Poemul hanului cu urși

POEMUL HANULUI CU URȘI

HANUL

AȘEZAT ÎN INIMA MUNCELELOR, la îmbucătura a patru văi, Hanul cu urși aținea calea a patru drumuri mari ce se înnodau în poala lui. Câți se lăsau din munte soseau la el seara, și musai trebuiau să facă popas de noapte. Pe cei ce suiau de la șes îi ajungea așijderi acolo amurgul și îi silea să mâie. Era lege: numai pe lumină se intra în gâtlejurile cotite și bolovănoase ce urcau la munte, ici de-a lungul puhoaielor repezi, colo peste cocoașe de pripoare și prăpăstioase piepturi de râpi. Vechi și neuitate drumuri ale țării de demult. Drumul oii, mii de ani bătut în sus și-n jos de copitele mărunte ale talazurilor de turme; drumul sării, croit de carele încărcate de bulgării ocnelor, geamăn cu cel al chihlimbarului până în schelele Dunării și Mării; drumul oalelor și ulcelelor, mai apoi drumul lemnului, de la trunchiul uriaș pentru catarge până la cherestea și draniță, toate încrucișate cu cele ce duc în schimb muntelui bucatele câmpului.

La răspântia lor, hanul sta ca o trecătoare de hotar între munte și șes, pus să ia vamă tuturor câte se vânturau între amândouă.

La începutul leaturilor ce abia se mai țin minte, el fusese han domnesc; pe urmă, dăruit unei mănăstiri, ajunsese călugăresc; ca mai apoi să încapă în mâinile unui boier, ai cărui moștenitori l-au scos la mezat. Acum îl stăpânea Oană, trocar priceput și robaci; sătul de pribegia cu ciubăre în spinare, se însurase și se chivernisise aici.

O dată cu stăpân-su și aidoma lui, hanul, slab și sărăcuț, o ruină, prinsese cheag, cuprinsese lărgime, se pricopsise în acareturi, îngrășat cu osânza de încăperi noi, guși de poduri doldora de mărfuri și pântece de beciuri adânci.

Clădit din piatră, cu acoperiș larg de șindrilă, el își deschidea din tindă, de-a lungul unei săli ce-l străbătea de la un cap la altul, odăile mari să găzduiască un sat, afară de polățile din dos, unde sălășluia hangiul, cu nevasta, puița copiilor, adăugată cu argați și slujnice. După un timp, Oană îi anină, la un prăguș al pinului de-alături, o moară, un darac și o pivă. Iar sub o coșarcă pripăși un meșter cu foale și nicovală. Așa că forfota nu se mai sfârșea: de peste drum era oprită pentru hodină și găzduire; peste băștinașii veniți la târguieli sau cinste mai erau gospodarii din douăzeci de sate, care la măcinat, care la scărmănat lâna ori bătut dimie; unii să-și potcovească vitele ori să-și ferece roțile; alții să-și dreagă armele sau măcar să-și potrivească alte chei în locul celor pierdute. Toți treceau, și la venit și la înapoiat, prin curtea hanului, la toate ceasurile zilei și nopții, căci pietrele morii, scărmănătoarele și pivele nu adormeau niciodată, apele nu aveau hodină. Până să le vie rândul la moara îngreuiată, ori la celelalte... ei așteptau la han cinstind. Văzduhul huia necontenit de huruitul morii, șuierul scocului, bătăile barosului, răgete și nechezuri, pocnete și bice, hăieli și înjurături; numai duminicile și sărbătorile se ostoiau, ca să dea rând lăutarilor. Atunci creștea larma hanului, deschis numai pentru negoț și petrecere.

Vad mare și umblat, hanul îi primea cu dragoste pe toți, le da adăpost, îi îndestula cu băutură și mâncare și odihnă învrâstate cu sumedenie de povestiri ale întâmplărilor din toată lumea, trecute din gură în gură.

Sub umbrarul din față mesele și lavițele nu se mai ridicau. Bătătura, veșnic plină de care și căruțe dejugate. Saivanele de pe laturi, înțesate pe vreme rea de lume și vite, ograda din spate, netedă ca în palmă, pentru horă, jocuri și dulapul, care, de Paști, în picioarele lui scârțâitoare făcea vânt satului întreg spre cer. Astfel că, din gura primăverii până la căderea troienelor de zăpezi, la Hanul cu urși se perinda tot hronicul celor opt sau zece județe peste care cele patru drumuri se întindeau ca niște brațe uriașe ale lui, trimise să-i aducă oaspeți, bașca brâiele de drumeaguri fugare și poteci ce încingeau plaiurile, cu ramuri tot mai dese în jos către hanul cu farmece de țuică, vin și tutun.

