MICUL ÎNVĂȚĂTOR
NU MAI ERA TAINĂ pentru nimeni că nemții aveau să intre cât de curând. Oștirea noastră, copleșită, da îndărăt și, ca un talaz uriaș care se retrage, târa odată cu ea tot ce întâlnea, oameni, vite, căruțe… În sat nu se mai isprăvea forfota… Unii treceau, alții soseau, cei mai mulți plecau departe în pribegie. Rămâneau doar femeile, copiii și moșnegii să ție nestins focul pe vetrele străbune. Lor le cădea grozava sarcină să dea ochii cu dușmanul, nu o singură dată și într-o luptă dreaptă piept la piept, ci umiliți și cu spinarea încovoiată ceas cu ceas, zi cu zi, ani întregi, poate…
Spaima și deznădejdea amorțiseră pe toți. Sufletele bieților oameni zăceau culcate palancă la pământ, ca rupte de vijelie. Zvonuri peste zvonuri se lățeau pretutindeni, ca petele de păcură pe albul straielor.
— În Costieni cică n-a mai rămas nimeni viu!
— Ba nu! spunea un altul, am auzit că numai pe copii îi ciugulește, îi schilodește și apoi le scoate ochii.
— Pângăresc lăcașurile sfinte și ard satele, întăreau fugarii… La noi în Afumați au băgat caii în biserică. Din școală au făcut coșar pentru vitele cu râie.
În nici o minte nu mai licărea un cuget întreg, un gând bărbătesc și limpede. Se stinseseră toate, cum se stingeau în fiecare noapte luminile, de frica păsărilor de oțel ce spionau văzduhurile.
Și totuși, în bezna cumplită o lumină ardea în sufletul unui copil. Nu era mai mare ca de doisprezece ani și nu știa nici el ce puteri ascunse purta în adânc, gata să se închege într-o faptă mare. Știa atât, că el trebuie să apere și să scape școala de pângărirea dușmanilor. Aceasta o făgăduise altuia și lui însuși și trebuia să o facă. Învățătorul pornise la cea dintâi chemare, luptase la Turtucaia și nu se mai știa nimic de el, dar la plecare atât spusese băiatului:
— Ionică, ia seama de școală și de grădină, în grija ta le las. Ține și cheile… Când oi veni, să le găsesc toate la locul lor. Am nădejde mare în tine.
Și i-a strâns mâna ca unui om în toată firea.
Băiatul era mâna dreaptă a dascălului. El îi da ajutor și îi ținea locul în clasă, când acesta pleca după alte treburi, și toate mergeau strună, buna rânduială ca și învățătura. Copiii îi dau ascultare, la joc ca și la carte, și, mai presus de toate, îl iubeau pentru voioșia și vioiciunea lui. Se vedea că e ager, după ochii mari, căprui, care se aținteau pe oameni și pe locuri, să le soarbă parcă. O cută tăiată între sprâncenele îmbinate arăta încordata băgare de seamă cu care râvnea să prinză totul și să înfăptuiască bine orice ar începe. De n-ar fi fost copil, l-ai fi crezut, acolo sus pe catedră, adevăratul dascăl.
Ca focul îl ardeau cuvintele învățătorului, iar dragostea lui pentru lăcașul unde mintea și sufletul lui deschiseseră ochii ajunse un chin. Zi și noapte se gândea ce să facă… croia planuri și nu-i ieșea din cap o icoană care-l făcea să se scuture ca de friguri: un pâlc de cai râioși închiși în școală și rozând lemnul băncilor. Atunci pornea de acasă, afară din sat, în poiana unde școala cea nouă, cu temelii de piatră, în mijlocul unei curți largi, răsădită cu pomi roditori, aștepta parcă îngrijorată și se miră că nu-i mai vin copiii… Era noiembrie, și ea, tot goală! Băiatul o cerceta și ocolea cu grijă, o descuia, apoi intra cu sfială înăuntru. Aici îi plăcea să se gândească și încetul cu încetul luă o hotărâre.
Într-o zi a început a colinda satul, pe la toate casele cu copii mari și mici. Îl chema pe care cum îi găsea la poartă, se sfătuiau și se despărțeau cu vorba:
— Vino după prânz.
— Viu.
După-amiază, școala era plină de copilași, rânduiți în bănci cu cărțile deschise și ochii ațintiți la icoană… Focul ardea în sobă și micul învățător, după o caldă rugăciune făcută cu toții împreună, își începu sarcina… Școala se deschidea în toată regula, și copiii aveau să urmeze fără întrerupere, ca în vremurile bune. Dușmanul, când va veni, să găsească școala plină, așa ca să nu mai aibă nici prilej nici pricină să o ocupe. Și era o vitejie fără seamăn din partea acestor școlari să înfrunte astfel de dușman despre care tocmai se vorbea că schingiuia copiii.
În fiecare dimineață erau cu toți acolo, în păr. De prânz, cei mai mulți rămâneau de mâncau, tot acolo, merindele aduse în trăistioare… Treceau pe drumul mare călăreți, ori tunurile zguduiau pământul… Pe sus se roteau aeroplanele… Coloanele obosite poposeau în poiană… Dar lecțiile se urmau fără schimbare. Cu ferestrele închise citeau, cântau, spuneau tărăgănat și dulce tabla înmulțirii… Trecătorii auzeau de afară glasurile curate și treceau fără să le ia în seamă: „două ori una douaaa, două ori două patruuu”. Așa, până seara târziu, când se împrăștiau liniștiți: știau că nemții nu intră niciodată noaptea în sate. Dar a doua zi se sculau cu noaptea în cap, se strângeau în clasă și se puneau pe treabă.
