MÂNTUIREA SMOCHINULUI
IOAN, ILUSTRUL APOSTOL ȘI MARTOR al lui Hristos, ieșise din peștera unde sub dictarea îngerului alcătuise Apocalipsa.
Rămăsese cea mai înaltă autoritate a creștinilor. După răpunerea lui Pavel de sabie și răstignirea cu capul în jos a lui Petru, el era piscul unde mai poposeau vulturii.
Sus pe-o stâncă, la malul prăpăstios al mării, el deslușea acum învățăceilor viața și învățătura Mântuitorului. Amestecați tineri cu bătrâni, unii în picioare, îl ascultau numai. Alții, mai sârguitori, așezați jos, scrijeleau pe tablete ceruite sprijinite de genunchi mărturiile. Pe înalta ariditate a peisajului pâlcul lor ținea locul unei dumbrăvi cu umbre lungite de apus. Vântul larg le flutura mânecile vestmintelor colorate, ca pe niște crengi de finic. Uneori, ca sub trecerea unui suflu, se înclinau fără împotrivire la cuvintele de vijelie lăuntrică ale sfântului.
În dosul lor, marea își urca fundalul, luându-i cu ea până-n cer.
Încet, ostrovul Patmosului se umplea ca de un duh de pulberea cu irizări întunecate a serii. Departe, apele conabii ale Egeei se jucau cu hore de spume și nori de pescăruși în jurul Sporadelor. Și ochii evanghelistului, pescar odinioară, în care se oglindiseră iezerele sacre ale Ghenezaretului, sclipeau de focul amintirilor.
Printre oaspeți se aflau, stând de-o parte, câțiva sofiști, retori și un poet din Atena, curioși de oameni și filosofii noi. Unii din ei se priveau din când în când cu uimire și își zâmbeau. Nu se așteptau la atâta frumusețe și poezie strânse într-o simplitate de linii drepte. În rigoarea ei, morala pe care o auzeau era de o limpezime geometrică. Senină și totuși adânc omenească. Cu unghiurile deschise spre infinit, le mergea drept la inimă, fără să părăsească drumurile rațiunii.
Poetul a admirat îndelung, plecat pe bogăția de ecouri ce-i stârnise în suflet, pilda cu păsările cerului, care nu ară, și crinii câmpului, care nu țes.
Urcând cărările suvenirelor pe urmele Domnului său, propovăduitorul ajunse pe coasta unde sălășluise smochinul mincinos. În puține cuvinte, el istorisi întâmplarea cu pomul neascultător pe care mânia învățătorului l-a pedepsit cu uscăciunea, dedicându-l focului: de departe făgăduise cetei înfometate roade, și nu se ținuse de cuvânt.
Și Ioan vru să treacă ușor, fără lămuriri, către alte descoperiri. Dar poetul Aristobul îndrăzni să-l oprească.
— Omule, pentru ce a făcut maestrul tău aceasta?
— A săvârșit o minune, spre a dovedi un adevăr, răspunse apostolul.
— Cum asta? Spuneai că nu era vremea rodului.
— La cererea stăpânului nostru, pomul ar fi putut răspunde cu minunea rodirii. Nu s-a înduplecat... Atunci, Mântuitorul l-a silit la cealaltă minune, a uscării pe loc...
— Mie mi se pare o crimă, rosti grav sofistul. Minunile nu sunt dovezi...
— De ce nu? - se întoarse poetul. Unele sunt frumoase...
— Pentru că nu sunt logice. Și sofistul îl privi chiorâș.
Tânărul roși încurcat.
Ioan îi sări în ajutor:
— Dar silogismul vostru nu este tot o minune? A minții...
Străinii îl priviră uimiți.
— Da, urmă Ioan. Chemați în judecată noțiunile și argumentele, le cereți roade și le confruntați. Dacă nu răspund bine, cad uscate, cum a pățit smochinul, judecat în logica adevărului veșnic.
Deși un murmur al cetei învățăceilor întâmpinase întreruperea, sofistul stărui.
— Învățătorul tău, zise el, a arătat până acum atâta bunătate și înțelegere, a practicat atâta dragoste, că blestemul lui, azvârlit asupra unui pom nevinovat, detună. E mai mult decât o greșeală. E ceva urât. Un păcat împotriva frumuseții.
Patriarhul, întors acum cu tot dinadinsul numai către streini, își aținti ochii asupra chipului aproape violent al vorbitorului, care urmă mai potolit:
— Nu-i găsesc explicația logică. Încă o dată, te rog nu te supăra, întreb și eu: pentru ce dascălul tău a făcut aceasta?
Ioan își struni amintirile în loc și le opri la trunchiul pomului trăsnit. Scribii ridicară ochii de pe tablete și duseră ascuțișurile condeielor la gurile căscate. Nu le venea să creadă: din învolburatul apostol Ioanerghes, fiu al tunetului, cum îl botezase Isus, el se făcu dintr-o dată iarăși dulcele ucenic ce-și sprijinea capul cu plete mângâioase de pieptul Mântuitorului.
