SACUL CU CARTOFI
Meleagurile Basarabiei de miazănoapte se împrimăvărau încet. Zi cu zi pământul, sub cerul fără soare, tare ca osul, se înmuia. Apele Nistrului creșteau cu vuiet sub carapacea de ghețuri groase care se umfla pârâind din toate încheieturile și se rupea ici colo cu trosnete de tunet, încălecându-și unul peste altul, ca niște năprasnici armăsari, sloiurile.
În cancelaria unui târgușor evreo-moldovenesc de pe malul drept al fluviului, interogatoriul continua în mare taină și fără întrerupere de mai bine de un ceas. Singură dimineața, o dimineață nordică, rece și tăioasă, îndrăznea să se uite prin geamurile nespălate în încăperea mohorâtă, la preșul lung și îngust de cocos azvârlit pe jos și la cele două scaune șoldii, rezemate de perete.
Paznicul, obișnuit cu cercetările secrete, sta în sala întunecată, la ușa care da în uliță și, făcând pe niznaiul, își răzuia cizmele de glod și aștepta. Mai totdeauna el știa ce se petrece în „birou”, fără să spioneze cu nerușinare. Avea mijloacele lui firești. Gardist, curier, camerist, păzitor al celor închiși în celulă, apoi mijlocitor cinstit pentru micile ploconuri și măruntele chișliguri ce aduce de la sine dregătoria de comisar, i se cuvenea să se înfrupte oarecum din rodul întâmplărilor care se perindau acolo.
De data asta se găsea nedumerit și zbieretele șefului nu-l lămureau îndeajuns. Aceasta din pricină că, deranjat pe neașteptate din postul lui de ascultare, pierduse de la început firul; îndată ce tânărul vagabond fusese prins și adus de jandarmi, polițaiul îl trimisese să adune și să-i cheme numaidecât o mulțime de ovrei înghesuiți prin dughenile micei ulițe, împreună cu rabinul lor. Și culme a uimirii, era, o dată cu ei, chemat și venerabilul preot creștin. Cu toată graba pusă, până să-i găsească pe toți, prăpădise o mulțime de vreme. Și deși nu-i așteptase să se strângă și să-i însoțească, ci alergase singur înainte, ajunsese prea târziu ca să mai priceapă ceva din răcnetele ce răzbăteau până la el. Cu răzușul în mână, se cumpănea și nu știa ce să facă. Să adaste până sosesc cei chemați și să intre cu ei odată când i-o băga la șef? Sau să se strecoare chiar acum, sub cuvânt că supraveghează focul?
Înăuntru, comisarul, un grăsun scundac și roșcovan, asudase în uniforma ponosită pe care o dezbrăcase. Deși soba de tuci nu se înroșise bine, mânia îl înfierbântase. Înfuriat de tăgadele pârâtului, da necontenit cu pumnul în masa acoperită cu mușama pătată de felurite cerneluri, sărea de pe scaun și se căznea să răcnească din toată răgușala-i învechită.
În fața lui un tânăr sta în picioare. Asupra-i se vărsa întreg vierșunul șefului. Dar el, slăbuț și strein, îl privea fără să se clatine.
— Asta-i toată declarația? se înecă în gâtlej anchetatorul și, lăsându-se pe scaun, îl privi din nou cu băgare de seamă de jos în sus.
Arăta a un băiețandru pirpiriu și deșirat, cu pieptul scofâlcit, fața osoasă și pielița chipului plină de pistrui, cu părul aprins dat peste cap. O bărbuță arămie, moale ca un puf de fofoloancă și niște mustăcioare la fel nu-i împlineau bine obrazul alungit, din care zbucnea pliscul nasului ascuțit și coroiat ce-i destăinuia seminția. Supus și sfielnic, zâmbea la orice insultă și se încovoia cu blândețe, plecându-și capul ca să asculte mai de aproape sudalmele. Dar perechea de ochi mari, albaștri, îi scânteia de o neclintită, aprigă seninătate atotcuprinzătoare, care turba pe anchetator.
— Asta ți-e toată declarația? cercă să urle încă o dată comisarul, dar sugrumate de indignare cuvintele îi șuierară cu anevoie, încât tânărul se înclină cu atenție și, ciulindu-și cu mâna urechea, îl rugă cu glas nespus de dulce, pătrunzător:
— Cu mine vorbiți, vă rog, mai tare. Eu, deocamdată, nu aud bine... și zâmbi.
Și ușorul lui accent evreo-rus preschimba rugămintea într-o cântare tărăgănată. Roșcovanul crezu că-l ia peste picior. El țipa de-și spărgea pieptul și netrebnicul, de-al dracului, se făcea că nu aude. Sări iar, și pumnul îi cutremură masa.
— Va să zică tăgăduiești tot? izbuti să urle.
Liniștea învinuitului, ca o apă înghețată, nu făcu nici o cută.
— Eu nu tăgăduiesc nimic... Am spus deja tot.
Și iar zâmbi.
— Unde ai ascuns manifestele?
Furia cercetătorului se urcă acum din glas în ochii bulbucați, gata să-i iasă din cap.
— Poftiți? Și fruntea umilită cu mâna la urechea ciulită se plecă din nou spre gura șefului. Manifeste ați spus?
Polițistul, scos din țâțâni de gestul repetat al tânărului, care i se părea un joc, o manevră menită să-l încurce, ieși de după masă și se repezi la el.
— Nu te mai preface, tâlharule! Mă aduci în stare să te...
