Proba

PROBA

BĂTĂLIILE PENTRU CUCERIREA DE moșii, cât mai multe și mai întinse, și-au avut și ele vitejii lor. Unul dintre aceștia era, în județul nostru, un grec, îi încurc numele: ceva cu opulos în coadă.

Se așezase aici tânăr de tot. Harnic și neobosit, chivernisit, foc de deștept și grozav de îndrăzneț, treptat-treptat, din arendășie în ohavnicie, ajunsese să stăpânească, în bună lege, peste o sută de mii de pogoane în inima Olteniei, pământ moale, negru și rodnic ca icra. Bașca de atât nămet de ogoare, moșiei îi atârna la gât o imensă salbă de bălți și gârle ticsite de pești, și peste grumazi o încolăcea o lată cordea de păduri de salcâm, care stăvileau navala dunelor din latura Dunării. Afară de asta, umerii îi erau împodobiți cu altițe de vii din vechea viță autohtonă, sădite pe nisipiștele albiilor secate, cumpărate cu sate cu tot. Mijlocul i-l încingea un brâu de suhaturi cu sumedenie de vite grase. O adevărată blagoslovenie a lui Dumnezeu. Lumea nu se speria și nimeni nu se supăra. Dimpotrivă: privitori ca la o palpitantă întrecere, toți îl aplaudau, îi prețuiau îndrăznelile, îi consfințeau izbânzile și-i lăudau eroismele, așteptând să-și frângă gâtul. Dar grecul știa ce face. Lăcomia lui era loială. Nu jecmănea, nu mintea, nu înșela: da lovituri cinstite. Adversarii, alți latifundiari din mâinile cărora smulgea moșiile, recunoșteau că le lua pe bună dreptate de atunci; împrumuturi neplătite, polițe protestate, mezaturi, falimente, moștenitori nevolnici și câte alte împrejurări prielnice pentru un vajnic luptător în războiul averilor; niciodată câștigate la cărți.

În iureșul atâtor glorioase agonisiri, nici el, nici lumea nu băgase de seamă că atinsese șaptezeci de ani. Rămăsese pentru sine și pentru ceilalți același ca odinioară: înalt și uscățiv, dar vânjos, cap frumos, cu păr negru unduios, frunte înaltă deasupra ochilor de un negru adânc, nas ambițios, mustață mătăsoasă sub care zâmbea gura subțire și râdea dantura intactă; iar întreg chipul încheiat de potcoava puternicei bărbii…

N-avusese timp, nici gând să se însoare. Ședea mai mult la țară, într-un conac cât un castel, de unde își cârmuia împărăția: la început, pe jos ori călare, cu logofeții după el; apoi, din docar; mai târziu, din gabrioleta vopsită galben, și în urmă, din trăsura cu arcuri mlădii de Viena. Gospodăria i-o ducea câte o țiitoare. Când nevasta frumușică a unui logofăt, pe care o înlocuia curând cu alta, când o slujnică mai scuturată, aleasă pe sprânceană, schimbată la rându-i cu o cheleriță nurlie ori o jupâneasă luată cu o nouă halcă de moșie.

Într-un rând oploșise o cântăreață scoasă dintr-un șantan. Asta a izbutit să se cramponeze mai mult: aproape doi ani. A scăpat anevoie de ea, mulțumită unui prieten, un avocat sărăcuț, care pentru câteva mii de lei s-a legat s-o scoată din minți și să fugă cu ea unde a dus mutul iapa.

De atunci s-a întors și s-a păstrat numai la catul de jos: jupânese, fete în casă, sluguțe, cămărășițe; cel mult câte o lingereasă de la târg, care în două-trei luni să-i înnoiască și să-i chivernisească rufăria.

Multă vreme, adică în toiul vârtejului pentru câștigarea pământurilor, se ducea rar la oraș, unde avea o casă mare. Se abătea mai ales pentru procese, acte de cumpărări la tribunal, întruniri politice ori alegeri.

Atunci își deschidea casa, poftea lume și da câteva mărețe ospețe pentru autorități, prefect, primar, înalți magistrați, parlamentari și alți mari dregători, toți prieteni îndatorați, învrâstați cu moșieri și advocați cheflii.

La masă slujea jupâneasa, adusă înadins de la țară. Lumea se mulțumea cu el și așa; nimeni nu i-o lua în nume de rău sau să se simtă jignit. Toți se îndesau să aibă de-a face cu el, îl îmbrățișau, întindeau de el și-l onorau. Ce însemna acolo o mică, nezărită umbră, o țiitoare la un atât de mare erou: peste o sută de mii de pogoane ohavnice.

Pe urmă, deși nu ajunsese la sațiu, dar își împuținase el însuși, prin atâtea cumpărături, prilejurile de adaos la pământuri, se mută pentru câtva timp la oraș, mai ales iarna, când se abăteau trupe de teatru sau vreun circ. Asta nu atât de dragul artei, cât ca să-și aleagă o actriță pe care o tocmea cu sezonul: o închidea la moșie, unde o ținea până primăvara, când începeau muncile, și-i da drumul, ca să-și ia alta prospătură iarna următoare. Cu actrițele n-avea încurcături: păsări călătoare, le făcea aripi de bancnote, și ele zburau bucuroase la Bucureștii luminii și luxului, sătule de anosteala conacului și noroaiele satului sălbatic.

Orașul era încântat de aceste isprăvi bărbătești și nu mai tăcea.

— Ai văzut, al dracului grec? nu îmbătrânește deloc!

— Brava lui! Așa trebuie să trăiești. Nu ca noi, sub papucul nevestelor

— Dar bine se mai ține opulos!

— Cum să nu se ție: mâncare bună, aer curat la țară, mișcare, trai regulat, plimbări, vânători, petreceri (cam așa își închipuiau ei viața harnicului moșier, hărțuit de griji și treburi din zori până-n noapte).

— Asta e a cincisprezecea, îi țineau unii socoteala. Dacă le-ar fi păstrat pe toate, avea acum un harem.

— Tare e, domle! La vârsta lui… Are peste șaptezeci de ani, și tot nu se mai potolește.

— Ce vrei! Barza e albă, dar ciocul, tot roșu…

Și alte laude mai groase, mai pe șleau.

Și opulos se ținea mereu trainic, verde și voinic, bătrân numai în actul de naștere, pe care nu-l mai păstra, încolo întru nimic obosit. Sculat din zori, necontenit pe jos, călare, în trăsură, dând porunci, cumpărând, vânzând, când la moșie, când la oraș, schimbând țiitoarele… Până ce i s-a înfundat.

Chiar în mijlocul domeniilor lui, rămăsese ca prin minune moșioara unui boier scăpătat, o enclavă - cum îi spunea ei - care cu nici un chip nu se îndupleca să i-o vândă. Deși prieten cu conu Mihai, căruia de zeci de ani îi făcea regulat curte, opulos nu izbutise nici cu bani, nici cu schimb să-l clintească din cuibul lui.

— Coane Mihăiță! Hai să ne învoim. Am o pereche de case la București, un adevărat palat, cu un parc cât Cișmigiul. Ți le dau; și pe deasupra încă cincizeci de mii de lei.

Boierul, cam surd, drept răspuns îi lua mâna întinsă spre învoială, i-o scutura a plecare și-i spunea cu glas înfundat: „Le revedere, la revedere”, ploconindu-se ceremonios.

Așa de sute de ori, opulos îi mâncase dulceața și-i băuse apă rece, ba la Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, ba la Paște, la Crăciun, la semănat, la secerat, la treieriș, la ogorit. Căci opulos, străbătându-și de la un capăt la altul domeniul, se abătea și pe la boierul, a cărui moșioară îi sta în drum.

Ăsta îl întâmpina de fiecare dată cu același surâs încăpățânat, îl poftea iar în foișor, unde, dacă era vara, Angelica, fetița conului Mihai, urmată de servitoarea cu tava, îl ospăta cu tradiționala dulceață de caise și cafeaua cu caimac.

La începutul începutului, fetița, orfană, avea numai vreo cinci ani. Grecul, înalt, aproape n-o vedea jos, la piciorul lui. Apoi la rând, an de an, fetița crescuse, fusese trimisă la București la pension, ajunsese acum domnișoară și-l primea în fiecare vară, când venea în vacanță, urmată de aceeași servitoare cu aceeași tavă. Mosafirul o privise și n-o văzuse nici cum se înălța, nici cum i se lungeau rochiile, nici cum i se rotunjeau sânii. Din scaunul înalt el ochea numai moșioara rotunjită de jur împrejurul conacului cu acareturi.

