Fata din Java

FATA DIN JAVA

ERA ÎN TOIUL VERII. Bucureștii clocoteau în vipii ca o cetate blestemată peste care se vărsase asfalt încins. Fâșii de trotuare năclăioase ca hârtia de prins muște te înhățau gata să-ți tragă pantofii din picioare. În catranul lor se înșirau, aidoma unor urme de fosile, formele tuturor încălțămintelor perindate, la un loc cu labe primitive neîncălțate încă, enigme pentru viitorii geologi.

Duhori de benzină, ulei prăjit și cauciuc ars de la automobile, învrâstate cu altele, de mititei fripți și carne la grătar, adaose cu împuțiciuni de gunoaie neridicate și râgâielile gurilor de canale, ar fi făcut pe un rătăcit din altă lume să se creadă într-o nouă Gomora, în ceasurile cele mai grele ale bătăii ei de către Dumnezeu.

Ți-era groază să răsufli. Nu trăgeai în piept decât dogoare îngroșată cu trâmbe de praf și nisip, răscolite de goana mașinilor cu eșapamentele deschise. Ți-era spaimă să te miști: pentru un pas, pentru un gest, te năpădeau pâraie de sudori, pe care trebuia să le pui la loc bând de două ori pe atât sifon. Apa nu era îngăduită. Ceea ce se scurgea pe țevi era cu neputință de înghițit. Venea, când se îndura să curgă, o leșie caldă și leneșă, amestecată de-a dreptul cu clor, ca și când stomacurile băutorilor ar fi fost spălătorii chimice.

Toate astea pătrundeau, ajungeau și până la mine, în subsolul unde îmi strămutasem masa de scris, dar nu mă atingeau. Față de temperatura și fierberea mea proprie, lipărul de afară nu mai însemna nimic. Eram un tânăr vulcan în plină erupție literară.

Stam cufundat până peste cap în al doilea volum al meu de poezii, pe care-l pregăteam pentru toamnă, întregit cu un apocalips în versuri. Și nu mai știam de nimic altceva pe lume.

Primul volum, debutul, Stele negre, avusese un răsunător succes. Și pentru cei 19 ani ai mei laudele criticilor, curtea revistelor literare, avansul editorilor, entuziasmul generației mele și pizma cu mârâieli a înaintașilor alcătuiau un cocteil atât de amețitor, că mă făcea nesimțitor nu numai la neplăcerile ce soseau dinafară, dar chiar la o primejdie adevărată. M-ar fi putut străpunge și pe mine cineva cu șpanga, ca pe Archimede, fără să bag măcar de seamă.

Mă aflam singur și fericit în toată casa. Părinții plecaseră la Sinaia, oaspeții unui frate al mamei, care închiriase acolo o vilă întreagă și trăia pe picior princiar. Unchiul Miti colindase lumea ca să facă avere, și acum se întorcea miliardar ca să epateze, în lipsă de altcineva, familia. Eu nu-l văzusem până atunci. Nu mă născusem când el părăsise țara. În ultima vreme se așezase în Java, unde, intrat în uriașele plantații de arbori ai cauciucului, se îmbogățise fabulos.

Dar excesele de excitante, o febră tropicală și clima neprielnică îl aduseseră în așa hal de șubrezenie, că a trebuit să părăsească măcar pentru câteva luni afacerile și să se strămute într-o regiune salubră. Și-a adus aminte atunci de țară și deveni iar dintr-o dată fratele dulce al mamei. De unde până atunci fusese numai unchiul din America și apoi unchiul din Java, care-ți trimite la zece ani o dată o fotografie cu un cec pentru bomboane și haine, ne-am trezit cu el peste noi, rudă nelipsită, cu amestec în treburile cele mai intime ale familiei și mai ales mentor îndrăcit.

Dintr-o dată, cum m-a văzut și m-a sărutat, am ajuns slăbiciunea unchiului din Java, care - așa, gata crescut - mă adoptă cu entuziasm. Și își puse ca ultim scop să mă formeze după ideile și gusturile lui. Mama, bineînțeles, era în al nouălea cer. Tata, biet profesor de liceu, intimidat și precaut - era vorba de miliarde - nu se împotrivea pe față. Eu eram de-a dreptul ostil, ca un prinț moștenitor bizar și îndărătnic, care dă cu piciorul tronului.

