GUJĂLIE
LA MARGINEA SATULUI, dincolo de poarta țării, ședea Kiva țiganca, într-o cocioabă ce se ferea parcă, rușinoasă, de la drumul mare, dar nu avea unde să se ascunză în bătătura goală, vraișe și fără pic de gard. Delături putrezea de-a-n-picioarele o altă coșmelie, cu pereții sparți și dezgrădiniți, unde odinioară, când trăia țiganul, făurea potcoave pentru vitele drumeților. Acolo, altădată răgeau boi răsturnați jos la pământ și ferecați între patru pari, cu câțiva rumâni trântiți peste ei și apăsând din răsputeri, pe când meșterul curăța de zor cu razul, împrăștiind cât colo așchii de unghie tare ca fierul.
Asta era de mult... Potcovarul s-a prăpădit într-o iarnă, răpus de un junghiu - căpătat la o beție, când a căzut și a adormit în zăpadă, la câțiva pași departe de casă. Kiva a rămas cu o puiță de copii răi și sfrijiți, dar pacostea cea mare era Gujălie...
Nu știu cum l-o fi chemat pe numele cel bun, lumea însă așa îi zicea. Era feciorul cel mare al țiganilor, dar mă-sa îl făcuse moale și de mâini și de picioare, cu capul bănănăind în toate părțile pe un gât subțire și adus ca un gât de vioară...
La început nu s-a băgat de seamă beteșugul copilului: îl purta mă-sa de colo până colo în brațe, lipit cu gura de pieptul gol, ca o lipitoare... Dar, de la o vreme, când a venit altul la rând și el trebuia să se zburătorească și să se hrănească singur, s-a văzut că nu poate mișca nici mâinile, nici picioarele și că limba îi era legată. Scotea numai niște grohăieli și bâlbâiri scurte, ori niște orăcăieli ascuțite ca de sălbăticiune. Numai gura nu-i sta ziua întreagă: ar fi mâncat oricât și orice i-ar fi dat, înghițind lacom și nemestecat ca un hultan flămând, de unde și porecla de Gujălie...
Cât a fost mic, mă-sa a mai avut nițică milă de el. Se abătea de la treburi să-i mai arunce o îmbucătură în gură, ori să-l schimbe și să-l curețe. Și el, din albia unde încremenise, nu avea ochi decât pentru ea... Mai târziu, odată cu grijile și cârcotele vieții, țiganca s-a înstreinat de poradița blestemată, a urât-o și a scârbit-o de n-o mai putea suferi.
Și de-atunci viața lui Gujălie, care de când a fost el nu a umblat pe picioare și nici măcar nu s-a târât, s-a trecut cam așa: toată vara, trântit pe jos pe prispă goală și oropsit acolo; toată iarna, azvârlit pe laița proptită cu un căpătâi de soba rece, în odăița întunecată a cocioabei - unde îl încuia mă-sa cu lacătul pe dinafară. Pe la Sfântu Gheorghe îl lua țiganca în brațe blestemându-l de foc și îl târa afară, în colțul dinspre răsărit al prispei. Îl curăța acum pentru toată vara, îl schimba, îi mătura împrejur și-l lăsa. Acolo zăcea nemișcat până toamna târziu... Dimineața, vădana îi îndesa în grabă câțiva dumicați de mămăligă în gură, îi turna pe gât o cană de apă și apoi pleca după nevoile ei în sat. La prânz, trebuia să vie numai pentru el acasă, să-i dea să mănânce, că țigănușii ceilalți nu vedeau de el. Acolo pe prispă îl ardea soarele, acolo îl bătea ploaia, acolo îl cuprindeau umbrele serii și-l acoperea noaptea. Bietul slăbănog rămânea singur, pradă celor câteva găini ce râcâiau după mâncare prin curte. Blenzile, îndrăznețe, fâlfâiau de câteva ori din aripi, își făceau vânt, se azvârleau pe el și începeau să-l ciugulească cu grijă de fărâmiturile căzute. Apoi îl căutau cu de-amănuntul de pureci și de alte gângănii, scormonindu-l toată ziua ca pe un maldăr de gunoi, că nu avea cine să le hușuie... Doar o javră de câine ce se adăpostea lângă el, încârligându-și trupul, ciucur de rapăn, în coastele bolovanului, mai mârâia și se repezea după afurisitul de cocoș, când îi strica tihna. De cele mai multe ori, mă-sa îl uita și de prânz, și de nămiezi, și tocmai seara, când se întorcea trudită, îi vâra în gură câțiva cocoloși de mămăligă căpătată, blestemându-l iarăși... La Vinerea mare îl lua din nou țiganca, îl curăța și-l premenea pentru iarnă, și-l târa de subțiori în cocioabă, unde se așternea pe zăcut toată iarna. Înăuntru nu se vedea nimic decât dacă se deschidea ușa mare de părete, altfel lumina nu izbutea să străbată prin ochiul de fereastră numai cât un pod de palmă, cu țiplă în el...
