OLARUL EROIC
NE-AM DEPRINS SĂ CĂUTĂM viteji numai printre mânuitorii de săbii și să-i găsim numai în mijlocul vărsătorilor de sânge. Și totuși cea mai umilită meserie își are vitejia și eroii ei, înainte mergători și mucenici adevărați în mâna cărora unealta roasă și învechită se preschimbă în arma cuceritoare cu care taie semenilor uimiți drum nou în inima naturii robite.
Viața olarului francez Bernard Palissy este în această privință mai plină de eroism decât a lui Napoleon, fiindcă nenumăratele-i înfrângeri nu l-au putut cu nici un chip doborî și nu s-a lăsat până ce nu a biruit, înzestrând omenirea cu o artă și o industrie nouă, cu care s-au hrănit în cursul veacurilor milioane de oameni, și care a făcut și gloria și bogăția unei țări întregi ca Franța.
A deschis ochii pe lume în anul 1510 și alături de tatăl său, un sticlar sărac și necăjit, aproape de cum a început să apuce cu mâinile, s-a trezit și el un lucrător sticlar. Copilandru tăcut și răznit de cei de seamă lui, dar iscoditor nevoie mare, din pricina sărăciei nu a putut învăța la școală. A intrat în viață fără măcar să știe buchile și socotelile cele mai de nimic (pe care însă le-a învățat singur și temeinic mai târziu). Dar asta nu l-a împiedicat, ba poate dimpotrivă, să citească cu propriii lui ochi în mereu minunata carte a Naturii, pururi deschisă; cum spunea el însuși: „n-am avut altă carte decât cerul și pământul, date tuturor să le citească”. Și câte lucruri nu a deprins și nu a învățat la această școală liberă a Firii, lucruri pe care parcă înadins le acoperă cu mâna-i înarmată cu nuiele, cealaltă școală, mică și înghesuită nu numai între patru pereți întunecoși, dar și într-un suflet și mai îngust de dascăl uscat și răscopt.
Pe lângă o disciplină de muncă încordată și severă, de luare aminte veghetoare, de străduință trudnică, de râvnă înverșunată, cu reluarea fără preget de la capăt a lucrării neizbutite, care i-au chezășuit izbânda. Natura i-a îmbogățit mintea și sufletul cu tot ceea ce un om cultivat putea să știe pe vremea lui. Așa că olarul a fost pe de-a-ntregul și un învățat naturalist care mai apoi la Paris a putut să țină lecții ascultate, despre fortificații, agricultură și mai ales despre istoria naturală. Văzând izvoarele de pe oalele și blidele coapte de el în cuptor și imitate cu atâta firesc și adevăr după natură, Buffon nu poate decât să exclame uimit: „numai natura singură putea să producă un așa mare naturalist”. Și până la vremile de azi nu se pot face mai bine decât a făcut el acele izvoade de șerpi, șopârle, plante, flori studiate pe viu și reproduse apoi pe faianță în chip neîntrecut.
Până la optsprezece ani a stat acasă, lucrător sticlar și pe deasupra măsurător hotarnic. Dar meseria sticlăriei nu mergea. De o viață tatăl său se zbătea fără să poată înnoda două într-una! Și băiatul, mare acum, plecă în lume. Cu sacul în spate, a rătăcit aproape zece ani prin Franța, Flandra, Germania, muncind pe unde apuca - fie ca sticlar, fie ca hotarnic și mai ales observând, învățând, instruindu-se. În urmă s-a însurat și s-a statornicit la Saintes în Franța. Curând l-au înglodat copiii, iar nevoile i-au trecut dincolo de cap. Pe măsură însă ce-i creșteau lipsurile și neajunsurile, simțea cum se trezesc în el puterile minții și ale sufletului, așa de bogat hrănite până atunci. Simțea că poate - mai mult - că are nevoie să facă ceva care să-l ridice deasupra, care să-i îndestuleze și foamea copiilor și pe aceea, mai nepotolită, foamea sufletului. Și își rotea ochii adânci pretutindeni, socotind de ce ar fi bine să se apuce.
Pe atunci era căutată și se vindea cu preț bun olăria și blidăria smălțuită, însă numai în Italia se producea asemenea marfă, iar taina de fabricație era păstrată cu strășnicie… Spre această taină a smalțului își încordează Bernard toate puterile și ajunge să o cucerească într-o luptă de șaisprezece ani, zi cu zi, noapte de noapte.