Cât șezuse în București, unchiul locuise în hotel, dar venea de mânca și sta toată ziua la noi. Bineînțeles, toată cheltuiala o ducea el. Dar pe mine mă plictisea cumplit. Nu mai sfârșea cu sfaturile practice, teoretice, cu aforismele și apoftegmele lui de viață, parcă el, cum i-am spus-o de la obraz, cu asta câștigase banii.

Până la urmă a hotărât, cu de la sine putere, să las literele și să trec la Politehnică, pe care s-o isprăvesc americănește, în vreo șapte-opt luni, cât mai are el de stat în țară, ca apoi să mă ia numaidecât în Java, la exploatările lui, unde e nevoie de un inginer-șef de încredere... M-am făcut foc, am refuzat categoric și exasperat, până la urmă i-am răspuns numai cu obrăznicii. Am avut din pricina asta o ceartă cu mama, care ne-a ținut supărați până la plecarea lor. Noroc că prăpădul căldurilor l-a gonit pe exoticul meu unchi la Sinaia, unde a luat cu el și pe ai mei. Și eu am rămas singur, de capul meu, plin numai cu versuri de apocalips.

Stam astfel sihastru, în subsolul asudat, în cordială înțelegere cu șobolanii, și nu mâncam decât pepeni. Mi-i aducea servitoarea, reci, de la gheață, cu miezul roșu brumat ca de o chiciură, și binecuvântam stepa și arșița care zămislesc astfel de minuni, pepenii verzi.

Într-o zi, tocmai când scriam poemul mistic al tiparului, solie anume trimeasă pentru poet de marea Sargaselor, o claxonare în fața casei, din ce în ce mai lungă, mai insistentă, mă întrerupse. Nu m-am clintit însă. Am așteptat. Larma devenea însă exasperantă. Servitoarea nu ieșea... Acum claxonul încetase, dar începu să sune soneria turbată. Plictisit, am tras o pijama peste adamismul meu paradisiac și m-am hotărât să urc. Un Lincoln-Zephir splendid stopase la scară și șoferul măreț îmi întinse încruntat un plic. Am vrut să cobor ca să-l desfac jos.

— Nu, vă rog să dați imediat răspunsul, îmi porunci tare omul de sub șapca galonată și livreaua arogantă.

Asta mă supără grozav. Am simțit imediat că am de-a face cu un emisar al unchiului din Java. Îi întorsei spatele și cu aceeași mișcare îi trântii ușa în nas, lăsându-l să aștepte.

Am citit scrisoarea. Nu mă înșelasem: era de la unchiul Miti, care mă chema să vin numaidecât la Sinaia: murea de dorul meu - cumpărase mașina pe care o trimetea numai pentru mine, să mă plimbe în fiecare zi la Brașov și la Sibiu. Câteva rânduri adaose de mama îmi aminteau și mă rugau să nu lipsesc: a doua zi era aniversarea zilei de naștere a tatii. O sărbătoare intimă, dar de o gingașă și emoționantă solemnitate, ce se desfășura totdeauna numai între noi trei. Cu o lună înainte colindam librăriile, căutând cartea cea mai jinduită de el, care trebuia legată bibliofilic, cu cifrul lui așezat în anumit loc. Florile, schimbul de îmbrățișări, prăjiturile care-i plăcuseră lui în copilărie, sticla de vin rar, destupată cu pompă, din care gustam fiecare abia câte un deget, prefăcându-ne că ne place, de toate astea mă lipseam acum din pricina afurisitului de unchi, care se vârâse între noi și ne strica, cu banii și cu tirania lui, viața. Mă apucasem să scriu un refuz drastic. Era un chip de a mă răzbuna...

Dar din nou îmi căzu sub ochi rugămintea mamei și o listă de târguieli pe care să le aduc, în frunte cu tradiționala sticlă de vin. Și m-a înduioșat. Dar nu m-am dat bătut de tot. Am lăsat șoferul să aștepte. M-am urcat abia peste o oră. Moțăia la volan. L-am chemat și l-am luat de sus.

— Ține lista asta și banii, îi poruncii. Cumpără tot ce scrie aici și vino astă-seară la ora șapte.

— Am ordin să vă aduc imediat, cercă el să mă intimideze.

— La ora șapte. Și i-am trântit ușa-n nas.

M-am muncit să înnod firul. M-am căznit să cad iar în transă. A fost cu neputință să mai scriu: tiparul îmi scăpa printre degete.

