Misiune de încredere

MISIUNE DE ÎNCREDERE

PE ATUNCI ERAM CEL MAI CU VAZĂ, dacă nu singurul chino-tehnician din țară. Înființasem primul serviciu de cinematografie pe lângă Ministerul de Interne și nu pridideam comenzile de filme pe care mi le făceau autoritățile, de la cele mai anodine instalări și inaugurări până la cele mai ridicole banchete ori demonstrații ale vanităților publice.

Deși, pe lângă mulți rivali și concurenți, îmi făcusem și câțiva ucenici, trebuia să supraveghez personal toată punerea în scenă, mai ales acolo unde apăreau personalitățile proeminente. Altfel, riscam să iasă vreunul strâmb sau pe planul al doilea și să mă încarc nu numai de nemulțumiri și reproșuri, dar să mi se taie modestele cheltuieli cu care izbuteam să târăsc printr-o mie de greutăți mica înjghebare, socotită de mulți ca parazitară. Cum eram însă un pasionat, bucuros că găsisem un câmp pentru desfășurarea activității mele cineaste pe aceste meleaguri, făceam pe dracul în patru să-i mulțumesc pe toți.

Îmi trebuiau însă mașini noi și perfecționate, personal priceput și mai ales bani. Pentru asta umblam pe lângă președintele Consiliului de Miniștri ca pe lângă un ou cu zeamă, numai să-mi aprobe cererile, despre care ceilalți spuneau că sunt nebunești.

De altfel, și el părea că mă prețuiește, aproape mă protejează.

Într-o zi fui chemat de urgență la cabinetul său.

— Dragul meu, mă întâmpină el, după ce dete afară pe toți din birou, am nevoie de un serviciu de mare încredere.

Și mă pofti pe scaun.

Rămăsei bineînțeles în picioare, într-o poziție încordată, de supremă așteptare devotată, cu ochii ațintiți asupra lentilelor excelenței-sale, mari cât ochelarii cailor de la dric și înfipte în niște hulube negre, groase ca pe deget.

— Îmi trebuie, reluă el foarte confidențial, un film grandios.

Mă îmbățoșai, cu capabilitate, într-o și mai strașnică așteptare.

— Un film, urmă el, gândindu-se, un film cu... cocoși de munte.

M-am ținut bine să nu tresar și să-mi schimonosesc astfel poziția serioasă în care mă fixasem.

— Am absolută nevoie, adică țara, înțelegi, pentru legăturile politice internaționale, de o anume persoană din înalta diplomație mondială, care adoră vânătoarea de cocoși de munte.

Îndrăznii numai să zgâiesc și mai tare ochii...

— Filmul ce vei face la fața locului îmi va folosi, înțelegi, ca o nadă, să-l aduc la noi. Îl voi câștiga sigur de partea noastră. Reușita însă atârnă de dumneata.

Am pleoștit umerii, copleșit de imensa răspundere ce cădea asupra lor, și am făcut gestul celei mai depline convingeri.

— Înțelegi? repetă el insistent.

— Da, excelență, răspunsei ferm, căznindu-mă repede să-mi viu în fire și să-mi aduc aminte măcar ce sunt ăia cocoși de munte.

— Pleci imediat. Voi da toate ordinele trebuitoare.

Și sună pe șeful de cabinet, poruncindu-i să vorbească numaidecât la Ministerul de Interne, care să dea instrucții prefecților să-mi stea la dispoziție; cu directorul vânătorilor, să-mi asigure ajutorul trebuitor; cu directorul C.F.R., să-mi pună la îndemâna oricâte vagoane aș cere... Eram copleșit.

— Nu cruți nimic, ca să iasă cât mai bine, mă încurajă el.

— Dar pentru cheltuieli, excelență...

— Ah, da... sigur, trebuie bani. Treci pe la casieria președinției și ia cu chitanță. Cât îți trebuie?

— Nu pot ști, răspunsei încurcat, n-am făcut socotelile...

— Asta nu te împiedică să pleci cât mai urgent. Scoți în contul ordonanței, care va ieși mai târziu, câteva mii de lei... Și dacă nu-ți ajung, telegrafiezi să ți se mai trimeată. Văzând și făcând...

Și însărcină pe șeful de cabinet să mă însoțească la casier, cu ordinul să-mi avanseze „un mic acont”.

Apoi mă concedie, scuturându-mi cu putere mâna, care mi se înmuiase.

Dintre toți, directorul vânătoarei mă primi cel mai cu răceală.

— Te-ai încărcat, din prea mare ușurătate, cu o chestie din care nu știu cum ai să ieși.

— Ce era să fac?

— Trebuia să refuzi scurt. Unde să-ți găsesc eu cocoși de munte acum?

— Cum unde? făcui eu enervat. La munte, doar nu la șes!

— Dumneata nu știi că e sfârșitul lui mai?

— Ba știu.

— Păi atunci, de unde naiba să ți-i mai scot?!

— Cocoșii ăștia migrează? întrebai eu cu nevinovăție...

Directorul mă privi stupid.

— Ce, nici atâta nu știi? Și vrei încă să-i filmezi?...

— Mă rog, urmai eu ținându-mi cumpătul, pleacă sau rămân în țară?

— Cine, domnule?

— Cocoșii d-tale. Sunt ca sitarii, numai în pasaj, sau băștinași?

Întrebările astea mi-au adus pe cap o întreagă lecție despre „cel mai superb și dificil vânat al Carpaților”, cum îi spunea directorul, care acum sfârșise cu amorul - vânatul, nu directorul - ieșise adică din perioada de reproducere și se risipise prin tainițele codrilor.

— Nu-i nimic. Îl voi urmări și-l voi găsi, continuai eu să bravez. Dă-mi numai indicații unde sunt și cine mă poate ajuta să-i aflu...

După ce am trecut și pe la Ministerul de Interne, unde nu mi s-a făcut nici o greutate, am pornit.

Și astfel, din autoritate în autoritate, din prefectură în subprefectură, apoi dat din primărie în primărie, ca dintr-o mână în alta, cu tren, cu căruță, călare, am ajuns în munte, călăuzit de trei vânători vestiți, însoțit de un ajutor al meu și slujit de șase pădurari cu brad la pălării. Bagajele și merindele se bălăngăneau în urmă, încărcate pe câțiva căișori de munte. Târam după mine două trepiede cu mașinăriile de filmat și un morman de cutii cu pelicule. Țineam cu orice preț să fiu la înălțimea misiunii ce mi se încredințase. Și nu-mi păsa că lumea muntelui se crucea de rostul calabalâcului meu.

