine.

— Doamne, ce m-aș fi făcut singură tot drumul ăsta! oftă ea privindu-mă recunoscătoare.

Mărturisesc că am abuzat cu nerușinare, cu bună-știință și rea-voință de slăbiciunea ei. Trecându-i brațul în jurul mijlocului, am ademenit-o să primească declarațiile și propunerile mele, speriind-o că n-are să se mai găsească nici o cameră liberă la hotel, și-i arătai gloata tumultoasă din vagon. Nu-i rămâne decât să doarmă culcată pe bagaje într-un colț de trotuar…

Spăimântată, s-a hotărât ca în acest caz nefericit și numai în acest caz să împartă camera cu mine.

— Două paturi? Nu se poate. Unul singur, și o înghețai cu un: Eu hotărăsc acum.

Apoi, ca s-o îndulcesc, i-am migălit cu duioșie un șir de nimicuri, acoperind cu viclenie fondul care, dezvăluit brutal, o făcuse să tresară într-o crispare de rezistență firească sub o horbotă de accesorii ridicole, inventate atunci pe loc: deliciul de a sorbi mâine dimineață amândoi cafeaua cu lapte adusă la pat. Cum ne-ar sta, fiecare cu ceașca lui sub nas, în două paturi despărțite printr-un hiatus? Numai atât, că eu îmi aleg de pe acum partea de către fereastră. Îmi place să dorm întors spre lumină și cu papucii de noapte la îndemână. Apoi ne îmbrăcăm și ieșim împreună. La tribunal o conduc eu. Am o mulțime de prieteni.

Ea consimțea, tulburată, zăpăcită, cu capul în piept, ceea ce-i descoperea ceafa albă, plină de cârlionți nebunatici.

De altfel, trenul intra în gară. Zarva era la culme. Gloata înghesuită pe culoare se repezea la uși. Tovarășa gata să plângă își privea cu spaima geamantanele, pe care în grabă i le înhățase un călător. O liniștii, cu calmul și siguranța mea. Am găsit cu greu un hamal, care pentru un bacșiș bun mi-a adus o birjă ținută în rezervă, când ceilalți se băteau pentru câte o haraba ruptă și împuțită. În câteva minute, străbăteam orașul și ajungeam la hotel.

— Ce păcat că e târgul închis! îi șoptii.

— De ce?

— Îți luam un buchet de flori.

— Albe? se alintă ea, plecând cu cochetărie capul pe umărul meu.

Am intrat în holul hotelului gol. Congresiștii erau găzduiți în altă parte. Și am înaintat cu doamna la braț către taraba în dosul căreia moțăia portarul galonat, pășind cu ceremonia cu care m-aș fi prezentat în fața Ofițerului Stării Civile.

— Să ceri să aducă măcar un paravan în cameră, gunguri ea ca o columbă la urechea mea. Neapărat un paravan și glasul i se înecă de rușine.

Ajunsesem la culmea nemerniciei și pașii mai departe…

Sosit în fața hotelierului, cu victima palpitând la brațul meu, mă desfăcui brusc de ea și făcui doi pași în lături, lăsând-o singură:

— Te rog o cameră cu un singur pat la parter, pentru d-na X (și-i spusei numele), comandai cu glas tare. Nu aveți lift și doamna nu poate urca și coborî scări.

— Și pentru dv.? întrebă portarul.

— Mie o cameră la etajul III, cât mai mică și mai în dos dacă se poate. Doresc cât mai puțin zgomot.

— Tot cu un singur pat?

— Desigur. Și nu mă deranjează nimeni până mâine la ora 10.

— Doamna nu e soția dumneavoastră? întrebă mirat hotelierul.

— Nu! Am cunoscut-o în tren și i-am ajutat să se descurce.

— Atunci trebuie să mi se dea și actele dânșii de identitate.

— Ți le va trimite prin cameristă. De altfel, pe doamna trebuie să o deșteptați la orele 7/4. Să-i aduceți o birjă. La 8 trebuie să fie la tribunal.

Și, chemând un servitor, îi făcui semn către bagajele înțepenite în sală, poruncindu-i:

— Condu pe doamna în camera dânșii!

Și foarte ceremonios, cu un zâmbet drăcesc, îi luai mâna și i-o sărutai, urându-i noapte bună.

Apoi îi întorsei spatele și-mi văzui de treburi, fără să mai privesc înapoi. Ca într-o fulgerare, zării numai o clipă în abisul peretelui de oglinzi din fața mea imaginea convoiului îndreptându-se spre culoar, cu doamna sprijinindu-se, clătinată, de brațul servitorului. În urechi îmi sună și acum târșitul pașilor ei împleticiți pe mozaicul sclipitor.

Mi s-a strâns inima? Am șovăit o clipă? Poate. Nu știu. Dar mi-am mutat numaidecât privirile în altă parte. Am ieșit după aceea, satisfăcut de marea mea ispravă. Am mâncat în oraș și m-am întors târziu.

Dormeam, când, pe la unu sau două noaptea, mi-a bătut cineva la ușă.

— Ce este?

— Doamnei de la nr. 8 nu-i este bine și vă roagă să coborâți la dânsa.

„Nu se prind tertipuri din astea”, mi-am zis, îngâmfându-mă ca un demon căruia i-au izbutit ispitirile.

— Am poruncit să nu fiu deloc deranjat până mâine, țipai către ușă.

— Doamna m-a trimis. Îi este rău…

— Eu nu sunt medic. Trimiteți după doctor.

Și-mi întorsei somnul pe partea cealaltă.

A doua zi, târziu, îmbăiat și ras, am coborât pentru hoinăreală. Tocmai dam să ies în stradă când portarul mă ajunse din urmă.

— Știți ce s-a întâmplat?

Eu dădui nepăsător din umeri.

— Cu doamna, urmă el.

— Ce doamna? mă prefăcui.

— Doamna care a venit cu d-voastră.

— A, da. E o cunoștință întâmplătoare. N-a plecat la tribunal?

— Nu. Poftiți s-o vedeți.

— N-am timp acum…

Și iar mă bucurai de totala biruință ce avusesem asupra ei. Era la picioarele mele și mă implora, umilită.

— Vă rog, stărui portarul.

Și spuse acest „vă rog” cu atâta apăsare și aproape mustrător, că m-am oprit de a-l da la o parte, cum pornisem, și am cedat. M-a condus solemn pe un culoar și mi-a deschis ușa camerei nr. 8.

Pe patul desfăcut zăcea întinsă, cu o mână pe inimă, d-na X în cămașa albă, ca o mireasă. Era moartă.

Camerista, cu ochii roșiți de plâns, îi rânduia părul.

— Acum așteptăm procurorul îmi spuse plictisit portarul. Dar doctorul știe cum s-a petrecut cazul. Un atac de inimă. Dumneavoastră nu aveți nici un amestec

Prietenul sfârșise spovedania. Se uită la ceasornic și se găti de plecare.

— Și de atunci porți doliul ăsta? îl întrebai.

El se privi în oglinda din față, uimit ca și când pentru întâia oară se vedea în sacoul negru și se descoperea cu cravată cernită la gât, el, care adora cele mai capricioase stofe și cele mai fanteziste jabouri.

— Nu, nu eu… bolborosi el uluit. Vezi, croitorul a găsit cu cale…

Dar întorcându-se hotărât spre mine:

— Spune drept, n-aș merita să port costumul vărgat și tichia în cap? Eu am omorât-o! Și o iubesc de atunci din ce în ce mai mult! Ce dulce era când își plecase capul pe umărul meu! zbucni el într-un hohot de plâns, căzându-mi în brațe.