Lipitoarea

LIPITOAREA

E PRIN PĂRȚILE NOASTRE, sub munte, o misterioasă pasăre de noapte, i se spune lipitoare. Se arată rar și puțini au văzut-o. Văzut? Atât cât poți osebi dintr-o umbră ce alunecă, mută, prin străvezimea întunericului înstelat...

Pe mine, odinioară, pasărea asta m-a prigonit mult.

Eram copilandru. Veneam, vara, de la școli acasă cu sufletul schingiuit de viața pe la gazde și mă cufundam în basmul traiului slobod de la țară.

Îmi plăcea mai ales să hoinăresc nopțile cu pușca în spate pe streșinile satului, unde aveam, risipite pe muchi, câteva petice de vie și livezi.

Tânjeam după o poezie revărsată acolo la picioarele mele, de-a lungul văilor tremurate, pe care n-am mai ajuns-o de atunci niciodată.

Îmi deschideam inima lunii ca pe o carte de zodii căreia stam ațintit să-mi surprind destinul, adică pe mine însumi. Un soi de narcisism naiv, dar tulburător, din care mă trezeam cu sufletul împăienjenit, de lunatec coborât de pe acoperișuri.

De la o vreme, tuturor acestor nostalgii și vrăji se adause năluca păsării. Dintr-o dată, o umbră cu aripile arcuite, ceva mai mare ca un lăstun, plutea deasupra mea, ca să se așeze la câțiva zeci de pași înainte, în albia drumului, unde se făcea una cu întunecimea.

Acolo sta nevăzută, lipită de pământ până mă apropiam, gata s-o calc. Atunci se ridica fără zgomot, fără un fâlfâit, ca să se lase iarăși la câțiva pași mai departe, de unde o sculam din nou. Astfel, mă însoțea cu stăruință ciudată, petrecându-mă până în poartă.

Câteodată se isca așa de tainic pe neașteptate, parcă s-ar fi desprins de undeva de foarte aproape, din umbra mea, s-ar fi zis chiar din mine, o proiecție a mea.

La început n-am știut ce este și n-am băgat-o în seamă. N-auzisem despre asemenea vietate. Dar după câteva nopți de tovărășie, n-aș putea spune că n-am simțit nimic. Nu teamă. O strângere, o ușoară înfiorare, ca de orice necunoscut.

Cea dintâi pornire a fost să o iau la ochi cu pușca. Și nu m-am sfiit să trag. Eram țintaș bun, doboram liliecii, cu tot jocul lor întortocheat. Am pândit-o cu arma întinsă și degetul pe trăgaci; când scăpată ca din praștie în văzduhul de dincolo de mine îmi sosea pe linia ochiului, apăsam. Suflul împușcăturii o zguduia, și umbra dată peste cap se rostogolea... Alergam s-o adun de jos, sigur că a căzut. Și în timp ce bâjbâiam cu mâinile prin țărână, ea se înălța de sub mine, ca să se coboare iar ceva mai departe și să-mi jaloneze fără să-i pese drumul. Bubuiturile puștii n-o speriau, alicele treceau pe lângă ea fără s-o atingă sau - știu eu - poate o străbăteau. Ajunsesem să cred că trag într-o nălucă.

A trebuit să mă resemnez și s-o primesc soață de hoinăreală și reverie, deși nu pot spune că mă deprinsesem cu ea. Așteptam, nici eu nu știu în ce chip, un deznodământ care mi-ar fi adus scăparea.

De altfel, pasărea nu mă bântuia regulat. Alte nopți mă părăsea. Umblam atunci ușurat, fără umbra străină lipită de mine. Apoi începea iar, din senin, să se țină umbră de umbra mea.

O presimțeam deodată în spate, de unde, zvârlită de o mână tainică, zvâcnea, punându-se o clipă între mine și stele, ca să se mistuie sub ochii și sub pașii mei.