Într-o zi tunul a început să bată în apropiere. Ghiulelele se încrucișau pe deasupra lor… Erau cele din urmă crâmpeie ale oștirii noastre, care se scurgea prin sat, fugărită de vrăjmaș. O presimțire jalnică îi copleșea pe toți, numai învățătorașul cel bărbat își păstră cumpătul.
Pe la ceasurile patru după-amiaza, pe o zi geroasă, cu norii hărțuiți de vânt, s-au ivit cei dintâi dușmani, doi călăreți care au trecut pe șosea înainte. Pândarul din colțul poienii îi vestise la vreme, dar nimeni nu s-a clintit de la locul lui. Urmară apoi alții și alții. Un pâlc s-a oprit și a intrat în curte. Înăuntru lecția își urma șirul, fără turburare, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Micul dascăl citea cu glas tare „Patimile Domnului”, când ușa se deschise trântită de perete și, tropăind, câțiva soldați intrară în clasă. Toate capetele se întoarseră; fetele se făcură albe ca varul. Cu o mișcare repede, dintr-o nobilă și dragă deprindere toți ca unul se sculară în picioare, ca pentru a saluta un oaspe iubit. „Bună ziua!” Dăscălașul coborî și stătea neclintit cu degetul în cartea închisă, la patimile mântuitorului… Soldații bolovăniră ochii mânioși și unul începu a striga ceva pe limba lui. Nimeni nu pricepea și nu se clintea. Atunci tăbărâră pe băiat, îl apucară de mâini și porniră să-l târască afară. Ceilalți copii fură îmbrânciți și scoși cu sila, apoi strânși roată în curte. Micul învățător, încercând să-i lămurească, fusese lovit cu pumnii și acum obrajii îi ardeau ca jarul. Un fir de sânge se prelingea dintr-o nară și picura pe mintean. Celorlalți li se luase piuitul; cu capetele goale, trențăroși, unii desculți, alții dezbrăcați, cum îi apucase vrăjmașul și-i izgonise din clasa caldă, toți tremurau de spaimă. Soldații înverșunați părea că voiau să ia o hotărâre grozavă și își împărțeau rolurile, când se ivi pe drum o trupă cu un ofițer. Aceștia se opriră la rândul lor și tânărul ofițer întrebă ceva. Nemulțumit cu cele îngăimate de soldații ce se codeau să dea lămuriri, el chemă din mulțimea ce-l urma pe tâlmaci și-i porunci să vorbească.
— Ce este aici? - întrebă acesta, cu apăsare ungurească în glas.
— Aici este școala satului, răspunse cu glas stins băiatul.
Ofițerul porunci iar ceva tălmaciului.
Acesta reluă:
— Unde este învățătorul?
— Învățătorul este plecat pe front, dar locul i-l țin eu, fu răspunsul.
— Și ești destul de destoinic?
— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi face ce voi putea.
Soldatul tălmaci acest răspuns, care plăcu… Ofițerul începu să zâmbească. Dăscălașului prinseră a-i licări ochii ageri și a i se adânci cuta dintre sprâncene.
— Apoi, băiete, nouă ne trebuie școala să facem spital pentru răniți.
Copilul își încordă puterile. Simțea parcă pe limba lui apăsând cu toată greutatea ei școala întreagă, pe care trebuia să o scape. Cuvintele abia se rupeau ca niște stânci smulse dintr-un mal.
— Domnule ofițer, se rugă el tremurând, vă vom arăta o casă mult mai bună pentru asta. În satul din vale este chiar un spital adevărat. Îndurați-vă și nu ne luați școala tocmai acum, când am început-o cu atâta trudă. Am strâns cu așa caznă pe acești copii de care nimeni nu se îngrijește, că-mi pare prea mare răspunderea în fața lui Dumnezeu să-i las iarăși răzleți și sălbatici, fără învățătorul de toate zilele.
Ofițerul asculta din ce în ce mai uimit tălmăcirea noului răspuns. Pe chipu-i spelb trecu o lumină bună, care i se coborî în suflet. Porunci ca copiii să fie lăsați în pace și le făcu semn să intre în clasă.
Apoi scoase o hârtie pe care scrisese ceva, un cuvânt ca să nu mai fie supărați de armatele în trecere, și, dând-o băiatului, îl mângâie pe părul ciufulit de mâinile grosolane. Se cunoștea că nu era neamț, după părerea celor ce l-au văzut trebuie să fi fost slovac.
Apoi a privegheat până s-au împrăștiat soldații adunați acolo și numai în urmă s-a depărtat uitându-se din când în când înapoi.
Școala a urmat înainte… Valurile de vrăjmași care s-au perindat au găsit-o totdeauna plină de copii cuminți, plecați liniștiți pe cărți și tăblițe.
Hârtia cu slove nemțești făcea iarăși minuni. Nimeni nu s-a mai agățat să-i tulbure și să-i risipească.
Satul însuși era oarecum cruțat prin această îngăduială, pe lângă care lesne a mai căpătat altele, mulțumită copilului cu suflet de viteaz care se legase să-și ocrotească școala și Dumnezeu i-a ajutat.