Limanul

LIMANUL

DOAMNA SUNĂ DE DOUĂ ORI și ceru să vie nursa cu copilașul. Era ora 11, ora plimbării de dimineață, și, ca bună mamă, înainte de plecare, trebuia să inspecteze toaleta micuțului, ca și a bonei, care i-l aduse numaidecât în brațe. Dintr-o vultoare de volane albe, ce-l cuprindea spumegătoare din cap până mai jos de piciorușe, ieșea doar un chip vag de păpușă bolnavă. Doamna îl luă din mâinile bonei, îl sărută, îi rândui horboțelele de la capișon și, punându-l iar femeii în mâini, dete „bunul de ieșire”.

— Cum a dormit astă-noapte? întrebă doamna.

Femeia care pornise se întoarse și răspunse că băiețelul dormise foarte rău, din pricina dinților care vor să iasă și-l sâcâie de câteva zile.

— Doctorul a fost azi dimineață?

Fusese și prescrisese o doctorie pentru frecat gingiile.

Când au ajuns la ușă, doamna întrebă din nou despre copil, dacă mănâncă bine.

— Cu multă caznă, abia ia jumătate din papița obișnuită, răspunse nursa, care mai așteptă câteva clipe celelalte recomandații, ce nu întârziară.

— Suzana, fii cu băgare de seamă. Nu lăsa nici o clipă copilul singur.

Nursa ridică plictisită capul.

— Și mai ales nu îngădui nimănui să se apropie de el, insistă doamna. Vezi că și azi scriu gazetele despre alți copilași răpiți de bandiți. E al doilea în timp de o săptămână. Au ajuns Bucureștii mai rău ca New York-ul.

— N-aveți nici o grijă, doamnă, o asigură bona ieșind.

Era în adevăr pe vremea când ecouri din isprăvile gangsterilor americani se izbeau până în malurile Dâmboviței. Și doamna al cărei soț se număra în elita industriei autohtone avea ambiția să se creadă pusă printre cei dintâi pe lista bandiților de copii.

Jos în stradă aștepta căruciorul, pomponat ca un madrigal. În afunzișul lui alb și pufos copilul se pierdu ca într-un val.

Când au ajuns în Cișmigiu, soarele pripea ușor și o lumină îmbătătoare umplea grădina. Era sfârșit de mai. Umbrele pe sub copaci sclipeau, fragede și aeriene așijderi foilor de sus. Mici șipote de vânt izvorau ici-colo din senin și se țeseau de la o alee la alta, schimbând între ele miresmele ca pe niște bucurii, de-a lungul cărora mergeau oamenii.

Dar copilașul se arăta nesimțitor la frumusețile lumii. El își urma lupta cu dinții săi îndărătnici și scâncea necontenit, frământându-se sub zorzoanele plăpumiței. Nursa trebui de astă dată să-l plimbe cu adevărat și, în loc să se așeze ca de obicei lângă celelalte bone, făcu de câteva ori înconjurul grădinii.

În cele din urmă, copilul adormi. Întâi cu tresărituri, apoi din ce în ce mai adânc. Bona se retrase în fund, în colțul cel mai ferit de zgomot, unde nu se jucau copiii, lăsă căruciorul cu micuțul în soare și ea se așeză la o lungime de braț, pe o bancă.

Era trudită. Nu dormise de câteva nopți, trezită ceas cu ceas de plânsetele copilului, chinuit de primii dinți. Ziua nu avea timp de odihnă. Trebuia să-l hrănească, să-i facă baie, să-l schimbe, să-l plimbe. Și trebuia să se îngrijească și de ea, până la cochetărie, cum cerea eticheta marii case la care slujea. O dureau ochii și o ardeau pleoapele. Puse ochelarii de soare, și umbra lor căzu ca un pansament blajin peste vederea obosită. Scoase aproape cu împotrivire din săculeț lucrul, ghemul, andrelele și vru să împletească. Dar mâinile îi cădeau neascultătoare pe genunchi.

O pereche de guguștiuci se năpusti cu fâlfâituri zgomotoase în frunzarul de deasupra ei și începură refrenul lor stupid, strigându-se pe nume: gu-gu-știuc... gu-gu-știuc... Copilul tresări și chipul i se schimonosi în somn. Ea se ridică și alungă cu batista fluturată păsările tulburătoare. Și iar încercă să lucreze un timp.