Și, înhățându-l de piepții hainei, îl zgâlțâi de câteva ori. Se potoli simțind însă puținătatea, stârpiciunea vrăjmașului. Îl privi țintă în ochi.
— Eu n-am ascuns nici un manifest, spuse netulburat tânărul, cu o parcă dulce și liniștită ironie. N-am avut o asemenea nevoie.
— La cine ai dosit instrucțiunile?
Aprinzându-se din ce în ce mai nestăpânit, polițistul îl plesni peste mâna dusă la ureche, înșirând ca într-un pomelnic pe nerăsuflate:
— Unde ai semănat planurile, tracturile, documentele?
Tânărul așteptă să sfârșească și răspunse zâmbind senin.
— La nimeni, nimic, zic zău!
— Adică să te cred ca un prost că ai trecut tu Nistrul așa, de florile mărului, cu mâinile goale în buzunar?
Și comisarul își răsfrânse buzele disprețuitor.
— Am trecut la mama, la tata, la familia mea. M-am întors în orașul unde m-am născut... Mi-era dor și am venit, spuse tânărul cu ușoară emoție și convingere, devenind deodată serios.
— Atunci de ce ai mai fugit acum doi ani la bolșevici? îl tăie cercetătorul.
— Am spus acolo... Ca să scap de armată.
Și arătă calm spre hârtiile de pe birou, unde sta consemnat tot ce răspunsese.
— Și de ce nu te-au împușcat bolșevicii, când te-au prins strein, trecut fraudulos, fără acte, fără nimic?...
— De ce să mă împuște? Nu le făceam nici un rău, rosti cu o logică calmă învinuitul.
Acum polițistul izbucni:
— Ba încă le făceai servicii... Și acum treci înapoi, trimes să spionezi, să semeni zâzanii, să faci propagandă. Lasă, că știu eu tot!... Sunt mâncat de voi! - și rânji... amenințător.
Tânărul păstră același calm și cântă iar:
— Nu spionez. Aveți să vedeți... Eu nu mai plec înapoi... Rămân aici la dumneavoastră. La ai mei...
Apoi, deodată schimbându-se, împreunând rugător palmele:
— Domnule polițist, ați trimis după tata, după rabi, cum v-am rugat?
Comisarul, la auzul repetării îndrăzneței cereri, sări turbat:
— Aha, va să zică ești în legătură cu ei. Prin familie afli tot ce se petrece aici și transmiți apoi bolșevicilor. Cunoaștem!
Dar inculpatul, tare pe logica lui, îl opri cu îndrăzneală.
— Domnule polițist, vă rog să observați că eu abia astă noapte am trecut Nistrul aici.
Apoi mișcat, cu glas înlăcrimat:
— Eu n-am mai văzut pe tata de când am plecat, nici pe mama. Doar uneori i-am visat.
— Las' că te deștept eu din vis, scrâșni înverșunatul.
— Și, vă rog, domnule polițist, să trimiteți și la rabi, continuă simplu anchetatul rugămintea.
Pe comisar, la auzul rabinului, îl apucară năbădăile.
— Apoi, sigur. Conspirația e întinsă. Ați alcătuit, toți, o rețea în mrejele căreia ne pescuiți țara și o vindeți bolșevicilor.
— Bietul rabi!
Și evreul privi adânc pe polițist.
— Bietul rabi!... El să pescuiască! Și, pe deasupra, mai este și supărat pe mine...
Apoi, din nou rugător:
— Dar vă rog, pe părintele l-ați chemat, cum v-am cerut?
— Ce tot amesteci aici pe popa creștin, se răsti comisarul exasperat. Crezi că scăpați voi? Sunt hârșit cu amăgelile și vicleniile astea ale voastre.
Dar tânărul stărui ferm, fără abatere.
— Vă rog, domnule polițist, să chemați neapărat și pe părintele. E o chestiune importantă. Aveți să vedeți!
— În interesul instrucției, concedă comisarul, am făcut și asta... îi aștept.
Apoi, așezându-se pe scaun și luând în mână hârtiile:
— Vra să zică, nu mai ai nimic de adăugat la cele ce ai spus!
— Nimic, decât să fiți dumneavoastră sănătos, cântă dulce evreul.
— Bine, bine. Lasă. Eu sunt... Dar tu ai să te îmbolnăvești rău!
Și, citind declarația pe care tot el o scrisese, îl privi pe sub gene.
— Vra să zică, te cheamă Ițic Holțfleiș, fiul lui Haim Holțfleiș, din târgul Băcanului.
— Da, al bietului Haim, oftă Ițic, și al Rebecii.
— Declari că ai trecut noaptea Nistru' înot.
Ițic tresări uimit.
— Am spus eu deja asta? Cum era să-l trec așa? Așa de prost înot, că era să mă înec. Am spus din sloi în sloi, că venise năboiul și ghețurile, izbindu-se, se detunau ca dinamita. Le auzeați și dumneavoastră din casă...
Dar comisarul, neținând seamă de protestul evreului, citește înainte.
— Te-ai strecurat apoi printre grăniceri.
Ițic, uimit și ironic, vrea să-l oprească.
— Am mai... și asta? Nu se poate. Cum era să mă strecor, și încă printre mai mulți grăniceri, dacă nu era nici unul pe unde am trecut eu.
Dar polițistul, întorcându-i jocul, citește netulburat, fără să ție seamă de uimirile lui Ițic.
— Și ai apucat în zori drumul mare încoace.