Privind la bietele animale, care gâfâiau sub atâta fierărie, mă întrebam și eu ce-o să fac... Dar „văzând și făcând”, îmi ziceam numaidecât, repetând formula excelenței-sale.

Urcam o vale împâslită cu ceață, pe-o vreme buhoasă, fără pic de priveliște. La București lăsasem aproape vară. Aici apucam din nou de coadă iarna îndărătnică, ce se trăgea anevoie spre culmi. Mi-am arătat, se vede, în cuvinte prea mari nemulțumirea despre felul vrăjmaș în care mă primea muntele, că numaidecât un localnic mă puse la locul meu.

— Apoi și la noi a fost soare și frumos până mai ieri, și mă privi bănuitor, ca și cum mi-ar fi băgat vină că eu adusesem mizeria asta pe capul lor.

Am înghițit-o și m-am resemnat să urc tăcut, târându-mă în urma convoiului de munteni sprinteni.

Pe la jumătatea drumului ne-a apucat o întunecime deasă, un fel de pâclă, o beznă surdă, câlțoasă și înecăcioasă, care ni se puse stavilă. A trebuit să ne oprim chiar în locul unde furăm prinși.

— Asta se cheamă „boaghie”, îmi lămuri cu un fel de mândrie de gazdă una din călăuze. Are și muntele apucăturile lui, ce să-i faci... căută el să mă mângâie. Da’ trece!...

Auzeam întâia oară cuvântul ăsta, boaghe, care nu mă consola deloc, nu atât de întârziere, cât de frigul aspru și umezeala putredă ce mă pătrundeau până dincolo de piele. Ceața oarbă, tăiată cu fuioare de aburi albi, amestecată cu burhai de ploaie, repede schimbată în măzăriche, ne încercui, nepătrunsă, din toate părțile. Nu se mai putea face un pas, nici înainte, nici înapoi, nici pe lături, unde pândeau prăpăstiile. Am stat robii ei mai bine de două ceasuri, până și-a ridicat negurile spre alte piscuri. Când a început să se zărească ușor, ca prin sită, am pornit. Dar pierdusem cărarea și ne-am rătăcit... Intrasem cu nasul în niște chianțuri cu pereți ca de sticlă, înalți până la cer, sub care ne învârteam capii. Noroc că a răsărit de nu știu unde un om al locului, care ne-a scos unul câte unul, șuierându-ne ca pe oi. Abia îi ghiceam năluca, mișcându-se uriașă prin ceața amorțitoare, înaintea noastră.

Glasul lui ne-a călăuzit ca un clopot de turmă până am ieșit în drumul cel bun, apoi ne-a părăsit. După multe orbecăieli cu alunecări și căzături, când dus de subțiori, când luat aproape în cârcă (mi-era teamă călare), am ajuns noaptea la o casă de vânătoare, într-un munte vestit pentru bogăția lui în cocoși, unde am picat frânt.

Aici vremea cumplită s-a ținut scai, cu viscoliri de zăpadă izbită în obloane de vânturile ce se învârtejeau dintr-o sută de părți deodată. Barometrul sta neclintit la furtună. După câteva zile de morfoleală, privind culmile din ce în ce mai burzuluite, vânătorii s-au grăbit să mă părăsească. Prea eram păgubos! Am rămas doar cu pădurarii, cu care izbutisem să mă înțeleg. Pricepuseră și ei că trebuie cu orice chip să trag în poză cocoșii, și mai ales să-i prind făcând renumitele lor jocuri și orații de lumină. Dar tot mai zâmbeau, serioși, pe sub mustăți, arătând la aparatele mele.

— Păi d-ta, cocoane, vrei să te apropii de ei cu fiarele astea?

Și-mi explicau greutățile ce întâmpină un vânător hârșit, tot atât de dibaci și mlădios ca râsul și vulpea, să se furișeze până la cea mai simțitoare și bănuitoare pasăre.

Îndată ce norii s-au mai răzbunat și ne-am putut mișca, am început operația.

Și iată-mă, cu noaptea în cap, dibuind orbenia pădurilor, cu bocancii smorcăind de apă și pantalonii leoarcă până dincolo de genunchi, pe urmele pădurarilor furișați printre trunchiuri, ascuțind urechile pentru vestitul cântec al cocoșului sălbatec.

Așa alte câteva zile în șir am tremurat somnoros, cutreierând zadarnic până sus la zadă, în preajma poienilor, unde poposeam cu aparatele descărcate, puse ca niște tunuri în baterie. Un om rămânea acolo să muștruluiască bieții cai, nu cumva să clintească, gata să-i înhațe de bot și să-i înăbușe dacă ar fi avut chef să necheze. Încetul cu încetul, lumini vinete se prelingeau printre pletele brazilor și niște zori veștede se lăsau cu amărăciune peste noi. Ziua se scula mahmură, zgârcită de frig și trebuia să ne întoarcem... Ceasul cocoșilor trecuse iar și ne uitam unii la alții, privindu-ne cu milă nasurile zemoase și ochii roșii de nesomn. Ce mai încoace și încolo! Fie din pricina vremii, care se ținea mereu îmbufnată, fie că le trecuse sorocul nuntelii, cocoșii nu se descopereau cu nici un chip.

Până la urmă, însoțitorii mei, trudiți și nemâncați, mai ales că fuseseră luați de rechiziție, se cerură acasă, unii la slujbă, alții la gospodării...

După ce îi cinstii cu bani, le dădui drumul, ca și ajutorului meu, un tânăr pirpiriu, podidit de tot guturaiul din lume și care nu mai sfârșea cu strănuturile, pricină de spaimă să nu-mi sperie cocoșii.

Eu mă hotărâi, cu încăpățânare, să rămâi. Chiar singur. Nu se putea să trădez încrederea premierului.

Pădurarii, milostivi, mi-au lăsat un cal și m-au lepădat pe cealaltă latură a muntelui, la un tamazlâc de vite, în grija unor boari așezați pentru vărat acolo. Și în pragul unei dimineți murdare ca o leșie, m-am trezit părăsit, uitându-mă lung după fericiții care coborau grăbiți la cald, la mâncare și odihnă.

Tamazlâcul, aciuat sub o tarniță veche, cuprindea peste o sută de vaci, cu taurii de reproducție. Ziua vitele se risipeau în munte, după mâncare, sub privegherea văcarilor. Seara se adunau în ocolul cuprinzător, împrejmuit cu lăturoaie de mesteacăn, legate cu lați puternici. Păstorii odihneau în slonuri de bârne, printre care bătea vântul și unde te orbea fumul cu gust rășinos din vetrele fără hornuri, la care fierbeau ceaunurile cu mămăligă. Aveau cu ei și câteva femei, unele de ajutor, altele venite cu vacile la taur.