Acum înainta cu scârțâit de nisip sub pași o pereche omenească. Doi tineri îndrăgostiți trecură înlănțuiți prin fața ei. Fata râdea, un râs revărsat sub migala de sărutări a băiatului. Căruțul tresăltă brusc. Bona întinse brațul și-l clătină ușor, ca un legănat. Dar copilul trezit începu să țipe și să se zvârcolească înăuntru. Perechea se pierdea fără măcar să întoarcă o clipă capul... Își privi ceasul. Mai erau 10 minute până la sorocul mâncării. După porunca doamnei, îi da copilului una sau chiar două mâncăruri în grădină, ca el să rămâie cât mai multă vreme afară în aer; îl lăsă să plângă și începu pregătirile: termos, ceașcă, linguriță, pesmeți, bărbiță, tot dichisul se înșirui acum pe banca invadată de soare. Copilul mânca tot silnic, cu refuzuri, cu smucituri din cap, care risipeau papiță pe șervețel sau i-o prelingeau pe la colțurile gurii în jos sub bărbie. Un adevărat chin de mai bine de o jumătate de oră... Era târziu. Șiruri de cărucioare porneau, cu strigăte și chemări, spre casele lor. Grădina se golise. Trecuse amiaza mare... Un pustiu binefăcător se întinse în jurul celor rămași...

După ce schimbă copilul de rufe și-l culcă la loc, bona întinse pledul pe scândura băncii și se așeză la lucru, mâhnită. Nici ea nu știa de ce.

De primăvara care-și întețea farmecele-i trecătoare? De viața ei, care trecea asemenea? Avea douăzeci și cinci de ani... Era înaltă, mlădioasă, cu părul bogat, ochenată și albă. Chipul avea o frumusețe nu de linii, ci de amănunte și nuri... Iar tinerețea o împlinea ca un cadru de aur. Amintiri repezi, nestăpânite, toată viața ei, o năpădiră, ca pe cel ce e gata să se înece. Ea se afunda, se îneca în apele somnului. Suzana își istovise copilăria toată și acum își irosea tinerețele numai ca să îngrijească de copiii altora.

Abia ieșită din găoacea copăii unde o luluise maică-sa, ea s-a trezit, acolo, în satul ei din fundul Bucovinei, legănând zi-noapte, an de an, făr’ de răgaz, pruncii popii, șase în șir, unul după altul. Nu avea nici măcar bucuria să crească și ea odată cu micuțul, pe care îl sălta dincolo de hotarele leagănului. Alt copil lua locul celui zburătorit. Înjugată la leagănul unde preoteasa depunea noul plod, ea se întorcea și se făcea iar mică, pe potriva slujbei ei, de simplă manivelă. Dar jinduia multă vreme după cel drag, care acum, înstrăinat de ea, se hârjonea pe afară cu câinii și ceilalți copii. Și gândul ei pipernicit zbura trist în mijlocul lor.

— Ce tot moțăi acolo, fă?! se răstea preoteasa.

Și mâna adormită, care până atuncea azvârlise în vis cu pietre, ori culesese flori, se înțepenea iar în buza de lemn a leagănului... Suzana deschise ochii și se trezi uimită, nu în tinda popii, ci, cincisprezece ani mai târziu, în grădina Cișmigiului. Întinse ca odinioară brațul... Leagănul? Ah! nu, căruciorul, care sta liniștit și-l cuprinsese umbra dulce a după-amiezii.

Acum luă cu tot dinadinsul lucrul și începu să împletească amintirile.

După ce popa a sfârșit cu copiii lui, a trecut-o unui cumnat în Storojineț. Tot la copii mici. Alt leagăn, aceeași hurducare moțăită în isonul orăcăielilor de plozi. Aici nu a avut de ridicat decât doi copii. Orășeanul nu a vrut să tragă peste numărul reglementar. Dar cu ei Suzana a avut caznă mult mai mare. Copiii trebuiau spălați des, nu ca ai preotesei, îmbrăcați, primeniți, hrăniți la ceasuri cu soroc. I se cerea să le spele scutecele și să le cârpească rufele. Au învățat-o cu sila să lucreze, să coasă și să împletească. A deprins cum să îngrijească de copii la boală. A dus însă multă vreme dorul ramatului de copii din casa popii. A jinduit mereu după grădina cu poame și după bătătura cu vaci și cu viței. Dar aici a trăit mai bine. A mâncat mâncări gătite; a crescut dolofană și voinică. Pe deasupra, au învățat-o să citească și să scrie. Și mai ales n-a mai bătut-o nimeni, cum se întâmpla des la popă.