Toată spăimântătoarea energie din el, ca la o poruncă, se stinse, așa cum o corabie care merge cu foc și-ar stinge toate văpăile de sub căldări și toate fanarele din frunțile catargelor, ca, răcită de aburii clocotitori, să se facă aidoma celor cu vântrele, de care să se poată apropia fără să le înspăimânte, și astfel mai ușor să le prinză. Așijderi, sfântul se schimbă pe potriva ascultătorilor streini, ca aceștia să-l poată suferi.
Duhul lui își teși înălțimile abrupte; inspirația ascunse cu grijă aripile profetice. Și, în marele-i pogorământ, înfățișarea lui își trase înlăuntru luminile până a ajunge ca a unui umil pustnic, luptând, aproape încolțit, cu argumentele potrivnicilor.
— Ce te nedumerește, tinere? - întrebă el cu blândețe pe poet.
— Aș vrea să știu dacă pomul avea vreun vițiu? Era urât? Crescuse schilod? Scârbea în vreun chip privirile, mirosul vostru?
— Era frumos ca un pui de cedru din Liban. Umbrarul lui cât un cort regesc.
Și Ioan rotunji cu mâna văzduhul.
— Atunci era nevinovat, trase încheierea atenianul.
— Pentru tine, frumusețea este totuna cu nevinovăția? - se miră bătrânul.
— Pentru oricine. Asta e suprema lege. Ceea ce este frumos e și bun și adevărat. Adică desăvârșit, sări sofistul.
— Chiar frumusețea stearpă, nefolositoare, îndărătnică?
— Cu atât mai mult. Asta e chezășia cea mai mare că e pură. Nu atârnă de nici un interes. Nu spânzură de nici un folos: e de sine și în sine stătătoare.
— Dar când sterpiciunea ei face rău? E vătămătoare?
Și Ioan se încruntă ușor.
— Nu văd nici un chip în care frumusețea ar putea fi stricătoare, îl încredință sofistul.
— Când poartă în ea păcatul, grăi grav apostolul.
— Ce e păcatul? - întrebă senin poetul.
Patriarhul se reculese câteva clipe. Ceata neofiților sta sloită.
— Iată, spuse bătrânul. Pomul ne-a întâmpinat cu cel mai bogat frunziș din câte se înșirau pe coastă. Strălucitor și puternic aidoma unui arhanghel verde oprit în zare. De cum l-am văzut, ispita foamei ne-a bântuit, nebiruită. Și cei mai tineri am alergat către el.
— Foamea era în voi, repezi vorba potrivnicul.
— Iar în el, seducția, întregi Ioan.
— Ai spus tu însuți că nu era vremea smochinelor.
— Tocmai. Dar frunzișul lui mincinos striga în gura mare că e doldora de roade.
— Cum asta?
— Fiindcă smochinii de acest soi își scot întâi fructele și apoi se acoperă de foi. Ar fi putut deci să fie, și aveam dreptul s-o credem, neam timpuriu, ieșit înaintea noastră cu poala plină.
— Amăgire de flămânzi! - râse sofistul.
— Vai de cei prin care vine amăgirea, căină bătrânul.
— Dar dacă smochinele fuseseră culese de alții înaintea voastră? Sau chiar de stăpânul ogrăzii?
— Ne-ar fi spus-o semnele obișnuite: ramuri rupte, foi smulse. Și, oricât, ar mai fi spânzurat câteva roade în vârf. Și chiar dac-ar fi fost jefuit de toate, dacă era rodnic, nu se putea să nu răspunză la solicitarea Mântuitorului, dând al doilea rând de fructe. Nimic din toate astea. Numai susurul lui desfătat se legăna aninat de crengile stufoase, ca de cutele unei mătăsi verzi.
— Și pentru că nu v-a împlinit pofta, l-ați nimicit?
— Nu-și împlinea menirea. Mințea. Înșela. Se împotrivea duhului.
— Dacă era frumos, era de ajuns, hotărî sofistul. Îndatorirea lui stă în propovăduirea frumuseții sale. Nu trebuia să facă mai mult.
— Nu. Slujba frumuseții lui întregi era rodul, spuse Ioan. Căci dacă vorbești de îndatorire și slujbă, zici supunere și muncă. Or, el nu s-a supus. Iar munca nu e frumoasă decât dacă se bucură și alții, cât mai mulți, de ea.
— Cum poți spune una ca asta, când chiar tu adineaori făceai lauda păsărilor care nu muncesc și a florilor care nu lucrează? Alții se ostenesc pentru ele, să le hrănească frumusețea.
— Iar ele, la rândul lor, stau în slujba altora.
Și apostolul întinse mâna arătând. O pasăre tocmai își hrănea pentru noapte prăsila. O ciotcă de puișori dintr-un cuib scobit în stâncă băteau pe rând din aripi și deschideau ciocurile, în care mama lăsa câte o grăunță.
— Privește pasărea - zise el. Singurul ei chiler este gușa, în care nu încap zece boabe. Și unicul ei hambar, pântecele. Nu are visterii unde să strângă. Și cu atât puțin își îndestulează puița. La ce să poarte una ca aceasta grijile brazdei?