Oamenii m-au primit cu uimire și bunăvoință. S-au minunat mult de armele mele, credeau că aparatele sunt un fel de mitraliere de vânătoare. Și la urmă s-au crucit și mai abitir când au aflat la ce-mi slujesc și mai ales când au auzit de porunca stăpânirii care mă aducea la ei... Cum ei n-aveau de meserie vânatul, s-au sfătuit îndelung ce să facă cu mine. Cocoși de munte, pe acolo, hotărât nu se găseau. Unul spunea că sălbăticiunile s-ar fi coborât mai jos, la bahne. Alții că s-ar fi tras sus, spre smidă. Mulți nici nu întâlniseră, oricât colindaseră coclaurii.

Într-o asemenea nedumerire, cel mai bătrân, vătaful, își dete cu părerea să chem pe Berbecea, starostele tuturor vietăților pădurii. Tot stă el geaba. Ceilalți săriră cu gura, certându-l. Cum să-l aducă pe nemernicul ăla între ei! Și se iscă gâlceava, la care se adăugară și muierile, toate ținând partea necunoscutului, cu laude pentru priceperea și iscusința lui.

Astfel, prin piroteala ce mă cuprinsese, înțelesei că pe tărâmurile acelea văcuia unul căruia îi plăcea să trăiască slobod, fără să-i pese de legile și rânduielile obștii. Nu era însurat, dar la casa lui se oploșeau câte trei-patru ibovnice deodată, care îl slujeau ca pe un pașă, cu credință și cu bună înțelegere între ele, până le gonea maică-sa și aducea altele. El nu muncea deloc. Femeile roboteau pentru el și-i umpleau bârlogul cu belșug de vite și bunătăți.

— Toți îl huliți și-l pizmuiți, îi înfruntă bătrânul, dar unul nu îndrăzniți să vă legați de el. Și așa, femeile se întrec care de care să-i intre în voie. Nu vedeți? Urcă spre ocina lui din toate părțile, ca la Nedeia de pe Găina.

Văcarii tăceau, scuipând cu dezgust în lături.

— Mai bine ai spune că vacile la taurul nostru bălțat, cârti un boar cărunt.

— Da, brava lui! urma să mormăie bătrânul. E mai înțelept decât noi, care ne punem capul sub pirostrii la biserică și facem zapis pe toată viața la primărie, cu o singură muiere, și aia rea. Asta om... Strunește zece deodată!...

— Nu le strunește, păcătosule, îl repezi nevastă-sa, o femeie cât o ursoaică, ridicând drugul cu care făcăluia mămăliga. Trag la el că trăiesc bine, găsesc și ele o mângâiere... Le ține cu din de toate, că are, slavă Domnului, berechet, nu ca tine...

Celelalte femei chicotiră, dându-și cu coatele.

În sfârșit, sfatul moșului izbuti. Se căzu la învoială să se trimită după Berbecea, cu rugămintea să urce la tamazlâc unde un boier de la București îl poftește să-i fie călăuză în munte.

— Plătesc cât o cere, mă amestecai eu.

— Mă, să nu-i spui de vânătoare, nici să-i pomenești de bani, că nu vine, rândui bătrânul, hotărând plecarea ștafetei, un băiețandru cam găgăuță, cu o gușă cât căpățâna bâtei în care se sprijinea.

M-am trântit, zgribulit, pe un maldăr de cetină. Prin aromeala neliniștită a așteptării auzeam hăielile boarilor, clinchetele clopotelor de acioaie de la gâtul vitelor din ce în ce mai depărtate, cântecul, ca un bocet, al femeilor.

Pe la prânz, gâfâitul se întoarse cu răspuns că „nenea Berbecea nu vrea să vie, zice că are treabă”...

— Mă, te-o fi pus naiba să-i spui Berbecea! îl luă de scurt baciul.

— Îhî, făcu el nevinovat, dând semn cu măciuca precum că așa îi spusese.

— Bată-te pârdalnicul, păi tu nu știi că se mânie?!

Și, întorcându-se spre mine:

— Asta-i o poreclă cu care l-au petecit oamenii. Se face foc când o aude.

— Berbecea? N-are dreptate. E un nume foarte frumos, mă indignai eu, sâcâit acum după atâtea piedici și necazuri de bâzdâcurile onomastice ale unui pădureț.

— Păi vezi, că pe numele lui bun îl cheamă Bujor. Și, zâmbind cu înțeles, bătrânul adause, căutând spre tovarășii care îi întorceau spatele: oamenii îi zic așa fiindcă le berbecește muierile. Ia, niște proști!

N-am priceput mare lucru din vorba lui. Am cules atât, că băiatul făcuse o boacănă, pe care eu nu trebuia să o repet.

Văcarii începeau acum să se risipească după treburi, nepăsători de întâmplarea mea. Rămăsei dintr-o dată atât de singur și năpăstuit, neștiind încotro să apuc, că o femeie din cislă sări miloasă:

— Lasă, domnule, că te duc eu...

— Bine faci, Ileano. Caută tu de-l îndulcește pe Berbecea, o îndemnă, luând-o nițel peste picior, bătrânul.

Dar femeia nu se sinchisi. Își isprăvise treaba. Dăduse în seama cirezarilor vacile urcate la vărat și acum se întorcea acasă.

Am lăsat zălog la târla tamazlâcului - ca la o bază de operații - calul și tot tarhatul cu aparatele și am purces numaidecât cu femeia, o vădană isteață și guralivă, de la care, coborând plaiurile, am aflat multe despre așezările din munte, despre ciobani și mai ales despre Bujor, cu care era din același sat.

Bujor, povestea ea, trăiește liniștit în gospodăria lui, fără să atârne de cineva. Numai cât de maică-sa ascultă. Toată lumea cinstită îl îndrăgește și i se supune de bunăvoie, vitele, ca și albinele, fiarele, ca și femeile. Fiindcă el nu aduce nici o vătămare nimănui.