Fără să fi crezut că e mare lucru, bănuiam totuși o taină. Firească poate pentru alții. Nedezlegarea ei pe mine mă ținea însă sub obsesia unei vrăji neprielnice. Mai cu seamă că ori de câte ori cercam s-o dobor, mă simțeam deodată vlăguit, golit de viață, parcă împușcătura m-ar fi atins și pe mine. Mă clătinam, cu o senzație de sfârșeală: eram nevoit să mă sprijin ca să-mi vin în fire. Cum nu vream să cred altceva, puneam asta pe seama loviturii ce-mi pricinuia arma prea încărcată, care îmi smucea din loc umărul până să mi-l amorțească. Mă hotărâi să schimb arma.

Aveam în casa de sus un perete întreg acoperit cu tot soiul de puști și pistoale, rânduite pe o scoarță verde atârnată din tavan până în pământ. Neam de ostași și vânători din moși-strămoși, fiecare generație le mânuise pe ale ei și le lăsase acolo, înșirate unele sub altele, ca niște inscripții.

Uneori mă culcam sub ele și le priveam de jos în sus, să citesc leaturile răsturnate, ca niște oseminte de fier și oțel. Lângă mine și la îndemână, pușcociul naiv cu care prigonisem în copilărie vrăbii și ciocârlani. Alături, pușcuța dragă cu care plecasem întâia oară după iepuri. Cât îi dezmierdasem odinioară patul din lemn roșu de cireș gătit în latura dreaptă cu căpăcelul de alamă, unde se ascundea cutiuța cu provizii de capse!

Un șir mai sus stau armele franțuzești cu foc central. Deasupra lor spânzurau puștile tatii cu câte două țevi, totdeauna încărcate, cu cocoașele grele și posomorâte puse pe capse. Dincolo de ele, pierzându-se spre podină, sumedenie de unelte ucigașe, care de care mai vechi și mai ciudate. Sinețe zvelte și subțiratice de ale bunicilor, flinte haiducești cu buzele răsfrânte în pâlnie, durde cârne, groase și scurte, care se mânuiau pe crăcane, șușanale turcești cu țilindrele pe laturi, în scobiturile cărora se așezau cremenele. Toate încrucișate cu pistoale arnăuțești bătute în argint și sidefuri, bumbașire crunte, cornuri și ploști pentru iarba de pușcă, tasce și teșile pentru plumbi, săbii damaschinate, hangere coroiate și iatagane aprige.

În mijloc, tăindu-le curmeziș pe toate, o riflă uriașă, adusă de cine știe unde.

Acum însă nici una nu-mi era de folos. Am ales doar o carabină cu care mă exersasem la țintă fixă, un „Peabandy Martini”, înadins prefăcut de armurier pentru un glonț mic și subțire ca o viespe, în cămașa lui de alamă galbenă.

Într-o noapte cu lună plină, am prins-o în gura armei tocmai când se profila pe discul alb, ca o pată din lună, și am descărcat carabina în ea. Dacă ar fi fost cu adevărat, nu mai putea scăpa vie. Odată cu detunătura, am simțit o atât de ascuțită fulgerare, ca și cum glonțul s-ar fi izbit de astru și s-ar fi întors înapoi în mine. Când m-am dezmeticit a trebuit să mă târăsc până acasă. De atunci nu m-am mai încumetat s-o vânez. Umbra, din ce în ce mai încrezătoare, se zbătea lângă mine gata să mă atingă.

Până atunci ținusem ascunsă legătura mea cu pasărea. Poate din orgoliu, să nu râdă lumea de spaimele mele. Poate mai degrabă dintr-un respect copilăresc pentru taina ce mă alesese. După asta însă m-am hotărât să întreb și pe alții, ca pentru o anchetă folclorică. Ai mei nu știau nimic. Oamenii din sat, cât de bătrâni, dau din umeri. Unul auzise despre lipitoare. Altul o văzuse când se întorsese târziu de la han. Cum la țară lumea trudită se culcă devreme, cine mai avea timp de ciudățeniile povestite de alde pierde-nopți, că le fâlfâie pe la ureche! Le erau de ajuns strigoii, stafiile și celelalte arătări cunoscute ca să-și mai adauge încă o năzăreală de copil.