Întoarce-te spre crini! Nectarul lor îl jeluiesc toate neamurile muștelor și miresmele li le fură vânturile. Frumusețea le-o rupe și-un copil, ca să se îmbogățească. S-a gândit vreunul din ei să-și apere avuțiile? Sunt ale tuturor! Care din voi n-ar trage sabia, dacă cineva ar cerca să-l despoaie de ceea ce socotește că e al lui?
Fiți și voi dezlegați de învârtoșarea inimii, ca unul din aceștia. Închinați lumii geniul vostru, și lucrarea nu va mai fi caznă, ci cules de bucurie!
Sofistul clătină disprețuitor din cap. Învățăceii se priviră cu îngrijorare, întristați de lipsa de tărie a răspunsului. Luminile apusului începeau să agonizeze, în cer.
— Înțeleg, se învoi poetul. Atunci de ce nu ați făcut aceeași judecată și smochinului? El dăruia lumii umbra odihnitoare, frunzișul lui, plin de gunguritul păsărilor.
— În adevăr, încuviință sfântul. Guruia în el un cârd de zburătoare. Se cuibăriseră de peste tot, atrase de ascunzișurile-i stufoase. Ca niște gânduri rele într-o minte nelucrătoare, ciori hoațe, coțofene stricătoare, sturzi și mierle puse pe pradă jefuiau viile învecinate și, sătule, ciuguleau smochinele celorlalți, făcându-le să se strice. Când învățătorul a poruncit osânda, au căzut și ele moarte, ca singurul rod al pomului.
— E și aici o contrazicere în învățătura maestrului vostru. Aceleași păsări aveau în altă parte îngăduința să se hrănească fără muncă.
— Nu amestecați jaful cu hrana, nici tâlhăria cu învoirea de a culege boabe pe urma recoltelor. Întrebați sperietoarele din lanuri și tocăliile din vii! Cine mai pune apoi paznici pe miriști?
— Nu e un argument, replică sofistul. Pomul a fost tot atât de nevinovat ca și păsările aciuate în el. Iar voi, tot niște hoți, tăbărâți să jăcmăniți un biet pom ce nu era al vostru, cu ce drept mai mare decât păsările cerului? Și fiindcă pomul n-a răspuns lăcomiei voastre, l-ați pedepsit cu moartea. Spune, mai bine, urmă el, că ăsta a fost bunul-plac al zeului tău. Sau o ananke, o fatalitate care spânzură asupra smochinului... Numai așa s-ar îndreptăți gestul Apollonului căruia tu îi spui Hristos. Căci un zeu al Tartarului nu putea fi, deoarece a iubit lumina și pe copii, oamenii și florile. Și mai ales umbla întovărășit de femei frumoase - spuse poetul. Avea liră?
— Da, zâmbi apostolul. O liră grea, în chip de cruce. A dus-o în spate. Și a murit întins pe ea...
„Ciudat”, gândi Aristobul. Ca Orfeu.
— Dar umbra? - urmă el, cu glas tare.
— Care umbră?
— Umbra smochinului. Ea cu ce l-a supărat pe stăpânul tău, de n-a cruțat pomul, măcar pentru odihna și răcoarea cu care îmbia pe trecătorii obosiți?
Și poetul, înciudat, urmă să-l hărțuiască pe Ioan...
Sfântul se oprise și asculta. Mintea lui părea că începe să gâfâie și caută un razim de care să se apuce. Învățăceii, speriați, se găteau să-i sară în ajutor. Nu pricepeau că apostolul nu cerea să câștige pe nimeni numai prin puterea harului său, fără nici o caznă și nici o luptă din partea potrivnicului. El înțelegea să-i stârnească omenește mântuirea, ca să se întemeieze pe propria lor învoire de înduplecare. Lucrarea conștiinței să nu-l năvălească pe necredincios dinafară, streină, ci să izvodească dintr-o sămânță lăuntrică, răscolită în chiar tărâmul sufletului îndărătnic.
— Mă întrebați de umbră?
— Da, și aștept răspunsul.
Și poetul se propti parcă și mai temeinic în îndărătnicia lui.
— Când, asudat de cale, îți iese înainte o fântână și alergi însetat la ea, ce-i ceri? - se adresă el tânărului.
— Apă.
— Și dacă o afli seacă, mai cobori ciutura să scoți umbră și răcoare din fund? Chiar dacă ghizdurile i-ar fi mărgăritare și buzele de rubin, nu mai degrabă te pleci să iei pietre și să le arunci în gura-i mincinoasă, să i-o astupi, ca să nu mai înșele și pe alții?
— Adevărat, se înmuie poetul. De unde știi asta? Așa mi s-a întâmplat odată. Eram o ceată de băietani și ne întorceam de la jocurile din Argolida. Însetasem și căutam apă. După multă alergătură, am aflat o fântână și am tăbărât toți pe ea. Dar era goală, uscată... De ciudă, ne-am pus să o lapidăm și n-am plecat până nu am umplut-o cu bolovani.