După moartea năprasnică a lui taică-su, maică-sa îl hărăzise călugăriei și-l închinase, de copil, unui schit. Dar cum călugării îl țineau slugă la grajduri, l-a scos și l-a adus acasă, pe care ea, ca să nu-și calce cuvântul dat lui Dumnezeu, a prefăcut-o într-un soi de schit. De aceea își găseau aici liman bietele femei, pentru care lumea scosese ponoase lui Bujor. Neveste oropsite de bărbați, bătrâne sărace și fără nici un sprijin, muieri rămase de izbeliște urcau pentru orice nevoie la Bujoreanca. Aici erau ajutorate, sfătuite, îmbunate. Cele care nu mai aveau unde se-întoarce erau găzduite în una din chiliile casei, până își găseau un căpătâi. Astfel că se aflau totdeauna trei-patru suflete în ocina Bujorenilor, care, în loc să sărăcească din pricina gurilor de adaos, dimpotrivă, sporea.

Ascultam ca la un basm. Și nu cercam nici măcar să-mi închipui cele ce auzeam. Lăsam să-mi zbârnâie vorbele femeii pe la urechi, călcând pe urmele ei ponorul cu repezișuri lunecoase. Ea se oprea ici-colo să rupă o creangă, ca s-o ajung din urmă. Câteodată îndruga un cântec scurt. Din toată ființa ei mărginită de sărăcie, ciuntită de văduvie, hărțuită de necazuri, țâșnea seva nebiruită a vieții, care parcă începu să mă învioreze și pe mine. De unde pășeam cu capul în pământ, am prins a privi în sus și în lături. Coborâsem din norii și negurile ce rămâneau posomorâte înapoi... Călcam acum plaiuri limpezi și tăpșane mângâioase, cu iarbă mijind a lumină. Turla cerului de ceață se spărgea ici-colo în ochiuri de majolică albastră... Intram în altă lume. Către seară am tulit într-o rariște de fagi și, după ce am sărit un pârleaz, ne-am lăsat într-o livadă împrejmuită. Nu-mi venea să cred ochilor. Zările serii sticleau printre trunchiuri albe, spoite cu var, de meri și peri cu frunzișurile rotunde. O cărare dulce cotea spre un umăr de deal, în luminișul căruia se adăposteau acareturile Bujorenilor.

Uimirea mea se schimbă aproape în zăpăceală. După atâtea zile de pâclă și ploi, de zăcere pe jos prin coșare, de umblet prin zloată și frig, ieșisem pe celălalt tărâm? Ne-am oprit la marginea curții. Ne simțiseră câinii.

S-a ivit numaidecât o bătrână arătoasă, în cucernic port muntenesc, și a întrebat cine suntem. Ileana s-a repezit și i-a sărutat, smerită, mâna. Gazda s-a aplecat și i-a atins cu buzele fruntea.

Basmul cu Sfânta Vineri de pe tărâmul celălalt prindea să se înfiripe. După ce femeile au vorbit ceva, am fost poftit sus, în casa plină cu tronuri și lăzi acoperite cu teancuri de scoarțe și borangicuri, și bătrâna a trimis după fecioru-su.

Când s-a deschis ușa, ca printr-o minune au pătruns pieziș razele soarelui, pe care nu-l mai văzusem de săptămâni, și cu ele odată a intrat Bujor, dezvăluit de lumină. Am avut câteva clipe o impresie de extraordinar, care m-a copleșit. S-ar putea explica prin ușoara exaltare ce-mi dase febra oboselii și a nemâncării. Mă simțeam aprins la obraz și mă scuturau fiori. Dar nici azi explicația asta nu mi-e de ajuns.

A fost ceva așa de neașteptat, că am căscat ochii mari și am înțepenit. Regizorul din mine rămăsese buimăcit. Niciodată n-aș fi visat o mai fericită realizare cinematografică pentru intrarea unui personaj extraordinar într-un film feeric, ca ivirea tânărului. Pășea spre noi un erou solar, un fecior chipeș, înalt și mlădios, cu părul inele curgându-i pe spate, cu brațe lungi în mânecile ieșind albe de sub minteanul aninat pe umeri. Mijlocul subțire, încins de chimirul înstelat cu ținte strălucite, sublinia și mai mult statura lui, desăvârșit cumpănită între voinicie și frumusețe. Uitasem întâmplările mele. Așteptam să înceapă un basm și, ca într-o aiurare, mi se părea că trebuie să-l turnez. Căutam cu ochii aparatele.

— Dumnealui este jupânul despre care ți-a trimis baciul vorbă, mă înfățișă femeia, trăgându-se apoi sfioasă în umbră.

Flăcăul îmi ură bun venit și mă întrebă întâi de sănătate. Nu se arăta prea bună...

Spusei că sunt trudit și m-a prins răceala. S-a grăbit să-mi ofere ospitalitate și să mă găzduiască noaptea la el. Despre celelalte aveam să vorbim a doua zi.

Câteva ceșcuțe cu rachiu de cireșe sălbatice, o halcă de mămăligă fierbinte cu brânză și câteva ouă fierte mă puseră din nou pe țâțâni. N-a mai fost nevoie de buruienile bătrânei, care au rămas neatinse.

A doua zi Bujor era poate mai chipeș și mai voinic decât muntenii ce întâlnisem până atunci, însă tot om, ca noi ceilalți. Avea chipul alb-rumen, prelung și tăiat în fiecare obraz de câte o gropiță, preschimbate la zâmbet în câte o ușoară cută, ce-i scotea și mai mult pe laturile feței puternicul cadru de mușchi al fălcilor. Ochii mari negri-verzi, tăiați ca niște matostate sub sprâncenele încondeiate pe sus, gura mică apărată de o mustață neagră și subțire, bărbia cărnoasă, modelată cu migală în jurul adâncăturii pusă ca un miez în alcătuirea ei, toate vorbeau de o bărbăție și de o virtute neobișnuite. Dar mai presus de orice, din făptura lui se deslușea bunătate. Nu o bunătate moale, blajină, de rând, ci o bunătate tare, aș zice de oțel. Am ieșit în curte. Și-a mângâiat câinii. Și-a alintat vitele pornite la pășune. A stăruit să se scoată de pe boturile vițeilor botnițele țintuite în cuie, care-i împiedicau să sugă între mulsuri, și pe urmă ne-am tras în stupina plină de zumzet, unde se scuturau de flori niște pomi întârziați.

— Apoi eu te cunosc pe dumneata, începu el.

— De unde? mă mirai.

— Din munte. De sub țurloaiele ielelor.

Nu pricepeam.

— Unde vă rătăciserăți acum o săptămână. Eu v-am scos și v-am călăuzit.

M-am bucurat că nu-i eram străin de tot.

A priceput îndată ce vreau și s-a bucurat mult că nu vânez cu armele, ci numai cu uneltele de prins poze. El nu ucide fiare și nu suferea nici pe alții să le hăituiască.