— Ce drum mare? Din malul Nistrului până acasă, doar o mică plimbare.
— Și te-au prins jandarmii, fără îndreptări, fără legitimație, vagabond.
— Ce vagabond? Veneam acasă, la familie. Mă întorceam din călătorie...
— Îți dau eu ție călătorie... așteaptă numai!... Și spui că erai singur, dar minți...
— De ce să mint? V-am zis: singur, bodogăni, căci tovarășul, adică Timofte, cum am declarat, rămăsese...
În aceeași clipă ușa din dreapta se deschise și intră, cu demnitatea slujbei împlinite, paznicul.
— Ce e? Ce vrei? se întoarse spre el comisarul...
— Să trăiți! Vin toți. I-am găsit și i-am adus. Stau la ușă.
Ițic se îndreptă de spate și crescu, radios.
— Ce bine îmi pare. Și pe tata? Și pe mama? Și pe părintele?
Dar comisarul se repezi ca un uliu, punându-se între paznic și inculpat.
— Nu e voie să vorbești neîntrebat, răcni la Ițic... Intră repede în celulă, înainte de a sosi ei!... Și să nu crâcnești acolo, să nu miști, că moartea ți s-a tras.
— Moartea?
Și Ițic, neînțelegând, se împotrivea polițistului care-l împingea către peretele din fund, unde se deschidea o altă ușă.
— Ce? De ce? Stați! Lăsați-mă să-i văd. E un drept sacru, bodogăni el, dus de-a-ndărătelea de pumnii care îl cârmeau fără îngăduință spre celulă.
— Haide, haide, intră mai repede!... Nu mai face pe deșteptul!
Paznicul rămăsese în poziție de drepți, cu mâinile de-a lungul pantalonilor, și privea nedumerit scena.
— Vâră-l, mă, mai degrabă, îi porunci aspru stăpânul. Ce te uiți la el, parcă n-ai ști ce trebuie să faci? Ia-l! Să nu-l găsească aici ai lui. Fac confruntare între ei, cum vreau și când vreau, pe neașteptate. Nu cum pui tu la cale, pui viclean de jidan.
Și, lăsând pe Ițic, îmbrânci pe paznic în el. Acesta întoarse pe evreu cu fața spre ușa deschisă și-l cârmui ușor de spate într-acolo. Pe câteva trepte scârțâitoare se coborî într-o firidă sub nivelul cancelariei: o chichiță cât să se miște un om în ea, celula. Ițic pricepu, în sfârșit; intră de bună voie și pieri în beznă. Paznicul îl încuie și puse cheia pe masă.
— Acum, bagă-i! porunci comisarul și se așeză încruntat la birou.
Zgomote de pași, bocănituri de ciubote, tuse și șopoteli umplură sala de așteptare... Omul ieși, făcu liniște și-i mână înăuntru. Intrară sfioși, în șir, un bătrân smerit, bărbos, în caftan cafeniu, tatăl, o femeie vârstnică, îmbrobodită, mama, o fată voioasă, cu cozi împletite și rochie de stambă veselă, sora, apoi un lungan slab, înalt, cu ochi șugubeți într-un obraz strâmb cu barbă rară, care ținea de mână o fată sperioasă, cu ochii mereu plecați în pământ... Grupul înțepenește o clipă la ușă. Apoi înaintează iute; Haim Holțfleiș, în frunte, se oprește respectuos în fața dregătorului.
— Să trăiți, domnule polițist, începu, pipăind terenul, cuvânt protocolar bătrânul. Să trăiți și să fiți sănătos!
Comisarul, sufocat, nu-și venea în fire. I se călcaseră toate ordinele. Apoi, deodată, schimbând pe un ton glumeț:
— Unde este fiul meu? Întors, spre Rebeca: Copilul nostru. Am auzit că a sosit, pușlamaua.
Oftând adânc, cu năduf, se dezmetici, replică, se fâstâci, ațintit pe mutra neschimbată a polițistului:
— Ce necazuri ne-a făcut, prăpăditul ăsta! Nu-i așa, mamă?
Și-și înghionti balabusta, care, îngălbenită, își rotea ochii în toate colțurile, căutând; și nu-și vedea copilul.
— Nu-i așa, spuneți și voi, se întoarse el și spre ceilalți, cerându-le mărturie...
La acest îndemn ceata prinse curaj, înaintă un pas și toți începură să vorbească, gălăgioși, cu gesturi lăbărțate.
— Ho, răcni comisarul, zvâcnind în sus. Ho!... și îi încremeni... Ce-ai făcut, dobitocule! ocărî el pe paznic. Le-ai spus că l-am prins pe individ! Ptiu! Bată-te Dumnezeu - și-l scuipă... Nu ți-ai ținut gura! S-a dus dracului confruntarea pe neprevăzute. Mi-ai stricat cursa în care vream să-i trag. Am să te dau afară, am să te-nchid!
Și se sugruma în propriile-i cuvinte ca în niște fărâme de mâncare scăpate pe beregușul răsuflării.
Dar omul primi calm bruftuluiala și amenințările. Știa că, orice ar fi, comisarul nu ajunge până acolo, îl ținea în prea multe clenciuri.
— Ce era să fac, domnule! se îndreptăți el pașnic. A trebuit să le spui, că altfel n-ar fi venit nici unul la ceasul ăsta. Cum și-ar fi lăsat dughenile? Și, pe urmă, atât m-au descusut și m-au bătut la cap, femeile de-o parte, bărbații de alta, că mi-am pierdut mințile și am scăpat vorba... Era doar copilul lor!
