MOARTE AMÂNATĂ
De trei săptămâni bătrânul boier Amza se lupta cu moartea și nu se da biruit. În fiecare noapte cei ce-l vegheau îi strecurau în mână lumânarea aprinsă, pe care el, horcăind, o alunga cu mânie. Ținea în el cu ultima îndârjire sufletul gata să-i iasă. Câteodată părea chiar că s-a isprăvit și l-a scăpat. Rudele și îngrijitorii se pregăteau să răsufle ușurați. Dar boierul, încordându-se, își aducea iar sufletul înapoi, cu sila, de departe, ca pe un rob fugit de la stăpân. Și dimineața îl găsea din nou viu, cu ochii țintă pe calendarul de care nu se dezlipea. Deși aproape leșinat, ținea să rupă el însuși zi cu zi filele. Controla astfel răbojul vremii ce i se mai cuvenea să trăiască încă și alunga moartea la data dinainte hotărâtă. Nici în clipele cele mai grele nu lăsa calendarul din mână. Se temea ca nu cumva cei din preajmă, sătui de atâta zbucium, să-l înșele și să smulgă mai multe foi deodată, încurcându-i astfel socotelile, ca să-l facă să moară mai repede, înainte de ziua statornicită. Asta prelungea grozava agonie dincolo de marginile îngăduite puterilor unui muribund și răbdării celor ce-l păzeau, rubedenii și slugi, care abia se mai țineau pe picioare.
Dar boierul se îndărătnicea să se împotrivească arhanghelului culegător de suflete și, dârz, îl îndatora să-l adaste până la împlinirea vechiului zapis statornicit odinioară între Cel Atotputernic și un strămoș al lui.
Bolnavul pe toate celelalte le uită. Din mintea lui ciuruită... scăpau ca prin niște găuri negre stările de față și întâmplările din jur: nu mai cunoștea oamenii, bâiguia, uita că a mâncat, nu mai știa că s-a spovedit abia cu o clipă înainte și cerea preot, amesteca trecutul cu prezentul. Confunda toate... Un singur lucru rămânea înfipt acolo în conștiința lui, ca un țăruș de care i se încleșta viața: că nu trebuie să moară înainte de împlinirea sorocului unei mari făgăduinți.
Povestea era veche și tainică. Boierul Amza se trăgea din teribilul neam al Drăculeștilor, care au însângerat cu competițiile lor la domnie câteva veacuri ale istoriei. Unul din strămoși, ca să curme prigoana fratelui său, crunt voievod al țării, și-a schimbat starea și numele și, ascunzându-se cu familia în munte, a izbutit să intre pentru totdeauna în obscuritate și uitare. Urmașii lui au scăpat de căsăpie și și-au câștigat încet averile. Bătrân și cucernic, el s-a tras în urmă la Ierusalim, apoi la Sfântul Munte, unde cu râvna lui întru sfințenie și-a agonisit o slavă nepieritoare. Vestit în toată ortodoxia ca mare isihast și tainic închinător al rugăciunii minții, care aduce pe domnul Hristos în inimă, el s-a înălțat la stări neînchipuite pe treptele suirii la cer și ale cunoștinței de Dumnezeu.
Tradiția familiei spune că, astfel, cu harul de sus și prin îngăduința proniei, fericitul isihast a căpătat un privilegiu întărit cu legământ și pecetluit de însăși blagoslovenia Celui-de-Sus, ca el, precum și toți cei dintâi născuți, bărbați din neamul său, să fie de-a dreptul mântuiți și să le fie deschis raiul. Pentru împlinirea acestei făgăduințe, moartea era îndatorată să nu-i poată lua decât în întâia noapte de Paști, la slăvita înviere a Domnului, când porțile raiului stau larg deschise pentru toți fericiții răposați în acel ceas, răpiți acolo odată cu Mântuitorul.
Și până atunci pronia își ținuse legământul: șase bărbați, capi de generație ai neamului privilegiat, de-a lungul a patru secole și jumătate, își daseră duhul în noaptea luminată.