Așa l-am cunoscut de când m-am pomenit; și coboram de la noi dintre livezi, întâi în brațele tatii, apoi de mână cu mama, ca la cea mai vrăjită și plină de minuni priveliște.

URȘII

Cei mai statornici mușterii ai hanului, nelipsiți de dimineața până seara, erau urșii, adică ursarii cu fiarele lor. Dar când am căscat eu ochii de copil atunci întâia oară scos la lume, ceea ce vrea să zică la han, n-am văzut decât dihăniile. Și m-am ghemuit, țipând, în pieptul tatii. Câteva nopți în șir am tresărit și m-am zbătut în somn. A fost nevoie să mă descânte și să mă afume cu păr smuls din blana jivinelor. Repede însă m-am deprins cu ei, îmi fură dragi și i-am iubit apoi toată viața. Erau buni și blânzi ca cei cu care se înfrățise Făt-Frumos ca să biruie smeii. E drept că nu ședeau cu oamenii la mese, să chefuiască, ci cuminți într-un colț al lor, deoparte; numai stăpânii, cu chipurile tuciurii încâlcite în bărbi și lațe soioase, din care le albeau ochii și dinții, îi vârau câteodată în gloata noastră, să cerșească, după ce-i jucaseră sculați pe ciomege, cu cuie în labe. Le zvârleam și eu, din brațele mamei, cu sfială, o frântură de covrig, ori câte un cinci parale să-și cumpere cofeturi. Pe urmă am aflat cu ciudă că toată agoniseala le-o mâncau și beau țiganii, pe care-i semuiam cu smeii. Și acum parcă aștept să-i văd, cu mersul lor șoldiu și legănat, coborând dintr-un corn al satului răznit pe coclauri, Ursoaica, unde din moși-strămoși își avea sălaș breasla ursarilor. Acolo era scaunul lor. Cu un bulibașă, câțiva meșteri îmblânzitori și o ceată de ciraci, coborau vara munții să prindă puii de urși, pe care îi învățau să joace cu tălpile pe vetre înfierbântate. Aveau hrisoave domnești mereu înnoite care le da slobozenie să-și facă netulburați meseria în schimbul unei dăjdii în bani și blănuri.

Hanul de jos le era târgul de desfacere al mărfii domesticite. Aici îi înfățișau cumpărătorilor - alți țigani, colindători, care se îndeletniceau cu jucatul urșilor prin țară. Rând pe rând, generații de urși din vechime făcuseră faima, un fel de firmă vie, a hanului. Ședeau cuminți, pe brânci ori culcați, așteptând poruncile stăpânilor. Când se ivea cumpărător, chinurile începeau, în hazul tuturor. Toți din han, de la moară, de la pivă, făurărie alergau să-i privească cum saltă pe hădărage, apoi, la altă comandă, se trântesc pe jos, fac pe morții, se scoală iar să se dea tumba, să mugească fioros, să facă ploconul, la sfârșit ducând o labă la frunte, pentru „salut”. Îi hărțuiau astfel câte o zi întreagă, până beau aldămașul celor aleși. Noii stăpâni, încingându-și peste brâie lanțurile petrecute prin belciugele din nasul fiarelor, plecau cu ele, în bocetele țigancelor și puradeilor care îi crescuseră, în rând cu purceii, orătăniile și copiii. Cei rămași se culcau la loc, închizând triști ochii lor mici și urduroși. Cu sau fără cumpărători, ei ședeau acolo mereu înșiruiți, ca la panoramă, așteptând să-i vie chef vreunui mușteriu de o reprezentație; numaidecât, pentru câteva lescăi, danțul, cu bălăbăneala lor pe ciomege, începea.

Câteodată ieșea din gloată un ins cu ruptoare de mijloc și dureri de șale care cerea să-l calce ursul. Pentru operația asta aduceau o bătrână ursoaică, o matahală cu blana galbenă ca mierea, pricepută în asemenea îndeletnicire. Pătimașul se culca la pământ cu fața în jos. Dihania se urca cu pași moi pe el și pornea să-l frământe întâi ușor, cu câteșipatru labele, pe șale și pe spate, apoi, la îndemnul țiganului - hai, Marițo, lasă-te grea -, ursoaica se apăsa cu putere, înfundând și ridicând ca niște pistoane buturii picioarelor în mușchii omului, până ce ăsta, nemaiputând răbda, striga: ho! Pentru leac plătea doi gologani, o litră de rachiu și un ciric de pâine, din care jumătate îl zvârlea doftoriței.