Aici, Haim găsi cu cale să se amestece oarecum vesel și mieros, luând partea comisarului...
— Dar cum era să ne tăinuiți că ne-a sosit feciorul, tocmai dumneavoastră, părintele târgului.
Și, în gând, îl da la toți dracii.
— Dumnealui n-a greșit cu nimic!
— Când vorbești cu mine să taci! îl repezi comisarul furibund.
— Iacă tac, sunt deja mut.
Și bătrânul încrucișă mâinile la piept.
— Cu mine să nu faci pe prostul, că te smintesc!
Se prefăcu că sare să-l ia la bătaie, dar folosindu-se de spaima ce se iscase, trecu pe neașteptate la cercetare:
— Ce știi de fiul tău?
Și-și înfipse ochii holbați în ochii bătrânului.
Acesta se fâstâci la început, se uită împrejur, apoi la ai lui, cerând parcă sfat, și-și veni puțin în fire.
— De fiul meu? De Ițic? întârzia el cu răspunsul. De păcătosul ăla? Nu știu nimic.
— Cum nimic? Bagă-ți mințile în cap! Nu mai merge cu tăgada. Acum l-am prins și el a mărturisit tot.
— Nimic, zic zo că nimic, se lepăda tatăl. Decât ce ne-a spus domnul paznic, că a venit de la bolșevici.
Aici tăcu, de teamă să nu se încurce iar, având oarecum știință despre bolșevici. Și-și ia vorba înapoi:
— Adică a trecut zăpăcitul Nistru' și...
Apoi se opri a spune prea mult, ca să nu intre în bucluc.
— Și... îl aștepta comisarul.
— Și a tras la dumneavoastră în gazdă, ocrotitorul târgului, sfârși Haim, bucuros că a găsit cea mai bună formulare... și tăcu lung.
În tot acest timp comisarul îl privea fix, în tăcere, scrutând parcă prin țeasta acoperită cu scufa neagră, cum își scremea mintea și-și întortochea gândurile ca să găsească vorbe de scăpare.
— Și? făcu din nou omul legii.
— Și, urmă Haim ca să umple tăcerea mai plină de învinuiri decât orice cuvinte, și a venit la ai lui, la tată, - apoi, arătând pe fiecare în parte la rând - la mama... - femeia suspină încet - la soră... - fata își netezi rochia de stambă veselă - la logodnică... - aceasta, palidă și sfioasă, plecă și mai adânc privirile în pământ - la socru, și-l arătă pe lunganul strâmb, care-și prefiră cu degetele barba rară.
— Numai la socru nu i se făcuse dor de el, se lepădă cu dezgust cel arătat, înecându-și ochii șugubeți sub pleoapele de sus. Nu fi proastă, dojeni el pe fata a cărei mână tremura în mâna lui... Și, la urmă nici nu-i sunt socru! Ce, s-a făcut nunta? O vorbă, așa, ca de logodnă... nu leagă...
— Și pentru ce-a plecat de acasă? întrebă rar, pe neașteptate, comisarul, răstindu-se la Haim.
Tatăl rămase stâlpit, mut.
— Hai, răspunde, că pun gârbaciul pe tine.
Dar bătrânul nu izbutește să miște fălcile tremurătoare. Bâțâie numai din toate încheieturile.
— Stai atunci, să te iau altfel. Când a plecat? îl suci comisarul.
— Când a plecat? Asta știu bine, acum doi ani, în august. Dumneavoastră nu veniserăți deja încă la noi.
— He! Dacă eram eu, vă luam chiar de atunci, pe loc, de gât... Și unde s-a dus?
— Unde s-a dus? Și bătrânul, în rezervă, cumpănindu-și orice silabă, abia șopti... zic zo că nu știu.
— Nu știi? Ia gândește-te bine, șuieră amenințător gâtlejul.
— Iacă, mă gândesc, și bătrânul își plecă adânc capul pe piept, nu știu... adevărat, mă jur. Dar după câte ne-a spus înaintașul dumneavoastră, domnul comisar Giureș, am bănuit că mișelul a trecut Nistrul cu diavolul acela de Timofte.
Și suspină, în timp ce mama plângea încet.
— În ce scop? îl sâcâi cu neîndurare starostele târgului.
— De unde să știu eu, păcatele mele, se tângui surchiditul. Cred că l-au furat bolșevicii, izbucni el, căutând să scape.
— Cum să-l fure? Ce, era prinț? General ? De unde știi? Răspunde!
Odată ce-i scăpase vorba, tatăl trebui să făurească la strâmtoare o lămurire goală, care să nu-l angajeze cu nimic.
— Vedeți, el era băiat deștept și frumos.
— De deștept ce era dă în gropi și de frumos înțarci copiii cu el, se amestecă cu dispreț socrul.
— Tu să nu vorbești neîntrebat! Urmează! porunci comisarul lui Haim.
— Și știa limbi multe: nemțește, inglizește, idiș și acum, la urmă, și rusește... Era tobă de carte și mintos.
— Ei și?
— Și puseseră, cred, bolșevicii ochii pe el... Așa o comoară, un mare învățat.
— Parc-ai vorbi de regele Solomon, mormăi socrul. Las-o mai moale!
— De ce s-o las, dacă așa este... Fata ta...
Nădăjduind să abată cât de puțin cercetarea printr-o harță cu Nuhăm, tatăl se gătea de dispută, dar comisarul îi curmă tactica.