Cine mi-a putut spune unele, puține, deslușiri au fost flăcăii dați în dragoste cu fete și cei cu ibovnice. Pasărea le ținea și lor uneori de urât. Dar nu știau despre ea mai mult. Nici unde are cuib, nici ce mănâncă, nici unde stă iarna. Doar atât, că penele-i sunt în fața umbrei, că n-are glas, că iese numai noaptea, umblă totdeauna singură, desperecheată și nu stă niciodată pe cracă; ori jos pe pământ, ori alunecând în văzduh. Că-ți pândește calea și nu te mai slăbește, ținându-se lipcă de tine, asta nu este nici un semn rău. E numai un nărav al ei. Un fel de joc de-a v-ați ascunselea. Pesemne că îi sunt dragi anume oameni. Pasărea nu avea nici o legendă.

Unul mi-a povestit mai mult: o întâmplare care nu m-a dumirit, dar mi-a stârnit închipuirea până la emoție și m-a pus pe gânduri.

Omul se ducea la o ibovnică, femeie măritată în alt sat. Se avuseseră dragi de copii. Dar cât flăcăul lipsise la armată, pe fată o daseră cu sila după altul. Acum se doreau cu arzime toată ziua, și abia așteptau să se întâlnească noaptea, când nevasta își adormea bărbatul cu buruieni, ca să poată ieși la omul drag.

Într-o noapte, când mergea întins acolo, i s-a ivit în drum lipitoarea, jucăușă înaintea lui, ca o călăuză. La o răspântie pasărea a lăsat șoseaua și s-a abătut pe un drumeag lăturalnic în stânga. Flăcăul a vrut să-și vadă înainte de cale. Umbra s-a întors, i-a căzut la picioare și iar a oblicit la stânga. Asta de atât de multe ori, cu o încăpățânare atât de îndârjită, că, aproape vrăjit, el a părăsit drumul și s-a luat fără voie după ea. Pasărea l-a dus săltându-i înainte până la o moară părăsită. Ajunși acolo, în ograda goală, umbra a pierit. Dar chiar aproape de poartă s-a împiedicat aproape să cadă de un trup. Când s-a aplecat să cerceteze, era femeia la care se ducea. Adormise acolo plânsă și pustie. Pârâtă de neamuri, bărbatul aflase de dragostea lor, o bătuse de moarte și o alungase în toiul nopții. Amețită, cu mințile luate, ea fugise, se rătăcise și căzuse de spaimă și oboseală, nici ea nu știa cum, în curtea morii. Atunci, de deznădăjduită, se zbuciumase cu inima, cu gândurile, cu toată ființa spre el, chemându-l s-o scape, și o minune i-l adusese.

Trecusem astfel câteva veri și toamne, bântuite de pasărea tainică. Mă cumpăneam acum între adolescență și tinerețe. Simțeam și mai adânc farmecul nopții, parcă aș fi fost plămădit din aceeași esență cu ea. Nu mă sfiam de beznele ei luminate, care mă împresurau din toate părțile. Ele dădeau prilej să răsufle dorurilor romantice de vis și singurătate, tescuite, acolo la oraș, adânc în mine. Eram alcătuit întreg numai din așteptări. Un soi de speranță crepusculară, de sub orizontul vieții, îmi mijea ca o misterioasă vestitoare de auroră. Nu s-a desfășurat niciodată până la lumina învoaltă a dimineții. Totuși, m-a făcut să gust toate îmbătările presimțirii.