Când s-a apucat întâi de acest lucru, nu știa nimic privitor la meseria smălțuirii, nici măcar cum se fac și se ard oalele în cuptor. Ar fi fost o dezlegare, să plece în Italia și să cerce să afle taina, dar cui ar fi lăsat poșidicul de copii. Nu-i rămânea decât să se puie pe muncă aici pe loc. Și mai întâi cu șart: a strâns și a studiat tot soiul de materiale ce și-a închipuit că ar intra în plămădirea smalțului, dar mai ales a celui alb - cel mai prețuit. Le-a amestecat în fel și fel de chipuri, le-a frecat și le-a încercat pe bucăți de oale sparte pe care le ardea apoi în cuptorul lui.
Nu studiul, nici munca nu-i erau vreo greutate, ci cea mai mare stavilă era sărăcia. Feluritele substanțe și boiele, precum și oalele care urmau să fie încercate trebuiau să fie cumpărate cu bani buni. Asemenea și lemnele cu care înfierbânta cuptorul… Muncind însă, zugrăvind pe sticlă, desenând, hotărnicind, izbutea să-și târâie de azi pe mâine viața și să-și urmeze în același timp experiențele asupra smalțului. Ani de zile a sucit și răsucit cercetările pornite orbește, a dibuit plămadele, a spart movile de oale noi, a azvârlit troiene de hârburi mânjite cu compoziție nereușită, a prăpădit sumedenie de stânjeni de lemne degeaba. Smalțul nu se ivea nici pe cel mai mic colțișor de hârb. Și, vorba aceea, oalele sparte le plăteau copiii și nevasta, care îndurau toate lipsurile și a căror pâine o lua de la gură ca să o zvârle în foc… Cât despre el, nu simțea nimic! Frig, foame, sete, osteneală, toate le punea la spate, numai ținta să și-o ajungă. Acum tot necazul i-a căzut pe cuptorul lui din casă. Numai din pricina lui, că nu arde bine, nu-i iese smalțul. Și iată-l durând, undeva la margine, un alt cuptor mai mare, care i-a înghițit la rândul lui alte mormane de oale și de lemne, fără alt rezultat decât mizeria fără leac a întregii familii ajunsă pe drumuri. Toți i-au strigat că trebuie să deschidă ochii. Fără să se dea bătut, a lăsat-o mai domol, renunțând la cuptorul lui propriu. Toate încercările le face acum la cuptorul unei fabrici afară din oraș, căci pe al lui nu mai are lemne cu ce să-l încingă. Nici aici însă nu i-a mers mai bine. Alte blide sparte, alte plămade risipite și nici urmă de smalț pe cioburile netrebnice!
Atunci, cuprins de o răzvrătire îndârjită, s-a hotărât, v-ați aștepta poate să se lase pentru totdeauna, nu, s-a hotărât să înceapă cercetările de la capăt!
Cu prilejul unor mari măsurători în acel ținut căpătă de lucru și cu banii câștigați se întoarce mai înverșunat ca oricând la descoperirea smalțului alb. Noi grămezi de oale, cumpărate cu bani gheață, sparte și acoperite cu fel și chip de plămade, cad jertfă încăpățânării sârguitorului Bernard. De data asta cioburile sunt arse într-o sticlărie, la un cuptor mai puternic și, pe ici pe colo, compoziția pare că s-ar fi topit și ar fi intrat în lut: dar de smalț alb nici vorbă! Alți doi ani pierduți zadarnic în cercetări nerodnice, în cheltuieli peste puterile lui îl duc la ruină și, atunci, scrie Smiles, „se hotărăște să facă o ultimă sforțare și începe, firește, prin a sparge mai multe oale ca totdeauna!”
Aproape trei sute de cioburi, mânjite cu plămada, sunt așezate pe pardoseala cuptorului sticlăriei, cu osârdia cu care se întindeau pâinile pe pristolul punerii înainte. Și după ceasuri și ceasuri de nerăbdare gâfâitoare iată că pe unul singur din cele trei sute de cioburi plămada se topise, iar după uscare se prefăcu într-un frumos smalț alb. Nici soarele pe ceruri, în primăvara iubirii lui, nu cred să fi strălucit mai orbitor pentru bietul olar ca pata aceea albă încrustată pe o fărâmitură de lut.
Din clipa aceea spune el însuși că „s-a simțit un om nou”. Într-un suflet a alergat la nevastă și i-a arătat proba, justificarea aparentei lui nebunii.