Învoiala s-a făcut ușor. Bujor se lega să bată cu mine muntele în căutarea cocoșilor, deși era prea târziu. Încăierările pentru împerechere trecuseră și găinile căzuseră la clocit. Dar ca să nu mă descurajeze cu desăvârșire, nădăjduia că poate voi avea norocul să prind vreo bătălie întârziată. Uneori cocoșii tineri și cei slăbănogi, alungați de rivalii puternici, se trag la ascunzișuri. Mai târziu ies de strigă și ei găinile neîmperecheate, care, dornice de aventuri, aleargă la chemările lor aprinse. Aici mi-am arătat spaima că vremea rea să nu ne prindă iar și să ne împiedice. El, privind muntele, acum limpede și senin ca un copil, m-a încredințat să n-am nici o grijă: cât voi umbla cu el, timpul are să se ție frumos. Și n-are cu nici un chip să se schimbe. M-a impresionat legământul ăsta al lui... Și curios: nu m-am îndoit o clipă. Fără să mă întreb dacă prorocirea asta o făcea întemeiat pe misterioasa meteorologie a fiarelor și a oamenilor din nemijlocită atingere cu firea. Sau dacă se lega să săvârșească chiar el, cu meșteșugurile lui, minunea pe care mi-o întindea cu simplitatea și siguranța cu care mi-ar fi făgăduit un pahar cu apa pe care o știa aflătoare sigur în fântâna din grădină.

Nu s-a împotrivit să car cu mine aparatul cel mare, lăsat la tamazlâc, deși nu vedea cum o să mă apropii cu el de sălbăticiuni. Pentru asta m-a sfătuit să tocmesc argată, pentru tot timpul cât o să colindăm muntele, pe femeia care mă adusese. Ea să poarte calabalâcul și să ne aștepte seara la locurile de întâlnire. Să stea adică în preajma noastră, gata pentru orice ajutor.

Ileana a primit și a plecat chiuind de bucurie, cu o desagă doldora de merinde, câteva plocade mițoase și sarica în spinare. Bujor i-a dat îndrumări să treacă întâi pe la tamazlâc, să ia calul meu cu aparatul și seara să ne adaste, cu o vatră de jar, la stâna unde ne-am dat întâlnire pentru popas. Noi am plecat mai târziu, cu ranițele ghiftuite de bunătăți. Spre uimirea mea, amestecată cu părere de rău, flăcăul n-a luat cu el nici o armă. Și-a petrecut numai la brâu o teacă cu trei cuțite în ea și a luat în mână baltagul... Eu n-aveam nici măcar revolver. Dar n-am zis nimic...

Bujor a pipăit cu plăcere mantaua mea de piele căptușită cu blană și botforii ziși impermeabili, cu copite groase de cauciuc. Și-am plecat. După ce am urcat clina și am ieșit deasupra dealului, unde am lăsat spânzurat sub noi pe șapte văi cătunul, am pătruns întâi sub poale de codru domesticit, pus la rânduială de mâna omului, de-a lungul căruia am urcat oblâncuri de plaiuri înverzite. Trebuia să ieșim sus pe coamă, ca să trecem peste șaua muntelui, de cealaltă parte, pe fața de către miazăzi, unde bătea soarele și unde se trag cocoșii cu haremurile lor, după semințe, muguri și gângănii timpurii.

Ca printr-o vrajă, vremea se îndulcise. Iarna, care mă prigonise pân-atunci, pieri lepădând pe funduri de văgăuni zdrențele-i albe. Numai în câteva ceasuri am și intrat într-o nouă primăvară. Anul acela a rămas pentru mine de pomină: an cu două primăveri. Călăuzit de Bujor, ziua colindam temeiurile codrilor cu luminișuri aurite, căutând să stârnim sălbăticiunile, ca să ne însemnăm culcușurile și bataliștile lor. Seara, Ileana, sosită pe alte cărări, ne întâmpina la o așezare mai dinainte hotărâtă. Până veneam noi, ea bătea câțiva pari, tăia maldăre de crengi pletoase și ne înjgheba o colibă în fața căreia pâlpâia focul. Tarhatul era gata descărcat, plocadele întinse, mămăliga fiartă. Popasul era ales înadins așa ca să putem ajunge curând la o poieniță mărginită de molizi sau de mesteceni, unde se strâng în murgul zorilor la zbenguială cocoșii. De cu seară făceam o recunoaștere și duceam acolo, așezând cu mare grijă, aparatele pe trepied, gata să turnăm. Flăcăul dădea din cap, dar mă lăsa să fac. Ne culcam devreme, îmbrăcați, ca să ne sculăm gata în temeiurile nopții și să ne strecurăm la pânditoare. Smulsesem lui Bujor, necontenit tăcut, câteva lămuriri. Cum se abate cocoșul pe o creangă, cu fâlfâitul lui greoi. Cum cântă sau mai mult bolborosește strigătul lui modulat în trei stări, adică în trei feluri, tăiate de scurte opriri, ca de niște înecuri în gât cu sughițuri, când te poți apropia nesimțit de sălbăticiunea pentru câteva clipe surdă și oarbă.

Știam din citite provocările între bărbați și pugilatul care urmează în fața galeriei de găinuși rânduite ca la o priveliște. N-am avut însă parte să văz și să prinz spectacolul. Cocoșii se domoliseră și-și vedeau numai de mâncare, risipiți prin tainițele pădurilor. Stârneam ici-colo câte o găinușă, speriam o ciută cu puiul împleticit între picioarele ei, atârnat de uger. Descopeream grămăjoare de oase, cu coarne de țapi printre ele, rămășițe din ospețele iernatice ale lupilor.

După alte câteva zile de zadarnică învârteală, de pe o față pe alta a munților, m-am hotărât să renunț la misiunea de încredere și să mă întorc acasă.

Aici cineva dintre ascultători scăpă un căscat... Povestitorul se opri și ne privi încurcat.

— Mi se pare că v-am ostenit degeaba cu orbecăielile mele după fabuloșii cocoși. Nu v-am spus nimic de seamă.

— Ba foarte pitorești zugrăviri ale muntelui, îl mângâiarăm.

— Lasă, știu eu, istorioara mea e ca o oală smălțuită pe dinafară, dar goală. Nimic înlăuntru, nici o bucățică...

— După întâlnirea cu eroul tău, e drept, ne așteptam măcar la câteva isprăvi miraculoase.