Într-o noapte pornisem colindarea pe furtună. Bătea austrul și norii alergau cu coarnele în lună, o doborau, o luau de picioare și o călcau până rămânea numai țăndări printre copitele lor învolburate... De ajuns să pot umbla și să zăresc pasărea ce m-a întâmpinat de cum am ieșit pe poartă, măsurându-mi calea. De data asta umbra își schimbase jocul. În loc să mi se aștearnă ca de obicei în față, acum se ridica dinaintea mea, trecea înapoi peste mine, lăsându-mă în urmă. S-a țesut astfel fără răgaz, de zeci de ori, cu o insistență atât de înverșunată, că m-am oprit. Prea trecea ca o săgeată arătătoare trasă în văzduh de mâna nevăzută, parcă înadins făcând semn spre îndărăt. M-am supus aprigului ei îndemn și m-am întors, luând drumul înapoi. N-aveam de altfel nici o țintă. Am ieșit afară din sat cu pasărea, țâșnindu-mi acum, pas cu pas, înainte. Ciurdele de nori, alungate de vânt, se risipiseră și o lumină îndoielnică împăienjenea întinderile, schimonosind contururile, strâmbând perspectivele. Am mers astfel grăbit câțiva kilometri pustii, numai în tovărășia umbrei. Cine mă chemă cu atâta arzime? N-aveam iubită, și totuși pasărea mă călăuzea, ca și cum un suflet în cumpănă cumplită mă striga la el... Tocmai treceam podul peste Valea-Seacă.

Deodată, în depărtare mi s-a părut ceva, un trunchi lungit. Ițeala păsării se întețise. M-am apropiat. Trântit cu fața în sus, un om zăcea în mijlocul drumului. I se deosebeau cămașa albă, trunchiul voinic, mâinile răstignite în lături, picioarele cu genunchii îndoiți. La câțiva stânjeni, un cal, cu șaua pe el, ronțăia iarba pe marginea șanțului. Când m-a simțit a întors capul și a nechezat bucuros. Dam să cred că e un bețiv și mă pregăteam să-l ocolesc, când am văzut deslușit cum pasărea s-a coborât pe trupul dezbrăcat și i s-a așezat pe latura stângă. S-a lipit acolo, pată închisă pe albul cămășii... Eram în toată firea și tare de înger, dar m-am înfiorat. Când am sosit lângă om, pasărea se strecură și se făcu nevăzută în el. Un interes teribil mă cuprinse: nu m-am putut stăpâni, m-am aplecat și am îngenuncheat să văd pe unde. În stânga se deschidea o rană mare, căscată ca o gură, care ducea în adânc, ca în fundul unei mine, în inimă... Când pasărea pătrunse acolo, rănitul s-a mișcat, a suspinat greu și a căscat ochii, alte găuri funebre scobite în chipul înnegrit. Apoi se închiseră la loc. Umbra păsării se ivise iar. Ieșise din el? Cum am zărit-o, am știut, fără să mă gândesc, că omul își dase sufletul. Obrajii i se scofâlciră, gura i se îngropă între dinți, pieptul i se dezumflă și căzu cu un horcăit prelung, care răsuflă pe vrana rănii cu bolboroseli de sânge amestecate cu bășici de aer.

Cum priveam îngrozit, m-a spintecat deodată un fulger de amintire: o trăire atât de adânc și așa de fantastic de repede, încât, înainte de a o prinde, s-a și stins, o și uitasem. Toată cazna de a o aduce înapoi a fost zadarnică. Privea pe mort? Pe mine? Fusese un amestec atât de strâns și tainic, că nu era chip să-l dezbin. Lăsase numai în urmă o dâră arsă, cum lasă în inima pomilor trăsnetul.

Mi se alungase însă spaima. Mă părăsise până și uimirea. Mă năvălea un sentiment straniu de amestec intim, de participare tainică la drama desfășurată. Ca și când aș fi venit înadins să privesc ceea ce aș fi știut că se întâmplase, mă aștepta și mi se înfățișa acolo: un om, un necunoscut misterios, care mă chemase să-și dea duhul, în miezul nopții, în mâinile mele. Urmăream dârele, reconstituiam cu interes lupta, după frământarea rămasă în țărână răscolită și vânzolirea în jurul unei pete mari de sânge, pe care pământul încă nu o supsese. Cheagul crunt răsfrângea lumina stelelor ca o nestemată roșie. Contemplam mortul cu liniștea cu care m-aș fi privit pe mine într-o oglindă vrăjită. Am stat așa îndelung, așteptând să treacă un drumeț. Umbra de lăstun pribeag, încă neogoită, ca un suflet rătăcit în preajma leșului, când jos, când în văzduh. Deodată, ca și cum și-ar fi schimbat gândul, și-a luat alt zbor, pe sus, și s-a pierdut. Pleca să cheme pe altul? Greșise vestindu-mă pe mine? Pilda ei m-a dezmeticit și m-am smuls din vraja mortului.