Unchiul Miti găsise chip și de acolo, de departe, să mă sâcâie și să-mi alunge inspirația. Cuvânt să-mi fie și mai nesuferit.

Acum lipsit de protecția muzelor, începusem să simt apăsarea și mizeria Bucureștilor. Nu suferisem toată luna de căldură cât am suferit în după-amiaza aceea, așteptând șoferul. Îmi părea aproape rău că-l expediasem cu atâta ușurătate.

Mi-era teamă că ar putea să nu mai vie. Atins în susceptibilitatea lui de slugă de casă mare, ar fi putut să plece înapoi, spunând că eu am refuzat să merg. La gândul ăsta, broboanele de sudoare își dublau volumul și-mi curgeau cu gâdilituri mai ales pe spate, ca niște gângănii care mi-ar alerga pe piele.

În sfârșit, de la ora cinci mașina se înțepeni în stradă și așteptă supusă, fără larmă. Îmi luasem satisfacția și nu dădusem lecția în vânt. Mă gătii și pregătii încet, îmi umplui valiza cu hârtii, cărți și manuscrise. Și, nemaiavând ce face, mă învârteam încurcat prin bibliotecă, cercetând ce carte aș putea să duc tatii. Și din nou mă prinse paraponul pe unchiul din Java: nici măcar cu prilejul acestei atât de scumpe aniversări nu putusem scăpa de el. Mi-era ciudă pe tata și mama că nu s-au gândit să-l lase acolo și să vie ei amândoi pentru sărbătoarea noastră... Dar dacă e să fie și unchiul între noi, asta strică jocul convenției, gândeam. Și de vreme ce se admite un al patrulea, atunci pot și eu să mă prezint fără cartea de rigoare.

La ora șase am urcat în automobil, în loc de cine știe ce ediție rară, vreo câțiva pepeni uriași, la picioarele mele.

Șoferul, de data asta salutându-mă foarte respectuos, i-a primit cu entuziasm.

— Mare bine faceți, conașule, că ducem lipsă de pepeni la Sinaia.

Asta mi-l făcu simpatic. Îl întrebai despre mașină, cum a fost cumpărată.

— A luat-o chilipir domnul Mihail, răspunse el familiar.

Domnul Mihail era unchiul meu din Java. Și-mi dădu amănunte cum un jucător la ruletă se decavase și vânduse ieftin unchiului mașina cu șofer cu tot. Omul se pricepea să profite de aproapele său...

Până la Câmpina, cu tot geamul deschis, cu toată viteza nebună, credeam că plesnesc de căldură, închis ca într-o cloșcărie artificială. De la Comarnic, viața a început să iasă din leșinul de până atunci și văzduhul parcă să se încordeze. Sus la Orații, aerul s-a schimbat dintr-o dată: s-a făcut gustos ca niște bucate cărora le-ai pus mirodenii și sare. Muntele se închipuia de o parte și de alta nu de piatră, ci ca de răcoare condensată, o înaltă răcoare verde, crestată pe azurul cerului, prin care fulguiau luminile apusului.

Am găsit familia în parc, așteptându-mă, și am coborât la hotel, unde unchiul avea masa lui cu serviciul special. Eram obosit, posac și indispus. Mâncam în silă, ascultând distrat conversația, cu a cărei întreținere își cheltuia numai unchiul vorbele. Ca de altfel și banii pentru tot ce era de plată.

Ne-am ridicat devreme de la masă și am plecat la vilă, unde ne așteptau cafelele, bineînțeles preparate cu cafea veritabilă adusă de unchiul, care a găsit prilej să ne vorbească despre toate felurile cum se prepară cafeaua în lume, la pol, la tropice, la ecuator. Dar, decretă el, cea mai delicioasă e tot cea preparată ca la noi, așa-zisa turcească.

Îl ascultam și-l analizam a suta oară pe acest detestat unchi din Java. Culesese de pretutindeni și strânsese în el multe lucruri bune: puțină morgă englezească tăiată cu o undă de umor, multă dezinvoltură americănească, oarecare flegmă olandeză, ceva emfază spaniolă, un dram de perfidie, dar și de subtilitate asiatică, un fel de olla podrida, din care se respira mereu izul românesc, căruia mediul îi dădea ghes să iasă din ce în ce la iveală. Un fel de mitocănism, alcătuit din naivitate și dintr-un soi de lipsă de ipocrizie, așa cum ți-ai sufleca mânecile și ți-ai scuipa în palme - la figurat, bineînțeles - care trebuie să-i fi adus succese în multe împrejurări.

