Lacul rău

LACUL RĂU

LACUL, CU APE TRAGICE, sta posomorât, adâncit în el însuși, încleștat asupra prăzii pe care de trei zile o ținea cu îndărătnicie la fund. În ciuda cruntei muțenii a apelor, malurile spuzite de lume lărmuiau de strigăte și tânguiri. Oameni pe jumătate despuiați alergau de colo-colo prin rogozul până la brâu: femei rătăcite își frângeau mâinile și o forfotă de copii se ițea necontenit, dâră de ștafete între satul ascuns de dâmburi și lacul ce umplea colbul uriaș al văii.

— L-a găsit?

— Aș, nu...

Și frământul, dacă se mai ostoia o clipă, se pornea din nou, stârnit de mama înecatului, care, cutreierând soborul, scula, îndemna, îndatora mulțimea obosită la un nou ropot de jelanie, cu bocetele ei răgușite.

— Aoleu, Gheorghieș maică, lumina zilelor mele, urla femeia cu gura arsă spre cer, cum s-a îndurat iezerul să te înghită, usca-i-ar Dumnezeu rădăcinile apelor...

Și sfâșiindu-și pieptul secat cu unghiile, ridica blesteme și mai cumplite asupra lacului, care, neclintit în pervazul dimineții, nu se sinchisea, turnat în cositor.

Bântuit de duhuri și vârtejuri lăuntrice, lacul se știa că e fără fund, lac rău: înhață - și ce apucă nu mai dă drumul. La față se arată curat și ademenitor. Dar numai la câteva palme dedesubt mișună o plasă vie de brădiș lacom, răsfirat ca o nesfârșită caracatiță, care te prinde și te încâlcește fără putință de scăpare. În câteva clipe, iezerul te trage într-unul din nenumăratele puțuri și cotloane care-l căptușesc, unde te închide ca într-o pungă.

Lacul rău își avea tainele lui venite din vechi veleaturi, pravile pe care pescarii le țineau din moși-strămoși cu smerenie. Nu era îngăduit să-i calci anume locuri, mai ales mijlocul, care sta ca un iezer aparte, miez negru, viu, unde vine de ape groase ca pe picior izbucnite din alte tărâmuri bulbuceau în afunzișuri, primenindu-l necontenit cu rotiri de unde când calde, când înghețate. Peste alte colțuri de pe fața lui întunecată stau puse legături și opreliști care nu se ridicau decât la anume zile, după datine și rânduieli bătrâne. Și numai de către oameni care cunoșteau cuviințele și se înfățișau cu îmbunări și descântece.

Lacul nu suferea urâciunea sub nici un chip. Ucigașii, nelegiuiții, bolnavii care i-ar fi pângărit apele erau apucați fără veste și înghițiți. Trebuia să-i știi toanele, să-i respecți năravurile, să-i pricepi gândurile ca să te lase să-l tulburi și să-ți dea slobozenie să umbli în visteriile lui cu pește.

Și nimeni mai bine ca Gheorghieș nu-i cunoștea adâncul tainelor, toate apucăturile și arțagurile. El se afla în slujba lacului de când venise pe lume. Gheorghieș era copil din flori. Maică-sa îl născuse într-o noapte de mai, acolo, pe malurile înflorite ale iezerului, ascunsă într-un cuib de papură, în rând cu lebedele sălbatice, fără să fi spus vreodată cine-i fusese ibovnic. O vreme mersese vorba că fata s-ar fi avut cu zmeul lacului. Dar asta se uitase. Părinții o iertaseră. Și copilul crescuse frumos și vrednic, dar mai ales isteț, fruntaș între toți câți se încumetau să se facă pescari pe lacul cu nume rău.

Pentru el apele aveau slăbiciune. I se deschideau totdeauna fără împotrivire și-l primeau cu îngăduință. Nu-l apucau niciodată vijelii nebune stârnite din senin, cum se întâmpla multora, nici nu-i piereau mlăjile și cârligele furate de paznicii străfundurilor. Cu el pescuiai fără primejdie pește mare și frumos din avuțiile fără număr și seamăn ale lacului. Căci el sta cuminte sub oblăduirile iezerului, supus la toate rânduielile, ca un fecior neîntinat și ascultător.

