O SCRISOARE DE DRAGOSTE ÎNCHIPUITĂ
PRINTRE HÂRTIILE RĂMASE de la răposatul meu prieten, am găsit și această scrisoare de dragoste... închipuită. Împrejurările în care a scris-o le spune el însuși - de altminteri, știu că n-ar fi fost în stare să iubească, din pricina firii lui ciudate, de a se stăpâni, de a-și înfrânge orice bucurie, de a se abține de la orice plăcere... de teamă să nu ajungă sclavul lor.
Nu putea nimeni să-i prindă mai târziu atât de bine nota dominantă a caracterului său, cum și-o făcea singur în 1908, în aceste câteva rânduri. Acesta era el! Așa l-am pomenit, așa a rămas pe tot parcursul vieții... și a murit... abținându-se de la singura plăcere ce-i mai rămăsese: mâncarea. Plictisit de boală, decepționat, s-a lăsat, printr-un efort de voință, să moară de foame!
Din scrisoare chiar se vede că e un copil al dragostei. El crede că patima izbucnește ca un vulcan de cuvinte sonore și rare, ca un potop de lirism și imagini - umflate și goale! Nu-și putea închipui că patima adâncă și curată caută veșmântul cel mai simplu și cel mai curat și că zece rânduri simțite, din suflet, fac mai mult decât atâtea pagini cugetate și poate căutate.
Dar eu mi-am uitat rostul meu de simplu editor și am luat pe acela de critic al morților - și ce e mai greu am uitat că: de mortuis nil nisi bene.
1908, octombrie 13
1897 – decembrie
X... mi-a citit aseară scrisorile lui de dragoste - simple, sincere... dar cât de șterse, cât de banale, și l-am pizmuit totuși. De ce nu iubesc și eu, pe orișicine și oricum ar fi... numai să iubesc? Cum i-aș scrie nebune scrisori de dragoste, în care simbolul tainic să stea alături cu mărturisirea cea mai îndrăzneață; scrisori nebune, cum nu s-au mai scris, unde ridicolul să se înfrățească cu sublimul! Oh! Cum i-aș scrie:
Iubito, te asemăn îmblânzitorului de fiare, îmblânzitorului nemilos și crud...
Ai văzut cum leul clipește amețit sub privirile străpungătoare ale stăpânului? Ochii lui galbeni, plini de dorul pustiei, se închid, dureroși, înfrânți cu ciudă parcă! Ochii tăi vineți ca oțelul - strălucitori ca el - sunt, iubito, ochi de îmblânzitori de fiare... Zadarnic cerc să-i înfrunt, puterea lor doboară neputincioasa-mi împotrivire și pleoapele trebuie să se coboare ca să-mi ascunză amare lacrimi de ciudă și durere. Oh, cum mă doare privirea ta neînfrântă! Tu ești îmblânzitorul și eu sunt fiara îmblânzită! Cum te urăsc... și cum te-aș sfâșia! Te urăsc din pricina puterii ce ai asupră-mi, din pricina tiraniei cu care stăpânești peste sufletul meu! Te urăsc, te-aș sfâșia, și cu toate astea tremur în fața ta cum tremură - mișel - leul când în cușcă-i pătrunde îmblânzitorul. Tremur și mă gudur lingușitor la picioarele tale... oh, cum te-aș sfâșia! Tremur de frică, de ură, și de plăcere... și ca leul cerșesc un semn din parte-ți, un semn și pentru mine... fie chiar o lovitură usturătoare, o înjositoare lovitură cu biciul plumbuit.
Oh, cum te urăsc, pentru libertatea ce mi-ai răpit, pentru robia la care de bunăvoie mă supun, pentru dragostea fără margini ce-mi stârnești în inimă...
Sunt o fiară îmblânzită, pe care însă o biruie încă nostalgia codrilor sălbatici, dorul vieții slobode, fără lanțuri, fără gratii de fier; sunt o fiară în fața căreia, dacă ți-ai pierde puterea, magnetica-ți putere, dacă ai clipi, măcar înfiorată - te-aș sfâșia!
…………………………………………………………………………...
În răsăritul plin de basme sunt vestiții fermecători de șerpi - naja, teribila naja chiar, se încolăcește după gâtul lor ca un colan, umilită și supusă, vipera și aspidul, ca niște brățări strălucitoare, se învârtesc în jurul brațului de eben al fermecătorului.