După ce s-a sfârșit cu cafeaua băută afară, pe terasă, s-a ajuns repede iar la mine și la viitorul meu. Adică al unchiului din Java, care, dorindu-mă pe mine alături de el, tot la sine se gândea. Ne-a spus din nou că ar fi putut să se ducă pentru aer la Simla, în Himalaia, unde se strânge toată protipendada anglo-indiană, sau în Elveția, ori în munții Scoției, dar preferase România numai pentru mine, să mă ia cu el.

I-am răspuns ritos, ca și până atunci, că nu-mi părăsesc părinții. Mama a ridicat, oftând, ochii către stelele ce pâlpâiau pe cer, tata i-a lăsat în jos surâzând, și din nou am întărit declarația că nu simt vocație pentru altă îndeletnicire decât cea literară.

— Adică poezia, făcu ironic unchiul.

— Poezia și toate celelalte, replicai.

— Dar astea nu sunt realitate, ridică el glasul. Sunt nori.

— Cum nu sunt realitate? mă îndârjii eu. Te rog ia-l și strânge-l în mână. Poți să spargi capul cuiva cu el, și-i întinsei volumul meu Stele negre, care, frumos legat, sta pe masă, adus de tata.

— Asta chemi tu realitate, se dezgustă unchiul.

— Sigur, și chiar după concepția d-tale: mi-a adus câteva sute de mii de lei venit.

Unchiul surâse lung, făcu ochii mici și răutăcioși după moda javaneză și ceru alt rând de cafele.

— Bine, zise el, recunosc: volumul tău e real la pipăit. Dar tot atât de departe de realitate cât e o fată javaneză.

— Și ce? O fată din Java, îndrăznii eu să spui, roșindu-mă, este mai puțin femeie? Nu are și ea de dat și de primit cu trupul și sufletul ei o dragoste?

De data asta unchiul se lăsă pe spatele fotoliului cu un hohot de râs zgomotos.

— Ei, ai mare haz. Pentru asta meriți să afli îndată câtă realitate reprezintă versurile tale. Și ceru îngăduință de la mama să-mi istorisească o întâmplare a lui, care crede că-mi va folosi și mie. Să nu se supere nimeni dacă povestea e puțin cam suvelcată, adaose sorbind ultima înghițitură de cafea.

Soseam întâia oară în Java, unde mă chemau treburi însemnate, puse mai dinainte la cale în marile metropole comerciale ale lumii. Nu eram un naiv. Crucea Sudului lucise de multe ori deasupra mea. Străbătusem de câteva ori de la un capăt la altul cele două Americi și căpătasem o experiență cât aș fi ocolit pământul pe jos. Singur New York-ul - acest microcosm - este în stare să-ți dea lecții de ce e lumea întreagă. Fiecare din mahalalele lui exotice valorează cât țara respectivă pe care o reprezintă. Cunoscusem acolo, ca și la San Francisco și pe toată coasta Pacificului, ca la ei acasă, pe negri, pe chinezi, pe japonezi și pe indonezii la care veneam acum și pe care-i manipulasem deja cu acea superioritate pe care ne-o dă pielea noastră albă și sufletul nostru negru.

Debarcam în Java ca biruitor, un fel de proconsul al cauciucului. Pusesem mâna pe cea mai mare întreprindere de cauciuc și gutapercă și, în subsidiar, mă infiltrasem peste tot în comerțul cu zahăr, piper și scorțișoară.

Trebuia acum să mă așez în carne și oase pe pământul și între oamenii pe care până atunci îi cârmuiam numai de departe, cu cifre și radiograme.

Enormitatea afacerilor mă silise să lichidez pe toate celelalte risipite în trei continente și să mă așez acolo.

Am debarcat dimineața în portul Bataviei, capitala Javei, care m-a primit cu o măreață sărbătoare de lumini pe cerul exotic, atârnând în el ca imense steaguri desfășurate, cu splendide benți, de la aurul lichid și topazul topit până la smaraldul care se amesteca lin cu safirele mării.

