În mijlocul lupilor

ÎN MIJLOCUL LUPILOR

SE VORBEA DESPRE VÂNATUL MARE și vânătorile majore din ce în ce mai părăsite la noi, deși munții sunt încă plini de urși uriași, cerbi falnici, misterioși țapi negri și mistreți primejdioși, dacă nu de lincși și jderi.

— Doar bourul lipsește din vechea faună cinegetică a țării. Și e păcat, adause gazda, că nu l-am prăsit din nou, așa cum au făcut alte state.

— Eu o spun de mult, îl întări altul. Suntem încă un colț al lumii unde pătimașii ar putea găsi mult mai ușor emoțiile tari și peripețiile vânătorilor grele, fără să mai fie nevoie să alerge până-n Africa și India.

Și conversația se învălmășea în jurul decadenței acestei activități vitale și primordiale, vânătoarea, cu care omul vine din fundul mileniilor de piatră, când a fost silit să dea singur lupta inegală cu ursul cavernelor și leul băștinaș. Dar mai ales cu elanul, cerbul impetuos al erelor primitive, mai primejdios decât toate fiarele la un loc.

Cineva întrebă despre elan... Gazda aduse numaidecât albume cu reproduceri după desenele găsite în peșteri, înfățișând minunate scene de vânătoare primitivă și cărți despre rolul și însemnătatea vânătoarei în preistorie. Stam toți plecați pe ele și începeam să înțelegem că lupta cu sălbăticiuni mult mai puternice decât noi ne-a silit, ca să le biruim, să ne preschimbăm în oameni.

Gazda ne lămurea cum pentru mâncare omul găsea destulă pradă mai slabă decât el, precum și toate roadele pământului. Dar împotriva leului, care năvălea peste el în cavernă, și a ursului, cu care intra în concurență pentru adăpost, ori a mamutului, care-l strivea, vânătoarea trebuia să se transforme în artă supremă, știință și magie totodată, tehnică și cultură, sacrificiu și încordare de energii, cu simulacre și ritualuri magice, desfășurate pe ariile altarelor, așa cum arată toate scenele zugrăvite în peșterile preistorice. Sau cum se mai practică la sălbaticii de azi.

— Ecouri de atunci, urmă el, mai răsună ici-colo în practicile magice și eresurile vânătorilor de la țară: glonțul descântat, unsorile vrăjite, talismanele, zile faste și nefaste, precum și alte rânduieli ale vânatului, mergând până la purificare. Adevăratul vânător nu fumează tutun și se ține de la rachiu, măcar cât umblă la vânătoare.

Dar cine se mai gândește, oftă el, să mai adune pulberea acestei sfărâmate culturi în care se întrupa odinioară esența idealului omenesc...

Și gândurile noastre, înfiorate, se întorceau înapoi pe pârtiile deschise de oamenii paleoliticului, la cavernele cu oase de urși și lei prohodite de magii clanului în incantații și vrăji.

După o mică tăcere, un magistrat, lăsând cartea din mână, ceru îngăduința să ne spuie o întâmplare de-a lui, căreia de-abia acum îi găsește rostul și îi înțelege legăturile.

— Eram, începu el, judecător de pace al unui ocol rural, într-un ținut deluros, acoperit cu păduri feciorelnice, la poalele munților. Ape furioase sfâșiaseră odinioară pământul și râpi imense cu straturi culcate de humă vânătă, vărgată cu gresie albă, dau o impresie de arhaism și primitivitate tulburătoare. Nicăieri n-am mai văzut cer sfâșiat de apusuri mai adânci și mai misterioase, prin care se scurgea, galben, peste meleaguri încremenite în vechime, parcă sângele melancolic al unor ere de mult încheiate în restul lumii... Nu m-aș mira dacă găurile negre ce se deschideau în pereții malurilor nu erau guri de peșteri, pline de osemintele trecutului, ca cele din albumul ce răsfoirăm. Ținutul sta încă bogat în vânat, mai ales lupi și vulpi, chiar jderi și râși, dar nu mă interesa vânătoarea. Pe atunci nu mă gândeam decât la cariera mea, cum să înaintez și să scap mai repede de acolo.