Dar de la armată flăcăul se întorsese schimbat, îngâmfat, năbădăios, nărăvit la băutură și nerușinat cu femeile. Nu mai ținea datinile, călca opreliștile.

Într-o duminică, la horă, Gheorghieș făcu prinsoare să treacă înot lacul. Îl îndârjise la asta vinul, dar mai cu seamă feciorul popii, cu care se ciocnea mereu pentru fete.

— Cum o să-l treci, mă? Ce, ești pește? Ori măcar vidră? îl ațâța acesta. Te-ai descântat barem?

— Îl trec, și încă pe la mijloc, prin iezerul negru, să știi tu. Eu pot să-mi învolt foalele cum își umflă peștii bășica înotului, se lăuda cu sfruntare Gheorghieș. Și stau așa, deasupra apei, și o zi întreagă dacă vreau. Degeaba am fost eu la marină?

— Pe ce te prinzi? îl întărâtau ceilalți.

Și ținură prinsoarea pe o vadră de vin, pusă la bătaie pentru toată roata flăcăilor dimprejur. Dar prețul care-l scosese din minți pe Gheorghieș era o fată. Pentru ochii ei înfrunta mânia lacului și-și arăta lăudăroșenia.

Au pornit la iezer, unde Gheorghieș s-a dezbrăcat într-un luminiș, și-a lăsat grămadă straiele pe mal și, fără să-și facă o cruce, a sărit în apele încruntate, pe care a început să le taie voinicește cu lopețile brațelor. Fârtații îi țineau de urât de pe mal, hăindu-l necontenit.

Dar Gheorghieș, ca un smintit, uitase că mai cu seamă duminica era cu asprime oprit să tulburi odihna lacului și să-l înfrunți... Și încă încins de vin și aprins de o muiere... Pe la un sfert din drumul către celălalt mal, s-a răsucit și s-a pus plută, mânând lin spre mijlocul iezerului. Acolo deodată a scos un răcnet, s-a dus la fund, a săltat iar deasupra, luptând cu îndărătnicie și cercând să strige. Celor de pe mal li s-a părut că vorbește cu cineva, că se roagă, zbătându-se între niște brațe de apă ce se ridicau să-l încolăcească. Și li se năzăriră năluci și spaime cu plete de spumă și bărbi crețe de valuri. Dar repede, ca și când cineva l-ar fi tras de picioare în jos, Gheorghieș s-a făcut nevăzut, înghițit în adânc. Flăcăii care-l urmăreau cu ochii au încremenit la început, apoi s-au zbătut, neștiind ce să facă. Nici unul n-a îndrăznit să sară și nici o luntre la îndemână. Spăimântați, au alergat în sat să dea de veste și să ceară ajutor, părăsindu-l acolo.

Doar straiele au rămas grămăjoară albă, să poarte grija înecatului și să arate în ce parte să-l caute.

A sosit peste câtva timp satul tot. Cârduri de femei și fete au dat ocol iezerului văietându-se. Au venit numaidecât popa și primarul.

S-au înfățișat jandarmii cu pescari pricepuți, care scoaseră lotca pitită într-un stufăriș. Și de trei zile răvășeau apele în sus și în jos, aruncând năvoadele cu ghiulele de plumb, trăgeau cu plășile, cotrobăiau cu căngile înfipte în prăjini de câte cinci stânjeni. Fără nici un folos.

Iezerul păstra cu îndărătnicie prada în apele întărâtate.

În cele din urmă, jandarmii se hotărâră să arunce dinamită. Exploziile au să răscolească adâncurile, silindu-le să verse afară trupul înecatului. Lumea adunată își uită de necaz, bucuroasă de rara priveliște a unui vânat de pește neîngăduit oamenilor de rând.