Când a isprăvit și cumnatul popii cu pruncii lui, au trecut-o unui prieten însurat de curând, care aștepta primul copil. De data asta Suzana a fost aceea care, până să sosească moașa, a primit pruncul pe brațele ei iscusite. De acum creșterea copiilor nu mai avea nici o taină pentru ea. Fără școală, fără patalamale - și era abia o codană - ajunsese o nursă deplină.

Așa, Suzana s-a rostogolit de la Storojineț la Cernăuți, de la Cernăuți la Iași, de la Iași la București, din mână în mână, din stăpân în stăpân, fără o aventură, fără o ispită. Era ascultătoare, harnică și conștiincioasă, nu atât din fire, cât din mândrie. La început, ca să se ferească de bătăile și certurile stăpânilor. Pe urmă, din ambiție și un fel de demnitate a slujbei ce îndeplinea. Avusese noroc să intre întotdeauna numai la perechi tinere, cu cei dintâi copii, unde domnul, încă îndrăgostit de soție, nu-și aruncă ochii asupra slujnicelor. Era de altfel serioasă și cinstită... Așa că până acum sufletul ei sta încă nefolosit, într-o teacă de temeri și neștiințe. Nici un domn nu-i vămuise fecioria.

Aici, la București, în casa unde slujea acum, i se da importanță și onoruri ca pentru o nursă cu mofturi și pretenții. Ea însă se simțea tot Suzana, slujnică hârșită și obosită, care își irosește tinerețele, cum și-a istovit copilăria, numai ca să vadă de copiii altora, de când se trezise.

Se scutură, deschise repede ochii și întinse brațul. Căruciorul sta liniștit. Umbra castanilor plecase de lângă el. Grădina, până în fund, era tot pustie. Nu începuseră să vie celelalte bone cu copiii lor. Privi ceasul. Nu era patru. Se ridică și, în vârful pașilor, se apropie de cărucior și se plecă peste el, ascultând. Copilul părea că doarme adânc. Ascultă mai atentă: nici o suflare. Privi înăuntru și începu să scormone și să ridice învelișurile, febril, mai febril, adânc, mai adânc... Nu-l găsea. Sigur că micuțul s-a zbătut, ea nu a auzit și el a alunecat la fund, s-a împotmolit sub pleduri și perne. Poate s-a înăbușit.

Spăimântată, cu brațele cufundate în stratul de așternuturi, cotrobăia căruțul ca o nebună, căutând copilul. Scutură și zvârli jos tremurând, una câte una, cârpele, plapuma, pledurile, saltelele, deșertând până la podeaua de scânduri căruciorul. Copilul dispăruse. Privi năucă împrejur. Nimeni și nimic. Și panica tăbărî asupră-i. Începu să-și smulgă părul și să plângă... Întâi înăbușit, apoi tare, din ce în ce mai tare. Nu o auzea nimeni! A trebuit să se liniștească singură. În sfârșit, și-a venit în fire și a început să caute în preajmă, apoi mai departe, boschetele, colțurile, băncile, grădina întreagă, iscodind, întrebând. S-au strâns trecătorii, au înconjurat-o celelalte bone și surori, care soseau în cârduri. Nimeni nu văzuse, nu auzise, nu știa nimic. Toți își dădeau cu părerea că gangsterii răpiseră copilul. Tatăl, enorm de bogat, putea plăti o răscumpărare regească.

În sfârșit, se ivi și un sergent, supărat de aglomerația care amenința să-i calce iarba și să-i strice florile. La auzul întâmplării, el luă o atitudine magistrală, întrebă, făcu investigații, căută... În cele din urmă, propuse să meargă la comisariat, împreună cu reclamanta. Lumea se împrăștie. Căruciorul, uitat, fu împins repede până la sergent, care îl luă ca pe un trofeu la poliție.