Și poetul își zâmbi, roșind, amintirilor.
— Voi erați niște copii fără de minte, nu un zeu ca cel despre care vorbește omul acesta, îl înfruntă sofistul. Fapta voastră a fost o nerozie. A lui vrea să fie plină de tâlc nou și să ne dea lecții.
Și-apoi, urmă el, întorcându-se spre apostol, la smochin nu mai era nevoie ca cineva să se ostenească coborând în fântână. Umbra i se oferea de la sine, odihnitoare, la picioare: pentru trudiți, ca un heleșteu răcoritor, gustoasă ca un soi întremător de bucate...
— Nu, îl tăgădui sfântul. Umbra sta tolănită ca o curtezană, îndemnând la lene și huzur. Lucrătorii de pe meleaguri alergau să trândăvească la adăpostul ei. Fete și flăcăi se întâlneau furiș acolo să se desfrâneze; și multe virtuți slabe se pierduseră din pricină că le-a fost dușmană vicleană.
— E tot așa cum ai învinovăți noaptea pentru toate câte se săvârșesc sub adăpostul frumuseții umbrarului stelelor.
— Noaptea e sortită anume pentru odihnă și îmbrățișări, răspunse marele dascăl. Dar pomul zămislea din zi noapte și din odihnă păcat, ca un adaos. La amiază, când pe poteci curgeau pâraie de oi și capre să se adune lac în jurul smochinului, se iscau numai certuri și bătăi între păstorii îmbulziți care să apuce locul la umbră.
În toate chipurile, reluă el, pomul fățarnic era pricinuitor de scandaluri. Și, vai de cel prin care vine scandalul, a spus învățătorul.
— Chiar când el nu poartă nici o vină?
— Chiar.
— E nedrept, rosti poetul.
— Trebuie, hotărî apostolul. Hristos însuși, prin care a intrat atâta tulburare în lume încât v-a mânat și pe voi în ochiul acestui ostrov de piatră, a ispășit nevinovat scandalul pricinuit...
Apostolul vorbea o elină stranie, plină de o prospețime necunoscută atenienilor, cu o sintaxă încâlcită, încărcată de ascunzișuri, smălțată de cuvinte originale, complicată cu înțelesuri și noțiuni tainice. Era limba lor și totuși suna ca o alta, nouă, ceea ce îi interesase la început, dar acum începea să-i încurce și să-i obosească.
— Ce vrea să înțeleagă prin scandal? - întrebă poetul, întorcându-se către sofist.
— De bună-seamă, paradoxul, contradicția ridicată la puterea de argument, îi răspunse acesta... Apoi, către apostol: Atunci, Domnul tău de ce n-a săvârșit o altă minune? E drept, mai grea.
— Care?
— În loc să blesteme, să fi binecuvântat, cum a făcut de atâtea ori. În loc să usuce crengile, să le fi umplut de sevă rodnică, așa cum spui că a făcut cu mădularele ciungilor și ologilor.
— Nu era mai grea minunea, grăi pe gânduri Ioan. Era cu neputință...
— Cum, cu neputință? Ziceai că stăpânul vostru avea puteri nețărmurite. Era doar fiul lui Zeus iudaicul.
— Oh! Nu din neputința Mântuitorului, se învolbură Ioan, ci din pricina smochinului. Fără învoirea lui, pe păcătos nu-l poți îndrepta, nici pe bolnav, tămădui...
— Și smochinul nu vrea?
— Da, nu vrea, avea o racilă, spuse încet bătrânul.
— O ce?
— Lasă-mă să-ți istorisesc urmarea minunii. A doua zi, când iarăși am trecut pe-acolo, am găsit lângă smochinul uscat o gloată îndârjită. În mijloc, stăpânul locului, cu toporul în mâini, ne aștepta mânios:
— Cu ce drept v-ați atins de proprietatea mea și m-ați dăunat? se răsti el.
Cu un semn, învățătorul îl domoli:
— Ce venit îți aducea pomul ăsta neroditor?
— Plăcerea de a-l avea și de a-l ști al meu, răspunse omul.
— Dar paguba ce-ți aduce n-o socotești?
— Paguba? - se uimi stăpânul. Care?
— La umbra lui nu crește nici măcar iarbă, îl dumiri Isus. Din pricina lui, streinii ademeniți îți sparg gardurile și oile îți bătătoresc moșia. De ți-ar da măcar o dată la zece ani poame! Dar tu știi bine că e sterp pentru totdeauna.
— E sterp, dar îl iubesc așa cum este, pentru frumusețea lui. M-am alipit de el din copilărie. Am deschis ochii pe el și-mi plăcea să mă tupilez în frunzarul lui. Tânăr, la umbra lui am dezmierdat întâia femeie. O părticică din sufletul meu a trecut în cercurile trunchiului său vârtos. Ce să fac cu el acum?
— Să-l tai și să-l arunci în foc, ca pe un netrebnic, îl povățui Domnul. Iar în loc să sădești un smochin bun, care să-ți dea umbră mai smerită și îmbelșugată roadă.