Pentru asta s-a împărțit mijlocul iezerului, unde se bănuia că e înecatul, în mai multe partaluri, în care s-au vârât cu socoteală, din loc în loc, cartușele. Și deodată zeci de detunături izbucnite una după alta umplură de tunete și ecouri uriașul cazan al văzduhului răsturnat deasupra văii. Trâmbi sălbatice de ape speriate țâșniră din iezerul cutremurat din țâțâni, amestecate cu mâl răscolit din fund. Și adâncul își arătă o clipă chipul. Apoi bulboane bolborositoare fierseră multă vreme, vărsând spume mânioase ca dintr-un izbuc furios. Pe urmă noianul frământat al valurilor se potoli încet. Ici-colo, un tremur întârziat scutura încă pielița apelor. Și pe liniștea și mai încruntată a apelor lacului începură să se ivească pâlcuri de pești cu pântecele-n sus, mai ales știuci argintii, crapi verzi și lini negri.

Căngile și plășile se zvârliră iar, dar acum nu pentru înecatul uitat cu desăvârșire. Oamenii de pe mal se uitau cu jind cum jandarmii și pescarii culegeau în lotci grămezi de pește ucis. Când sosea câte un pâlc azvârlit la mal, se buluceau toți să apuce, îmbrâncindu-se. A fost o pomană de pește cum nu și-ar fi făcut Gheorghieș cu toată averea lui.

Târziu, când s-a sfârșit cu adunarea și împărțeala prăzii, și-au adus aminte și de înecat. Nici urmă de Gheorghieș pe limpezișul încă înveninat de mânie. Apele sloboziseră pești, dar nu se îndurau să dezlege mortul.

Acum se uitau unii la alții cu brațele încrucișate, neștiind ce să mai facă.

— Ei, drăcia dracului! Ce zici, domnule sergent, mai dăm o dată bomba? întrebă primarul.

— Gata, nu se mai poate. Costă prea scump. Facem raport precum că nu se găsește și ne vedem de treabă. Ajung trei zile.

Și jandarmii, săltându-și armele din umăr, porniră spre sat. Primarul și popa se alăturară și ei și părăsiră cercetarea. Autoritățile socoteau pe drept cuvânt, de acum înainte, orice încercare de prisos.

Dar în fața acestei părăsiri, țipetele și frângerile mamei, ostoite câtva timp de spectacolul exploziei și de pescuitul miraculos, se porniră și mai fioroase, în isonul celorlalte muieri.

— Nu mi-l lăsați acolo... Nu-l părăsiți, jivinelor, urla femeia cu gura neagră de durere, smulgându-și părul și ținându-se după primar. Vânz boii, țipa ea, vânz pământul și plătesc tot, numai scoateți-l să-l pot înmormânta.

Dar starostele satului se scutură de mâinile ei slăbănoage și își văzu de drum. Satul, însă, solidar cu durerea femeii, nu se urnea din loc. Și bocete necurmate izbucneau din gloata milostivă, care înconjurase pe preot și nu-l lăsa să plece.

— Nu se poate să-l lași peștilor, părinte, că e suflet de creștin, fecior de-al nostru și se cade pus în pământ închinat.

Și îl întindeau toți ca niște câini, trăgându-l de anteriul ponosit.

Iată că tocmai când popa se smucea să scape, sosi la iezer, pășind anevoios în cârjă, o arătare, o mogâldeață abia ținându-se pe picioare: bătrâna Savila, strămoașa satului, intră în gloata zgomotoasă, aducând în gheba spatelui cumințenia celor peste o sută douăzeci de ani ai ei... Cum o văzură, o înconjurară toți. Popa înlemni locului...

— Cum de te-ai încumetat să faci calea pe jos, și încă pe arșița asta? o certau feciorii și nepoții. De ce n-ai stat acolo pe prispă?

— Da' ce, era să vie sfântul Ilie, cu carul lui, să mă aducă? îi repezi bătrâna. Că i-am auzit tunetele mânioase. Am plecat și eu cum am putut, dacă voi nu m-ați luat...

— Dacă te prăbușeai în drum?

— Dumneata ești de plecat singură de acasă?

Însă lumea cealaltă o primi ca pe o nădejde nouă, și femeile săriră s-o sprijine de subțiori.

— Va să zică, nu l-ați găsit? clăti din capul tremurat bătrâna.