— Dar încă eu?! După debutul senzațional cu care Bujor intrase în aventura mea, credeam că muntele are să mi se aștearnă cu toate minunile lui la picioare. Căprioarele au să ne iasă înainte să-și spună păsurile, urșii au să ni se ploconească și să ne lingă mâinile, iar cocoșii să se ție droaie după noi, ca guzganii după solomonarul cu cimpoiul fermecat.

Și ați văzut: nimic din toate astea. Magia lui Bujor se mărginea doar să ție deasupra mea, pe cer, toată ziua soare și toată noaptea stele. Și să încropească văzduhul cu atât cât să nu tremur de frig.

Dar și asta era foarte mult după infernul prin care trecusem. Și-i eram recunoscător, deși omul se păstra într-o rezervă neclintită. Nu era morocănos... Dar tăcea... Tăcea ca muntele, ca arborii, ca fiarele, care nu-și dau glas tainelor decât la timpuri sorocite.

Îl ispiteam mereu despre viața secretă a codrului, despre traiul adânc al vietăților, peste care, după spusa lumii, stăpânea ca un sălbatec împărat. El răspundea scurt. Câteva vorbe neînsemnate. Când îl încolțeam, se făcea că-și leagă nojițele și rămânea în urmă. La vremea popasurilor avea obicei să piară. Se întorcea după un ceas lipsă cu chipul strălucind de o liniște și o bucurie de dincolo de lume. Ileana spunea că atunci înadins se sihăstrește de noi, ca să se închine. Ar fi având ici și colo copacii lui bătrâni, peșterile sfinte care-i slujesc de biserică... Atunci s-ar fi întâlnind și cu anume fiare, care-i aduc ștafete, un fel de vătăjei și ipistați ai codrului...

Bujor, cu toată îndărătnicia lui față de mine, urma să-și ție făgăduiala: soare și căldură... Ba începu să-mi scoată din pământ și flori pe care mi le culegea mănunchiuri femeia, mai puțin sfioasă cu mine. Înaintea lui Bujor însă se smerea ca înaintea unui sfânt și-l slujea acoperindu-și bărbia și mai ales gura cu un colț al basmalei trase peste obraz. Chip să nu-l atingă răsuflarea ei de păcătoasă... Sau știu de ce?

Într-o zi, în lipsa lui Bujor, se vede ostenită și ea de atâta alergătură, femeia îndrăzni să mă învețe:

— De ce nu-l rogi dumneata să-ți prinză, cum știe el, niște cocoși? Să scăpăm odată de aici...

— Apoi poate? făcui eu.

— Poate, cum nu? Ține acasă în cușcă sumedenie.

— Acasă? N-am văzut. De ce nu mi i-ai arătat?

— Le dase drumul. Că nu-i ține decât iarna.

— Or fi cocoși de la găinile maică-si, glumii.

— Da’ de unde!? Sunt chiar de-i sălbatici. Cu mândrețe de douăsprezece pene în coadă. Dar nu vrea el acum.

— Nu vrea?

— Nu... îi cruță. Nu crește în grajd și pui de ciută până îi face mărișori?

— Îi prinde în cursă? întrebai.

— Cursă? Bujor? Aș... Culege și oploșește tot soiul de sălbăticiuni lepădate prin codru, până le întremează. Pe urmă le lasă slobode.

— Zi, alcătuie și el un fel de schit cu fiare neputincioase, ca maică-sa cu femei prăpădite, îmi dădui eu cu părerea.

— Bine zici, chiar schit, se bucură femeia de vorba mea. Multă vreme n-a scăpat de un ursuleț, găzduit câteva luni... Dihania se spurcase la hrană bună și la dragoste omenească. Da câte o raită prin bungeturi. Când i se ura pe acolo, se-ntorcea iar la bârlogul lui Bujor. Îl cunoșteau câinii, care nu-l mai lătrau. Parcă era fermecat.

— Și acum nu mai vine?

— Nu... Pesemne că s-a împerecheat, și-a făcut casa lui și nu-l mai lasă nevasta.

— A cui?

— Nevasta ursului...

Femeia spunea toate astea despre fiare cu firescul și încredințarea cu care ar fi vorbit despre niște oameni ai ei din sat, vecini gard în gard...

— E hărăzit, își încheie vorba.

Cum s-a arătat Bujor, i-am cerut să-mi prinză și mie niște cocoși, așa cum își agonisește, când vrea, pentru el...

— Am aflat eu despre farmecile și puterile d-tale, cercai să-l lingușesc și să-i ațâț ambiția și vanitatea.

Bujor, ca de obicei, tăcea.

Îi scosei atunci ochii cu urșii și căprioarele cu care-mi împuiase capul Ileana. Omul se uită o clipă mustrător la ea.

— Nu e nici o vrajă, domnule.

— Nu e vrajă? mă oțărâi. Cum se face că noi bătătorim muntele de aproape trei săptămâni, fără să zărim picior de cocoș, când dumneata îi strângi cu cârdul în cuști? Ai putea să-mi spui?

— Foarte ușor. Iarna, când zăpada năpădește peste ei cât clăile, cocoșii râcâie în nămeți, ca sobolii, găuri lungi în fundul cărora se ghemuiesc, așteptând să treacă viscolele... Mulți mor acolo de foame și frig, ori îi mănâncă vulpile și râșii, care știu să scormonească.

Când găsesc asemenea ascunzișuri, bag mâna adânc și-i scot, bieții de ei, amorțiți. Îi aduc atunci acasă, unde-i opresc până dă moina... Mai mult nu, că n-am ce face cu ei.

— Dar căprioarele? strigai nemulțumit.

— Căprioarele? Săracele! Pui răzleți de mamele lor gonite de lupi, căpriori mursicați, ciute betege și lihnite de foame! Fiarele trag la tine singure, ca la o scăpare. E de ajuns să le fluturi un smoc de fân proaspăt. Le domesticesc necazurile și asprimile vremii.

Ochii lui Bujor se înmuiaseră și limba se dezlegase la amintirea dramelor pădurii.

— Când nu le poți purta în brațe ori nu se mai țin pe picioare, urmă el vorbind ca despre altcineva, le pui pe-o năsălie cu tălpici de brad și le târăști pân-acasă. Nu se clintesc! Când le ridici, își lasă botul rece în palma ta.

Și Bujor tăcu iar, mângâindu-și căciula scoasă ca pe o berbecuță sălbatică. Îl ascultam nedumerit, și din mintea mea se risipea iar ca un miraj mitul țesut în jurul lui.

În sfârșit, hotărâsem plecarea...

