GOSPODĂRIE
ÎMI PLACE SĂ VORBESC cu moșu-meu, un bătrân voinic la trup și isteț la minte, deși nu prea ne potrivim la păreri.
— Și… zi așa, nepoate, după voi ăștia firoscoșii de acum, boalele nu mai sunt de la Dumnezeu…
— Dar n-au fost de la Dumnezeu niciodată, moșule, ci totdeauna au venit din nepază, din necurățenie, din fel de fel de năravuri rele cu care ne stricăm sănătatea, ca băutura, tutunul…
— Ba parcă spuneai odată de niște lighioi, nu știu cum le zice…
— E adevărat, moșule: boalele molipsitoare sunt pricinuite de niște viermuși nezăriți cu ochiul omului și cari se iau de la bolnav la cel sănătos; știi, că ai apucat destulă ciumă și holeră în țară.
— Bată-le să le bată de spurcăciuni, zice moșul zâmbind cu șiretenie; dar de unde le-ați mai scos dacă nu se văd cu ochii?
— Apoi se văd cu ochian, moșule, care mărește lucrurile…
— Aha, ochian de alea care arată pete în soare și muște în lună…
— Degeaba râzi, moșule, întâi să pui ochii să vezi ce arată și pe urmă să vorbești.
— N-aș pune ochii să-mi plătești! Că ochii mei, cât sunt acuma de bătrân, dar nu-i dau pe toate ochianele voastre!
— Să fii sănătos, moșule, nici nu-i nevoie, că sunt ei destui care se uită, spre folosul tuturor, răspunzei eu cam oțărât.
— Ba fără glumă, o drege moșul, cum poți să vezi, măcar cu ochianul, un lucru care nu este? Când nu este nici o lighioaie pe care s-o văz eu cu ochii că dă boala, ce-o să mărească ochianul?
Eu rămâi pe gânduri, iar moșul râde pe sub mustăți că m-a înfundat.
— Bine, zic eu, moșule, hai să intrăm în casă să-ți arăt ceva.
Bătrânul se ia după mine, pufuind din lulea; intrăm amândoi în odaia dinspre miazăzi, unde bate soarele.
Trag jos perdelele și fac umbră, apoi întreb pe moșu:
— Vezi ceva, moșule, în văzduh?
— Nimic, nepoate…
— Dar acum? și dau la o parte un colț de perdea cât să pătrundă o rază de soare. Uite-te bine, îi zic, în raza de soare nu-i nimic?
Și în același timp bat cu piciorul în podele, să se înalțe pulberea. Mii și mii de firișoare, nevăzute până atunci, roiesc în cuprinsul razei de soare mișunând ca niște vietăți.
— Nu văz nimic, zice moșul iar.
— Cum, nu vezi asta?
Și-i mai scutur o carte.
— Apoi, asta e colb, amestecat cu fum din luleaua mea.
— Ce-o fi, ce n-o fi, e vorba că îl mai vezi în altă parte decât în bătaia razei de soare?
— E drept că nu-l mai văz.
— Vrea să zică, iată un lucru nevăzut de ochi cum este firișorul de praf, dar care când străbate în raza de soare ajunge dintr-odată să fie văzut. Tot așa și cu viermușii boalelor.
— Ce mă tot prostești tu pe mine, se supără moșul. Ăsta e colb și fum. Dar viermușii e altceva, că nu-i cunosc și nu i-am văzut niciodată.
— Ba e același lucru, răspund eu.
— Mă nepoate, zice moșul, ieșind pe ușă: ce-mi spui tu cam își aduce cu ghicitoarea, într-un vârf de plop un iepure șchiop, treiera la bob… paiele cădeau, boabele s-atârnau… Dacă ai altceva de spus, bine, dacă nu, lasă-mă în pace, că mi-e lehamite de atâta colb și vorbă!
Dar eu ies după el și nu-l slăbesc, că știu că e aproape să-l rămâi, când începe moșul s-o ia acasă.
— De ce fugi? Rogu-te, ce se întâmplă când arunc o bucată de zahăr într-un pahar de apă? Mai se vede zahărul?
Moșul vrând-nevrând trebuie să-mi răspunză: „Nu se mai vede, că se topește”.
— Și fiindcă nu se mai vede, fiindcă se topește, înseamnă că zahărul nu mai este acolo, în paharul cu apă?
— Ba este, dar s-a topit.
— Apoi topirea nu este decât desfacerea zahărului în mii și mii de firișoare, așa de mici încât sunt nevăzute, împrăștiindu-se în apa din pahar. Dacă iau o picătură din această apă și o pun la ochian, am să văd firișoarele de zahăr cum văd viermușii în sângele ori scuipatul bolnavilor, unde nu-i puteam zări cu ochii…
…Dar moșul nu mai m-ascultă, ci se îndreaptă spre fundul grădinei, pufuind necăjit din lulea și mormăind cum are obicei când vrea s-o sfârșească: păcat de banii ce i-a cheltuit bietul tat-tu cu tine!...