— Nu, maică, păcatele noastre.

— Ați mâniat lacul degeaba și mai rău l-ați înverșunat cu împușcăturile voastre nelegiuite...

— Ce era să facem, bitică?

— Destul, lăsați căngile, făcu semn bătrâna. Trebuie să încercăm altfel, să luăm urma sufletului. Că sufletul se află și răspunde mai ușor ca trupul. El ascultă de chemare și rugăciuni. Și trebuie îmbunat lacul.

Și bătrâna scoase dintr-un colț al maramei o turtă de făină albă în chip de prescură, cu patru colțuri în cruce, dar mai lată și mai subțire.

— Părinte, se întoarse ea spre popă, mergi cu mine. Unde s-a întâmplat năprasna?

O duseră acolo, la grămada de straie care stăruia să însemneze locul pe mal de unde pornise nenorocirea.

— Faceți o cruce din lobdii de anin, porunci ea oamenilor punând prescura jos. Nu s-au împlinit încă trei zile, nu-i așa, de când s-a înecat Gheorghieș? întrebă ea.

— Nu... mai avem un conac. La chindii abia se fac trei zile pline, o încredință unul din flăcăii ce însoțiseră pe înecat.

— Este vreme destulă, mormăi bătrâna uitându-se la soare. Grăbiți crucea. Părinte, să stai aici, că ai să citești.

— Da' cum, păcatele, că n-am cartea cu mine, se apără popa.

— Nu-i nimic. Zici așa pe deasupra o blagoslovenie din ce ții minte. Că trebuie sfințite crucea și prescura dată pomană apelor de sufletul mortului. Să fie și iezerul mulțumit cu ceva și să se îndure.

Repede, crucea strunjită din topor fu înfiptă pe mal în fața pâlcului de haine ale mortului... La picioarele ei fu rânduită azima. Popa, răscolit, găsi în amintire frânturi de molitve, ectenii și psalmi, împletite cu rugăciuni, cu care cerși milostivire pentru sufletul înecatului, și dezlegare din legături și greșeli, cerându-l înapoi spre îngropare creștinească.

Norodul îngenuncheat pe malul lacului, îndărătnic, se bătu îndelung cu fruntea de pământ, închinând țarina cu lacrimi îmbelșugate. Apoi urmă binecuvântarea turtei în care ardeau înfipte cinci lumânări, patru în cruce la cele patru colțuri și una ca un miez în mijloc.

La un îndemn al bătrânei, o fată și un flăcău luară prescura pe mâini, și cu mare alai, urmați de preot, pășiră până-n iezer, unde o puseră pe fața mohorâtă a apelor.

Lumea privea cu răsuflarea tăiată. Popa își istovise provizia de cântări și tăcuse cuprins de sfială, dându-se câțiva pași înapoi. Mulțimea aștepta, nu știa nici ea ce.

Atunci bătrâna, sprijinită de femei, se aplecă asupra iezerului și începu să taie apele în chip de cruce cu cârja, îngânând o veche vrajă, ca un bocet: împăca peștii, chema sufletul apelor și-i cerea îndurare pentru cei ce au greșit și l-au pângărit. Iar se ridica uitându-se la cer și iar se încovoia peste ape, închinându-se cu toiagul în cele patru zări spre care plecau cercuri.

Bătrâna stete multă vreme așa, întoarsă cu spatele spre soare, ascuțindu-și privirile ca pe niște iscoade trimise departe, când pe cer, când pe luciul apelor. Străbătură oare aievea vederile ei prin obrocul vânăt al undelor? Sau ea citi vedenia numai în limpezimea lăuntrică a ochilor ei? Iată, într-o copcă răzleață a lacului, unde nu ajunsese răscoala exploziilor, se iscă deodată o înfiorare, un freamăt nesimțit, ca o veste adusă de undele misterioase ale unui miros. Și, numaidecât, o dâră argintie plecă de acolo spre azima de sub toiagul fără astâmpăr. Venea pe sub fața iezerului, cu iuțeală, o funie vie, împletită din peștișori de toate neamurile, care ajunseră la azimă și o asaltară. Dar numaidecât, un nou curent, o șuviță de vibrări se alese de sub toiag și porni împotrivă, din mal spre lac, alunecând deasupra celei dintâi, spre copca iezerului de unde izvorâse noianul de peștișori.