— Și cum l-au cumpărat bolșevicii?
— Cumpărat? Vai de mine! Dar cine ar fi dat o para chioară pe așa o pramatie, numai pe mine m-a costat o mulțime de bani, că nu era bun de nimic.
— Atunci cum a ajuns la bolșevici?
— L-au amăgit cu Timofte, care sucise mințile copilului, cu poveștile și taclalele lui. Ăsta, după cum ne-a spus domnul comisar Giurea, adăugă cu băgare de seamă Haim, ăsta l-a dat în mâinile lor... de l-au trecut Nistru'. Și bine că nu l-au ucis! sfârși suspinând.
— De unde știi că nu l-au ucis? Vezi că aveai legături cu el? se repezi comisarul, crezând că l-a dovedit.
— De unde știu? făcu simplu Haim... Apoi nu ne-ați trimes dumneavoastră, părintele târgului, vorbă prin domnul paznic, că Ițic s-a întors, e sănătos, a tras la dumneavoastră și cere să ne vază?
— Și, de când a fugit, n-ai mai avut nici o știre de la el?
— Zic zo, așa să-mi ajute Dumnezeu, cum am știut eu ceva!
Comisarul se opri și ascultă... Cineva ciocănea la intrare. Paznicul, cu gura căscată la câte spuseseră, nu auzea. Trebui ca șeful să-l trezească.
— Vezi cine este, nătărăule! Ai surzit?
Pe ușa dată toată în lături preotul și rabinul umăr la umăr se strecurau să pătrunză amândoi odată, nevrând nici unul să dea întâietate celuilalt. Ei înaintau gravi și mândri, în vestmintele lor lungi, care stârniră praful încuibat în preș, dădură mâna cu polițistul și, fără să mai aștepte pofteală, se așezară singuri pe scaune, ca să se deosibească de norodul prost, ținut în picioare.
Comisarul, încredințat că paznicul destăinuise întâmplarea celor noi sosiți, li se adresă de-a dreptul.
— Nici dumneavoastră n-ați avut știri de la fugar? Nici o legătură cu el, în timpul ăsta?
Nu răspunse decât cineva din grupul rudelor.
— Nu, nimeni, nimeni.
— Nimeni, nimeni, se alăturară numaidecât și ceilalți, tot bulucul...
Anchetatorul se-ntoarse și-i fulgeră...
— Voi să nu crâcniți! Apoi către rabi: Rabi, ce spui... Nu l-ai văzut pe ascuns, cât a lipsit? Nu ți-a scris? Nu ți-a trimes semn? Ce-ai știut despre el?
Rabinul, jignit, se înțepeni în demnitatea lui atinsă; doar zulufii, sfredele moi de păr, îi tremurau de o parte și de alta a urechilor.
— Ce să știu? Și se roși... Eu nici nu știu deja pentru ce m-ați chemat aici.
— Părinte? se-ntoarse polițistul întrebător spre preot.
Acesta tăgădui și mai răspicat:
— Nici eu nu știu pentru ce m-ați invitat. Ce s-a întâmplat? Aveți nevoie de un duhovnic?
Comisarul, încurcat, nu știa ce să mai facă. Simțea că se dezumflă... Încercă o lovitură directă... Se înfipse triumfător în rabin... ciocănind fiecare cuvânt ca într-o apostrofă de învinuire.
— L-am prins pe Ițic Holțfleiș, feciorul ăstuia și ciracul dumitale. Ăla care a fugit acum doi ani la bolșevici... Și rânji, frecându-și mâinile. Îl cunoști și dumneata, părinte!
Și preotul, și rabi dădură din umeri, fără interes. Ce-i privea pe ei Ițic. Bine că nu a fost altceva mai grav. Dar tatăl sări ca ars:
— L-ați prins? Nu a venit el de bunăvoie, cum spunea domnul paznic?
Polițistul nu-l luă în seamă, vorbea înainte cu preotul, spionând pe rabin.
— Și acum trebuie să cercetez și să aflu ce spionează, ce uneltește!
— Ce unelte? Care unelte? se văită bătrânul. Derbedeul n-a deprins nici un meșteșug.
— Ba da! A învățat și mânuiește meșteșugul spionajului, zvârli vorba înapoi anchetatorul, nu degeaba s-a întors. Are un plan. O misiune.
— Are pe dracul în capul lui, își dădu cu părerea Nuhăm... L-au izgonit bolșevicii de acolo, că e un bezmetic, un blestemat. Nu-i bun de nimic, decât să sucească mintea fetelor proaste ca a mea.
Și o zgudui de mâna încleștată în a lui.
Urmă o ușoară destindere. Polițaiul căuta și pregătea altceva... Din nou trecu la birou, se așeză pe scaun și se adresă solemn întregii adunări:
— Încă o dată întreb! Nu știți nimic despre el? Mărturisiți acum, cât încă e vreme. Pe urmă vai de cel ce a mințit, nu-l mai scapă nici Dumnezeu pe cel ce-l dovedesc.
Toți strigară într-un glas: nimeni, nimic, nimic. Comisarul se hotărî să dea lovitura - ca la teatru:
— Introdu-l pe individ, porunci el paznicului și-și înveghea privirile.
Gardianul păși moale și descuie ușa. Din întunericul celulei, pe treptele scârțiitoare se ivi întâi capul, apoi pieptul lui Ițic, care se clătina beat de lumină pe prag. Dar zări pe ai lui și năvăli cu brațele întinse.