Începusem totuși să adun rudimente de drept popular și frânturi de obiceiul pământului, pentru un studiu pus la cale să-mi ție de urât.

Mă uimeau nu atât temenelele și frica cu care mă priveau oamenii. Cu astea ne întâmpinau pe toți câți făceam parte din administrație, și erau îndreptățite. Mânuiam și eu pedepsele. Mă impresiona altceva: un fel de evlavie, o venerație de altă esență cu care eram întâmpinat și de care colegii mei, medicul plaiului și subprefectul, nu se învredniceau. Mi-am lămurit însă curând. Eu eram un mag. Judecătorul era pus mai presus decât ceilalți, învestit cu puteri spirituale. Eu nu băteam, ca jandarmul sau ca pretorul. Nici nu smulgeam copiii bolnavi din brațele mamelor, ca medicul să-i trimit la spital. Eu aveam putere, ca judecător, cu un singur rând de buchi scrise, să leg și să dezleg tot ce puneau la cale ceilalți, amenzi, contravenții, procese. Și cu o iscălitură de-a mea puteam să spăl pe învinuit de toate păcatele pentru care era târât înaintea mea. Cum nu putea face popa, cu care satul, de altfel, avea cârcote și judecăți.

Într-o zi am achitat un țăran învinuit că vânase fără permis de vânătoare, în sezon oprit și, pe deasupra, vânat interzis: o căprioară. Jandarmul îl prinsese tocmai când o jupuia.

Omul se apăra că n-o ucisese cu arma, nici n-o prinsese în cursă. Ci o scosese din gura unor lupi care o încolțiseră. În adevăr, la cercetare nu s-au găsit găuri de gloanțe, ci numai urmele colților adânc înfipți în gâtul prăzii și alte mușcături ale fiarelor.

Dar satul s-a arătat foarte nemulțumit de judecata mea. Câțiva, pe care mi-i apropiasem, au îndrăznit să mi-o spuie. Omul mă înșelase. El vânase și trebuia pedepsit. Că nu s-au găsit urmele gloanțelor nu era nici o dovadă.

— Cum așa? i-am întrebat. Ați văzut doar toți grumazul căprioarei sfârtecat de colții lupilor.

— Da, dar lupii au lucrat pe socoteala lui. El i-a pus.

— Cum să-i puie? mă mirai. Ce, lupii au ajuns pe la noi câini de vânătoare.

— Așa e, cum spuneți dumneavoastră, întăriră ei. Fiarele stau în slujba lui, năimite. Aleargă și ucid vânatul din poruncă. Ba încă i-l aduc și la picioare. Altminteri cum l-ar putea el scoate din gura haitei, dacă nu cu bunăvoia. Că altfel l-ar face fâșii și pe el.

În adevăr, la proces eu nu mă gândisem să întreb pe împricinat cum silise pe lupi să-i lase prada.

Am aflat cu acest prilej că omul meu era un mare vrăjitor de lupi, pe care îi supunea și-i folosea cu farmecele și magia lui, ca un stăpân.

I se spunea Luparul și era privit ca o urâciune a lumii. Asta m-a făcut curios și m-a îndemnat să-l cercetez. Îmi putea fi prețios pentru îmbogățirea culegerii mele de datini populare și ca tip uman, ieșit din comun.

Trăia, ca un paria, afară din sat, pe coclauri, într-un fel de jumătate bojdeucă, jumătate peșteră scobită într-un mal argilos și sterp. N-avea nevastă, n-avea copil... nimic. Era singur ca un sihastru. Lumea spunea că în preajma lui nu suferea să viețuiască nici un dobitoc domestic, din cele ce se găsesc în gospodăriile oamenilor. Vitele și-ar lua lumea în cap, spăimântate la vederea lui, și câinii ar fugi de el urlând.