În ultima noapte Bujor a făcut o supremă încercare. Am urcat sus, la pădurea de smidă. Alesesem pentru pândă o poieniță cu lăstar plăpând de mesteacăn, în mijlocul căreia mai stăruia un molid bătrân și rămuros. Mai înainte de a se simți zorile, ne-am strecurat prin beznele pădurii până acolo. Eu am rămas în margine, la aparate. Bujor s-a târât ca un șarpe până la trunchiul copacului, în care s-a topit făcându-se una cu el. Nu-l mai puteam deosebi, oricât îmi țineam ochii căscați în partea unde pierise. Și, deodată, din inima tăcerilor crunte, a început să răsune cântecul magic al cocoșului de munte. Pădurea l-a primit cu uimire și l-a trimis până departe în întunecimile ei adormite.

A doua, a treia oară, cântecul și-a repetat vraja după tot șartul, cu sughițuri, bolboroseli, opreli și la urmă cu ascuțit de lamă de coasă pe-o cute. Apoi s-a oprit.

Și iată, un fâlfâit de umbre izbucni din lăstăriș și se lăsă pe o creangă a copacului. Nu se vedea încă. Se năzărea mai mult. O pată neagră, mișcătoare se clătina pe zarea dintre două ramuri. Stafia păsării măiestre? Îmi înghețase și inima, și răsuflarea.

Totul înlemnise în preajma mea într-o crâncenă așteptare.

După câteva clipe umbra se umflă, se lungi parcă, și slobozi la rândul ei cântecul. O dată, de două ori, de trei ori, își ascuți gâtlejul ca o coasă dată pe piatră, și niște aripi nevăzute plesniră bătăioase... Dar încă nu puteam lua poze. Ar fi trebuit să aprind magneziul sau un puternic bec electric, și la asta nu mă gândisem. Credeam că spectacolul are să se prelungească până la lumina zilei. Cântecul bătăios mai sună încă de câteva ori. Fără răspuns.

Deasupra, stelele începeau să tremure, gata parcă să se scuture, și un păienjeniș cenușiu să se anine în bagdadia vârfurilor de cetină. Lumina mocnea încă în coaja nopții, gata să crape.

N-am mai putut răbda. Am făcut o mișcare nesăbuită. Fantoma păsării s-a dezlipit cu zgomot surd, a trecut cu fâșâit lung peste mine și s-a stins departe în orbenia codrului.

Eram atât de ațintit în urmărirea ei, că Bujor, ieșit din trunchiul copacului, m-a speriat.

M-am supărat foc că-mi tăinuise până atunci meșteșugul lui de a imita cântecul cocoșului. L-am întrebat de ce? Nu mi-a dat nici un răspuns. M-am întors, buzat, la șatră. Am crezut atunci spusele oamenilor și cele ale Ilenii, că Bujor știe multe din minunile codrului și ale suflării lui, dar le ține, jurat, sub lacăte și peceți. Nu le putea destăinui mie, unui venetic.

Zorile se deșteptau grăbite. Ițe albe și aurii se țeseau printre ramuri, pretutindeni.

Am ridicat mofluz tabăra și am plecat peste șaua muntelui, înapoi, la tamazlâc, unde lăsasem o parte din bagaje. Acolo trebuia să mă despart de Bujor.

Când am ieșit sus pe piscul chel, zorile se umflau albe, de jur împrejurul buzelor cerului, ca o spumă clocotită de lapte gata să dea în foc.

Am sosit înainte de prânzul mic. Vitele pășteau singure, răsfirate pe oblâncul muntelui, până în codru, în paza unei acvile ce se rotea în azurul de deasupra lor. Ciobanii se strânseseră, cu mic, cu mare, jos, în găvanul tamazlâcului, în așteptarea mămăligilor.

Ca să nu plec cu peliculele goale la București, m-am hotărât repede, până se gătește masa, să înjghebez un film cu boarii, coșarele așezării și priveliștea muntelui înflorit cu cirezile de vite, destul de pitoresc în cadrul solemn de piscuri alpine.

Tocmai hăisem ciobanii de pretutindeni în oborul stânei și-i rânduisem trâmbă, rezemați în bâtele lustruite. Bujor, răznit de toți, se trăsese la o parte, cât mai nebăgat în seamă. Nu primise să fie filmat și aștepta doar clipa să ne despărțim. Scos din codrul lui, părea acum un om de rând, neînsemnat, banal. Îl întreceau în glume și cântece ciobanii grămădiți în jurul meu, niște găligani zdraveni și spătoși, care din când în când se mai uitau, dar de departe, chiorâș la el. Eu îl uitasem... Bujor, cu tăcerea și modestia lui obișnuită, se micșora, se ștergea... Când un ropot înăbușit, ca de călăreț, depărtat, ni se zvoni în auz... Privirăm peste zăplazuri, spre înălțimi. Vitele pe ponoare se opriseră scurt din păscut și ridicaseră, ațintite, capetele. Și, deodată, de după un sfârc de pădure, se povârni pe clină, la vale, un muget înfricoșător. Venea în goană turbată, cu coada bâzoi și coarnele fluturate, duduind sub ea pământul, o vită, repezită țintă spre noi. Văcarii se desfăcură, îngrijați...

— Strechea... făcu unul.

— Nu se poate streche la ceasul ăsta, băgă altul de seamă. Este altceva...

Vita într-adevăr se rostogolea ca o stâncă năprasnică, trecând prin șirul celorlalte, care se adunau mânioase, cu coarnele boldite în pământ, pufnind pe nări și gata să se înșire și ele după ea. Răcnetele și mugetele umpleau cazanul văii. Taurii mugeau ca la junghiere.

Deodată, un boar urcat pe-o buturugă strigă: „Ursul”. Toți se strânseră în fugă pe marginile oborului, la gurile coșarelor. Vita ajunse la câteva zeci de stânjeni. Se vedea bine, era o vacă voinică, albă, fugind înspăimântată de moarte și căutând scăpare la ciobani.

— Ursul! răcni alt cioban.

Mă uitam să văd fiara gonind-o din urmă și stam încă în mijlocul bătăturii, când pe poarta ocolului, dată în lături, zbucni sub ochii noștri o arătare monstruoasă... Bujor, răsărit ca din pământ lângă mine, abia avu timp să mă tragă, îmbrâncindu-mă sub coșar.

La început nu-mi dădeam seama. Alergau amestecate la un loc două dihănii. Când trecu ca fulgerul pe dinaintea mea, mă deslușii. Vaca ducea, înfipt în spatele ei, un urs uriaș. Cu ghearele labelor de dinainte, el prinsese grumazul, pe care-și plecase capul, cercând mereu să-i muște gâtul. Dar capul ursului, amețit de goană și zvârcolirile victimei, nu se putea fixa. Vaca, de o voinicie extraordinară, își scutura cerbicea încordată cu mușchi ca fierul și-i arunca mereu capul mătăhalei înapoi.