Acest ceas izbăvitor al Învierii îl aștepta neclintit boierul, ca să moară după vechea datină și el, al șaptelea și cel din urmă din șirul neamului ce se stingea, deși pe el Dumnezeu nu-l blagoslovise ca pe înaintași cu o vârstă matusalemică, ci îl chema abia în al nouăzeci și doilea an al vieții. Dar la asta nu putea pune împotrivire, lungimea de ani nu era trecută în zapis, fără numai favoarea strămutării la ceruri în ziua și ceasul cel mai luminat al pământului.
Așa că pentru nimic în lume și dincolo de lume, boierul n-ar fi consimțit să-și dea sufletul măcar și numai cu o clipă mai înainte.
Pentru asta ochii lui erau pururi țintiți pe calendar și urechile la clopotul Patriarhiei. Pentru orișice altceva le ținea strânse și închise.
Dar mai erau încă două săptămâni de aprigă războire cu moartea până la Paști. Două săptămâni de cazne agonice, în care zi-noapte brațul arhanghelului trebuia abătut și moartea nerăbdătoare țintuită în loc.
Însă o uriașă nădejde și o încredere mai presus de fire îl ajuta să săvârșească minunea. Adică izbutea să pâlpâie atât cât să nu moară cu adevărat și să dureze până la Paștele care venea cu târâșuri de melc. Atunci când va cădea cea dintâi foaie din cele trei la rând însemnate cu roșu și vor suna clopotele Învierii, va îngădui și el morții să-și facă datoria, strigând ca tâlharul: „Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția ta”.
Așteptarea asta migălită cu tot soiul de întreruperi și morți înșelătoare umplea de spaimă pe cei ce-l pândeau, sleiți de oboseală și de ură. Mai ales cucoana Catinca, sora boierului, vedea cu groază cum se irosește în cheltuieli zadarnice și bruma de avere ce i-ar mai putea rămâne de pe urma răposatului. Dacă el ar fi murit de la început, de când s-a îmbolnăvit, tot s-ar mai fi ales cu ceva. Dar așa, de două ori pe zi și de cele mai multe ori și noaptea, medici, în fiecare seară preotul, care să-i citească și gata în ascuns pentru împărtășanie (căci boierul nu primea cu nici un chip cuminecătura mai înainte de Paște, încredințat că aceasta i-ar fi ratificat moartea), două surori îngrijitoare cu schimbul tot timpul, alt rând de slugi tocmite peste cele ale casei, medicamente scumpe, injecții, baloane de oxigen și altele câte spulberaseră în aceste vremi de năprasnică scumpete sute de milioane. Încât coana Catinca se gândea chiar că dacă bătrânul s-ar întâmpla să scape ar rămâne sărac și i-ar cădea ei pe cap.
De aceea, coana Catinca pe drept căuta chip și fel să-l ajute să moară, dacă s-ar fi putut numaidecât. L-ar mântui de chinuri și ar mai scăpa ceva din averea care se mistuia ca fumul. O parte să o aibă pentru înmormântare, cu cealaltă să-și mai îndulcească și ea viața de boieroaică scăpătată. Pentru asta rânduise fără învoirea bolnavului masluri cu câte șapte preoți, care s-au rugat pentru ușurarea pătimașului din chinurile vieții, i-a așezat fără știrea lui la căpătâi icoana făcătoare de minuni a arhanghelului Mihail, adusă cu cheltuială de la o vestită mănăstire, icoană cu puteri să scurteze chinurile morții. Învățată de o prietenă pricepută, i-a făcut, de viu, slujba și pomeni de mort, a plătit preoților de s-au rugat pentru ușurarea lui la sfântul altar, doar o izbuti să împingă limbile ceasului morții cu câteva zile mai înainte. Toate însă zadarnic. Bătrânul Amza, orice i s-ar fi făcut, nu putea muri decât ca un întâi născut din neamul privilegiat al Drăculeștilor, adică în ceasul luminat al Paștilor, pe care, după făgăduința nedezmințită, îl aștepta, înfruntând toate asalturile nerăbdătoarei morți.
Așa că medicii continuau să vie, medicamentele scumpe să se îngrămădească pe tăblia scrinului, preotul să citească la căpătâi (cu potirul ascuns pentru o eventuală împărtășanie), surorile sleite de veghe să mănânce cât șapte, slugile să risipească și să fure. Agonicul cu calendarul la subțioară nu se sinchisea de îngrijorările Catinchii și își vedea de unica lui treabă, încă două săptămâni de împotrivire năvalei celei fără de împotrivire. Și izbutea să-i ție piept, abia cu un firișor de viață desfășurat cu scumpătate de pe mosorul unei uriașe voințe.
Între timp au bătut clopotele cu sonoritate de renaștere italiană ale Paștelui catolic. Toți dimprejur au vestit pe bolnav despre acest nimerit prilej, nădăjduind că are să consimtă să moară. Tot Paște se cheamă că este, același Hrist despică piatra mormântului și înviază la cer. Dar boierul Amza, cu ochii pe calendarul lui, n-a văzut, n-a auzit. Calendarul lui îi amâna moartea cu încă o săptămână. Coana Catinca și toată șleahta ei a trebuit să se plece și să aștepte.
În sfârșit, prima foaie din cele trei însemnate cu roșu s-a arătat, și Paștile drept credincioșilor s-a vestit pentru a doua zi. Bolnavul dintr-o dată s-a liniștit și s-a pregătit să-i iasă întru întâmpinare. Chinurile au încetat și agonia s-a schimbat într-o radioasă bucurie. Cu mintea mai limpede ca oricând, i-a chemat pe toți, și a cerut iertăciune, i-a sărutat, apoi din nou s-a mărturisit, s-a împărtășit de data asta, și-a luat rămas bun și când a sunat clopotul cel mare de la Patriarhie a pus de a deschis aparatul de radio și a ascultat cu sfințenie slăvitul Cristos a înviat, amestecat cu salvele de tunuri. Apoi a poruncit să se stingă luminile electrice, să se lase numai o candelă aprinsă și, îmbăiat, îmbrăcat în haine noi înadins făcute pentru înmormântare, cu barba frumos pieptănată, i-a pornit pe toți la culcare, iar el s-a întins pe pat, a încrucișat pașnic mâinile, între care a încleștat lumânarea aprinsă și a închis ochii, vegheat numai de sora de noapte, pe care a rugat-o să aibă grijă de lumânare. Și în odaia cufundată în întuneric a pornit să se petreacă misterul mult așteptat al mântuirii.
Bătrânul a ațipit ușor, cu răsuflarea din ce în ce mai potolită, tot mai slabă, ca o stingere. Sora l-a privegheat o vreme, apoi, toropită de oboseală, a suflat în lumânare, care amenința să ardă mâinile mortului, și s-a culcat în fotoliu să doarmă până a doua zi cum avea poruncă de la boier: Moartea lui să se săvârșească în mare pace și taină.
Și toți prin odăi, acum împăcați, au căzut ca morți într-un somn greu și lung, cel dintâi nestingherit, după atâtea săptămâni de nopți cu vaiete, injecții, baloane, buiote, spovedanii și rugăciuni.
A doua zi dis-de-dimineață, un lung fior sonor a străbătut întreaga casă adormită, ca o alarmă: chema neîntrerupt soneria din odaia mortului. Dezmeticiți cu greu, s-au îndreptat toți împleticindu-se într-acolo, afară de cucoana Catinca, mai lâncedă la auz și sigură pe rămășița de moștenire.
Când au deschis ușa și au intrat n-au văzut deodată nimic, perdelele groase atârnând încă în ferestre. Dar au auzit cu spaimă gura boierului Amza, care, inimos, striga cât îl îngăduiau puterile după slugi. Toți s-au tras înapoi de groaza strigoiului. Dar țipetele boierului nu conteneau. Cu mare sfială s-a strecurat ușor sora de schimb și a aprins lumina. Boier Amza, în capul oaselor, odihnit și luminat, cerea să i se aducă apă caldă și prosopul pentru spălat, peria și pieptenele pentru dichisit și apoi numaidecât cafeaua cu lapte și cozonac, că îi este foame. La masă are să ciocnească ouă roșii și ar pofti puțin stufat de miel. A lămurit pe toți că trecuse hopul. Dumnezeu l-a încercat numai și îl amânase iar - cine știe! - pentru Paștele viitor sau peste mulți alții. În același timp a cerut să se ridice de pe patul lui, unde zăcuse și zăcea pieziș sora de noapte, leșinată de spaimă când mortul în zori îi poruncise să-l gătească și să-i aducă mâncare.
A fost apoi o istorie nemaipomenită. Puțin a lipsit ca, în locul boierului, cucoana Catinca să se bucure de privilegiul neamului și să intre așa păcătoasă de-a dreptul în împărăția cerului, ca una ce a fost gata de atâta ciudă să dea pe loc ortul popii.
Căci îndată boierul s-a pus pe trai și îngrijiri, ca un om ce trebuia să dureze cel puțin un an, adică până la Paștele viitor.
A chemat numaidecât avocatul să-i vândă casa, cu clauza ca să fie lăsat să locuiască în ea cât va mai trăi. A dat la vânzare niște acțiuni din fondul lăsat pentru pomenire. A tras numerarul destinat cheltuielilor de înmormântare și i-a deturnat întrebuințarea pentru mâncare și băutură și a mai anulat alte danii și legate făcute moștenitorilor.
A doua zi, familia îngrijorată s-a adunat la sfat mare. Boier Amza risipea acum, fără putință de a-i pune stavilă, averea. De bucurie că n-a murit, zvârlea banii în vânt. Trebuiau luate măsuri grabnice. La mijloace tari nu se putea ajunge. S-ar fi căzut ori să-l strângă de gât, ori să-l otrăvească. Dar nu ar fi făcut nimeni asta, chiar dacă se gândeau. Nădejdea era numai la Barbu, nepot de soră al boierului, un fel de Ulise al familiei, fertil în tertipuri și viclenii.
Barbu a cerut timp de gândire. Și după câteva zile s-a înfățișat cu dezlegarea. Bătrânul se înșelase, așa cum era înșelată toată lumea. Nu murise fiindcă Paștele ce se sărbătorește acum nu este Paștele cel adevărat. Cu schimbarea calendarului pe stilul nou, biserica însăși își zăpăcise rânduielile și-și încurcase sărbătorile, aducând Învierea Domnului cu o săptămână mai devreme decât se cuvenea și de cum cereau canoanele și vechiul calendar. Paștele cel adevărat pentru care pronia hărăzise slăvitul privilegiu strămoșului iubit de Dumnezeu va fi dumineca viitoare. Atunci se sărbătorește autenticul și veridicul Paște la Ierusalim și în toate bisericile Răsăritului rămas ortodox. Numai în acea noapte, care va fi peste trei zile, se deschide cerul și dă drumul către rai celor aleși. Ca dovadă stau adeveririle de la schiturile rămase credincioase, aduse de către un bătrân călugăr stilist la patul bătrânului și care amenință cu veșnice cazne pe toți câți prăznuiesc Paștele eretic. Nepotul a mai înfățișat încă vechea Pascalie cu litere chirilice, ale cărei calcule inspirate de înțelepciunea divină arătau Paștele la data lui neclintită, adică peste trei zile.
Bătrânul a ascultat cu supunere și s-a clătinat adânc. Dintr-o dată susurul de viață a secat în el. Și agonia, întreruptă miraculos câteva zile, a început iarăși, grea. Din nou s-au pornit veghile de noapte, injecțiile, baloanele cu oxigen, cu care să se mai înnoade firul vieții până la sfârșitul săptămânii.
Acum nepotul smulgea pentru bătrân foile calendarului și îi cârmuia drumul către veșnica alinare. Și în ceasul hotărât de nepot, la miezul nopții, când după o placă de patefon au răsunat anunțate în limba engleză clopotele Ierusalimului și slujba Învierii de la Sfântul Mormânt, cu Hristos a înviat cântat după canon în douăsprezece limbi, boierul Amza și-a dat duhul cu un zâmbet fericit pe chipul întors spre strămoșii privilegiați, care-l așteptau să-l îmbrățișeze în porțile deschise ale raiului.