În adevăr, nu m-a întâmpinat nici o vietate când am pătruns în bătătura lui... Sărăcie, mi-am zis, nu-i altceva. Doar câteva găini râcâiau în nisip. L-am strigat. Abia a ieșit. Când m-a cunoscut s-a bucurat. Era un bătrân verde, uscat, înalt și ciolănos, posomorât, dar cu o privire arzătoare, părul des căzut pe frunte și mâinile lățite, cu degete rășchirate ca niște labe. Chipul măsliniu și prelung, spânatic, abia țărcuit pe sub fălci de o zgardă de barbă rară și țepoasă, avea ceva tainic, trist și totodată vehement în el.

Și am priceput de ce era spaima și hula satului, pentru ce toți îl urau și-l huiduiau. După înfățișare se arăta ca un anormal. Un tip lombrozian. Umbla vorba că din trupul lui se răsfiră un iz sălbatic și nimeni nu-i poate suferi nici mirosul, nici privirile. Cercai să-mi dau seama ce e adevărat din toate ponoasele cu care-l încarcă lumea, care-l învinuia de multe rele și nelegiuiri, dar mai ales că trimite lupii înadins să facă stricăciuni în vitele gospodarilor. Ba uneori se preface el însuși în lup și iese înaintea oamenilor să-i sfâșie.

Luparul m-a privit stângaci, dar cuviincios, fără mari plecăciuni, cu o demnitate și o stăpânire de sine care m-au impresionat. M-am dat aproape de el. Se simțea în adevăr un miros tare. Nu știu dacă ați jupuit careva din dumneavoastră un șarpe? Ei bine, avea ca un iz arsenical, un miros usturat. Dar cred că asta venea de la o bundă de blană cu care era îmbrăcat și de la brâul tot de blană ce-i strângea mijlocul subțire de flăcău.

M-a poftit în spelunca lui. Pe vatră ardea focul și fierbea o oală cu niște buruieni. Lavița era așijderea acoperită cu blăni și piei de fiară. Și pretutindeni blăni; de urși, de lupi, de căprioară.

L-am întrebat cu ce le-a vânat? Mi-a răspuns că toate sunt vechi. Cea mai mare parte de la taică-său și moșu-său, altele de când umbla și el, odinioară, ca toți vânătorii, cu pușca. Dar de când a îmbătrânit și nu mai poate ochi, s-a lăsat de vânat. Prinde din când în când în laț și la capcană câte o vulpe nărăvită la orătănii sau scoate și mai arareori de la lupi, cu ciomagul, câte o pradă, cum s-a întâmplat cu căprioara pentru care fusese târât de dușmani la judecată. Dar trăiește tot mai greu, pe cât îmbătrânește. Și tot mai slăbănogit, așteaptă să-l sfâșie într-o zi fiarele și pe el.

M-am folosit de vorbirea lui despre fiare și-am mărturisit fățiș că mă interesează mult legăturile lui cu sălbăticiunile, mai ales cu lupii. Pentru asta venisem. Omul m-a privit fără să clipească și a tăcut. L-am încredințat că vin din mare prietenie pentru el, nicidecum să-l spionez sau să-l ispitesc. Că mă îndeletnicesc și eu cu un soi de farmece și descântece, cu care chem duhurile - făceam în adevăr spiritism... și l-am rugat să-mi destăinuie și mie din știința și puterile lui. S-a apărat că nu-i adevărată hula lumii, că nu știa și nu poate nimic mai deosebit decât ceilalți oameni. Dar că se pricepe să vorbească și să se înțeleagă cu lupii în limba lor.

— Cunoști graiul lupilor? întrebai.

— Da, domnule. L-am deprins de mic copil.

— Cum și de la cine?

— Întâi de la moșu-meu și de la tata, că îl știau și ei.

— Îl știau și ei?

— Da... Moșu-meu și tata erau pădurari vechi. Trăiau în miezul codrilor și creșteau pe lângă ei lupi, pe care îi prindeau de puiendri. Eu m-am născut și am crescut între căței de lup, cu care mâncam alături, cu care mă jucam și mă băteam în parte până veneau ai mei noaptea târziu de prin pustietăți. Uite și acum zgaibele lăsate de colții și ghearele lor.

Și-și desfăcu brațele, niște cotoloane păroase, numai din vine, gâlci și noduri.