— Nu te las numai cu sfatul ăsta. Nu scapi cu atât, se aspri omul. Trebuie să mă despăgubești și de dauna ce mi-ai făcut și de durerea ce mi-ai pricinuit.
Și se agăță de vestmântul învățătorului, crezând că acesta vrea să plece. Noi sărirăm, gata de harță. Dar o privire a Domnului ne potoli pe toți.
— Aș vrea să-l înviezi, spuse el, arătând spre lemnul ce începea să putrezească.
— Cum? Să putrezească? Așa repede? întrerupse sofistul. E cu putință?
— Lemnul nu făcea decât să-și găsească starea lui adevărată, îl desluși apostolul. Starea în care se afla de mult, sau în care trebuia de mult să fie, adică moartea...
— Nu înțeleg, se nedumeri poetul...
— El era de mult mort în ceea ce privește menirea lui pe lume, se căzni Ioan să-l lămurească. Înfățișarea lui verde, frunzișul umbros, fără de roade, erau numai o aparență, adică minciună. Și minciuna este totuna cu neexistența, cu moartea...
Sofistul strâmbă din nas la sărăcia argumentării... Și se gândi la strălucita dialectică cu care el ar fi sprijinit procesul smochinului.
— Aș putea să-l înviez, zise Mântuitorul. Dar ar fi zadarnic. Roade tot n-ar face.
— Pentru ce nu? - întrebă stăpânul.
— Fiindcă nu vrea. Fiindcă el crede că are altceva mai bun de făcut. Dar, de fapt, pentru că e bolnav, adânc bolnav.
— Bolnav? Are un vierme adânc? Atunci ar fi tânjit, n-ar fi crescut atât de trufaș, replică păgubașul.
— Viermele trufiei nu slăbește, ci umblă și îngrașă pe pătimaș. Pune-i securea la rădăcină și doboară-l! - porunci învățătorul. Te voi despăgubi însutit de toate pierderile.
Omul, dintr-o dată alinat, se supuse. Tăie repede trunchiul, ajutat de mulțime, și-l făcu, împreună cu crengile, stivă deoparte. Apoi se întoarse spre Domnul, așteptând plata.
— Scormonește și scoate rădăcina! - porunci din nou acesta.
Cu cazmale, sape și hârlețe, în câteva clipe rădăcina fu dezgolită și răsturnată afară. Între vițele-i încâlcite, ca în niște căngi, sta pitulată o grămăjoară rotundă, ca o piatră.
— Trage bulzul acela de pământ afară din ghearele rădăcinii! - îl povățui învățătorul.
Omul se plecă, descleștă lucrul din încolăciturile rădăcinii și-l cercetă, curățindu-l de pământ. Era o ulcică.
— Deschide-o și umblă în ea! - îl îndemnă Isus.
Omul, cu teamă că se putea ascunde acolo un șarpe, ridică învelitoarea care o astupă la gură. Era plină cu bani de aur, care, în lumina dimineții, îi luau ochii.
— Iată boala pomului tău, omule. Și, poate, și boala ta. Smochinul tău se încleștase ca un avar de aurul aflat sub el, nu mai voia să știe de celelalte îndatoriri. Dar cine zace pe comori nefolosite nu rodește niciodată.
— Ce să fac cu ei, Doamne? - rosti încurcat omul, prefirând cu mâinile galbenii ispititori.
— Împarte-i la săraci! Și chiar acum. Tu nu-ți opri decât unul, cu care să cumperi un răsad bun în locul trândavului. Cu ce prisosește, te despăgubești de așteptarea până ce noul pom va rodi.
Săpătorul șovăi, cântărind banii. Se gândea că i se cuvin. Sigur i-a îngropat acolo tatăl său, ori unul din moșii săi...
Isus îi urmărea cugetul.
— Nu, îi spuse el. Nici tatăl tău, nici moșii... Un tâlhar care a pierit înainte de a se mai putea întoarce. Scapă-te de ei cât mai curând! Iată, mâna ta, ținându-i, a și luat înfățișarea smochinului avar. Zvârle-i repede, să nu ți se întâmple și ție ca aceluia!
În adevăr, mâna lui se înnegrea, înțepenită, cu degetele închircite.
Omul, spăimântat, aruncă jos aurul și începu să-și frece vârtos mădularul amorțit.
Ioan tăcu. Dar geniul lui, pleșuvit pân-atunci de raze, se aprinse iar o clipă și gura-i flăcără peste veacuri.
— Iată, vine vremea, grăi el, când cei găsiți cu aur sterp asupra lor vor fi osândiți mai rău ca vărsătorii de sânge; strângătorii de averi, socotiți ca tâlharii; și închinătorii la frumuseți neroditoare, lepădați ca oasele moarte, din trup...
Și dogoarea vorbelor profetice fu așa de intensă, că unii din ucenici simțiră nevoia să-și acopere fața cu mâna. Înaintea lor, în schimbul smochinului evocat de Ioan, se închipuia aidoma sluga chirnoagă din parabola cu talantul pe care-l îngropase, păzindu-l cu lene, în loc să-l rodească prin muncă și dobânzi...