Se întețea astfel sub ochii bătrânei un curent de lăcomie între doi poli de hrană.

Cu nesmintita ei înțelepciune pescărească, Savila citi tainicele rune, cu care lacul își scria legile lui veșnice. Dar pentru toată lumea cealaltă semnele rămăseseră nevăzute, slove ascunse între două adâncuri. Numai bătrâna înțelese tâlcul fâșiei curgătoare între două momeli. O momeală era cea pe care o întinsese ea: azima de la mal.

Dar acolo, în copca răzleață, de unde pornea roiul de peștișori lacomi, ce putea fi?

Bătrâna așeză și împinse cu cârja azima în șuvița de apă însuflețită, care, pornind stârnită de mâna ei prin toiag, ducea vibrările-i tainice către acel anume loc din larg, care-și dezvăluia o taină asemănătoare despre care și el trimitea vești până la degetele atotsimțitoare ale bătrânei. Așijderi căutătorilor de fântâni și comori, cu varga magică în mâini, ea dibuise în ascunzișul apelor trupul pierdut al înecatului.

Și iată că, fără o picătură de vânt sau măcar o boare, prescura cu lumânările aprinse porni ușor, ca dusă de o suflare, să se depărteze de mal.

Gloata fremăta, parcă ea ar fi mânat-o cu sufletul și vânzolirea ei. Câteva clipe trifoiul cu patru foi al azimei stete în loc, neștiind încotro s-o apuce. Bătrâna bătea tot mai aprig în cruce apele cu toiagul. După câteva șovăiri turta porni din nou, ca o corăbiuță făcută de copii, de data asta îndreptându-se spre copca răzleață către care se țintise toiagul Savilei, unde se opri. Și nu se mai clinti din loc. Se zărea acolo, ca o foaie de nufăr pe care licăreau cinci lacrămi de lumină.

— Acolo e Gheorghieș, arătă bătrâna, închinând necontenit apele cu cârja.

Oamenii priveau nedumeriți. Nu înțelegeau...

— Trei zile sufletul nu se dezlipește de trup, lămuri ea, mereu îi joacă împrejur. Nu se îndură să-l părăsească. Sufletul lui Gheorghieș a stat adineauri aici lângă noi, ademenit de crucea pe care s-a odihnit. Acum și-a luat prescura și a dus-o trupului în groapa iezerului. Căutați acolo, ce mai așteptați?!

Pescarii săriră în lotcă și ajunseră înfrigurați la azimă. În jurul ei tăbărâră nesfârșite roiuri de pești, atât de deși că o țineau în loc, înconjurând-o de toate părțile s-o ciugulească. Din când în când, umbre prădalnice de știuci desprinse din adânc zvâcneau în sus până la ea, fugărind plevușca spăimântată. Dar, nemulțumite cu gustul turtei, coborau iar, bătăioase, spre alt ospăț mai bogat ce se ghicea în fund, în jurul căruia o roată de dihănii lacome se țeseau într-o zvârcolire fără de răgaz.

Acolo zvârliră pescarii căngile și râcâiră iar adâncurile. După o scurtă caznă, apele se îndurară și sloboziră prada aninată de cârligul unei prăjini.

Leșul a fost săltat în luntre. În locul lui a rămas zălog acolo, tot mai afundată, azima sufletului.

Gheorghieș, scos la mal, zăcea verde-vânăt, năucitor de umflat, hâd, ciugulit de pești, forfecat de raci, cu brădiș în loc de păr și scoici în coșul pieptului.

Maică-sa, potolită scurt din plânsete, îl privea și nu-și credea ochilor. Mulțimea amuțită se holba îngrozită la el...

— Mai bine îl lăsau acolo... izbucni scuturată de plânsete o fată care-l avusese drag.

Bătrâna urma să molcomească apele bătându-le lin în cruce cu cârja.

Luni, 7 iulie 1947