Înainte de plecare m-am uitat cu băgare de seamă de jur împrejur ca să-mi însemn bine locul. Nu se afla nimic. Nici piatră, nici copac, pământul gol cât cuprindeam cu ochii. Roibul pierise. Plecase în câmp după iarbă mai bună. Știam, aici, în marginea drumului, pe dreapta, o cruce veche lângă niște puieți de salcâmi. Am căutat-o înadins. N-am găsit-o. Omorul se întâmplase deci departe de ea? Singură, în depărtare, silueta parapetului de la pod, după care puteam socoti distanța crucii, și asta mă încurca. Am intrat în șanț să caut un bolovan. Aici zăceau zvârlite o haină de târgoveț și o pălărie... Ce mi-a venit? Am rupt iute câteva fire de pelin și le-am pus mănunchi la capul mortului. Rămas în mâini, izul lor amar m-a întărit. Am alergat acasă. Am strigat omul din curte. Am sculat pe tata, care la început credea că aiurez. Pe urmă nu s-a învoit să se amestece decât dacă merge și primarul. Nu vrea să intre în cine știe ce bucluc. A trebuit să aștept până a înhămat caii la brișcă. Apoi am ocolit jumătate satul. Primarul, un bătrân verde și neobosit, deși trecut de optzeci de ani, era sfătuitorul și cârmuitorul satului. Nu se făcea nimic fără el. Nouă ne venea rudă apropiată, un fel de moș... Acum îngreuiat de somn, nu pricepea ce vrem și ne-a întârziat mult. Când s-a urcat morocănos în leagănul învelit cu velințe, aburea amurgul zorilor.

Fixasem în minte locul întâmplării la câteva aruncături de suliță, dincolo de podul Văii-Seci. N-am scos până acolo nici unul o vorbă. Gândurile ne goneau în rând cu caii. Ne-a trezit huruitul scândurilor jucând deodată sub roți. Soseam. De atâta ațintire încordată a privirilor, ne dureau ochii. Nu se vedea nimic. Trecusem de locul arătat. Am întors brișca și am mânat înapoi la pod. Unii priveam pe dreapta, alții pe stânga. Nu descopeream nimic. Drumul gol, șanțurile slobode. Nici urmă de mort, nici picior de cal. Primarul căuta la mine mânios. Tata, îngrijat, lăsă biciușca și-și trecu mâna peste fruntea mea, nu cumva să am friguri. Ardeam. La pod am sărit jos, ceilalți după mine, și am luat la cercetat postata de cale unde părăsisem mortul.

După o bucată de drum m-am oprit. Însoțitorii m-au ajuns. Rămăsesem zgâit, cu gura căscată și tremuram. În praful drumului zăcea smocul de pelin, încă proaspăt. Încolo, nici urmă de frământare. Colbul lucea neted, ușor umezit de rouă. Mortul și calul pieriseră. Sângele dispăruse. Am râcâit să văd dacă nu cumva fusese acoperit și înăbușit cu pământ. Țărâna se descoperea curată. Am alergat la șanț să aduc haina și pălăria... Se mistuiseră și ele. Se vedeau numai pașii mei, limpezi ocol prin pulbere în jurul pelinului... Ieșit din minți, am început să urlu:

— L-au luat... au venit și l-au ridicat... era aici... uite pelinul pe care i l-am pus la căpătâi.

Și smulsei de jos tulpinele amare... Eram atât de schimbat, așa de smintit, că tata mă apucă în brațe, să mă potolească, și-mi apăsă capul la pieptul lui, unde mă zbăteam bâiguind. Mă liniștii repede și-mi venii în fire. Înțelesei că trebuia să mă stăpânesc dacă vream să mă asculte. Și mă sforțai să-i fac să mă creadă.

