LUPTA CU ÎNGERUL
URIAȘA CUMPĂNĂ A LUMII, urnită de ritmul cosmic, mișca talgerele-i potrivnice, ziua și noaptea, pentru asfințire. Talgerul luminii, îngreuiat de aur, se plecase de tot și spânzura jos în râsul pământului, dincolo de apus; buza lui fulgera, înainte de scufundare, către talgerul nopții, care se ridica gol în slavă și astupa, cu fundu-i negru, cerul. Săgeata cumpănitoare încremenise, cu luceafărul în ascuțiș.
Caprele râcâiau țărâna închinând cu copita culcușul... Clopotele aninate de turlele gâturilor sunau limpede și fiecare vită era o vecernie.
Apa râului luneca în lăuta țărmurilor cântare înăbușită sub căluș de sălcii gânditoare și plopi amintitori. Șarpe descolăcit din aur, amurgul descânta păsările cristaline, care picau din slăvi, înțelenite, pe ramuri.
Când, o prevestire trecu și scutură din florile tălăncilor o rouă de clinchete. Păstorul tresări sub cerul unde se ruga. S-a sculat leul pustiei și vine să-i dijmuiască turmele?
O formă nedeslușită înainta, fără pași, spre staul. Sărise din talgerul luminii, care acum se cufundase în puțul de dincolo de pământ. Iacob se repezi cu ghioaga să-și apere averile. Statura măreață îl aștepta în strungă, ațintindu-i calea.
Nu era leu, nici fur. Părea o arătare de pe alt tărâm.
— Ce vrei? - răcni ciobanul, clătinat între spaimă și uimire.
— Luptă - răspunse celălalt, ca și cum ar fi zis bună-seara.
Nu dorea nici oi, nici bogăție, ci altceva, mai de preț: puterea. Spre a fi stăpân se cere să fii tare. Care din ei doi e mai vrednic? Și vedenia nu propunea enigme, pretindea încercarea puterilor.
Prin labirintul crengilor despletite pentru somn, vântul trecea degetele-i încărcate de plânsete moi. Caprele se sculaseră și priveau din târlă. Înfățișarea cu chip de zburător îl înfrunta din poarta țarcului. Iacob îi deslușea asupra capului un moț, adus ca gluga ciocârliei... Și glasul îi cântase a viers. Cine, oare, se ascundea în veșmânt păsăresc? Iacob simți o râvnă tinerească să se măsoare cu taina... Necunoscutul îi căzuse drag deodată, așa cum îți cade un prinț hoinar, colindător după ciudățenii, căruia nu i te poți împotrivi să nu-i faci gustul.
El primi lupta fără vrăjmășie, prinzându-se ca într-o horă cu îngerul, ochii iezilor - bucuroși de salturile stăpânului în lupta cu cerescul partener. Și astfel Iacob s-a luptat cu îngerul, nu împotriva lui...
Fiecare din noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne măsurăm trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lângă o fântână de răscruci. Te iei cu el la luptă, așa cum te lupți, copil, cu un frate mai mare, dornic să te învețe lupta. E un exercițiu pe care trebuie să-l deprinzi, măsurându-te cu cineva mai puternic. E o voinicie la care trebuie să te ridici sub povața unui superior, unui dascăl cunoscător al tuturor adevărurilor atletismului spiritual.
Îngerul și Iacob își împrumutau numai prezența, nu și substanța. Aparența lui se lăsa cuprinsă... Și rezistența divină se echilibra prin forța umană, care se mlădia pe tărie și urca, târâită de model, victorioasă asupra ei înseși. Îngerul, senin, se împotrivea opintelilor, nu ataca. Zâmbitor, ațâța la sforțare, nu căuta să doboare. Deși înger, el se alcătuia într-un prilej chibzuit și cumpănit pentru încordarea mușchilor sufletești ai omului răpit în ideea biruinței.
Nici arc, nici pală. Luptau luptă dreaptă, încinși cu brațele. Și mâinile omului se încleștau, pafta cu zimții degetelor petrecuți unii într-alții în șalele îngerului. Iar aripile acestuia, ridicate din sfârc, se încondeiau pe umerii discipolului, așa încât el, cătând drept în ochii miraculoși care-l stârneau la vitejie, nu le vedea strejuindu-l, ca să nu se înspăimânte. E îngăduit fiului de om să biruie, în virtute și har, un înger, alcătuit din șapte stihii mai mult?
Oricum, îndemnul îngerului adevărat e totdeauna lupta. Numai Satana e ispita, vrajă de câștig ușor asupra a tot ce cuprinzi cu ochii.
Minunea cea mare a fost că atingerea cu îngerul îl întărea pe om. El devenea mai puternic, pe măsură ce se îndelunga îmbrățișarea. Virtutea lui creștea, cu cât dura misterioasa inițiere. Iacob se împuternicea ca Anteu, dar, spre deosebire de acela, nu atingând pământul, ci cu cerul coborât de înger. Omul alăturat de înger sugea fluid sfânt, care trecea în el ca în legea vaselor comunicante, din cel plin în cel gol, prin mediatorul înaripat, încât precursorul lui Cristos a trebuit să se smulgă cu violență din veriga ce-l strângea din ce în ce mai cumplit, înainte de a se umple de el omul întreg. Căci nu era el Mesia, menit să săvârșească deplin transfuzia divină.
A durat lupta o noapte, un veac? Cine știe... Solul a zburat. Dar lecția rămase indelebilă. În zori, nostalgic, căuta urmele vânzolelei. Dar nici un semn nu sta mărturie: pământul nu era găurit de călcâie. Iarba, trează, își mijea lumina-i verde nestrivită din pământ. A fost o nălucire? Și totuși n-avea nici o șovăială... Nimic nu pătrunde mai de-a dreptul în suflet ca un miros respirat... Și el simțea mireasma îngerului stăruindu-i adânc, acolo unde amintirea se țese cu uitarea, împletind sufletul. Îngerul a fost? Dar s-a hărțuit cu el afară, în luncă? Sau în lăuntru, în gând? Fusese o luptă sau o meditație? Zăvozii lui o știau mai bine, căci nu dăduseră nici un lătrat.