De pe sufletul lui a căzut piatra care-i tăia răsuflarea: strădania, zbuciumul sterp de atâția ani putea să-l socotească deci cu drept cuvânt un studiu trebuitor, de neînlăturat, ca să ajungă aici. Și astfel era îndreptățit față de el însuși, pentru tot timpul trecut. Dar acest căpătâi de izbândă n-a fost decât începutul unui alt lanț întreg de încercări, de zbucium și cheltuieli. Trebuia chezășuită taina cercetărilor și pentru asta avea nevoie de un cuptor pe seama lui. Pentru aceasta își durează unul, la care lucrează singur vreo opt luni: adună lemne uscate din belșug, își modelează oalele trebuitoare, alcătuie plămada pentru ars și într-o bună zi da iar foc cuptorului plin cu hârburi: și nu se mai mișcă de acolo o zi, două, trei, cu ochii la văpaia mistuitoare… Șase zile și șase nopți necurmate a vegheat, urmărind cioburile, dar plămada nu s-a topit pe nici unul…
Atunci iar a stat puțin să chitească… De bună seamă vina este a substanțelor care nu au fost bine amestecate. O nouă încercare trebuie numaidecât făcută. Dar de unde bani? Nu-i mai rămâne decât să se împrumute la un vecin. Și iată-l cu banii luați pregătind o nouă provizie de substanțe chimice, de lemne și oale, la gura cuptorului care aștepta ca un moloch nesățios.
Scăpără, focul duduie, văpaia încinge cărămizile, dogoarea crește, dar cioburile stau neschimbate… Smalțul nu se topește și stiva de lemne s-a isprăvit. Flămând, mânjit, neprimenit de o lună, uscat și istovit ca o iasmă, cu barba zbârlită, tremurând de dogoarea focului ce-i ardea în suflet, parcă în locul și spre rușinea celui ce se domolea în cuptor, olarul deznădăjduit nu se mai putu ține și cu amândouă mâinile smulge ulucile curții. Apoi stâlpii pălimarului, unul după altul, urmează ulucile și sunt zvârlite în foc. Bălbăra se întețește câtăva vreme încă un ceas de iuțime și poate că plămada se topește dar și ulucile s-au isprăvit mai înainte ca smalțul să se înmoaie… Poate că numai câteva pale de dogoare încă și totul ar fi gata, dar focul se ostoiază… Ținându-și cumpătul, grav și fără un tremur, ca și când ar fi făcut un lucru ca orișicare altul, olarul intra în casă… Masa mare de tei, în jurul căreia se adună toți să mănânce, tocmai bine va ațâța flacăra domolită din cuptor. Și blănile mesei, scândurile patului, spetezele scaunelor pâlpâie și trosnesc în mâinile nemiloase ale stăpânului, care jertfește totul, numai să descopere taina după care se străduiește de atâți amari de ani… Dar jertfa nu este deplină, plămada rămâne nealterată și focul iar moare… Ah, dacă ar mai ține câteva clipe, biruința ar fi a lui… I-au mai rămas scândurile podelei. Și dușumeaua casei scoasă în grabă urmează patul și mobila, zvârlită pe același rug năprasnic.
Nevasta și copiii îngroziți se împrăștie prin vecini și toți îi căinează pentru nenorocirea ce a căzut pe capul tatălui, care de bună seamă s-a smintit cu desăvârșire.
Noroc că smalțul, înmuiat de arzimea atâtui foc - ți-ar veni parcă să zici de atâta voință și înverșunată statornicie a omului - s-a topit. Altfel poate că acoperișul și toți căpriorii bietei case ar fi trebuit să se mistuie în focul nemilostiv. Acum smalțul lucea voios și mângâitor pe blidele răcorite. Omul biruise, și Natura, hărțuită, supusă, lăsase să i se smulgă încă o taină, dar nu o da decât în mâna unui erou vrednic, purificat prin jertfă și foc. De aici calea merge, oricât de cotită și de întoarsă, spre răsplată, spre deplina încununare a unei munci de aproape douăzeci de ani de încercări sterpe, costisitoare, care ar fi doborât pe un altul mai slab de înger. Olarul ajunge până la regele Franței care îl ia în slujba lui. Întâmplările celelalte din viața lui, pizma și clevetirile vrăjmașilor, închisoarea nu mai pot întuneca lumina unui suflet care a biruit așa de cumplit.
Și nu a învins pe oameni - semenii lui - ci însăși Natura. Dacă Bernard Palissy ar fi fost ostaș, fără nici o îndoială că ar fi ajuns mare și puternic, iar faima lui ar fi umplut lumea de fum lesne risipitor. Dar așa, spre norocul acestei lumi, viteazul nostru s-a născut sticlar și cea mai mare ambiție a lui a fost să descopere taina faianței și a pus atâta răbdare, atâta râvnă, atâta tărie, atâta credință pe o întindere atâta de lungă de vreme - a jertfit copiii, nevasta, reputație, odihnă, sănătate, avere, toate astea în slujba unei singure idei, cât un mare mucenic pentru credința lui, și cât niciodată un erou al armelor nu a fost în stare să jertfească.
Dacă omenirea ar ști să-și caute mai bine eroii și un nou Plutarch s-ar încumeta să-i nemurească, umilul olar din veacul al XVI-lea ar împodobi cele mai frumoase pagini ale epopeei străduințelor umane spre mai bine.