Subalternii obsecvioși, albi și metiși, cu o droaie de servitori galbeni, s-au urcat pe punte să mă salute și să-mi care bagajele. O mașină imperială m-a dus la hotel, pe o autostradă umbrită de copaci imenși, de pe care nu s-a ridicat un fir de praf. Patronul, directorul, întreg personalul mi-au ieșit înainte, să primească și să se ploconească în fața unui potentat al insulei fermecate. Mi se pregătise un apartament în latura de nord a clădirii.

— E mai ferit de căldură, îmi spuse, frecându-și mâinile, directorul.

Știam că e o minciună cu care sunt amăgiți toți călătorii, ca să li se stoarcă mai mulți bani. Căldura la ecuator e aceeași pretutindeni, în odăi, ca și în pivniță... Dar primii hatârul, cu un surâs de mulțumire, ca un suveran.

Cum eram odihnit, îmbăiat de pe vapor, am luat numai micul dejun și am poruncit ca imediat să plecăm la birourile administrației... Am străbătut orașul. Văzusem multe minuni; tropicele îmi erau familiare, dar Batavia, cu înfățișarea ei nu de oraș, ci de codru în care s-au rătăcit ici-colo case, vile și pavilioane, ca niște scufițe roșii din basme, m-a încântat.

Am călătorit prin inima orașului ca printr-o junglă cu tot soiul de copaci peste care domneau smochinii gigantici, sprijiniți fiecare în zeci de trunchiuri ca niște colonade... Palmieri de toate soiurile, cedri uriași, alternând cu boschete de flori senzaționale, de toate formele și culorile, te făceau necontenit să te crezi într-un parc fermecat, nu într-o cetate îmbâcsită de negoț și mărfuri.

Are să-ți placă mult, mi se adresă direct unchiul. Acolo natura n-a cedat un pas. Și chiar în oraș, cum slăbește o clipă mâna omului, o liană, un copac, o ferigă uriașă îi ia repede locul. Dacă nu ne-am apăra, lumea vegetală ne-ar înăbuși într-un singur sezon tropical.

Trebuie să vă spun că până la vremea amiezei ne-a plouat de vreo trei ori. Și tot de atâtea ori cerul s-a înseninat într-o splendoare de azur din ce în ce mai pur. O furtună izbucnită pe neașteptate în pădurile Javei este cel mai extraordinar concert simfonic, în care cerul, norii cu tobele lor, ploaia, copacii și coamele zbuciumate scot ca din mii de instrumente armonii și ecouri, pe care, ascultându-le, un poet poate scrie poeme nemuritoare. Și, spunând asta, unchiul îmi adresă un surâs perfid și, întorcându-și ochii languroși către mine, adaose: Știu că-ți place muzica și că urmărești simfonicele. Acolo te asigur că nu au să-ți lipsească, și încă din acelea colosale, cum numai natura știe să pregătească.

Dar, răpit de entuziasmul neistovit de atunci, m-am rătăcit iar în jungla magică a Bataviei, deși ar trebui să fiu blazat și sătul de ea, și m-am depărtat de scurta întâmplare pe care-mi propusesem să v-o spun și la care mă întorc.

După masa luată în grădina hotelului, alt imens parc exotic, directorul s-a apropiat discret și mi-a spus, întorcându-și pe dos ochii mieroși ca un codoș, că masa de seară se ia la ora nouă și că în odaia de culcare mă așteaptă în pat o fată javaneză, anume pentru mine pregătită.

Am tresărit fără voie... O fată javaneză? Diseară, în patul meu? N-o cerusem. Nici măcar nu avusesem gând pentru așa ceva. Dar dacă astfel e obiceiul... Și, până să protestez sau să refuz, un fior mă gâdilă de câteva ori în sus și în jos prin măduva spinării și mă opri să răspund.

Și unchiul își dezveli într-un rânjet sardonic dinții galbeni, privindu-ne pe rând cu ochii lui lucioși de bolnav de friguri. Mama se prefăcu că s-a înecat și tuși în mână. Tata, stânjenit, roși și pentru mine. Eu, furat cu adevărat de povestea tărâmurilor de vis, am ascultat, cu naivitate, înainte.