— Și maică-ta? îl întrebai.

— N-am avut mamă, răspunse el scurt.

— Dar nevasta?

— Nevastă-mea e o tufă scorburoasă din pădure...

Am văzut că pe latura asta unde puneam degetul durea... Schimbai vorba.

— Și la ce foloseau alor dumitale lupii?

— Le ținea de urât, răspunse cu zâmbet amar omul.

— Numai atât?

— Ba le mai apăra bârlogul de oameni și sălbăticiuni.

Urmai să-l privesc întrebător.

— Și uneori îi ajutau la vânat, întregi omul răspunsul la ancheta mea.

— Dar, urmă el, îndată ce creșteau mari și li se făcea de dragoste, rupeau lanțurile și fugeau înapoi în pădure, lepădându-se de prieteșugul nostru și de traiul bun.

— Vra să zică, vă erau ca un fel de câini?

— Tot sălbăticiuni, domnule. Nu se afla chip să-i domesticești de-a binelea. Tata era numai semne și răni pe mâini și pe pulpe de mușcăturile lor. Trebuia întâi să-i îmbuibi de carne ca să te apropii de ei, să-i mângâi și să le scoți prada din fălci.

Din destăinuire în destăinuire, Luparul ajunse să-mi făgăduiască să mă ia cu el într-o noapte potrivită și să-mi arate meșteșugul lui la lupi.

A ales noaptea Sfântului Andrei, când lupii își primesc pentru tot anul merticul lor de prăzi. Fiecăruia i se sortește anume om, anume femeie ori copil, pe care are voie să-l mănânce. Atât! De vite și de alte prăzi nu li se ține socoteală. Au îngăduință oricâte, numai în ceea ce privește omul, lupul trebuie să se mulțumească cu ceea ce i s-a dat tain. Era - și-mi notai pentru studiul meu - un fel de drept, o frântură din vechea pravilă a vânătorii primitive. L-am descusut și despre alte superstiții și eresuri: mi-a răspuns deschis și inteligent.

Și omul huiduit și hulit care sta în fața mea îmi inspira nu atât milă pentru singurătatea și părăsirea în care fusese alungat de societatea cu care nu se împăca, cât un intens interes pentru dârzenia lui în lupta vieții și forța cu care biruise până atunci lumea dușmănoasă, oamenii care pentru el erau adevărate fiare.

La plecare a vrut să mă încarce cu o căciulă de ouă proaspete. Le-am refuzat. A scos repede dintr-o ladă câteva piei de jder, o splendoare. Nu le-am primit. Și-a dat seama că nu umblu după plocoane și n-a stăruit.

A rămas înțeles că în ajun de Sfântul Andrei trec eu pe la el. Nu vream să știe satul ce fac ca să se amestece în treburile mele. Până atunci mai erau vreo trei săptămâni. Nu pot spune că uitasem de întâlnire. Dar interesul îmi scăzuse în atât, că pregetam să mai iau frigul în nas și să ies din casă. Alte griji mă hărțuiau. Îndeosebi așteptam un răspuns grabnic de la București, de care atârna trecerea mea în tribunal. Și o plecare acolo spre a grăbi mutarea mă preocupa mult, căci n-aveam pe cine lăsa câteva zile în loc. Încât nu mai țineam nici o socoteală de ziua făgăduită Luparului.

Când, într-o noapte m-am trezit în răcnetele și hăituirile satului și cu toți oamenii curții în picioare. Doi lupi pătrunseseră cu mare îndrăzneală până la reședința judecătoriei, unde locuiam, și încercaseră să rășluiască un purcel al aprodului. Asta m-a hotărât să mă țin de cuvânt, și seara următoare, cu pușca în spate, m-am înființat în spelunca Luparului.

— Ți-am primit înștiințarea, îi strigai glumind. Ai făcut bine că mi-ai trimis-o, mă bătea gândul să nu te mai necăjesc.

— Da' de unde, domnule, zâmbi el cu ochi aprinși, nici un necaz. Poftiți înăuntru până se luminează întunericul. Că trebuie să se arate luna.

