Momâia

MOMÂIA

SOLDATUL IANCU FĂRÂMIȚĂ, o pocitanie spânatecă și zbârcită - cel mai mărunțel și mai pipernicit „om” din tot batalionul - se ținea toată vremea de pozne și năzdravanii. Parcă Dumnezeu, ca să-l despăgubească și să-l mângâie, pusese numai inimă voioasă și deșteptăciune în el. Și tot numai pentru deșteptăciunea lui îl luaseră „bun” când trăsese sorții - că tare se ruga să-l ia -, cu toată împotrivirea doftorului, că era doar o mână de carne pe un pumn de oase, și alea moi.

De fel din părțile Slatinei, purtase vreo cinci ani coșurile pe ulițele Bucureștilor, strigând cât îl lua gura, vara zarzavat, iarna boabe și gaz. Se brodise să fie, pe lângă bun de gură, și nițel cam lung de mână, dar numai vorba-i mergea, că de prins nu-l putuse nimeni prinde cu ocaua mică. Aici, în vălmășagul și fierbințeala frontului, doar cât auzeai pe un camarad că i-a pierit basmaua cu două-trei parale înnodate în ea, peste puțin altul că nu-și găsește ceasornicul ori tabachera, și-atât: intrau toate parcă în fundul pământului, că nu se mai afla de ele. Bănuiala cădea ea, dacă nu drept, cel puțin așa, pieziș, pe Fărâmiță, dar, de - hoțul cu un păcat și păgubașul cu zece: cum să taberi așa, din senin, fără dovezi, pe capul omului! În schimb el împărțea din belșug veselie tuturor: cânta, juca, povestea, păcălea, făcea ca toate lighioile, că se strângeau oamenii ciotcă pe lângă el, de te miri când avea bietul timp să mai șterpelească câte ceva. Una din poznele lui de pomină a fost când a adus, pe prinsoare, un neamț viu-nevătămat, mare cât un munte; și unde mai pui că, potca dracului, l-a adus în spinare!

Era o vreme dulce, deși înaintată, sus la munte, pe front - în părțile Oituzului. Batalionul, aciuat într-un soi de cot ceva mai ferit de bătaia spurcăciunilor de tunuri, s-aținea zi și noapte înaintea dușmanului, care, îndârjit, da să intre orbiș, cum dă câinele rău prin ciomag. Da' și noi îl otânjeam de se-ntorcea totdeauna chelălăind la culcuș, să-și lingă rănile! Șanțurile noastre treceau întâi pe la poala unor dealuri spânatice, se întortocheau pe marginile unor păduri sparte de toamnă și de ghiulele, și-apoi o croiau drept spre miază-noapte, tăind văile de-a lungul. În fund, cu fața la noi, munții se încovoiau ca niște spinări priene, de boi uriași.

Într-un loc ne despărțea de vrăjmaș abia o vale afundă și prăpăstioasă, gâtuită, stâlcită ici-colo de malurile surpate unul peste altul și de pe râpile cărora ne vedeam bine dușmanii. Cu puțină băgare de seamă, cum nemții erau tacticoși și făceau toate cu șart la vremea lor, ajunsesem de le învățasem pe degete toate apucăturile și tot rostul.

Deoparte, la o curmătură a râpii, unde valea se cotlonea, cârmind spre ei, pe o teșitură de mal ceva mai ieșit, ca într-un ocol, dușmanul avea o pază cu legătura tare anevoioasă și care sta parcă pierdută și părăsită acolo. Oamenii se schimbau rar, ori ni se părea așa, unde vedeam santinela închivărată căscând toată ziulica de foame și de urât. Fărâmiță îi pusese gând rău, dar o clocea numa-n el și tăcea.

Cu vreo săptămână înainte de Sfântul Dumitru, ne tot băteam noi capul cum să prăznuim ziua lui don' căpitan, pe care-l chema ca și pe marele mucenic, când sare de acolo Fărâmiță:

— Mă fraților, eu am să-l cadorisesc, mă! Și nu așa, cu fitece: am să-i aduc un neamț, mă, pe ales. Pe cel mai fercheș am să-l aduc.

— Cum, mă Iancule?