— Am plecat apoi, urmă unchiul, cu mașina în vechiul oraș olandez, fosta capitală a Javei, la câțiva kilometri depărtare, unde aveam magaziile și antrepozitele de mărfuri, și spre seară ne-am întors în Noua Batavie. Mărturisesc, fără să vreau, mintea nu mi-a fost tot timpul decât la fata din odaia mea de culcare. Mă întrebam cum are să fie? Micuță, gingașă și galbenă ca o indoneză...? M-ar fi supărat dinții lăcuiți cu negru. Îi doream albi. Sau are să fie o creolă splendidă, amestec de sânge spaniol cu olandez și malaez, care dă câteodată exemplare unice, cu o carne admirabilă, arzuie și insațiabilă, în care perfidiile și voluptățile se topesc cum se împreună petalele orhideelor ca să zămislească o formă monstruos de frumoasă?

Și deodată mă pălea frica tainică; dar dacă o fi cine știe ce stârpiciune? O urâțenie? Nu, nu, îmi spuneam tot eu. Nu îndrăznește directorul să mă păcălească tocmai pe mine.

Până la masa de seară am colindat pe jos câteva alei... Era încă lumină întârziată, cu bogăție de nuanțe, care se răsfrângeau pe lumea întreagă. Femei de tot soiul și de toate condițiile treceau agale. Unele aproape goale, cu sânii dezveliți, cu formele pline și unduioase, cu trupul numai ademeniri și viclenii. Mă supărau din când în când acele saronguri de rogojină, un fel de jupoane de paie împletite, fuste rigide de rafie în care femeile se vâră de la brâu în jos. Îmi venea să sfâșii coviltirele astea, sulurile astea de rogoz în care tăinuiau tot ce aveau mai prețios.

Comparam în gând fiecare femeie pe care o întâlneam cu acea misterioasă fată javaneză care mă aștepta ca o mireasă în patul meu de la hotel. Dar să vă scutesc de toate gândurile și nerăbdările mele.

După masă m-am urcat în odaia mea. Urcat e o vorbă. Acolo clădirile nu sunt decât cu parter, din pricina deselor cutremure. Un boy malaez mă conducea și mi-a deschis ușa, apoi s-a retras repede.

Am pătruns emoționat, cu bătăi de inimă și inundat de sudoare. Eram chiar încurcat... eu, omul hârșit de trei continente. Îmi explicam de altfel eu însumi starea. Tot timpul pe vapor fusesem cuminte, model de continență, aproape ascetică.

Mi-am compus o figură cu o expresie binevoitoare și oarecum nepăsătoare și, înaintând în mijlocul odăii, mi-am aruncat ochii întâi de jur împrejur, pe fotolii, jos pe covoare... nimic. Am trecut în camera de toaletă, am cercetat baia. Fata javaneză nu era nici acolo. Mi-am adus aminte atunci de vorbele directorului, care-mi spusese că fata mă așteaptă în pat. Sigur că așa era obiceiul și astfel cere decența javaneză. Cât sunt de mici și delicate aceste creaturi exotice, s-ar putea prea bine să se fi vârât sub cearșaf și să fi adormit acolo. M-am apropiat tiptil și am ridicat învelișul. Iarăși nimic. Patul gol.

O zvâcnire, un protest al întregii mele cărni, creier, inimă, măduvă, toate la un loc, mă făcură să-mi dau seama de câtă însemnătate pusesem în această simplă aventură. Tremuram tot, un tremur nervos, nestăpânit. Și o furie de proporții dincolo de neînsemnatul incident mă aprinse. Își bătuse directorul joc de mine. Asta numai o clipă, căci imediat mă fulgeră un gând: dar dacă fata, plictisită de așteptare, sau poate speriată de prima ei aventură, o fi fugit acasă? Codoșul mi-o recomandase ca nouă, proaspătă și pregătită înadins pentru mine. Deci încă neștiutoare și spăimântată de ceea ce își închipuia că o așteaptă. Și un regret, amestecat cu remușcări, îmi aduse în gând o fetiță plânsă și despletită, de care m-aș fi lipsit bucuros.

Dar numaidecât evocai iarăși una din acele splendide femei, învoalte ca o fructă tropicală gata să se despice, din care întâlnisem atâtea în oraș. Și mă hotărâi. Sunai. Malaezul cu chipul de tărtăcuță intră. Cercai în tot felul să-l fac să înțeleagă întrebările mele despre fata javaneză, dacă a fost, unde e acum, de ce a plecat... N-a fost cu putință să mă înțeleg cu el.