Am intrat. La lumina opaițului am văzut atunci ceea ce nu băgasem de seamă întâia oară. Pe pereții văruiți în alb, chipuri mari și mici de lupi, de cerbi, vulpi și mistreți zugrăviți unii cu cărbune, alții cu humă roșie, în felurite înfățișări. Câțiva alergând, alții căzuți, mulți în atitudini nefirești, de pildă sculați în două picioare sau suiți în copaci rămuroși. Și în mijlocul acestora, icoane, un om uriaș cu o bâtă enormă, cu care-i mâna parcă. Contururile lui treceau dincolo și se lungeau pe tavanul scund ca ale unei zeități protectoare.

Desenul era tras cu o siguranță și o dibăcie uimitoare, ca de un adevărat înzestrat.

— Copilării, zise omul urmărind fără plăcere uimirea mea. Am căzut în mintea copiilor, și iarna, ca să-mi treacă de urât, mă joc cum mă jucam în coliba tatii.

Rotind ochii, zării pe vatră și prin colțuri alte chipuri de fiare plăsmuite din lut. Astea erau mai grosolane, ca cele ce se vând prin bâlciuri... Unele se înfățișau șchioape, le lipsea câte un picior, altele cu găuri în coaste, cu țepușe înfipte în oblâncuri...

Am vrut să le cercetez mai de aproape. Dar Luparul mă împiedică…

— Gata, domnule judecător, zise el solemn, sculat drept în fața mea și astupându-mi vederea. A ieșit luna și trebuie să mergem, că e depărticior.

A trebuit să las idolii de lut în pace și să-l urmez. Luase cu el numai o bâtă enormă. Era înfășurat într-o sarică de piei sălbatice, cred de lup, din care zbucnea nesuferitul miros usturat, de care acum era plin tot omul.

Am mers ca două ceasuri, cu ocoluri, urcând și coborând dâmburi și gorgane, când spelbe, când încâlcite de păduri, până am ajuns într-un gurgui, care stăpânea văile. Gândindu-mă bine, cred că nu ne-am dus prea departe, dar omul m-a ocolit în loc, ca să-și încurce ca fiarele pista. Sau știu eu... Însă acolo unde ne-am oprit stăpâneau o liniște, o pustietate și un ger de planetă moartă. Lumina amețitoare a lunii, care făcea totul și mai fantastic, ne îmbăia, ne izola, însingurându-ne parcă și mai mult de lume.

Luparul mi-a ajutat să mă urc într-un tufan, crenguros, unde înjghebase din câțiva snopi de coceni un pătul între doi craci groși ai copacului. Apoi s-a suit și el, mai către vârf.

Nu se clintea nimic în poleiul lunii, care lăcuia cu înghețul ei cuprinderea toată. Doar inima mea bătea neliniștită...

Deodată, din văzduhul de deasupra mea țâșni un plânset amar, o schelăitură jalnică, schimbată repede într-un urlet uriaș, lung, modulat, cu gâlgâituri... Dacă nu m-aș fi ținut repede și nu m-aș fi înțepenit în crăcăna copacului, aș fi căzut. Ridicai ochii. Omul, înălțat pe o creangă de care-și încolăcise brațele, ieșea afară din coroana copacului cu obrazul plecat asupra unui lucru pe care-l ținea cu amândouă mâinile și din care scotea vaierele astea înfiorătoare. Tăcu câteva minute, în care timp tăcerile își aținteau parcă urechile. Apoi începu iar luluitul straniu, ca o chemare dramatică un soi de strigăt al pustietății și întrebare în același timp. Și melopeea tragică iar se ostoi, așteptând.

De departe, o buciumare de bocet îi răspunse, fioroasă...

Omul iar sună. Și din alt colț al lumii alt urlet mai fiornic dete semne. Și repede se întreținu un dialog, ci, aș zice, un polilog, o îngânare sălbatică între Luparul și nevăzutul ale cărui glasuri dureroase se apropiau pe pași nesimțiți, trase de clamoarea tot mai întețită a vrăjitorului.