— Iaca așa, cum mă vezi cu ochii verzi! De n-oi aduce un neamț viu-viuleț, să-mi radeți mustața. (Da' el nu avea nici în amândouă atâtea tuleie, cât să faci măcar un sfert de mustață.)

…Și de aici vorbe și șăguiala de nu se mai isprăvea. Căzuseră toți pe capul lui: ba „să-l ierte pe neamț, că nu i-a greșit cu nimic”; ba „să-l aleagă așa, mai mic, vreun pui de neamț numai, ca pe potriva lui”; ba „să-l mai aștepte nițel, până mai crește el și o mai scădea neamțul de foame”; altul, „să-și ia coșurile, că-l aduce mai lesne în ele”; mă rog, cum face românul când te ia așa în bășcălie și vrea să te zvârle din ciocul opincii… Dar el, chisnovat cum era, da cu resteul peste botul fiecăruia de-l făcea să nu mai crâcnească, și tura-vura s-a tocmit de rămășag, zece pacuri de tutun, da' numai o glumă, că toți l-am uitat până a doua zi.

Fărâmiță chiar n-a mai scos o vorbă despre asta, până când într-o seară a pierit - nici la mâncare, nici la apel, nici la schimb, nicăiri! Toți îl căutam și-l căinam în toate părțile, dar să ne trăsnească prin cap unde era, pace!

Cu vreo săptămână însă mai înainte se întețiseră furturile, de ne luasem de gânduri: unuia-i lipsea mantaua, altuia - căciula, altora - cizmele și vestonul, până și căpitanul s-a pomenit fără salteaua de lână pe care i-o peria ordonanța, puricând-o ziua întreagă în poienița din dosul bordeiului. Noi nu pricepeam nimic, pe urmă, după ispravă, ne-am dat cu seama că astea se cheamă că erau pregătirile lui Fărâmiță, care nu uitase făgăduiala. El, ce e drept, n-a spus că a furat nici măcar cât negru sub unghie, că ar fi pățit-o pentru furt de „efecte militare”. Numai mie și la vro doi ne-a povestit cum a pus la cale treaba și cum a mers întâmplarea: o fi așa, n-o fi, eu nu pun mâna în foc, că-l știu cine-mi era; destul că a adus neamțul și cu asta ne-a astupat gura și n-am avut ce face, l-am crezut.

În seara când s-a făcut nevăzut cu salteaua căpitanului, s-a strecurat, spunea el, binișor, în inima pădurii și de prin scorburile știute de el a scos toate bulendrele furate și s-a pus la încăciulat din ele o momâie, cu atâta meșteșug, că ai fi jurat că e om. A umplut întâi un sac cu paie și lână prin care a petrecut o furcă de lemn, anume făcută, cu două crăcane sus și două mai jos care i se mișcau în furcă ca în niște încheieturi. În cele de jos a tras o pereche de pantaloni doldora de lână, pe care i-a băgat apoi în cizme; pe brațele crucii de sus a îmbrăcat mânecile vestonului, așijderea împăiat, apoi l-a îmbumbat pe un piept ca de voinic… A mai migălit ce-a mai migălit și pe căpătâiul de sus al prăjinii a înțepenit vârtos un mototol, întocmai ca o căpățână de om, pe care a trântit o cușmă mițoasă, iar peste tot a aninat o mantă surie de cele lungi.

Când a isprăvit de alcătuit momâiacul, a scos din altă parte un clondir din care a tras el mai întâi o dușcă bună, că era plin cu rom tare cum e focul, și l-a îndesat momâii într-un buzunar al mantalei. În celălalt i-a vârât o pâine burdușită de miez și cu o bucată de brânză în mijloc. Și tot înșulărind la boarfe, a așteptat în pădure să se înnopteze bine… Aburi ușori ieșeau de pretutindeni, ca o răsuflare a pământului reavăn, și, fără să întunece prea rău văzduhul, mințeau vederile, schimbau înfățișarea lucrurilor, strâmbau așezările și încurcau prețuirea depărtărilor.