Aduceau câteodată și puiendri nedeprinși bine la joc, să-i învețe cu lumea. Pe ursuleții ăștia îi purtau cu moațe de lânică roșie în frunte și fioncuri de panglicuțe la gât, să nu-i dioache, și îi ciomăgeau cu asprime pentru orice greșeală și neascultare. Tuturor le era milă, dar nimeni nu se amesteca: așa era rânduiala. Ba unii ziceau că-i bine să ne slujească nouă, copiilor, pildă. Urșii ăștia năzdrăvani mi-au umplut cu fericite spaime copilăria și au sădit în mine o poezie sălbatică ce dăinuiește încă. Au ajuns un simbol nedeslușit, dincolo de jocul literar, ca dintr-un fel de afinitate tainică, o înrudire afară din fire, ca un totem. Sau poate numai fiindcă, ori pe câte șesuri m-a purtat să joc cu lanțul de gât, viața, sunt și am rămas, măcar în gând și în dor, ca și ei, un habotnic locuitor al muntelui.

CĂMĂRILE ÎMPĂRĂTEȘTI

HANUL MI-A DESFĂȘURAT APOI TREPTAT și celelalte mari minuni ale lui, unele tainice, ca aceea a odăilor de prăvălie. Când am pășit întâia oară pragul uneia dintre ele, într-o duminică, să cumpărăm lumânare pentru biserică, am crezut că intru în camera unde împăratul din poveste își ținea comorile. Rafturi peste rafturi până-n tavan, îndesate numai cu scumpeturi, stămburi, pânzeturi, mătăsuri și tot soiul de țesături care-ți luau ochii, galbene, roșii, verzi, albastre, pentru rochiile împărătesei și ale domnițelor, basmale, barize, testemele și năframe în toate fețele atârnau de grinzi ca în cer, lângă alte podoabe cu care să se gătească toată curtea împărătească. În altă parte spânzurau zeghilice, ghebe, mintene, ițari, cojoace și tot felul de îmbrăcăminte, alături de opinci, ghete, cizme, iminei, cât pentru toată oastea împărătească pornită la război.

Pe tuspatru tejghelele se înghesuiau pachetele de bumbac, vălătuci de aba, teancuri de țoale și alte cârpeturi mai proaste, pentru straiele norodului de rând. Un băiat de prăvălie le desfăcea și le flutura și le punea sub nasul prostimii... [indescifrabil în text] cutezat să întindă mâna și să le pipăie. Am lăsat-o pe ea acolo și am trecut în altă odaie, plină cu butoaie de măsline, putini cu brânză, lăzi cu pește sărat, cutii pline cu cuie și belciuge, saci cu mălai și făină bălană; mese încărcate cu tot felul de pâineturi, pâine albă cum e cașul, pâine cu două cozi, cu coltuce, pâinișoare în chip de pupeze, covrigi înșirați pe bețe de-a lungul văzduhului. Pe niște polițe late sprijinite de pereți stau rânduite sumedenie de sticle cu băuturi așijderi împărătești, căci unele erau verzi, altele roșii sau galbene, nu searbede ca țuica noastră de-acasă. Oamenii străini stau la masă, negustorul le turna din ele cu niște țoiuri. Când beai, te scuturai de tăria lor. Dintr-o cadă scoteau capetele niște sticluțe ciudate. A cerut și tata una, asta era trandafirie, pe care a destupat-o apăsând tare cu degetul cel mare pe un sâmbure alb și rotund ascuns ca o nestemată în gâtul ei. Și, minune, a izbucnit cu fâsâituri și spume, cât ar fi stupit zeci de mâțe speriate deodată, o apă roșie. Tata mi-o întinse. Am pus-o cu sfială la gură și m-am înecat: era dulce, rece și înțepătoare. Am băut-o cu mare sfială și nu toată.