Iubita mea, tu ești neîntrecut fermecător de șerpi - supus și umilit ca un șarpe sub puterea vrajei, mă încolăcesc împrejurul vieții tale și-i fac un neprețuit colan, o brățară scumpă și fără seamăn.
Cu limbile pline de venin șuier mânios... dar nu îndrăznesc să te mușc, căci nici un mușchi nu ți se clintește, nici un fior nu te străbate, și asta mă înfrânge!
Oh! Dacă ai avea o clipă de îndoială, dacă ai tresări măcar de spaimă, cum ți-aș strivi sub colți carnea delicată, vărsând în rană veninul ucigător!
Dar tu, nepăsătoare, cu încredere oarbă în tine, te joci cu șarpele ca și cu un colan nevinovat, fără spaimă, fără fior, și asta te scapă și te face stăpâna lui veșnică.
Și cum te-ar sfâșia leul, îmblânzitorule! Și cum te-ar mușca șarpele, fermecătorule! Dar nu poate; simt că ura lor nu e decât o dragoste năprasnică pentru tine, o dragoste fără margini și fără nădejde. O dragoste pentru însăși tirania, puterea și cruzimea cu care stăpânești, îmblânzitorule, fermecătorule!
Totuși, ia seama!
Mi-e silă și rușine de ce am scris. Așa e o scrisoare de dragoste? Unde este sublimul, să mă înalț până la el, să-l răpesc, să-l înlănțuiesc cu vorbe și, supus ca un orb, să-l aduc la picioarele iubitei! Cum să-i scriu?
…………………………………………………………………………...
Când Dante a pătruns sfios în Paradis, Beatrice i-a răsărit în cale și i-a luat mâna ca să-l călăuzească. Beatrice! Înger de lumină, al cărui zbor era o armonie!
Câtă fericire a simțit atunci poetul tragic, au spus-o și o vor spune de-a pururi dumnezeieștile versuri care l-au nemurit!
Eu sunt mai fericit ca Dante! În Infernul acestei vieți, în întunericul de aici, eu te am pe tine, iubito, călăuză veșnică, mai luminoasă ca Beatrice! Te am pe tine, stâlp de foc, ce-mi strălucești în noapte! Nu sunt eu oare mai fericit ca Dante, care n-a găsit pe Beatrice decât în Paradis, când eu pe tine te am alături, aici, în iadul acesta pământesc?
Sunt nespus mai fericit decât vestitul florentin, și, cu toate astea, nespus mai nenorocit! Dante a scris numai Infernul. Divina-i Comedie eu o trăiesc - o trăiesc mai adâncă, mai cumplită de cum a închipuit-o și a scris-o el! Această infernală „Divină Comedie”.
Oh, cum i-aș mai scrie, nebun!
Erau șapte minuni, vestite și sigure în lumea întreagă - însă, din toate, statuia lui Memnon se înălța uriașă la marginea deșertului. Era de granit ros și tocit de vremi și furtuni, dar cu cât meșteșug alcătuită! În timpul nopții reci și întunecoase, roua, ca un prinos de lacrimi, pătrundea prin crăpăturile pietrei în trupul uriașului încremenit. Tot dorul lui năprasnic de soare, de căldură, toată dragostea lui pentru lumină se strângeau, ca lacrimi curate de rouă, în granitul tocit de furtuni; și când, dimineața, soarele răsărea din adâncurile mării - soarele de foc, - atunci roua se topea în trupul uriașului și întreaga statuie se pornea să cânte... să cânte tânguitor; armonii ciudate, nemaiauzite și fermecate se revărsau din granitul tocit de vremi, se revărsau de sub sărutările de foc ale soarelui.
În noaptea oarbă a vieții mele de până acum de-a pururi am plâns. Am plâns de dorul soarelui de foc, de dorul căldurii și luminii pe care o presimțeam, o așteptam setos, în noaptea ce mă învăluia. Am plâns, și prinos de lacrimi mi s-a adunat în suflet - lacrimi de durere, lacrimi de bucurie, toate deopotrivă de amare!
Întreg sufletul mi-e îmbibat de lacrimi, ca granitul statuiei lui Memnon de rouă.
Și acum, când tu mi-ai răsărit - mult așteptatule Soare -, mă topesc și cânt sub razele tale de foc!