Am coborât atunci eu însumi jos și am chemat pe director, căruia, sub cuvânt că-i cer alte deslușiri, i-am spus foarte detașat, așa, în treacăt, că n-am găsit în cameră fata javaneză de care-mi pomenise.

— A, cum se poate? se miră el. E acolo, vă rog, chiar eu am dus-o.

— Atunci a plecat, făcui eu cu simplitate.

Directorul mă privi uimit.

— Cum să plece? Nu se poate! Căutați-o vă rog bine, este în pat.

— Am căutat-o și în pat. Nu e, replicai.

— Atunci merg eu cu dumneavoastră.

În acest timp mă liniștisem. Siguranța cu care vorbea directorul, încredințarea că nu e mistificare îmi aduseră cumpătul.

Intrarăm în cameră. Însoțitorul merse îngrijat drept la pat și dădu cearșaful de olandă la o parte.

— Iat-o, domnule! E la locul ei și vă așteaptă.

Și, întorcându-se satisfăcut, îmi arătă pusă lângă perete o pernă lungă, un soi de sul zvelt și mlădios, îmbrăcat în pânză albă, care se odihnea în patul meu. Am rămas o clipă zăpăcit...

— E chiar cea pregătită pentru dumneavoastră, nouă și din material cu totul proaspăt. Nu a mai folosit-o nimeni, cum se practică în alte hotele.

Într-un fulger de intuiție, înțelesei totul și frânai tumultul din mine.

— A! nu ridicasem cearșaful, mă scuzai eu și îi mulțumii surâzător.

El ieși urându-mi noapte bună.

Mă dumerisem deplin și râsei singur de mine. Fata javaneză nu era, cum crezusem, o fată. Era perna, sulul cu care oamenii din Java dorm noaptea în brațe și pe care l-au botezat fata javaneză! Din pricina căldurilor tropicale și a sudorilor care te inundă, dacă ai sta toată noaptea cu coapsele lipite una de alta și cu brațele lângă trup, pielea ți se opărește și se rănește. Când se adaugă complicații, se ajunge la putrezirea cărnurilor atacate de secrețiile acre și fierbinți ale sudorilor. Ca să te aperi de aceste neplăceri, iei în brațe și-ți încolăcești coapsele în jurul acestui sul, lung cât corpul, făcut din ierburi uscate, care te desparte astfel de tine însuți. El suge și-n el trec toate zemurile impure pe care ți le stoarce căldura în tot timpul somnului.

Și, în loc de dorita fată din Java în carne și oase, am dormit în brațe cu perna care-i purta numele.

Așa faci și tu acum... Strângi în brațe și chemi realitate ceea ce în fapt nu e decât o fată din Java confecționată din vorbe: poezia.

Concluzia brutală și directă ca o lovitură strică pentru mine tot farmecul povestirii care mă furase până atunci. Unchiul băgă de seamă, dar, tiranic și lipsit de tact, insistă mai departe cu morala fabulei.

— Am folosit și eu fata din Java, dar cu bună-știință că e un simulacru și că realitatea este alta. Ba i-am adus tot soiul de îmbunătățiri inventate de mine.

Am plăsmuit-o din alge marine, cu miros răcoros de ape. I-am lăsat miezul gol și în el am ascuns un ventilator electric. Dar știam că strâng în brațe tot o păpușă, o iluzie pentru care nu părăsesc celelalte femei.

Așa și tu, oricât vei inventa ritmuri noi, sau că vei trece la romanul compact, tot numai cu fata din Java ai de-a face, s-o știi.

Nu tăgăduiesc, uneori, când ți se urăște cu realitatea, când te saturi de carne adevărată, te poți odihni câteva nopți cu perna poeziei între coapse. Dar așa, toată viața, cum visezi tu!...

Sinaia răsufla sălbateca răcoare din toți plămânii ei de codri întunecați. Și ne poftea la culcare.

A fost un deliciu să mă pot înveli și să dorm în pătura înfățată. Dar toată noaptea m-a obsedat fata javaneză. M-am visat numai cu ea în brațe, când în chipul volumului meu Stele negre, alungit ca un sul îmbrăcat în piele galbenă, când preschimbată într-o luxuriantă femeie tropicală, din carnea căreia ieșeau paie și alge care mă înțepau. Și m-am deșteptat mai obosit și mai indispus decât mă culcasem.

A doua zi am părăsit vila și am fugit cu primul tren la București, în subsolul plin cu versuri și coji de pepeni verzi.