Mi se încleiaseră privirile pe altceva: în geamuri stăteau niște borcane cu cofeturi în toate culorile nestematelor din haznaua împărătească, numai că le apărau stoluri de muște, viespi și albine roind în jurul lor. Ce m-a uimit mai mult au fost niște momâi ca niște căciuli ascuțite la vârf, dar de trei ori mai mari decât țurcana din capul meu. Înfășurate în hârtie galbenă, stau la rând ca niște popândăi uriași la marginea tejghelelor. Tata a arătat spre unul din ei și a cerut o litră. Negustorul l-a luat în brațe, l-a desfășat și din scutece a ieșit o piatră albă, ca acelea din care se durează palatele împărătești, și a ciocnit-o cu muchia cuțitului. S-a desprins un bulgăre și câteva așchiuțe, tata a scos și a plătit un kilogram și jumătate, după care mi-a dat și mie câteva fărâmituri. Scump foc, zise el oftând și-l strânse cu grijă. Așa am cunoscut întâi zahărul: în chip de căpățâni. Dar toată viața tot mai mult mi-a plăcut mierea, cu care mi-a îndulcit mama, când m-a înțărcat, dorul de țâță.

HORA

DAR MINUNEA MINUNILOR ERA HORA, pentru care tot satul se lăia din ajun. Oamenii, fetele, flăcăii se preschimbau, se făceau toți frumoși de nu-i mai cunoșteai. De unde acasă umblau cu cămăși negre, acum coborau la han albi ca oile noastre când ieșeau de la scaldă. De unde înjurau, ocărau, își dau poalele peste cap, batjocoreau pe bătrâni, acum mergeau în cumpăt, se făceau blânzi, cuviincioși, schimbau binețe, spășiți sărutau mâinile bătrânilor și se înfățișau hanului, cu toată rânduiala cuvenită unei curți domnești. Aici își arătau toți bunele deprinderi de care se lepădau acasă, vorbeau, se mișcau, zâmbeau cu măsură, uitându-se unul la altul ca în niște oglinzi, unde se căzneau să se vadă altfel de cum erau în toate zilele.

Hanul era și școala și salonul care-ți făcea faima bună sau îți scotea ponoasele.

Duminica, în preajma hanului pe lângă horă se înfiripa și oleacă de târg, adică se strângeau nu numai localnicii, ci venea lume streină din satele vecine, cu tot soiul de mărfuri spre vânzare. Hora începea după-amiaza; jur-împrejurul bătăturii se așezau lavițe, pentru privitori. Taraful sta cocoțat în mijloc, pe un fel de podea de scânduri, ridicată pe stâlpi ca la doi stânjeni de pământ, unde urcau pe-o scăricică ce se lua numaidecât. Asta, ca să se împiedice certurile și bătăile între flăcăii satului și cei streini. Ai noștri porunceau un joc sau un cântec. Veneticii, ca să se arate tari, porunceau altul. Lăutarii șovăiau, nu știau ce să facă. Cearta se spărgea în capul lor. Dacă ascultau de unii, potrivnicii nu săreau pe aceștia, care-i așteptau cu cuțitele scoase, ci tăbărau pe țigani, că nu le făceau gustul, îi băteau, spărgeau viorile, rupeau arcușurile. Oană a găsit dezlegarea așa cum văzuse la Huțula - a urcat pe țigani în văzduh, unde nu-i mai ajungeau bâtele și cuțitele harțăgoșilor.

— Ați scăpat, ciorilor, v-ați suit pe cracă, le strigau ciudoși vrăjmașii, când lăutarii începeau brâul în loc de învârtita cerută de tabăra cealaltă, și nu se mai făcea nici o încăierare.

Dar o neorânduială mult mai grozavă, pe care Oană n-o putuse împiedica și care pe noi ne răsturna pentru multă vreme, era furatul fetelor din horă. Un flăcău căruia îi era dragă o fată pe care părinții nu voiau să i-o dea se înțelegea cu o haită de fârtați, rude ori prieteni, și în focul jocului, când nimenea nu se aștepta, se repezeau ca un stol de ereți în horă și-n vălmășeală răpeau fata dintre surate și fugeau cu ea. Până să se dezmeticească părinții, lumea, până să se alcătuiască o poteră de alți flăcăi care să-i urmărească, se făceau nevăzuți cu prada. Hoțul își ducea mândra acasă la părinții lui și curând se sfârșea cu nuntă. De obicei fata era mai dinainte înțeleasă cu feciorul. Dar întâmplarea mă tulbura aidoma cu cea din basm, când smeul fură și o ascunde pe tărâmul celălalt pe Cosânzeana.