Dar streinii rămaseră neatinși de viziune și tot mai neînduplecați.
Sfântul se stinsese iar...
— Dacă ceea ce ai spus nu este tot un apolog, ci faptă adevărată, noi nu te putem cu nici un chip înțelege, se rosti tăios sofistul.
Și se sculă de plecare.
— Pe noi ne pricep copiii... Și ne înțeleg nebunii, zise zâmbind evanghelistul.
— Se vede!
Și streinul arătă ironic spre ceata care sorbise cuvintele dascălului.
Stolul catehumenilor sări ca sub un bici. Scriitorii se ridicau cu gesturi ostile, cei mai tineri făcură câte un pas înainte și toți vălurau șoptindu-și unul altuia. Ce face sfântul? De ce întârzie? Cum de nu răpune pe potrivnici, cu înfricoșatele-i puteri? Pentru ce nu trăsnește pe acești smochini neroditori cu care-și pierde vremea?
Când unul din ei dete să deschidă gura, Ioan se întoarse fulgeratic și, fără știința lor, un neauzit dialog se înfiripă câteva clipe între duhul lui și duhurile lor cărora le răspundea, ca într-un farmec. Ei aflau astfel, din taină, fără vorbe și dincolo de înțelegere, că rațiunea, logica și judecata streinilor sunt tot însușiri dumnezeiești, date oamenilor. Trebuie cinstite și ascultate. Nicidecum robite prin silnicie, sau amăgite, cum numai Satana face. Ci înduplecate și cucerite prin sloboda pătrundere. Pentru că mai presus de toate stă libertatea, de care fiecare numai în fața Domnului răspunde.
Și freamătul ce bântuia pâlcul neofiților se stâmpără. Sfântul privi din nou cu bunătate pe sofist.
— Voi vă împiedicați de neînțelegere ca de o piatră pe care n-o cercetați, începu el... Dar...
— Iar pilde, paradoxe și antinomii, îl reteză cu dezgust sofistul.
— Paradox, poate, îi luă vorba Ioan, din care voi faceți însă piatră de scandal, fără să vedeți că numai mărimea pietrei vă împiedică să cunoașteți că ea este în adevăr nu un bolovan, ci un mărgăritar. Cele mai mari nestemate cu care voi sunteți obișnuiți ajung cel mult boaba strugurelui... Mărgăritarele risipite de Mântuitorul sunt cât pumnul, vă poticniți în ele și le dați cu piciorul. Copiii însă se pleacă să le adune și nebunii le culeg. Cu ele vă vor lapida la vreme.
Sofistul tăcu disprețuitor. Nu ținea să facă bătrânului onoarea unei dispute. Își vesti numai hotărârea de a pleca chiar în dimineața următoare, împreună cu toți prietenii. Și dete porunci vătafului de năieri ce se afla cu dânșii să gătească vasul. Neofiții se bucurară.
Ioan se mâhni în duh. Nu se așteptase să tulbure, necum să jignească pe oaspeții streini. Era o întâmplare neobișnuită, pe care n-o putea tâlcui. Inima începu să-i bată a luptă și a gust de câștig, ca pescarului căruia prada îi fuge cu nada în gură.
Se rugă deci cu toată umilința să-l ierte, îi pofti să rămâie în seara aceea la dânsul și se osteni, spre marea neplăcere a învățăceilor, să-i oprească. Vor mânca împreună agapa frățească înainte de a se despărți pentru totdeauna.
Streinii se învoiră și porniră toți, cu oaspeții în frunte, prin amurgul în care orbecăiau lilieci uriași, spre chiliile unde ardeau făcliile cinei. Acolo, așezați în jurul meselor, cu azimile dinainte, aduseră iar vorba despre frumusețe.
Poetul nu se dumirea și cerea necontenit alte deslușiri.
— A noastră este o frumusețe înaltă și neatârnată, hotărî sofistul.
— Și eternă, împlini poetul.
— O credeți, adică o socotiți eternă, fiindcă nu sunteți voi eterni, rosti Ioan.
Poetul rămase uluit.
— Și voi sunteți? întrebă el, cu o zvârcolire în trupul întors jumătate spre sofistul care tăcea.
— Da, făcu tare sfântul.
— Cum?
— Prin frumusețea la care năzuim, noi câștigăm viața veșnică.
— E o alta decât a noastră?
— Da. Frumusețea voastră e subtilă ca un vicleșug. Dar stă dincolo de voi și de viața voastră, încremenită ca un idol! Atârnați voi de ea și o slujiți ca pe o stăpână, și nu e decât o amăgire. Lut și piatră spoite cu frumusețe.
— Dar ritmul și măsura?
— Simple jocuri asupra cărora ați căzut la învoială să le primiți. În alte părți, la alte neamuri, domnesc altele, care pentru voi... sunt urâțenii.
— Atunci, frumusețea voastră...?