Începui să le povestesc din nou cele ce văzusem. Pe măsură ce vorbeam, primarul se frământa prins de neastâmpăr. Am zugrăvit, aprins, cu amănunte pe care atunci nici nu le văzusem și care acum îmi veneau în minte, scornite nici eu nu știu de unde, chipul oacheș al mortului, nasul subțire și drept, ochii - când i-a căscat pentru ultima oară - albaștri, mustața neagră, cu sfârcurile ușor aduse în sus, urechea dreaptă cu o toartă de cercel, cizmele cu potcoave, un ceasornic de argint prins cu un lănțuc de brâu, o tașcă de piele legată cu o curelușă de după gât.

— A, țipai, îi lipsea un deget.

Bătrânul se grămădi spre mine, înspăimântat.

— De la care mână?

— De la stânga, strigai cu glas străin.

Știam bine că de la stânga. Ne oprirăm o clipă și tăcurăm, ajunși pe marginea unei prăpăstii...

— El era... Aidoma!... răsuflă primarul greu, și se clătină, gata să se prăbușească.

— Vezi că era! răcnii. Unde-i acum? Cine l-a ridicat?

Tata, galben, în zorile ce se ridicaseră împurpurate, mă privea năuc, parcă mă implora să tac, să sfârșesc...

— Trebuie să-l căutăm, țipam eu și nu-l slăbeam.

Aprig, cercam să-i târăsc pe câmp.

— Nu, băiete... se împotrivi bătrânul. Ceea ce ți s-a arătat...

Se opri însă lovit de un gând.

— Stai, se întoarse el, de ce ai pus buruienile astea la capul lui?

— Ca să rămâie un semn. Nu se afla nimic lângă el.

— Nu era crucea? și-mi arătă spre marginea drumului.

Crucea veche, pe care o căutasem cu de-amănuntul câteva ceasuri mai înainte, sta acum întreagă în dreptul mănunchiului pe care îl aruncasem la capul mortului.

— Cine a pus-o la loc? bâlbâii încremenit. Astă-noapte nu era.

— Nu era când s-a petrecut întâmplarea, căreia tu nu i-ai văzut decât stafia... Pentru asta n-ai găsit-o. Dar trebuie să ne liniștim, hotărî el. Altfel ne ieșim din minți.

Și, apucându-mă de mână, ne traserăm, cu tata năucit după noi, pe marginea șanțului, lângă crucea pe care o pipăiam să nu fie o amăgire.

După ce-și culese și-și așeză gândurile, bătrânul ne povesti în frânturi cum vedenia mea zugrăvea o întâmplare petrecută aidoma, cu șaizeci și ceva de ani mai înainte, când îl găsiseră pe bunicul meu ucis chiar în locul acela. Pentru amintirea morții lui năprasnice - tu nu-ți mai aduci aminte, că erai mititel, lămuri el pe tata - copiii ridicaseră la capul lui crucea. Mie mi se năzărise omorul săvârșit înainte de așezarea pietrei. Și se plecă adânc să-mi cerceteze chipul.

— Leit el, murmură tulburat.

— Leit cine?

— Bunică-tu... Sufletul nehodinit te-a chemat să te vadă.

— Sunt locuri bântuite, urmă, unde duhurile nedestrămate se întorc uneori în vedenii, și întâmplările se zămislesc iar din aburii nopții...

Îl ascultam aiurit. Citisem și eu despre fantome bântuitoare și clișee păstrate în arhivele veșniciei, de unde revin la răstimpuri să se închege.

Dar de astă dată știam bine că este altceva. Trăisem o întâmplare din altă viață a mea? Eu fusesem necunoscutul ucis odinioară pe drumurile nopții? Printr-o obscură simetrie, pasărea care se țesuse între el și mine era aceeași atunci ca și acum, a lui și a mea, una și aceeași, peste timpuri și locuri, nemuritoare?

Cine ridicase stăvilarele timpului și-i dase drumul să curgă înapoi?

Și mă simții deodată că nu sunt decât un strigoi.

ianuarie 1949, București