— Mamă, tată!
— O! Vei!...
Grupul uluit vru să se miște și el. Comisarul se repezi ca fulgerul și-i țintui pe toți locului...
— Nu... Stați! Acuzatul nu are voie să comunice cu nimeni. Așteptați ordinul meu!...
Și, dându-l înapoi pe tânăr, împinse pe paznic între Ițic și ai lui, unde omul rămase tot timpul.
Tatăl ciulise urechile.
— Auzi, mamă, fiul nostru acuzat! Văleu! În ce dandana intrăm... Trebuie să punem lacăte la gură și la inimă.
Dar femeia nu asculta. Tremura toată și suspina, frământându-și mâinile. Singur, bătrânul se căzni să-și înăbușe brațele în cutele caftanului, hotărât să se schimbe și se făcu de gheață. Toți ceilalți, scheunându-l pe nume, zvârleau lui Ițic, încrucișate cu ale tânărului, văităturile lor de jale și bucurie, pe care paznicul dintre ei le primea în față, în spate, din laturi, peste capul lui, îl pătrundeau și-l străbăteau cutremurându-l.
— Oi, vei, tata, mama, Mali, Rașela, cânta pe rând Ițic înțepenit locului, vânturându-și brațele peste capul gardianului.
Dar în ochii rămași netulburați stăruia aceeași stranie, sticloasă seninătate.
— Oi! Oh, Ițic! Ițic!... Băiatule... Frățioare, îl chemau mama cu sora, tânguindu-se.
Logodnica își bălăbănea mută doar capul cu plete negre, coborât și mai adânc spre podea. Tatăl, dând înapoi, se trase posomorât din locul ce-și alesese în fruntea grupului și se dosi după Nuhăm, care, spăimântat, se gândea ce ghidușie mântuitoare să scornească. Polițistul îi sorbea și se delecta... Când sfârși de savurat scena, cu o poruncă îi amuți iarăși. Toți își îndreptară tresărind trupurile schimonosite de gesturile durerii și așteptară.
— Acum vorbește! ordonă el lui Ițic... și se puse la pândă.
— Ce să vorbesc? Acum ar trebui să plâng! îi răspunse cu agerime tânărul... Dar nu pot... și-nfipse privirile în paznic.
— De ce ne-ai părăsit, Ițic? se boci încet mama.
Ițic de departe își întinse gâtul, ciulind cu mâna urechea.
— Cu mine, mamă, te rog să vorbești mai tare. Sunt surd deocamdată.
— Oi, vei, ia uitați-vă! L-au bătut acolo afurisiții bolșevici până i-au spart urechile, țipă ea. De ce ne-ai părăsit băiatule, atunci?
— Ca să vă fac o bucurie și mai mare acum, cântă fiul și le zâmbi împăciuitor.
— De așa bucurie cu poliție puteai să ne scutești, îl întâmpină socrul și făcu un gest cu dosul palmei, ca și cum l-ar goni dintre ei ca pe o primejdie.
Amestecul lui Nuhăm îi deșteptă pe toți... inimile le pâlpâiră altfel, a spaimă, și o tăcere amorțitoare căzu peste ei.
Comisarul trebui să intervie ca să-i dezmorțească.
— Nu așa! Spune mai întâi pentru ce ai plecat?
Dar tatăl, lepădându-se de el, țipă dureros.
— Nu! Mai bine să spuie de ce a venit? Ce caută nemernicul și cât o să stea pe capul nostru așa o secătură?
Și-și clătină sfredelele de pe lângă urechi.
— Are dreptate tata, glăsui Ițic calm. Dar mai mare are domnul polițist. E frumos și cinstit să spun deja pentru ce am plecat. Întrebați-mă, mă rog!
— Știu... Ai să spui că din pricina armatei, cum ai declarat, îl repezi comisarul. Vreau să mărturisești aici, în fața lor, adevărul.
— Ați ghicit. Da, jumătate de frica armatei. Dar jumătate de altceva mai greu...
Și Ițic zâmbi dureros.
— De altceva mai greu? sări speriat bătrânul... Eu nu știu nimic.
— Nu ți-am mărturisit, că nu vreau să te mâhnesc cu frământările mele, tată. Dar rabinul știa.
— Ce știam eu? Eu nu știam nimic. Ce arunci? Ce arunci acum pe mine? sări la rândul lui rabinul furios și șuruburile perciunilor îi pendulară.
— Și părintele știa, urmă liniștit tânărul, desprinzând ochii din paznic și pironindu-i în preot.
— Pe mine să nu mă amestecați în mârșeveniile voastre, rosti răspicat popa. Eu nu mai stau între nelegiuiți și nebuni.
Și se ridică să plece. Dar Ițic rugător îl opri.
— Părinte, numai o clipă, cântă el cu flautul duios al glasului... Fă-mi bucuria asta și vei fi mulțumit... Știi cum te-am respectat, mă cunoști întreg, m-am spovedit de atâtea ori... Și mă încurajai.
La mărturia asta neașteptată toți se uitară mirați la preot, care, încurcat, roșind, e silit să dea lămuriri.
— De altfel, părinte, nu poți pleca până nu sfârșesc ancheta, spuse țepos comisarul... Și, după câte văd, ai avut relații cu individul.
— Recunosc, șovăi omul bisericii. Nădăjduiam să-l aduc pe calea cea bună și să-l câștig pentru Cristos... Venea să-i explic Evanghelia și făgăduia să se boteze.