— Frumusețea noastră - și apostolul se însenină - e smerită și mereu râvnitoare. Ea ne este soață și slujitoare a mântuirii omului. Căci noi trebuie să fim liberi, nu ea. Sau și ea, dar cu noi și prin noi.
— Vorbește-ne despre această misterioasă frumusețe, îl rugă poetul.
Și apostolul le destăinui frumusețea suferinței, harul urâciunii care se descoperă ca cea mai deplină frumusețe când se jertfește, cum proorocise Isaia.
Apoi trecu la taina frumuseții celei dintâi, care s-a rupt de sus, din desăvârșire, și s-a umilit coborând să se întrupeze pentru lume, într-o misterioasă chenoză.
— E arhetipul, șopti mișcat poetul.
— Hristos, plecat până la măsura omului, îl întregi apostolul. Frumusețea care s-a încărcat de urâciune, a pătimit la fel cu noi, ca să rămâie pururi cu noi și să ne mângâie cu puterile ei, puse în slujba noastră. De această adâncă frumusețe ne alipim noi. Nu de pojghița strălucitoare de pe din afara lutului și marmorei cioplite.
— Semne ale ideilor eterne, catadicsi sofistul să adauge.
— Bine ai spus, zâmbi Ioan. Numai semne scrijelite la care vă închinați. Noi am primit însăși frumusețea și o mărturisim lumii, urmă el privind în ochii poetului, unde începuse să pâlpâie dorul cunoașterii. De aceea trebuie să mai rămâneți, ca să aflați și voi patima, moartea și învierea frumuseții eterne.
Și apostolul se rugă fierbinte să-și amâie plecarea.
Dar atenienii, la îndemnul sofistului, se și sculau să meargă la corabia unde dormeau, pentru ca în zori să ridice pânzele.
Deodată, când să deschiză ușa, un uragan dezlănțuit fără veste îi zvârli înapoi și-i țintui locului.
Furtuna trecu peste insulă cu vuiet cumplit, ca o zvârcolire, și curând se pierdu. Încet, văzduhul se potoli și ei putură să alerge la țărm. Dar pe toți îi împietri capul de gorgonă al lunii cu șerpi de nori în păr, la lumina căreia văzură că nava streinilor, smulsă din ancoră, nu se mai afla acolo. Departe, în volbura valurilor, cu toate pânzele ciulite, ea alerga ca o ciută fugărită de haita vânturilor cu limbi de apă scoase de-un stânjen. Și-n huietele dezlănțuite, strigătele năierilor neputincioși s-o strunească aduceau a vaiere de cucuvăi.
Streinii își frângeau mâinile chemând pe Poseidon. Când Ioan făcu, larg, peste pieptul umflat al mării, semnul crucii, o clipă păru că vasul vrea să se oprească. Apoi, repezit de-un talaz, pieri în zare.
Atenienii se lamentară îndelung că nava nu le-a rămas, măcar oricât de sfărâmată, zvârlită pe țărm. Ar fi muncit toți zi-noapte și din hârburile culese ar fi alcătuit o alta, cu care să plece. Pe când așa, trebuiau să aștepte, ascultând neplăcutele propovedanii ale bătrânului, până trece o corabie să-i ia - cine știe când. Până atunci fură nevoiți să rămâie oaspeții evanghelistului.
A doua zi, în semn de naufragiu, înfipseră într-un pisc un steag alcătuit din trei fâșii rupte din vestminte de culori deosebite, prinse la câte cinci palme una de alta, ca niște limbi de balaur - și așteptarea începu.
Ioan căuta tot timpul să-i mângâie. Se făcuse și mai blând. Luă asupra-și vina furtunii și se rugă pentru scăparea lor. Dar sofistul, cuprins de presimțire, se împotrivea din toată sinea lui ascunsă bunătății și purtării de grijă a sfântului. Mândria îl împiedica să se arate fățiș, dar îi era frică. Nici el nu deslușea de ce anume... Își astupă urechile înțelegerii, apucat de-o îngrijorare tainică, nu atât pentru el, cât pentru soții lui. Curând se și aleseră, despărțindu-se în două. Poetul sta aproape numai cu ceata ucenicilor și cu sfântul, ascultându-l. Ceilalți umblau toată ziua după vreascuri și sfărâmături de lemne zvârlite de mare, cu care să hrănească focurile de noapte, aruncând chemări de salvare corăbiilor trecătoare, pândite cu rândul până la ziuă.
De multe ori, Ioan rămânea cu ei de veghe, ținându-le de urât la vetrele aprinse, și le vorbea, asemănând viața noastră pe pământ cu surghiunul lor pe acel ostrov, în așteptarea mântuirii.
Sofistul și retorul se luptau cu îndărătnicie. Dar atletul duhului nu-și folosea puterile lui ca să-i biruie. Ci, ca în acele lupte la care privise în Antiohia, căuta să se ajute mai degrabă de forțele potrivnicului. Când acesta se împinge impetuos în tine, să te răstoarne, tu, lăsându-te mai jos decât el, îl tragi spre tine, și, împrumutându-i opintirea, îl arunci, descumpănit, peste cap.