Comisarul ascultă cu răbdare plângerea și porunci unui agent să pornească împreună cu bona în Cișmigiu, unde să facă din nou cercetări, cu reconstituirea întâmplării pe teren, să culeagă urme, date, informații și să ia firul. El între timp va telefona la Prefectura Poliției, care să organizeze o echipă de cercetare și de descindere la gazdele de hoți. Bineînțeles, s-au luat semnalmentele celor doi tineri îndrăgostiți care trecuseră pe lângă cărucior, ochind copilul. Suzana trebuia să-i recunoască din câteva mii de fotografii ce-i vor fi puse dinaintea ochilor.

Din nou în grădină, agentul isprăvi repede cercetarea lui în vânt și plecă să ducă rezultatul. Suzana căzu pe bancă și începu să se bocească încet. Era sleită. O lua frigul, uitase să mănânce la vreme, când o furase somnul. Și groaza, durerea, disperarea o torpilau făr’ de răgaz. Se frământa singură, bâiguind vorbe fără noimă. O tânără care trecea pe acolo se apropie repede de ea și o strigă pe nume:

— Suzana, tu ești?

Suzana sări, speriată de nădejde:

— A, Livia, Livia! De-ai ști ce s-a întâmplat! Nu cumva ai aflat unde este copilul?

Și, apucând de gât pe fata uluită, o târî lângă ea pe bancă și îi povesti îngrozitoarea întâmplare, nenorocirea care o lovise. Livia o ascultă cu interes, dar liniștită, mângâind-o pe păr și obraji. Slujiseră împreună la Cernăuți, în casa unui negustor. Nu se mai văzuseră de ani. Dar pe Livia o podidi mila și luă prietena cu sila la ea acasă, să se întremeze câteva ceasuri. Ședea departe, dar cu tramvaiul se ajungea numaidecât. După ce s-o odihni și s-o mai înviora, se poate întoarce la comisariat, după noutăți.

Sosiră într-o mahala, viermuind de lume, sădită cu cârciumi, pline de chiote și veselie. Acolo, pe stradă cu caldarâm de bolovani, intrară într-o curte, cuprinsă pe trei laturi de câte un șir de odăițe, ca niște chilii de mănăstire. Rochii pestrițe, jupoane colorate, fuste roșii, rufărie, ciorapi puși la uscat atârnau în fața fiecărei cămăruțe. Prietena deschise cu cheia și pătrunseră într-una din chilii. Un pat curat, o oglindă în perete, un lavabo alb, dulap, un cufăr și ilustrații pe zid. Pe masă, câteva cărți și o mașină cu petrol, pe care Livia o aprinse. Cu același chibrit aprinse și o candelă de sub icoana Maicii Domnului, ce străjuia un colț al odăii. Și o lumină roșie prinse a clipi sfioasă.

Livia fierse ouă, făcu ceai, prăji pâine, alergă de cumpără mezeluri. Și pe măsură ce-și îndestula și-și mângâia prietena, îi povestea viața ei de zbucium și chin... Până ce a găsit liniștea și odihna aici. Era mulțumită. Putea să trăiască de capul ei așa cum vrea. Nu trebuia decât să-i dea gazdei, pe lângă chirie, atât din ce câștigă. Și cât va fi tânără, câștigul nu are să-i lipsească.

Suzana se rușină și se-ngrozi. Să-ți vinzi trupul! Să te pângărești pentru pâine!

— Nu pentru pâine, lămuri prietena. Pentru libertate și pentru liniște. Scapi de stăpânii răi, de copiii plângăcioși, de stăpâne păcătoase, mai păcătoase decât slugile lor. Decât să te terfelească ei, mai bine alegi tu pe cine îți place. Și nu e același lucru, trebuie să o recunoști. Tu crezi că ai să scapi? Într-o zi, tot un domn are să te ademenească, pentru ca peste câteva luni nevastă-sa să te alunge ca pe mine, cu sămânța blestemată în tine.

Suzana se sculă să plece. Mâncarea îi sta în gât, ca un nod de plumb, și sufletul i se înnegrise.