Și dintr-o dată simții cu toate instinctele dezlănțuite o prezență. Cătai în jos: la tulpina tufanului o dihanie cu capul ridicat ne privea... Apoi numaidecât alt lup se strecură lângă el, tăcut. Omul urma să cheme prelung și tânguitor zările, de unde primea răspunsuri tot mai lugubre, văitături răsucite ca de viscol, recitative răgușite, hăituri sugrumate în gâtlejuri flămânde, asemeni țipetelor unei imense deznădejdi.

Curând tufanul fu împresurat de un hăitic de cinci lupi, așezați în cerc, stând în șezut ca la sfat, pe picioarele dindărăt. Cu gâturile încordate, cu ochii lucitori, ei scheunau ușor, printre dinți, cu gorgoane și înflorituri, pe diferite glasuri și tonuri, în bemoli și diezi, întreținându-se cu omul care acum își modula în ritmuri scurte, sincopate, melopeea lui ca la o ananghie, de la gravul cavernos la catifelatul de flaut, și acutul înfiorător al crimei; jos se împleteau vocalizări sălbatice cu tăceri gânditoare.

Ce le spunea omul? Le povestea ceva? Îi certa? Le făgăduia? Împărțea prăzi? Că lupii, mereu cu gâtlejurile în sus, își schimbau între ei locurile, se târau pe burtă, săreau în picioare, se porneau pe bocet, clănțăneau din dinți, dănțuind parcă așa cum le buciuma stăpânul. Cât se ținu reprezentația aceasta ca de circ n-aș putea spune. Eram mai mult decât zăpăcit și amețit... Stam hipnotizat. Încremenisem cu mâinile încleștate pe o creangă și cu arma slobodă pe genunchi... Nu simțeam gerul, dar trebuie să-mi fi pătruns înghețul la oase, că eram țeapăn ca un țurțur; și m-am trezit... La mișcarea mea, pușca a pornit să cadă. Am vrut s-o prind, dar mă răsturnasem de pe maldărul unde înțepenisem, și din câteva rostogoliri am ajuns jos la rădăcina copacului, în ocolul fiarelor, care în aceeași clipă toate se ridicară zbârlite...

Dar mai înainte ca una din ele să iasă din cerc și să se arunce, Luparul își dăduse drumul din vârf chiar în mijlocul lor, năvalnic, cu bâta ridicată ca un sceptru și cu un urlet înspăimântător.

Cum stam trântit și-l priveam de jos în sus, mi s-a părut enorm, cu sarica înfoiată și cu căciula moțată acoperind luna, care-i făcea pe margini un cearcăn în jurul capului. Din ochii căscați îi zbucnea un fel de văpaie, ca și din mâinile întinse, mai ales din degete: un fel de materie fosforescentă, ca la licurici. Iar izul puternic, mirosul nesuferit de nimeni, și mai usturat, duhnea din el cu o tărie de neînvins.

Lupii încremeniseră. Omul băgă din nou gura, acum vedeam bine, într-o oală și începu repede să scoată niște sunete din ce în ce mai scurte, mai poruncitoare, ca niște gâfâituri, gâfâituri înăbușite de gâtlej sălbatec, la auzul cărora lupii, pleoștind cozile, începură să se tragă înapoi și să lărgească lațul dimprejurul nostru...

— Urcă-te repede în tufan, îmi porunci încet Luparul, scoțând pe jumătate botul din oala unde fierbea ecoul urletelor.

Încercai să mă ridic, dar nu putui. Mă durea grozav o gleznă.

— Nu pot, gemui, mi-am rupt glezna.

Omul se apropie cu spatele de mine și se aplecă pe vine.

— Agață-te în cârca mea, iute.

Și se mogâldi, ca o moviliță, cât putu, ca să-l ajung și să-mi vie bine să-mi încolăcesc brațele de gâtul lui. Pe atunci eram încă subțirel și ușor.

Omul s-a ridicat cu mine în spinare s-a scuturat ca să mă așez bine de-a lungul spatelui său lat și a pornit cu mine în cârcă, fără să înceteze sunetele vrăjite și polilogul cu fiarele care stricaseră cercul și se strângeau iar haitic, cu dihania cea mare în frunte.