— Nu, n-am făgăduit niciodată!... Cercam și căutam numai, mă informam, studiam, spuse cu tărie Ițic.
— Auzi, auzi blestematul, făcu rabinul. Dar parcă nu simțisem și eu că te daseși cu goii?
— De aia ți-a mers rău, nătărăule, că umblai cu capul în două luntri, îl șfichiui Nuhăm.
— Lăsați-l să vorbească! se răsti anchetatorul. Spune mai departe.
— Ce să spui? Întrebați-mă dumneavoastră! Numai să vorbiți mai tare că sunt surd, deocamdată.
— Ba văd că ești și gângav, îl luă peste picior socrul. De când vorbești așa, de parcă ai avea alune în gură?
— L-au bătut bolșevicii ceia blestemați de i-au sărit măselele, se văicări mama.
— Nu m-au bătut, le zâmbi Ițic. Aveți să vedeți îndată pricina pentru care sunt și surd și gângav. E ceva trecător.
— Cum, ești surd cu schimbul? În rate? îl zeflemisi Nuhăm.
— Lăsați fleacurile! zbieră șeful. Vino la chestie, nu mai face pe mehengiul! Crezi că-mi scapi printre degete? De ce ai plecat? Spune drept!
— De ce am plecat? Am plecat să mă fac ateu! se destăinui tânărul.
— Ateu? Ateu ?
Vorba necunoscută trecu pe diferite tonuri prin gurile tuturor.
— Ateu? Ce funcție e aia? E o meserie rentabilă acolo? se învioră tatăl.
— La bolșevici, da, rentabilă, zâmbi el trist.
— Și cum e? se alătură curios socrul.
— E o meserie așa, ca să nu crezi în Dumnezeu, rosti grav Ițic.
— Ptiu! Lua-te-ar dracul! îl scuipă tatăl. Văleu, trebuie să-mi sfâșii caftanul. Blestemul cadă asupra ta...
Și cu mâinile tremurate cerca disperat să-și rupă vestmântul... dar nevasta îl opri, mângâindu-l cu bunătate ca pe un copil.
— Lasă, tată, lasă. Sfâșie-l în gând. E tot una. Zi că l-ai sfâșiat!
— Faci economie, îl batjocori Nuhăm.
— Așa e, se potoli bătrânul.
Ițic sta acum mâhnit că și-a supărat părintele și tăcea, cu privirile asupra gardianului, de la care parcă cerea înțelegere. Cum consternarea generală amenința să se îndelungheze, comisarul porunci din nou:
— Ei, povestește înainte. Poate printre toate prostiile ce spui scapi și ceva care să intereseze.
— Ce să vă mai spun. Știți, mie mi-a plăcut cartea și filosofia, cântă el cu o dulce și senină emoție, vorbind ca pentru niște copii. Îmi plăceau gândurile și să mă adâncesc în ele. Și am studiat legea noastră cu rabi. Tora și Talmudul le știam pe degete și mă înnebuneam după Hagada... - și se opri, poposind departe, în amintiri.
— Numai sufletul meu știe ce năuc erai. Mă înnebuneai cu întrebările. Câte celea, toate îți trăsneau prin cap.
— Dar sufletul meu nu se alina, rabi, nu se sătura numai cu atât, nu mi-l umpleau învățăturile tale.
— Auzi colo obrăznicie! se oțărî vechiul dascăl. Și de ce, mă rog?
— Se amestecau și se învăluiau copilării, cu lucruri neînțelese... Și totul atât de neîncăpător.
— Cine? Legea ? Talmudul? îl fulgeră furios rabinul. Acum te afurisesc și eu!
Ițic se mulțumi să dea trist din cap, răsfrânt în paznicul din fața lui, care, ca o oglindă vie, făcu descurajat la fel.
— Nu mă afurisi încă, așteaptă, rabi!
— Ce să aștept?
— După aceea m-am dus la părintele și am cercetat legea cea nouă.
— Taci, goi păcătos, îl certă tatăl, vrând să-i curme spovedania care scandaliza tot grupul evreilor.
Socrul gesticula, chinuindu-și barba cu degetele crispate, mama urla și își frângea mâinile, sora, boțindu-și rochia de stambă, bodogănea mânioasă. Până și logodnica ridicase din pământ capul cu plete negre și îl privea spăimântată... și își arăta ochii mari, tăiați în migdală, cu gene lungi de mătase ușor încârligate.
— Tăcere, că vă bag la beci! răcnea comisarul și izbuti cu greu să-i liniștească.
— Nu fiți necuviincioși! îi înfruntă preotul, jignit. Da! A venit și la mine, ca un rătăcit, și m-a întrebat. I-am deschis brațele și i-am răspuns, ca să-l îndrumez, cu blândețe și cu bunătate, cum ne învață Mântuitorul.
— Da! Mi-ați răspuns blând și cu bunătate, și Ițic surâse strâmb. Dar tot n-a fost de-ajuns. Mă sugruma ceva.
— Evanghelia? Te sugruma iertarea lui Cristos? îi repezi indignat preotul. Nu, Ițic! În capul tău îndrăcit, mintea ta îngustă.
— Fie și asta, părinte, primesc! zise cu părere de rău tânărul, fără să-și astâmpere sticlirile limpezi din privirile-i îndrăznețe. Fie! Dar eu îți spusesem de atunci. Vream ceva care să le încapă, să le înțeleagă și să le cuprindă pe toate. Căutam un Dumnezeu al tuturor - și, arătând hotărât cu degetul, spuse - unul nu numai al lui rabi, altul numai al părintelui, altul al meu, cu totul altul al domnului polițist, și zâmbi batjocoritor acestuia.