Dar îndeobște hora se petrecea fără întâmplări de acestea. Și când se pleca soarele în chindii taraful începea chindia, însemna sfârșitul. Toți, amestecați, se prindeau de umeri și încingeau un joc nebun. Era cel din urmă. Fetelor, nevestelor, copiilor nu le mai era îngăduit să mai stea. Trebuia să plecăm acasă, la muls vitele, la adus apă, la învârtit mămăliga. Rămâneau numai feciorii, care porneau jocurile lor voinicești, ținându-se câte doi-doi de brațe și chiuind ca-n codru. Cum plecau și streinii mai departe, țiganii îndrăzneau să coboare, mai ales că venea refeneaua cu băuturi și cântece la ureche.

Cu prilejul acestor soboruri, hanul mi-a dezvăluit și alte minuni grozave: aici am văzut o femeie năucă, slabă ca o scândură, cu o jumătate de obraz ars de o crestătură roșie, urmele fulgerului. M-a purtat înadins mama să mi-o arate, ca o pildă de neascultare. Nu vrusese să fugă de la geam, cum îi strigaseră toți, pe vreme de furtună. Ci făcuse pe grozava și deschisese fereastra și ieșise cu capul să privească. Atunci a lovit-o trăsnetul, care, se știe, intră mai ales pe deschizături. Au ridicat-o de jos țeapănă. Greu și-a revenit în fire, dar rămăsese cu o spaimă, rătutită, cu huițe în cap, de care nu se mai vindeca. Acum o scoteau din casă să se mai deprindă cu lumea, doar s-o găsi un vraci să-i scoată năuceala. Lumea uitase cum o cheamă, îi ziceau toți trăsnita din fereastră.

Altă dată a trecut pe lângă noi o și mai cumplită minune: un om cu o jumătate de trup moale - nu putea mișca o mână și un picior, avea și ochiul cu pleoapa căzută și gura strâmbă într-o parte, ca-n basmul cu jumătate de om. Tot urmările neascultării. Ăsta lucrase la câmp în ziua de Rusalii, și ielele, furioase, îl pedepsiseră luându-i mâna și piciorul. Acum îl târau prin târg pentru cerșetorie.

Ielele astea, am aflat atunci, joacă sus în văzduh și vin peste om odată cu vântul turbat, ori de câte ori calcă poruncile și opreliștile lor. Altfel nu fac rău. Trec numai rar noaptea, cântând pe deasupra casei. Dar nu e bine să le-asculți cântecul. Mama le auzise când era însărcinată cu mine și, deși își astupase numaidecât urechile, se spăimânta să nu ies cumva pocit. S-a bucurat grozav că m-a născut nevătămat. Dar mi-a purtat necontenit grijă, sărmana, să nu-mi fie mințile luate de iele, ceea ce s-a văzut bine mai târziu.

Creșteam și nu știam decât că mă coboram singur la han, tot mai des, de câte zece ori pe zi, mușteriu nelipsit în rând cu urșii.

Hanul era călindarul satului, nu numai cu duminicile lui însemnate cu roșu, cu horă, el ne înștiința că e luni scoțându-și afară la pârâu scaunele, mesele, lavițele, tăbliile tejghelelor, ca să le frece Oană și slugile cu nisip și apă de toate necurățeniile lăsate pe ele de băutorii necumpătați din ajun. Marțea își strângea de dimineață gunoaiele ogrăzii rămase de la vitele călătoare și le da foc. Știam asta după sulurile de fum acru, înălțate ca niște stâlpi să sprijine văzduhul.

Miercurea, hanul își aducea carele și încărcau băligarul strâns dintre picioarele vitelor dejugate în bătătură și din coșare. Oană îl scotea departe, la capătul porumbiștelor și livezilor de pruni.

Joia îl trimitea pe Oană departe, la oraș, cu brișca goală, și știam că e vineri fiindcă hangiul se întorcea seara și descărca brișca umplută vârf cu sacii de marfă cumpărată.

Sâmbătă se petreceau pregătirile grabnice pentru minunile duminicii. Se măturau iar curtea și ograda, se curățau și coșarele, se bătătorea cu maiul tărâmul horei, râmat de porci și râcâit de găini. Iar pe arșițele mari se aninau crengi de tufar verde deasupra lavițelor, să se umbrească privitorii fără acoperiș, sus și deasupra foișorului, unde se coceau lăutarii, ceea ce împrăștia un iz sănătos și proaspăt, ce tăia pe cel de sudoare al horei, cu tot busuiocul și rosmarinul pe care fetele îl purtau în sân și la cingători.

Jalnica minune a Ilenii nebuna am descoperit-o destul de târziu. Într-o sărbătoare, s-a abătut la horă o arătare, ca o femeie înaltă, deșirată, cu părul despletit curgându-i pe spate și cu un fel de rochie lungă, albă, târâș după ea. Lumea s-a dat la o parte - Ileana nebună! Ileana nebuna își cată ibovnicul! Ea s-a ridicat pe vârful picioarelor, a pus palma sub frunte și a privit ascuțit peste mulțime. Apoi a plecat fără o vorbă. Toți s-au sfiit de ea cu un fel de smerenie: înnebunise din dragoste. Acum scăpase de acasă, unde o țineau închisă. Numaidecât în urma ei se ivi un bătrân prăpădit, taică-su, și se luă după ea. Nu făcea nici un rău, decât că rătăcea zănatică pe drumuri, de unde cu greu o aduceau îndărăt.

Dar hanul încrusta nu numai zilele săptămânii, ci în rând cu [cuvânt indescifrabil] vestea marilor schimbări ale anului.

Așa de pildă, înainte de sosirea rândunelelor, hanul ne spunea că vine primăvara. În curtea lui deshăma calul de la o cotigă boșoroagă Galat spoitorul, cu smalaua și tărhatul lui. Știam că suntem la Florii, în preajma Paștelui, și trebuie să ne gătim de cozonaci și pască. Numaidecât aprindea focul și înjgheba o vatră, dancii umpleau satele strigând pe la toate porțile: spoim tingiri, spoim cazane! Galat avea locuința într-o margine a orașului, dar avea învoială cu hanul, care de luminatele sărbători se curăța, se spoia, se dichisea și-și arginta din nou toată văsăria.

Satul cobora jos la han cu ciublele de aramă și le da pe mâna meșterului, care, din urâte și coclite, altă minune, le făcea de argint.

Galat, țigan turcesc, se purta cu șalvari, ca și nevastă-sa, ceea ce ne umplea de un fel de scârbă; muiere cu pantaloni! Amândoi, așezați turcește jos, frecau cu șomoioagele de câlți adâncul vaselor, în care apoi ne răsfrângeam ca-n oglinzi. Când isprăveau treaba, cârdul spoitorilor își lua zborul înapoi. Praznicul sfinților Constantin și Elena ni-l vestea iarăși hanul. Pe Oană îl chema Constantin. De ziua lui, hanul își înălța umbrarul. Cu câteva zile înainte, căruțe încărcate cu o dumbravă întreagă de crengi umpleau curtea cu verdeață și oameni meșteri împleteau la intrare acoperiș din ramuri și lăstare, ca o boltă de codru adânc, unde-mi plăcea să răsuflu iz sălbatic de pădure.

Despre apropierea verii, tot hanul ne înștiința. Curtea și preajma lui toată se umpleau de turme behăitoare, trecătoare la vărat în munte. Era o minune de care nu mai mă săturam. Dacă aș fi fost de capul meu, aș fi pornit și eu cu ea odată, spre plaiurile albastre. Bacii puternici și pieptoși, cu saricele spânzurate pe umeri, ca niște dulămi împărătești, păstorii de pe lături, cu fluiere în brâie, umbriți de toate tainele depărtării, strunga alcătuită grabnic în chiar ograda hanului, mulsoarea molcomă ce vărsa în ciubăre fântânile laptelui, focurile la care fierbeau pe cujbe tuciurile cu mămăligă, liniștea și somnul turmelor [cuvânt indescifrabil] când și când de o acioaie trezită la gâtul vreunui berbec mi-au lăsat o vrajă ce n-a mai apus. Odată s-a oprit un ciopor întârziat cu o huidumă de cioban după el. Urca încet și cu zăboveli, povestea că-l scutură rău frigurile ce bântuiau acolo în baltă. Noi îl ascultam cu inimile cât purecul, simțea că-l prind iar, și eu le închipuiam aceste friguri ca pe niște zgripțuroaice hâde care se țin pe urmele Feți-Frumoșilor ca acesta de față. În adevăr omul s-a întins cât era de mare și a cuprins o laviță, și, apucat de răul cel mare, s-a pornit să tremure zguduind tot umbrarul. Urșii erau nimic pe lângă el. Atunci a ieșit din gloată un creștin umblat prin streini și a cerut lui Oană ca la o oca de vin negru din cel mai tare și mai vechi, scos de la boasca din fundul beciurilor, a mai turnat în el o litră de țuică de drojdie bătrână, a adăugat doi pumni de sare măruntă, a plămădit, a descântat și a bătut sticla până a făcut spume, apoi a sculat pe pătimaș și i-a dat-o. Ăsta, fără să mai întrebe ce e, a pus-o la gură și a băut-o toată pe nerăsuflate, a făcut o dată hă, de ne-am speriat, și s-a culcat la fel... Curgeau gârlă șiroaiele de sudori de pe el. Peste două ceasuri s-a sculat sănătos și de bucurie a mai băut o oca, de data asta vin fără sare, numai cu adaos de drojdie bătrână, păstrată numai pentru leac.

Toamna se vestea cu același popas legănat al turmelor la Hanul cu urși. Dar mai ales cu păstrămurile și cârnații pe care hanul le întindea afară la uscat, ca gospodinele rufele pe garduri.

Oană junghia câte o sută de oi deodată, ne uitam cu groază cum le umflă cu țeava să le desprinză pieile de carne, cum le căsăpește să le puie în putini și butoaie la saramură, ca să le scoată apoi să le înșire la soare. Atunci știam că se lasă toamna, că hora intră în odaia cea mare a hanului, că muntele s-a sleit de turme, ogrăzile de poame, și curând are să cadă zăpezile, sub care hanul are să mocnească până la primăvară, că urșii ce intrau așijderi în amorțire, împreună cu ursarul, acolo, sus, în Ursoaica lor, răznită pe coclauri.

Noi rămâneam despărțiți de lume, prin casele și bordeiele troienite, ducând dorul minunilor închise cu obloane de zăpadă și zăvoare de ghețuri.

Astea demult, tare demult, când nu plecasem să mă pierd cu desăvârșire în lume. Târziu de tot am auzit că Hanul cu urși a ars. În focul pus de răufăcător ar fi pierit însuși Oană cu nevasta. Și nu am aflat dacă a mai înviat din cenușă ca pasărea legendară, ceea ce mă întristează amar, căci chiar dacă s-ar întâmpla și minunea asta, pentru mine ar fi fără folos, asemenea pasăre înviind o dată la câte cinci sute de ani.

GROAPA ÎNGERILOR RĂI

DE LA O VREME, HANUL CHIABUR s-a cerut înzestrat cu ghețărie și, într-o toamnă înaintată, Oană i-a ascultat îndemnul. A strâns oameni și i-a pus să-i sape groapă largă și adâncă pentru ghețărie. Când gerul va fereca pârâul, are s-o umple cu bolovani de gheață, să aibă cu ce răci vara băuturile. La o adâncime de două staturi de om, lucrătorii s-au oprit înfricoșați. Daseră peste niște oase năzdrăvane, ca de căpcăuni: câteva măsele, una singură cât piatra de la râjnița de zdrobit porumb, două lăboaie năprasnice, împietrite, ce-au lăsat în pământ niște găuri ca cele când ai smulge din rădăcină un tufan, și o tigvă uriașă, cât cazanul în care făcea Oană țuică, cu locurile ochilor cât niște găvane și vizuini scorburoase ca de vierme, unde fuseseră urechile, și niște țurloaie groase ca pe buduroaiele de stupi. Unii ziceau că-s ciolane de jidovi, pieriți odată cu potopul, alții că sunt rămășițe de smei. Până a venit o babă și ne-a lămurit pe toți. Nu erau nici una, nici cealaltă, ci se chema că sunt oasele îngerilor răi, care, când i-a alungat cu fulgere și trăsnete Arhanghelul, au căzut aici și, în căderea lor, a plesnit pământul și i-a înghițit, așa arși cum se aflau. Se mai dezgropase când fusese [indescifrabil] asemenea fălci de trei coți, cu măsele de cremene cât pietrele de moară. Cui le-a dezmormântat nu i-a fost a bună. Trebuia să le dea pe o apă mare el, după ce le-o dezlegă cu cetanii popa, și locul, sfințit cu sfeștanie - ceea ce s-a și făcut. Așa a scăpat hanul și noi toți de pacoste și blestem.

miercuri, 17 iunie 1957, București