— Cum putea rodi smochinul, întorcea vorba sofistul, dacă nu-i era vremea?
— Cine are o slujbă trebuie s-o împlinească atunci când stăpânul i-o cere, oricare ar fi vremea și ceasul, răspundea apostolul.
— Asta, la oameni, replica sofistul. Dar pomii nu sunt oameni, și deci nici slugi.
— Ăsta este raționamentul vostru logic, îl mustra sfântul. Dar e un altul, mult mai adânc, raționamentul analogic.
— Cum asta?
— Pomii sunt asemeni oamenilor, deci...
— Nu, protesta atenianul.
— De ce nu? Zeii voștri n-au făcut din oameni copaci?
— Tu gândești la Daphne?
— Și la alte analogii ale credințelor voastre. Căci după însăși mărturisirea ta, toți nu suntem decât umbre, răsfrângeri slabe ale ideilor, ale tiparelor ce singure trăiesc vii la un loc, analoge, în sânul logosului, unuia Hristos, unde trebuie să ne întoarcem și să ne topim iarăși. Deci învățătorul putea trece în pomi duhul, poruncindu-le să-i slujească, adică să rodească pe loc. Oare rodirea la anume vreme e o mai mică minune decât aceea pe care o cerea stăpânul veșnic al smochinului, bătând în trunchiul încuiat?
Dar cele mai dragi și tainice vorbe le avea cu poetul, care nu înceta să-l ispitească despre frumusețea lumească și cea veșnică.
— Frumusețea voastră? - îi răspundea Ioan. Ca semizeii voștri, ați spânzurat-o ceva mai sus de voi, ca o zare întinsă deasupra pământului. Stă acolo, linie nemișcată, o coardă de care să vă aninați darurile.
Aristobul asculta cu ochii măriți ca de spaimă.
— Și a voastră? - îngăimă el.
— A noastră? Coboară dreaptă, de sus, din eternitate, se întrupează cu un capăt în noi, urcând cu celălalt sus, tăind-o pe a voastră pe la mijloc în două, ca să facă crucea...
— Iarăși crucea? gemea tânărul.
— Crucea, scară pe care necontenit coboară îngerii și urcă oamenii, stăruia sfântul.
— Scara aceasta a dus-o zeul Isus în spate, ca să vă suiți voi? se înfiora poetul.
— Și o duce încă, până o veți lua și voi... urma Ioan.
Poetul se îngălbeni.
— Trebuie să o luăm și noi în cârcă?
— Treaptă cu treaptă, îl liniști apostolul, zâmbind de nevinovăția lui. Crucea trebuie dusă cu popasuri. Și necontenit Mântuitorul ne sprijină, așa încât, cu cât se face mai grea, cu atât o purtăm mai ușor. Când ajungem s-o ducem întreagă, am și sosit în vârful ei, adică slobozi în mântuire.
Și evanghelistul îl mângâie cu privirea. Aristobul rămânea tăcut, cu gândurile ațintite spre neînțeleasa veșnicie către care-l îmbia bătrânul pontif.
— Dar crucea e încă o contradicție, gândea el tare... Noi iubim simetria...
— Și ce e simetria, decât o contradicție armonizată? - îl dumirea sfântul. O opoziție echilibrată, cu părțile cumpănite? Iată, și desfăcând brațele opuse în lături, se dădea pildă.
Astfel trecură câteva zile și nopți, până ce într-o seară vasul se întoarse din rătăcirea în care-l alungase vârtejul. Năierii povestiră că fuseseră împinși într-un liman, departe, unde au stat până au dres stricăciunile. Nici unul din ei, ca prin minune, nu pierise...
A doua zi, nava, grăbită, se înapoia la Atena, cu toți streinii, afară de unul... Poetul rămânea de bună voie ucenic la sfântul, să primească noua frumusețe harică, slujitoare a oamenilor. Și, pe când ceata neofiților cânta imnuri de laudă Domnului, sfântul, marele pescar de oameni, îi binecuvânta pe cei ce plecau, mulțumind lui Hristos pentru cel pe care i-l lăsau acolo zălog și spre care se întoarse cu caldă îmbrățișare.
Dar o înfricoșată descoperire îl țintui. Ochilor lui descețați nu li se înfățișa poetul în stihar verde, ce stătuse până atunci de-a dreapta lui. Venise și se închina cu umilință, cerând iertare, însuși smochinul neroditor pe care-l lovise Isus.
Sta acolo, înviat din adâncurile osândei, pomul îndărătnic de odinioară, sosit să-și răscumpere greșeala și făgăduind, smerit, îmbelșugată roadă.
Ioan simți cutremurul adânc al descoperirii și se clătină sub zguduirile bucuriei, încât trebui să se razeme de trupul poetului, ca de un trunchi... Dar nu spuse nimănui nimic.
Porunci numai caligrafilor să șteargă din bucoavnă tulburătoarea întâmplare cu smochinul neroditor, de care, astfel, nu se mai pomenește până astăzi în Evanghelia după Ioan.