Ascultându-l, toți rămaseră buimaci. Se uitau la el, încremeniți în diferite atitudini, cum îi surprinsese mărturisirea, cu înfățișări felurite: tatăl spăimântat să nu fie compromis și târât în cine știe ce nenorocire; socrul, disprețuitor și furios; mama, sfâșiată de grijă pentru soțul ei și de milă pentru copilul pierdut; rabinul furios, cu gura plină de blesteme; preotul învrăjbit, polițistul depășit de mărturisirile tânărului și în același timp întărâtat. Paznicul singur crescuse până a-l înțelege cu inima... în inima lui s-a răsfrânt de acum încolo toată drama din sufletul tânărului. Rând pe rând a fost, cu Ițic odată, ucenic la rabin și la preot, a învățat cu osârdie legile, le-a simțit întâi dulci, apoi strâmte, amare și le-a zvârlit ca să se facă ateu, bezbojnic... Omul blând din popor, aluatul acela de moldovean pașnic cu rusnac aiurit, întruchipează mulțimea, gloata sătulă de varga lui Moise și Crucea lui Isus, setoasă de nou, lacomă de senzațional, gata să pornească pe căi aspre, nemaiumblate. Cuvintele lui Ițic cad în mintea lui ca razele magnetice din privirile unui fachir pe pământul din care va crește numai în câteva ceasuri, dintr-o sămânță atunci pusă, un copac întreg.
Ițic, după ce i-a privit câtva timp cu dispreț, s-a întors spre gardian, povestindu-i:
— Și i-am ciocnit, și-am frământat în capul meu...
— Pe cine, mă idiotule? îl întrerupse comisarul, venindu-și în fire.
— Pe dumnezeii toți, domnule polițist.
— Pe dumnezei?... Ești nebun?
— Nu sunt deloc... ca un înțelept i-am frământat pe toți la un loc, căznindu-mă să fac o singură cocă, pe care s-o coc în focul inimii mele și s-o mănânc și să mă satur de Dumnezeu.
Paznicul, în timp ce-l asculta, își mișca ușor fălcile și înghițea.
— Mâncați-ai mațele! izbucni tatăl. De aia cheltuiam eu bani cu tine? Nu ai fost bun de nimic, descreieratule!
— Nu-i așa tată, sunt bun acum, îl mângâie Ițic. Ce eram vinovat, dacă așa mă făcuserăți voi, un visător, un mistic, un vântură gânduri.
Și întorcându-se din nou la paznic, legă cu el mărturisirile cu cele dinainte.
— Și dacă am văzut că nu izbutesc să-i împac, m-am supărat pe Dumnezeu.
— Ptiu, taci! îl scuipă iar tatăl.
— Spune ceva serios, nu mai bate câmpii, îl îndemnă polițistul zăpăcit.
— Și l-am alungat din mintea și din inima mea, încheie patetic Ițic.
— Pe cine, mă smintitule!
— Pe Dumnezeu, și n-am voit să mai știu de el. M-am făcut ateu, fără Dumnezeu.
Grupul, care-l ascultase crispat de emoție, se învălmăși din nou, bărbații gata să-l rupă în bucăți, femeile acoperindu-și fața cu mâinile. Dar ochii paznicului se deschid mari și lacomi, gura i se cască să respire văzduhul nou, pe față îi pâlpâie toată bucuria unei cunoașteri necunoscute încă, după care jinduise de când e lumea. Buzele șoptesc înfricoșate și fericite: fără Dumnezeu - bezbojnic; brațele i se ridică și se lasă fără voie, ca niște macarale care ar pogorî ceva din cer. Drama lui Ițic se joacă până în cele mai mici amănunte cu simplitatea, mai adâncă decât orice complicație, a omului care gustă întâia oară din misterul otrăvit al cugetării.
— Blestemul tău asupra ta! zbucni înfricoșat tatăl. Ah, trebui să-mi sfâșii caftanul!
Și unghiile îi hârjâiră stofa aspră.
— Uiți că l-ai sfâșiat deja adineauri? îl liniști mama, apucându-i mâna.
— Așa e! se înmuie bătrânul... L-am sfâșiat deja.
— Domnul cu noi! Dumnezeule apără-ne, sfinte iartă-ne, conjură preotul, înfiorat, amenințările cerului mâniat.
— Ateu, dobitocule? Și-mi cereai deja fata, răsări într-un târziu și Nuhăm.
— Stați, nu eram încă! Dar de vreme ce aici la noi, cum vedeți, e greu să fii ateu, că te bate tata și te ocărăște mama și te blesteamă rabi, am hotărât cu Timofte Bogoseov să trec în Rusia, unde ateiștii huzuresc ca în sânul lui Avram.
— Acolo-i iadul, păcătosule, urlă comisarul.
— Îți spuneam eu că Timofte ăla e deja o pușlama primejdioasă, și tu îl primeai, dojeni Haim pe nevastă-sa.
— Lăsați vorba, îi opri polițistul!... Spune înainte! Văd în sfârșit că ai început să spui ceva mai acătării... Ai fugit cu Timofte împreună.
— Da, într-o noapte de august; ne așteptau niște tovarăși pe malul Nistrului.
— Și?
— Și, ajuns în Rusia, m-am și făcut bolșevic.
— