REVOLTA DOBITOACELOR
LIMBILE VREMII ALUNECASERĂ de pe tăișul lustruit al baltagelor de piatră pe luciul paloșelor de bronz. Și omul nou intră în eră cu tot alaiul de animale îmblânzite după el.
Într-un amurg sălbatic de iarnă, el se întorcea necăjit de la pădure. Carul primitiv, cu roata otova dintr-o singură bucată de trunchi, se frânsese într-un prăguș, și omul, ca să-l urnească, trebui să ostenească o jumătate de zi.
Taurii înjugați fluturau mânioși capetele, bolovănind ochii cu rămurele de sânge în ei spre sulița cu care îi împungea asprul stăpân.
Câinele credincios se târa sfios în urmă, schilodit și el în bătaie. Scăpase vânatul, care-l amăgise încurcându-și urmele pe ponoare.
Și omul, vânător fără greș, venea cu arcul descordat, aducând doar un vultur săgetat din văzduh.
El pășea crunt și morocănos, spărgând cu călcâiul încălțămintei coaja noroiului amorțit de ger. În întunericul iscat o dată cu ceața din pământ, înfățișarea lui înspăimânta. O piele uriașă de leu îi învăluia trupul, așa încât capul fiarei încununa ca un coif fioros cu colții rânjiți, capul omului. Nădragii largi, din blăni de fiară, și cizmele năprasnice, cu copite grele de aramă, îl creșteau și mai mult. Iar aripile moarte ale pasărei fâlfâiau, deschise, la fiecare pas în spatele uriașului, parcă ar fi fost crescute acolo, pe umerii lui.
Când intră în ocolul unde își adăpostise familia, pe o măgură, sub cozorocul unei stânci, înnoptase.
Haita de câini ai curții sări furioasă să-l sfâșie. Dar cunoscându-l, repede se trase, cu gudureli, înapoi. El însă tot avu timp să plesnească pe doi din ei cu piciorul, rostogolindu-i cât colo. Și schelălăielile lor umplură ograda.
Femeia ieși din bordei cu pruncul în brațe și ajută bărbatului să dejuge. Apoi oamenii se mistuiră în hrubă. Dobitoacele rămaseră afară singure, în noapte și ger, apărate de câinii lihniți, împinși de foame mai degrabă să le sfâșie.
Crivățul se zburli și se umflă, șuierător balaur cu mii de limbi din care sufla venin de ger. Împinse de frică, de foame și frig, animalele se înghesuiră una în alta, toate la un loc. Taurii cu grebenele îndurerate și șoldurile găurite de strămurarea cu bold de bronz în vârf, oile jăfuite de lână, berbecii cu coarnele frânte de bâtă, bivolii cu ceafa roasă, câinii șchiopătați de ciomăgeli. Toți asupriți, toți răzvrătiți împotriva stăpânului. Tirania omului îi scoase din răbdări.
— Azi a fost mai crunt ca niciodată, spuse taurul negru, pe când celălalt soț îi lingea milos grumazul.
— Ar trebui să-l iei în coarne și să-i verși mațele, zise bivolul ceacâr, sfredelindu-și cu limba nările.
— De ce n-o faci tu? i-o-ntoarse taurul.
— Eu, vezi, am coarnele teșite.
— Atunci calcă-l în picioare și fă-l zob cum zobeai odinioară, în sihlă, tigrii.
— Eu singur? Acolo umblam turme întregi. Tuna pământul sub noi când porneam năvala.
— Numai câinii pot să-l sfâșie, își dete cu părerea berbecul. Când rătăciți departe pe coclauri după vânat, săriți voi, zăvozilor, pe el, fiara cea mai aprigă. Eu, să am colți și gheare… făcu cu părere de rău încornoratul.
— Zadarnic mestecați voi toți în gură vorbe zadarnice ca paiele. Cum să te atingi de el? oftă câinele. Voi nu vedeți că este vrăjit? Știți ce putere are?
— Ce? întrebară toate.
— La vânat, el apucă vulturul din nori și-l dărâmă jos. Țintește de departe iepurele, cale de-o poștă, și biata vietate rămâne acolo încremenită de moarte și îl așteaptă să vie s-o culeagă. Nu aleargă ca mine să-i iasă sufletul după vânat.
— Cum? Își lungește mâna într-atât de sus, până la păsările cerului? întrebă o oaie rumegând cuvintele.
— Nu. Dar face ceva și mai de neînchipuit. Când vrea, își dezlipește un deget de la mâini, pe care le încordează în chip ciudat. Și degetul, cu o unghie ascuțită de fier în vârf, zboară cât ai clipi singur și apucă pasărea, pe care i-o aduce jos.
— Am văzut și noi, strigară toate, degetele astea vrăjite, lungi și cu cange în pisc. Are multe în tolba de la spate. Cu ele face semn și oprește pasărea în zbor.
— Apoi asta e vrajă, lămuri câinele. Își scoate și își schimbă degetele când vrea și cum poftește.
— Dar brațul? se jălui taurul. Ați văzut cum și-l lungește, de te ajunge la zece stânjeni depărtare… Ba și-l deschiolează din cot ca să-l poată arunca de departe în tine. Vai de carnea ta dacă pumnul brațului de adaos are piatră în el! Și după ce te-a izbit de te-a amețit, își ia brațul de jos și îl pune la loc, rosti înfiorat taurul.
— Asta e puterea lui, urmă câinele. El nu e ca noi, dintr-o bucată, încremenit o dată pentru totdeauna în el, turnat într-un calup din care să nu mai poată ieși. Omul se schimbă și se mlădiază după nevoi. L-am văzut odată, când era cald, cum s-a jupuit singur de piele. Eu asudam cu părul tot pe mine. El se răcorea în apă cu toată carnea de sub piele și păr afară, așa cum scosesem eu numai limba.
Mieii, taurii și bivolii holbaseră ochii, minunați de povestirile lui, și câinele, îngâmfat de ascultarea cu care se învrednicea, urmă:
— Odată am fost de față când și-a scos copitele.
— Copitele? Cum se poate? făcu un mânz naiv.
— Da, copitele, de la glezne în jos. Îi intrase în ele o pietricică și-l înglodea. Pe urmă și le-a pus la loc și nu s-a mai cunoscut de unde le lepădase. Când a fost să trecem o apă, și-a dezghiocat picioarele mai sus de genunchi, a pus pielea și carnea pe umăr, ca pe niște păstăi, ca să nu se ude părul de pe ele. Iar dincolo, pe mal, s-a alcătuit din nou la loc. Nu se poate magie mai mare. Să te faci și să te desfaci, să te rupi și să te dregi, să te lungești și să te scurtezi, dintr-o clipă în alta, singur.
— Eu nu de brațul lui, care se smucește din cot și mă plesnește la zece stânjeni depărtare, mă tem, zise taurul ceacâr, gros la piele. Pe mine altceva mă împiedică. Fără să vreau, carnea se înfioară pe mine când mă apropii de el și mă face să-mi plec grumazul în fața lui: un miros uriaș, un iz de fiară domnitoare mă biruie. De ce crește oare blană de leu pe el?
— Și-i fâlfâie aripi de vultur hrăpăreț pe umeri, behăi un miel prior. L-ați văzut astă-seară?
— Magie și vrăjitorie, gemu dulce vaca. Uitați-vă. Mâna femeii îmi ține loc de vițel. Când ugerul împovărat de lapte mă apasă, chem prelung. Și ea vine. Închid ochii și sunt fericită, închipuindu-mi puiul sub mine. Nu e asta magie? Ca să-l biruim ne trebuie vrăji mai puternice, farmece mai tari! Aș zice să întrebăm pe lup în pădure. El se pricepe.
— Deșteapto! lătră ogarul. Ți s-a făcut de jupuială pe vreo râpă?
— Atunci cum să scăpăm de atâta greu și apăsare? Cum să-l răpunem? Nedreptatea lui necruțătoare ne sugrumă tot cât colții lupului.
Deodată ușa de bârne se smulse pe neașteptate și în cisla dobitoacelor răzvrătite căzu, pe câteșipatru labe, pisica. Pe urmele ei curgeau ocările și blestemele femeii.
După ce se dezmetici din amețeală, pisica începu grijulie să-și șteargă mustățile și să-și lingă blana, mânjite de smântână.
— Vai, ce cruzime, surioară! o boci oaia.
— Pe sufletul meu dacă i-am greșit cu ceva! Ăștia sunt oamenii. După ce ne jertfim viața pentru ei în lupta cu șoarecii, priviți acum cum ne aruncă.
— Ai căzut tocmai bine, mugi taurul. Tu ești vrăjitoarea iscusită. Prorocești când are să se schimbe vremea, apoi când vin oaspeți și ai prietenie cu luna. Învață-ne și ne ajută cum să scăpăm de om. Cum l-am putea ucide? Că ne-am săturat de chinuri.
— Năvăliți asupra lui. Unul singur din voi numai, e de ajuns să-l facă praf și puzderii, rosti pisica.
— Lesne de spus. Cum să-l faci, când este cât un munte și pe deasupra și vrăjitor! Pumnii lui, măciuci de fier, îi zboară din mână și vin vâjâind, să te pocnească de la o poștă, se jelui bivolul.
— Și pe urmă carnea lui de leu are un iz fără împotrivire, se tângui taurul.
— Și cine se poate uita în ochii lui țintă, fără să-i plece pe ai săi numaidecât? Are priviri totdeauna biruitoare.
— Vă înșelați, îi mângâie pisica. Tăbărâți cu îndrăzneală pe el: e mai plăpând ca un vițel. Vi-l dau în labe gol și fără apărare, chiar acum.
— Nu vă luați după ea, schelălăi dulăul. Unde l-a văzut ea plăpând? Vă trage vicleana în capcană, să vă piarză.
— Tot rob mișel ai rămas. Veniți cu mine, miorlăi ea, scuipând câinele între ochi.
Vitele așteptau sfioase, îndoielnice, îndemnându-se fără hotărâre.
— Haideți numai câțiva pași, fricoșilor, îi certă ea. Aveți să vedeți cu ochii voștri.
Și, pornind înaintea cetei de răzvrătiți, pisica îi duse îndărătul bordeiului, unde șoarecii făcuseră câteva găuri în perete.
— Puneți ochii și uitați-vă, îi îndemnă ea.
Cu toții, pe rând, își potriviră, bivolul peruzeaua ochiului mare cât pumnul, capra gogonul ei de chihlimbar, taurul oul însângerat al ochiului cu gălbenuș negru, porcul țandăra de geam afumat ascunsă în grăsimea obrazului… Câinele, după ce privi cu ochii lui duioși de copil orfan, puse și bumbul umed al nasului și, la mirosul cunoscut al stăpânului, coada începu să i se miște bucuroasă.
Omul, la lumina chioară a unui opaiț, se dezbrăca pentru somn, zvârlindu-și una câte una toate vrăjile de pe el.
Baltagul, brațul cel de adaos, zăcea jos, acum un biet ciot de lemn. Cizmele cu copite de centaur se pleoștiseră goale, ca două ciuperci uriașe, viermănoșite de ploi. Blana cu puteri de lei, coiful cu colții ascuțiți, neînsuflețite, dezumflate, spânzurau în cui, jumulite și găurite de molii.
Omul, ieșit din găoacea lor ca un pui golaș, ședea alb și plăpând, cu carnea mirositoare a vițel de lapte. Capul rotund și mic, ca de miel slăbănog, se răsucea pe un gât fără vlagă. Grumazul taurului, pe lângă el era un trunchi de gorun pe lângă o trestie.
Dobitoacele priveau aprinse. Cozile neastâmpărate băteau ca niște năpârci pântecele flămânde. Ochii se înflăcărau de ură și colții se rânjeau.
— Haideți, porunci pisica, curaj! Eu am să mă miorlăiesc la ușă până îmi vor deschide. Voi năvăliți toți după mine și-l sfâșiați.
Deodată câinele, așezându-și a doua oară ochiul la bortă, se trase înapoi înspăimântat și o luă la fugă. Celelalte dobitoace se îngrămădiră la gaură, priviră din nou și, îngrozite, o luară la sănătoasa, ascunzându-se.
Omul, îngenunchiat pe pământ, își împreunase mâinile și ridicase ochii… Deasupra lui, tavanul parcă se găurea, căci se strevedea cerul. Un abur luminos ieșea din trupul omului, mai ales din osul frunții și din creștet, închegându-se în juru-i ca un cearcăn… Lumina ajunsese din ce în ce mai puternică. Îl îmbrăca într-un văzduh aprins, nesuferit ochilor. Omul era o lină flacără albă, ca o torță care arde toată deodată. Și văpaia învăluitoare, lua din ce în ce înfățișarea unui paznic îngrozitor, în picioare, plecat ușor asupra omului din el, care se ruga.