Mi se topește întreg sufletul, cu noianul lui de lacrimi, se topește ca roua granitului și ca granitul statuii, sub sărutările de foc ale soarelui, sufletul meu cântă, cum nu s-a mai cântat până acum!
Soare, care-mi dai viață și cântec, soare de foc, să nu mai apui vreodată pentru mine. Căci granitul statuii lui Memnon s-a risipit în pulbere de durere că te pierde în fiecare seară, când te afundai în mare.
Dar cum aș mai putea să îndur noaptea grozavă, noaptea plină de moarte, ce m-a învăluit până când îmi răsăriși tu, soare?
…………………………………………………………………………...
Nu sunt decât un biet nebun! Caut sublimul prin cer și pe pământ, când sublimul tot ea este, numai ea!
Și, ca un smintit, cerc să-l încheg în vorbe, când sublimul întreg e întrupat în ea.
Pe tine am să te cânt atunci, iubito, ca un nebun!
Te iubesc... dar te-aș pângări de te-aș iubi cu tot sufletul! Nu. Te iubesc cu tot ce am mai nobil, mai înalt și mai cinstit în suflet. Te iubesc pe tine și pentru tine, numai pentru tine! Nici o picătură din bucuria și fericirea dragostei mele nu vreau să se reverse asupra mea, ci toată, toată să fie a ta și numai a ta.
Te iubesc pentru tot ce ai suferit, pentru tot ce te-ai bucurat, pentru cât te-ai luptat. Te iubesc pentru înfrângerile ce ai suferit, pentru durerile care te-au sfâșiat, pentru mulțumirile care ți-au înseninat o clipă sufletul! Te iubesc toată, întreagă, așa cum ești acum! Nici un fir de păr n-aș vrea să se schimbe din pletele-ți bogate, ci să fie așa, așa să rămâi, cum te-am văzut întâi!
Tu nu-ți poți închipui, dragostea mea. Ceilalți toți sunt niște egoiști josnici în iubirea lor, ei se iubesc pe ei înșiși, numai pe ei. Își iubesc propria lor plăcere, propria fericire! Își iubesc propriul lor suflet îngust și rece, pe care îl au veșnic în față și pe care caută să-l sature cu comoara răpită din sufletul iubitelor lor!
Puțin le pasă de iubită, cine e și cum e! Ei își îndeplinesc numai pornirile și trebuințele lor firești, fără să cerceteze, fără să simtă decât propria lor simțire. Ca Narcis se oglindesc ei înșiși pretutindeni și întotdeauna, nu sunt îndrăgostiți decât de ei. De aceea, puțin le pasă de iubita lor, cine este și cum este. Ei în dragoste își îndeplinesc pornirile firești. Și iubesc numai pentru ei. Și pe ei...
Eu te iubesc pe tine, numai pe tine și pentru tine numai! Te iubesc așa cum ești acum - așa te-am visat și așa te vreau pururi. De-ai ști cum binecuvântez durerile și suferințele care ți-au legănat și ți-au crescut sufletul, pe brațele lor de mame duioase! Durerile și suferințele care ți-au făcut sufletul așa cum e astăzi, un ocean... un ocean, în al cărui nămol strălucește aurul și unde, alături de monștri, se găsesc și stânci de mărgăritare!
Te iubesc atât încât nu-ți cer nimic, nu vreau nimic pentru mine, nici măcar amăgitoarea bucurie că știi despre dragostea mea.
Te iubesc atât încât o dată de-aș bănui măcar că te-aș face fericită, renunțând la dragostea tainică ce am pentru tine, m-aș jertfi, fără să stau o clipă la îndoială, mi-aș sugruma cu deliciu dragostea din suflet și sufletul meu însuși.
Te iubesc atât încât n-aș vrea să cunoști durerile dragostei prin mine, durerile fatale și de neînlăturat.
Pricepi cum te iubesc? Nimic pentru mine, și toată dragostea pentru tine!
Zadarnic! Tu nu poți pricepe, căci eu nu te iubesc omenește...
…………………………………………………………………………...
1897, decembrie, seara târziu. Recitesc ce am scris și zâmbesc - ca să nu râd. Ce ar zice iubita prietenului de aseară, ce ar gândi de scrisoarea asta? Sărman nebun, du-te și te culcă și te liniștește!