Când a socotit el potrivit, a pornit-o pâș-pâș cu momâia în brațe, spre postul de pază nemțesc de la grumazul dealului. Ajuns aproape, s-a pus la pândă, și când pe brânci, când târâș, pe burtă, s-a furișat cât a putut, până a izbutit să-și arunce ochii de colo până colo, ca un urs, pe podișul îngust al curmăturii.

Fărâmiță a mai stat oleacă, s-a mai tras și apoi a ridicat dintr-o dată, iute ca fulgerul, momâia în sus și a așteptat nici el nu știe cât, cu inima cât un purice. Santinela s-a învârtit în sus, în jos, și când din întâmplare a dat cu ochiul de momâia ce parcă venea spre el din pâcla nopții, a încremenit: e om sau arătare? Abia după câteva clipe și-a venit în fire și a tras. Un pocnet scurt, asurzit de ceață, și momâia, smucită de jos de Fărâmiță, a căzut. El, lăsând-o acolo, s-a tras cât ai clipi la o parte, sub mal. Neamțul, nedumerit și înspăimântat, a așteptat să audă veste, ori să mai sară alții la el, dar nimic. De ce n-or fi venit tovarășii lui, la auzul detunăturii? Fărâmiță n-a știut să ne spuie. Poate, or fi socotit că focul s-a tras din partea noastră… ori, cine știe…

A trecut o vreme, dar neamțul sta ca pe ghimpi: nu se poate, fusese ceva. Luându-și inima-n dinți, a pornit așa, cam orbăcăind prin întuneric, spre locul cu pricina. Nu se mai vedea aproape defel, dar pipăind pe jos cu țeava pușcii, a dat de un trup întins și nemișcat. S-a plecat și, simțind că este un om ucis, i-a venit numaidecât inima la loc. Cel dintâi gând i-a fost la jăcmăneală. Repede a smuls de pe trupul țeapăn mantaua cu totul, i-a luat căciula și cizmele și s-a întors grăbit la post. Aci, scotocind cu grijă, a dat peste sticla și peste pâine, și țin-te!... Nu s-a lăsat până ce n-a dat de dușcă tot romul și până n-a crăpat, hămesit cum era, toate merindele, de frică să nu vie tovarășii cu care să le împartă.

Romul însă, cum este romul, întâi s-a suit la cap, apoi s-a plimbat peste tot, și la urmă s-a lăsat în picioare. Geaba a încercat neamțul să se mai împotrivească; parcă i-ai fi dat cu muchia toporului în creștet, așa a căzut, și pe dată a adormit buștean, sforăind ca drepții fără de prihană.

Era o liniște acum și o pace se resfira pretutindeni, de parcă mâna lui Dumnezeu însuși se deschisese și o împrăștiase din cer pe tărâmurile acelea pline de sânge. Pădurea din apropiere nu-și clintea o creangă, iar pârâul de alături își ținea răsuflarea.

Tiptil, călcând ca un lup să nu-l simtă nici frunzele sfarogite de sub picioare, Fărâmiță a fost gata lângă neamț, l-a legat fedeleș de mâini și de picioare cu un ștreang, i-a pus un sac în cap, l-a umflat odată în spate, cumpănindu-se cu pușca neamțului într-o mână, și zbughi-o cu el la vale, de-a dreptul prin pădure, pe unde știa toate cărările, că avea ochi ca de mâță în săptămâna brânzii.

Când a venit îndărăt noaptea târziu a fost o larmă, un huiet și un hohot, că însuși căpitanul a sărit din bordei fără să mai aștepte lămuriri, să vază ce-i. Fărâmiță a înaintat prin bulucul de camarazi și punând jos neamțul ce nu se trezise, ci tot borborosea necăjit, prin somn, a raportat „sirios”, frecându-și pe furiș șalele amorțite de povară: „Să trăiți, dom' căpitan, v-am adus și eu un plocon de ziua asta mare ce vine. E întreg-întreguleț, cum l-am găsit, nu-i lipsește decât chivăra, da' i-o găsesc eu mâine, pe lumină, că trebuie s-o fi pierdut în grabă pe drum.”

Iar noi a trebuit să punem mână de la mână și să-i facem zece pacuri de tutun, pe care tot nouă ni le-a vândut, nu e vorba, cu preț ca să ne ia pielea, că era tare ager la samsarlâcuri de-astea.