— Dacă nu mai ai ce face acolo și scapi, dă-i dracului și vino aici. E o cameră slobodă lângă a mea. O să lucrăm amândouă și o să trăim bine. Ai să vezi!

Ajunsă din nou în Cișmigiu... Suzana se aștepta să găsească grădina compătimitoare, tristă, veștejită. Dimpotrivă, era mai strălucită decât o lăsase, plină de mângâierile serii care se apropia. Nimeni n-a mai oprit-o s-o întrebe, să-i dea un sfat... Trecu ca o umbră umilită și necunoscută, străbătu aleile și se îndreptă spre comisariat cu inima zvâcnită.

Comisarul, cum o văzu, începu să zbiere la ea.

— Bine, nebuno, ce e asta? Pui toată poliția capitalei pe foc degeaba?!...

— Cum degeaba, domnule, îngăimă ea, sprijinindu-se îngrozită de un scaun.

— Degeaba, copilul e acasă.

— Acasă, unde?

— La părinții lui, urlă comisarul.

— L-au dus hoții? Cât au cerut?

Și în gând ea socotea anii câți trebuie să slujească degeaba ca să despăgubească pe stăpâni de suma răscumpărării.

— Ce hoți, smintito? Nici un hoț... Ai fost tu o netrebnică. Auzi, în loc să vezi de copil, tu dormi ca o putoare!

Suzana nu pricepea deloc... Comisarul urmă:

— Noroc că stăpână-ta, ca o adevărată mamă învegheată, a venit în Cișmigiu să te controleze.

Suzanei i se tăiară picioarele.

— A venit? Când ?

— Când? Când sforăiai... și-a luat copilul acasă.

— Și-a luat copilul? Din căruț?...

— Spăimântată de primejdie, l-a luat în brațele ei de mamă... Ce? trebuia să împingă căruțul în locul tău?... A trimis de l-a ridicat pe urmă de la comisariat... Haide, ieși! Altădată să nu mai petreci noaptea cu amanții și ziua să dormi la datorie!

Și palma grea a comisarului căzu peste obrazul ei, incendiindu-l.

Pământul începu să se învârtească iute, tot mai iute... Îmbrâncită, ea ieși împleticindu-se și se rezemă de zidul clădirii... Pe urmă porni cu pași clătinați către Cișmigiu. Se așeză pe o bancă deoparte și stete, întâia oară singură pe lume. Șezu cu ochii deschiși, fără să vază, fără să auză, până ce grădina se goli iarăși.

Violența supliciului o devastase. Dintr-o dată se urâțise. Chipul i se uscase și se pârlise ca de o arșiță năprasnică. Buzele i se crăpaseră și-i sângerau. Ochii se decoloraseră și nasul i se boțise. De zdruncinul lăuntric, sângele secret se dezlănțuise neașteptat și înainte de vreme. Ceea ce însemna că în câteva ceasuri de tortură se prăpădise o lună de viață.

Suzana zăcea acolo goală de suflet, goală de trecut, goală de viitor. Îi rămăseseră numai rușinea și ciuda. Se poate oameni atât de nemiloși? Să o lase să se zbată într-o nebunie de chinuri? Fără să se îndure să o înștiințeze că băiețelul nu fusese furat?! Ar fi primit orice pedeapsă, chiar închisoarea, pentru vina ei. Dar răzbunarea asta diavolească nu și-ar fi închipuit-o. Și n-o putea suporta. O respingea. Cruzimea o strivise mai mult decât orice batjocură, chiar decât siluirea. Îi trebuia o răzbunare. Și nu putea să se răzbune decât asupra ei înseși...

Hulubii se lăsau greoi pentru culcare în copacii sumbri. Sus, în vitrina amurgului, se aprinse luceafărul tânăr. Suzana îl zări. Se smulse și porni orbecăind către strada cu casa tainică, unde se înșirau chiliuțe ca de mănăstire, cu liniștea lor de liman.

Și fiecare copac pe sub care trecea o aplauda, lovind în boarea nopții, una de alta, pălmuțele frunzelor... Grădina întreagă o petrecu până departe cu freamătul ei primăvăratic, ca o încurajare.

Când ajunse, Livia îi deschise brațele.

joi, 23 ianuarie 1947, București