Afară mai mergea cum mai mergea. Chiar tovărășia păsărilor din curte, a câinelui răpănos și a purecilor era, la urma urmei, o alinare pentru slăbănog. Soarele din slavă nu căta că e urât ca o arătare și bubos, ci-l dezmierda și-l mângâia, toropindu-l dulce, iar ochii lui șașii urmăreau norii albi ce călătoreau leneși, slobozi pe cer. Vara se supăra de ploaia care gonea din curte toate lighioile sus pe prispă, sub streașină, de tăbărau cu mic cu mare glajvără pe el. Toamna se bucura fără să știe de frunzele galbene aduse de vânturi jucăușe, în văzduh ori pe bătătură. Câteodată chiar, un copil din megieși ori o femeie milostivă trecând la fântână se îndura să-i aducă o bărdacă de apă rece, ori să-i dea o îmbucătură. Dar iarna intra în casă ca într-un mormânt. Aproape o jumătate de an o petrecea singur și părăsit în întuneric și frig. Când ceilalți plecau de acasă, îl încuiau pe dinafară; doar purecii îi lăsau sub pat, de frică să nu-i fure cineva. Și rămânea așa, cu ochii sticliți în tavanul coșcovit, șăzând oropsit și părăsit, cu dorul de câinele ce scheuna afară și care l-ar fi încălzit de i s-ar fi urcat colac pe pieptul dezvelit. Noaptea, târziu, când venea Kiva, îl boscorodea iar cu necaz, îi îndesa dumicați pe gât, îi vărsa o boalcă de apă rece de-i înghețau dinții și se culca adormind butuc lângă el...
Așa viața ducea Gujălie.
Trecuseră ani mulți pe lângă el, de care el nu știa nimic, căci mintea lui nu se deschidea la socotelile vremii și ale lumii. Frații și surorile muriseră ori se răzniseră departe, în lume. Kivuleasa îmbătrânise și abia mai da câte o roată prin vecini după mâncare; coșmelia se dărăpănase de tot. Dar Gujălie era același, mic ca un copil, cu fața cât un pumn, boțită și schimonosită, cu părul rar și lipsă pe alocuri, cu pleoapele pe jumătate căzute peste ochii înfundați, cu gura largă și strâmbă, dusă până la urechi, cu mâinile și trupul numai răni și necurățenie și parcă mai lacom și mai flămând decât oricând. De atâta zăcere îi trecuse os prin os, șoldurile erau o carne vie, dar sufletul tot nu se îndura să se despartă de el, parc-ar fi fost prins în cătușe. Și cine știe cât ar mai fi dus-o așa, dacă nu se îndura Cel de Sus să-i poarte de grijă, tocmai când orice ajutor omenesc îl părăsise...
Pe vremea războiului, când năvala dușmană spărsese hotarele și pătrundea tot mai adânc în inima țării, satul lui Gujălie era în drumul scurgerii de oștiri. Nemții urmăreau de aproape pe ai noștri și curând ghiulele lor se încrucișară cu ale noastre, deasupra satului, părăsit de cei din urmă apărători... O zi întreagă s-au bătut pe marginile lui. Câteva case ardeau. Bieții oameni fugiseră înspăimântați în toate părțile. Jandarmii umblau forfotă, ridicau pe cei tineri și vitele se mânau ca turmele din urmă. Pretutindeni numai jale, jaf și ruină. Kiva își luase lumea-n cap, lăsând pe Gujălie în cocioabă, încuiat... Cu lacătul pe afară... Atunci a venit o ghiulea, cea mai de pe urmă, parcă de Dumnezeu trimisă, și drept în casa Kivei a căzut, ridicând-o de la pământ... și a făcut-o puzderii, cu lavița unde zăcea Gujălie cu tot!...