Până ce, într-un miez de iulie, conu Mihai căzu pe neașteptate, trăsnit de dambla, chiar în aria de treierat. Cel dintâi a alergat opulos. A găsit o harababură în care se zbătea biata Angelica, deznădăjduită, în mâinile slugilor, logofeților, cămătarilor. El a intervenit cu energie, a luat în mâini și a continuat muncile, a săvârșit cu pompă înmormântarea, a dat răgaz fetii să-și vie în fire, a mângâiat-o, a întărit-o și a deschis succesiunea. Nu mai erau alți moștenitori. Moșia, găunoșită de datorii ca o măsea stricată. Au sărit creditorii ca niște lupi. Angelica s-a speriat, a plâns și s-a dat în mâinile mântuitoare ale lui opulos. Asta, cinstit, a chemat magistratul, care să statornicească moștenirea, și pe urmă s-a pus s-o descurce. A stăvilit întâi haita celor cu polițe și înscrisuri. A verificat împreună cu Angela titlurile lor. A preîntâmpinat sechestrele pe recoltă, vite și acareturi, a ținut piept băncilor lacome. Totul cu inima și desăvârșit devotament. Nu s-a putut face altfel: datoriile nu se puteau nici pe departe acoperi și moșioara a fost scoasă la licitație. Aici opulos era la largul lui. A jucat în zăbale și a lăsat în urmă cu câteva lungimi pe toți alergătorii în cursa licitației și a cumpărat el moșia, cu domnișoara Angela pe deasupra.

Căci ce era să facă fata? Unde să se ducă? A rămas în conac, și încă fără nici un sprijin, afară de opulos, pe care-l cunoștea din copilărie și al cărui suflet nobil și braț tare le simțise îndeajuns.

Opulos ce putea să facă? S-o dea afară pe drumuri? S-o oprească țiitoare? Și, loial, s-a însurat cu ea.

Pân-aici lumea nu numai că-l admitea așa, burlac, cu nenumărate țiitoare, dar îl admira și-l cinstea. Dar de aci încolo, o dată însurat, toți au refecat buzele a nemulțumire, a dezaprobare, chiar a batjocură. Lumea i-a retras dintr-o dată tot creditul de virilitate cu care-l onorase până acum. Nu l-a mai văzut că este tot așa de drept, înalt și chipeș, neschimbat de verde și plin de bărbăție, ca și până la însurătoare: l-a socotit mai rău decât muscalul scapet care venea cu tablaua plină de turtă dulce în bâlciurile târgului.

Și bârfelile s-au pornit.

— Auzi dumneata îndrăzneală, ghiujul!

— Om trecut de șaptezeci de ani, nu-i e rușine să batjocorească o fetișoară!

— Ei, ce vreți, și-a bătut o vreme și el mendrele. I s-a făcut acum de coarne bourești!

— Putea să-i fie tată, să-i dea moșioara zestre și s-o mărite c-un tânăr de seama ei.

Și alte multe ocări, cum se spun la asemenea ocazii.

Dar pofta de mâncare vine mâncând, și dragostea culcându-te în același pat cu nevasta. Grecii, ca toți orientalii, sunt toți admirabili. Și curând recunoștința Angelichii s-a prefăcut în iubire. Opulos și-a văzut înainte de treburi; nu s-a împlinit anul, și cocoana i-a născut o fetiță.

Larmă mare în oraș și în satele de pe moșii, indignări, bârfeli, spume la gură. Mai ales femeile.

— Nu-ți spuneam eu! E făcută cu logofătul. Are ochi albaștri ca ai ăluia. (Ochi albaștri avea și Angelica, dar clevetitorii nu voiau să-i vadă).

Toate astea au bâzâit și pe la urechile lui opulos, l-au necăjit, au amărât-o și pe nevastă-sa. Și într-un târziu s-au destrămat. S-a ales numai logofătul cu darea afară, așa napristan.

Grecul se mută, pentru distracția soției și îngrijirea fetiței, la oraș. În înțelegere cu nevastă-sa, deschise casa și începu să facă primiri fastuoase. În fiecare săptămână floarea târgului în frunte cu magistratura umpleau saloanele. Își închipuiau că, dezvăluindu-și astfel viața, necontenit, sub ochii scrutători ai târgului, se pun la adăpost de orice soi de bănuieli, scuzabile oarecum cât au stat răzniți acolo la țară.

Și grecul își văzu mai departe de treburi: peste mai puțin de un an și jumătate, când încă nu înțărcase pe mica Fulgulița, nevasta îi mai născu o fetiță. I-a pus nume grecesc sadea: Lambra, Lambrita. Înverșunarea lumii fierse în clocot:

— A adus-o tocmai unde trebuie, spuneau despre coana Angelica, în oraș, la tamazlâcul de bărbați.

— El era orb? nu vedea cum roiau în jurul ei, ca muștele, bărbații? mai ales inginerul-șef?

— Ce inginer-șef? A făcut-o cu procurorul: are ochii negri, leit ăsta! (Ochi negri avea și opulos.)

Și n-a mai fost bâzâit, ci zvon mare, toaca pe la urechi, clopot de alarmă, tot ce vreți.

Opulos și nevastă-sa au suferit, au scrâșnit, dar au tăcut: oameni cuviincioși. Și iarăși totul a trecut ca o grindină, fără să facă multă pagubă… Din ea s-a ales doar procurorul cu înaintarea la București, dar în adevărul adevărat, cu mutarea, grecul, mare elector, deputat de colegiul întâi, a pus doar o vorbă acolo sus, și magistratul a zburat la mai mare.

În timpul ăsta, la stăruințele prefectului, a fost adus în oraș un regiment de cavalerie: să mai dea interes, viață și mișcare economică urbei. Ulițele au fost răsădite cu tunici roșii, epoleți de aur, pampoane mândre cu bujori. Săbiile zdrăngăneau pe caldarâm ca niște vătraie războinice, pinteni agresivi agățau rochiile și inimile ieșite la plimbare. Grădina publică, plină de furioasele accese muzicale ale fanfarei… Baluri, adultere, divorțuri, căsătorii, încercări de sinucideri, părăsiri de domiciliu.

În acest vârtej, soția lui opulos a mai născut o fetiță, a treia. Grecul iar nu s-a învoit cu nume vulgare, Ioana, Marie, a botezat-o Diana. Diana, ca pe zeița strămoșilor săi.

A izbucnit de data asta un lung muget al moralei publice ofensate…

— Auzi, dragă… Și orbul nu vede!

— Ce să vază, mașer… Ispășește pe unde a păcătuit!

— Nu mai merge! Ar trebui să nu-i mai călcăm pragul.

— Unde poți opri pe lihniții ăștia de la mâncările și băuturile grecului?

— Pe asta cu cine a făcut-o?

— Ce, nu știi?! Cu locotenentul care trecea în fiecare dimineață pe la poarta ei și înapoi. Are ochii căprui ca el.

Adevărul e că nimeni nu știa cum sunt ochii ofițerului. Ai fetiței aveau însă o culoare nedeslușită: nu se alesese cum au să fie.

Locotenentul trecea în fiecare zi la cazarmă al cărei drum era pe acolo. Și mergea totdeauna cu ordonanța după el.

Huietul a umplut orașul, satele și a tulburat rău sufletele lui opulos și al cucoanei Angelica. Și-au închis casa, n-au mai primit pe nimeni. Femeia n-a mai ieșit nicăieri. S-a înmormântat acolo, între fetițe. El, cătrănit, s-a zbătut, a întors capitala pe dos și a izbutit să mute regimentul de cavalerie tocmai la mama dracului. Asta a întărit și mai mult bârfelile.

— Face tocmai ca ovreiul cu canapeaua, ziceau unii.

— Dacă n-ar fi vinovată, ce i-ar păsa, spuneau altele, ar ține fruntea sus!

Și multă vreme zvonul a plutit în văzduh, înecăcios, ca praful ridicat de roatele unei căruțe în goană. Apoi s-a lăsat încet jos, cernut peste familia opulos.

Ce s-a gândit săracul om: ca să mântuiască nevasta de prigoană, a scos-o din ochii lumii. A dus-o vara întâi la mare, apoi în sezon a așezat-o la băi, unde a dat și el o raită. Toamna a urcat-o sus la Sinaia, bineînțeles, tot timpul și pretutindeni însoțită de cele trei fetițe și dădace. După ce a sfârșit cu treburile câmpului, a scos pașaport și au trecut cu toții la Brașov, de unde s-au întors abia la Crăciun.

Mai bine de cinci luni au scăpat de colții fiarelor.

N-a trecut mult după întoarcere, și coana Angelica a cunoscut că iar este însărcinată. Și în al șaptelea an de măritiș a născut lui opulos cea de a patra fetiță; a botezat-o tot cu nume grecesc: Afrodita.

A fost un urlet ca de iad: spume, bale, turbare, comploturi. Mai ales că nimeni nu mai era primit în casa zăvorâtă.

— Pe asta cu cine naiba o mai fi plodit-o, Doamne?

— Hei! Câți crai și filfizoni fluieră-vânt s-or fi perindat! Că numai de-alde ăștia umplu băile. Oamenii cumsecade se caută acasă, cu băi de foi de nuc și ficat de pucioasă.

— Te-ai gândit bine… Sigur, cu vreun muțunache de…

— Ce muțunache, dragă! Moașa spune că e cârnă și cu părul galben și țipă gros.

— Aoleu, să știi că s-a dus după ea acolo! De aia a lipsit astă-toamnă, zicea că în concediu.

— Cine, dragă?

— Cum cine? Nu știți? Popa ăla tânăr de la catedrală. Cum îi zice ăla cârn și blond, cu glasul gros…

— Popa Androne? care când cântă, parcă muge un taur, de cutremură pereții?

— Da, acela… numai pe el îl primea cu botezul la zi-ntâi, îl chema să le creștineze copiii, să le facă sfeștanii. El o spovedea și o împărtășea murea după el.

— Popă, popă, dar un vlăjgan să nu-i ajungă trei muieri deodată! Și preoteasa, o sfrijită la care nu se uită…

opulos se simțea îmbăloșat de sus până jos. Descurajat, a lăsat pe popa în pace și s-a înțeles cu nevasta să nu mai facă copii. Mai cu seamă că ieșeau numai fete, iar mijloacele de fereală ajunsese neprimejdioase în mâinile doctorilor.

Au îndurat apoi cu răbdare avalanșa de necuviințe și ocări.

Lumea însă nu se mai potolea. Ochii târgului, plini de pieze-rele, se țineau cruciș după ei când ieșeau cu trăsura să-și mai aerisească nevasta și copiii. Doar că nu-i băteau cu pietre. Răutatea de afară începea să pătrundă înlăuntrul grecului. Se descumpănea. Se simțea descărcat de puteri ca o butelie de Leyda pe care o descarci de electricitate atingând-o cu degetul. Și aici nu erau degete, ci mâini murdare, guri spurcate. Toate îi mergeau anapoda: seceta îi pârjolea ogoarele, grindina îi bătea viile, jitnițele îi ardeau, îi mureau vitele… Mai mult: simțindu-i slăbiciunea lăuntrică, ce se vădea în toată înfățișarea și faptele stăpânului, satele de clacași de pe moșii se răzvrăteau, logofeții îi zâmbeau cu dezgust, slugile îl priveau cu ochi nesupuși, parcă să-l silească să și-i plece pe ai lui.

În sfârșit, dezastru. Nu mai era de așteptat. Când fetița cea mai mică, Afrodita, a împlinit opt luni, s-a hotărât. S-a înțeles în taină cu domnul Sotir, stăpânul celei mai mari (de altfel unicei) cofetarii de pe ulița mare, chiar în buricul târgului, să-i închirieze pentru o jumătate de zi vitrina de la stradă, lungă și lată cât o cămăruță, unde se răsfățau prăjiturile garnisite cu muște. Chiar din seara de nouă mai storurile, ca niște pleoape urduroase, se lăsară peste geamurile înalte.

— Sotir își pregătește geamlâcul pentru mâine, zicea lumea. Înnoiește prăjiturile care se clocesc de vreo două săptămâni. O fi văzut și el că au făcut viermi.

Și târgul aștepta curios schimbarea.

A doua zi, zece mai. Dis-din-zori, primăvara pătrunsese din șesul învoit, cu echipa ei de meșteri decoratori, în târgul uscat și ponosit; năpădi curțile cu flori de tei și salcâm, umplu maidanele cu bălării festive, tivi cu iarba zbucnită prin caldarâm ulițele necălcate de trăsuri. Și pavoaza cu splendorile ei meschinăria orașului gătit cu cinci steaguri tridecolorate, „unul la primărie, altul la prefectură…”.

Dar ce mai însemnau astea, când din cer peste tot târgul soarele își desfășură imensa lui flamură de lumină și azur!

Și parada începu: navală pe străzi, defilarea școlarilor, a notabilităților, a pompierilor, a delegaților din sate, cu țărani purtând panglici tricolore la căciuli, lume șuvoi pe ulița principală.

Și deodată, în toiul entuziasmului patriotic, încet-încet, ca perdeaua unui altar, draperia vitrinei de la cofetăria lui Sotir din buricul târgului se dete în lături, și înăuntru, la geamul proaspăt spălat - ca la o panoramă - se iviră pe fotolii opulos la mijloc, flancat de o parte și alta de câte două fetițe, în total cinci persoane.

Madam opulos fusese lăsată acasă…

Stupoare… guri căscate. Zvon lățit ca rotocoalele undelor stârnite de un bolovan zvârlit într-un heleșteu.

Lumea a lăsat paradă, defilare. Școlarii au spart coloana, pompierii au rupt rândurile, poporenii au părăsit Te-Deum-ul, toți s-au înghesuit, s-au strivit, s-au bătut ca să vadă… Ce? Pe domnul opulos înconjurat de cele patru fetițe ale sale, Fulgulița, Diana, Lambrita și mititica Afrodita, binecunoscute tuturor, răsfățându-se în cinci fotolii, îmbrăcați în cele mai scumpe haine și rochițe de sărbătoare. Și, când s-au uitat mai bine, câteșicinci cu piciorul drept descălțat, gol-goluț.

Dintâi nu s-a priceput. Au crezut că opulos înnebunise.

La ce alt te puteai gândi? Vechi sifilitic, impotent, destrăbălat, dedat la viții ascunse… Era de așteptat așa ceva.

Dar omul din vitrină gesticula necontenit și striga, arătând mereu la degetele piciorului sau gol, pe care le mișca și le resfira întruna, ca și la cele ale fetițelor, care făceau așijderi. Și, cu glas mare, tatăl se pleca, își lua și-și număra degetele, fără hodină, fără răgaz, pentru fiecare grup de privitori: unul, doi, trei, patru, cinci, șase. Avea șase la dreptul. Apoi pe ale fetițelor, unul, doi, trei, patru, cinci, șase… Drace! Tot câte șase aveau și copiii; și tot la laba piciorului drept, numărate cu glas urlat, în văzul și auzul întregului târg și județ, adunate acolo de zece mai, transformat în serbarea triumfului picioarelor familiei opulos. Și lumea nu se mai satura să le privească. Gurile rele și căscate a pagubă amuțiseră.

Ca să ajungă până la vitrină și să poată privi primarul, prefectul și notabilitățile, a trebuit să intervină poliția să evacueze o porțiune de uliță. Pe urmă iar înghesuială ca la comedie, cu striviri, bătăi și leșinuri, până ce s-a amestecat din nou poliția să puie ordine, să silească mulțimea să circule în sens unic, așa ca să se perinde toți ca prin fața tribunei regale și să se pătrundă de proba paternității lui... opulos, care, neobosit, o înfățișa pe rând tuturor. Între timp, Afrodita udase scutecele de câteva ori, plânsese, dădaca, din cofetărie, urcase s-o schimbe, o potolise cu biberonul și rămăsese în vitrină să-i desfacă ca să arate și să-i numere degetuțele cât șase viermișori roz.

Nici într-un an întreg domnul Sotir n-a făcut atâta alișveriș cât în dimineața acelui de pomină zece mai. Lumea i-a luat cu asalt cofetăria, i-a fituit prăjiturile, înghesuindu-se să vază măcar din spate reprezentația.

Mulțimea, nesătulă de spectacol, urma să staționeze, blocând ulița, și nu s-ar fi clintit până noaptea.

Dar opulos a dat poruncă și storurile s-au lăsat peste vitrină.

A fost din nou nevoie de poliție ca să-i facă loc să iasă prin gloata entuziasmată, purtându-l în triumf, împreună cu fetițele, până acasă. Adevărata defilare de zece mai a fost apoi acolo, prin fața casei lui.

Opulos a trebuit să iasă cu soția și odraslele în balcon.

Altfel, s-ar fi putut întâmpla, Doamne ferește, răzmeriță… Te pui cu poporul?