Am ridicat puțin picioarele, zgârcind genunchii, ca să mi se târască vârfurile tălpilor de pământ, să mă împiedic de pietre și rădăcini. Și stam acolo în spatele lui, trăgând adânc în piept mirosul descântat cu care biruia fiarele și căruia îi simțeam acum toată puterea magică. Mâinile lui urmau să împrăștie, mai ales din degete, văpaia fosforescentă, pe care o vedeam dincolo de el în față, când întindea și juca bâta către bestiile ce dau îndărăt pas cu pas și se trăgeau dinaintea lui.

După câteva șovăiri, hăiticul se dete bătut... Cumpăna magică era să nu curgă sânge. O singură picătură, de la om sau de la fiare, și vraja se spărgea, nimic n-ar fi mai oprit catastrofa. Dar Luparul izbutise...

Urlete din ce în ce mai îndepărtate, mai înăbușite de zăbranicul lunii și al tăcerii se pierdeau în tainele de dincolo de zarea noastră... Pe urmă nu mai știu... De emoție, de durere, cred c-am leșinat, sau poate numai am adormit. Ceea ce știu e că m-am trezit în patul meu din odaia de culcare de la reședință. Era dimineață mare, și aprodul îmi adusese, ca de obicei, cafeaua la pat...

Cum se strecurase nesimțit omul cu mine în cârcă mi-a rămas o taină. Dacă n-ar fi fost durerea de la gleznă, aș fi fost convins că am visat...

Doctorul a constatat că era o simplă scrântitură. A pus încheietura într-un bandaj strâns și am putut umbla cu piciorul în șoșon și sprijinit în băț. Nu se putea să stau în pat, venise telegramă chiar în dimineața aceea să mă prezint imediat la București, pentru mutare. Mi-am strâns lucrurile și am plecat ca un nebun.

— Și Luparul? întrebă gazda.

— Nu mai știu nimic.

Am lăsat toate în urmă, fără să-mi întorc ochii sau gândurile. Ajuns la București și intrat în marea carieră, a trebuit să mă fac eu însumi vrăjitor, de alt soi de fiare, de oameni, cu care am avut, cum știți, mult de luptat.

Dar discuția dumneavoastră despre vânătoarea magică mi-a împrospătat toate emoțiile de atunci și m-a făcut să pătrund o parte din tainele ce s-au petrecut în mine.

— Ce crezi că era văpaia din ochii și din degetele omului? întrebă cineva.

— Nu aș ști acum. Dar atunci și acolo, cum stam căzut în mijlocul fiarelor, cu toate instinctele treze și încordate, îmi amintesc că am făcut, fără să vreau, reflecția că văpaia aceea era toată voința omului exasperată, tot fluidul magic strâns și condensat din ființa celui care făcea efortul extraordinar să alunge primejdia... Fără această magie, am fi fost pierduți. Pe urmă nu m-am mai gândit la asta, am uitat... Dar acum iar încep să pricep. Ca și în magia vechilor vânători. Omul meu crescuse, se lărgise dincolo de el, de sălbătăciunea strâmtă a lui, ca să poată cuprinde și înțelege pe lup, să și-l asimileze. Numai cunoscându-l astfel, magic, putea să-l supună și să-l stăpânească. O formidabilă activitate în duh, pe care noi nu o mai putem săvârși. Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea căruia hăiticul de rând se trage înfiorat, ca oamenii la apariția unui înger... Omul preistoric nu alerga după fiare, ci vâna primejdii, săgeta taine protivnice, întindea curse pentru probleme de existență...

— Exagerezi, președinte, îl întrerupse un prieten. Eu cred că văpaia omului dumitale era un fosfor oarecare, un putregai, cum face lemnul unor anume copaci, cu care își îmbibase mâinile și obrazul, ca să ție în respect fiarele. Am citit undeva despre asta.

— Se poate, dar cu asta văpaia n-a fost mai puțin magică, încuviință povestitorul, mângâindu-și încet glezna în care se deșteptase amintirea unor dureri adăpostite altădată, demult, acolo.

1947, mai 2, București