Slăbiciunea fiarei se mai trăgea și din altceva. Ursul sărise asupra vitei ca un călăreț. Nu izbutea însă să se salte și să o încalece și cu labele de dinapoi, ca să se lungească apoi întreg deasupra ei. Rămăsese astfel spânzurat, cu șalele atârnând slobode, smucit când într-o parte, când într-alta de opintirile vacii, care zvârlea cât putea din picioarele de dindărăt, gata să se dea peste cap.

Totuși dihania se ținea bine în labele de dinainte, cu care încolăcise grumazul prăzii.

De toate astea ne-am dat seama pe urmă. Atunci nu se putea vedea decât o goană monstruoasă, din care ieșeau mugete și răcnete furioase. Vaca făcuse un ocol în fața ochilor noștri, ca la o cursă de tauri, și-l începea pe al doilea. Nimeni nu îndrăznea să se clintească. Ciobanii încremeniseră pe de lături și așteptau ca vita, venită după ajutor, să iasă iar pe poartă și să se ducă pe coclauri cu călărețul ei sălbatec în spinare.

În ramătul groaznic, o femeie țipă și începu să-și smulgă părul. Își cunoscuse vaca și porni a o boci, strigând-o pe nume.

Atunci, deodată, Bujor țâșni de lângă mine, făcu câțiva pași înainte și închise repede poarta. La timp. Ca un torent furios, cirezile de vite năboiau furioase, cu coarnele întinse, să șarjeze ursul. Dacă năboiau peste noi, ne făceau praf cu coșare cu tot. Oprit la poarta închisă, șivoiul lor se desfăcu în două, ne ocoli pe lângă zăplazuri și se scurse pe dinafară, duduind spre fundul văilor.

Vaca făcea acum al treilea ocol. Bujor o pândea cu un par gros în mâini. Când sosi în dreptul lui, sări fulgeratic înainte și-i aruncă drugul între picioare. Vita se împiedică și, poticnindu-se, căzu, târându-se în genunchi încă vreo câțiva pași. Apoi lăsă botul în pământ și rămase neclintită.

Bujor se trase doi pași la o parte și stete rezemat în baltag, așteptând.

Vita urma să nu se miște. Sufla numai greu pe nările sângerate praful pământului unde își plecase capul.

Ursul se dezmeticise. Își trase ghearele din grumazul ei și se ridică în două picioare. Era mai înalt ca un stat de om. Privi mai întâi în toate părțile, parcă s-ar fi gândit să fugă. Dar își luă seama și, văzându-l pe Bujor, se năpusti cu furie asupra lui. Omul se dete un alt pas înapoi. Deodată, crescut pe vârful picioarelor, ridică numai baltagul cu amândouă mâinile, ca fulgerul, și cu un icnet adânc lovi fiara drept în creștet. O trosnitură, și ursul se pleoști, lăsându-se pe vine, cu labele întinse spre vrăjmaș, stând așa atârnat de baltagul înfipt în scăfârlie, ca un trunchi de toporul ce l-a doborât.

Oamenii urmau să se ție tot deoparte și priveau înlemniți. Bujor, smucind toporișca din țeasta dihaniei, îi strigă să-l ajute.

Săriră toți și lungiră alături de vacă fiara. Era o ursoaică enormă, cu blana galbenă ca mierea.

— O s-o aștepte mult și bine puii, o căină baciul pipăind-o.

— Are pui mici? întrebai eu.

— Are...

— De unde știi?

— Se cunoaște după sfârcul țâțelor supte din proaspăt. Vâna și ea pentru hrana alor ei...

Mă uitai adânc în ochii lui Bujor, care sta posomorât... El desluși mâhnirea din privirea mea.

— Dacă nu năvălea la mine, nu o ucideam, răspunse el tare gândurilor mele. O lăsam să sară zăplazul și să se ducă în pace.

— De ce n-ai fugit la adăpost lângă noi?

— S-ar fi luat după mine și mă prindea din spate. Sau, și mai rău, sărea la altul... Și-apoi asta ce vină avea?

Și-mi arătă vaca trântită, a cărei carne se zbătea ici-colo, în hartanele mursicate de colții și ghearele fiarei, cu femeia plângând îngenuncheată asupra ei.

Și, plecându-se, șterse de sânge baltagul pe blana ursoaicei, pe care mi-o dărui. Am primit-o, nemângâiat că, deși cu întreg arsenalul cineastic la îndemână și în cea mai frumoasă lumină a zilei, am scăpat prilejul să turnez filmul capital al carierii mele, o vânătoare originală în Carpați. În loc de cocoși, să fi adus plocon premierului urși.

La despărțire, am scos ceasornicul și l-am întins lui Bujor. El mi-a zâmbit și mi-a arătat soarele, înapoindu-mi darul... Mi-am dat seama că avea dreptate să-l refuze. Tot timpul cât umblasem împreună nu avusesem nici o clipă nevoie să mă folosesc de el... Rânduiala vremii se făcea după alte semne și învoieli. Și ceasornicul se oprise, uitat în tainița buzunarului.

Când am sosit în sfârșit la București, guvernul căzuse de mult. Fostul premier, protectorul meu, se afla în străinătate. Am alergat la minister. Fusesem dat afară pentru părăsirea nemotivată de serviciu și înlocuit cu cel mai înverșunat rival. Pe deasupra mi se impută materialul ridicat fără forme și mi se cerea să restitui suma luată acont fără ordonanță justificativă. Am plătit tot, mi-am scuturat papucii, am părăsit cinematografia și am intrat în petrol. Pentru asta mă găsesc, dragii mei, între voi, își sfârși spovedania inginerul Petcu, de la Esența românească, întinzând a zecea oară paharul să i-l umplem.

— Am uitat să vă spun, se-ntoarse el la poveste, după ce-l sorbi, că din chiar ceasul despărțirii de Bujor, vremea s-a încruntat grozav. S-a pornit un vifor cumplit, cu zăpadă schimbată întâi în lapoviță, apoi în ploaie, încât am ajuns în sat, unde m-a însoțit cu calul Ileana, degerat și murat până la piele.

— Știi ce? îmi spuse ea pe drum. Se răzbună cerul și-și varsă dintr-o dată toate zăpezile și ploile pe care i le legase și de la care-l oprise pân-atunci Bujor.

Și nu mi-a fost deloc greu s-o cred.

septembrie 1948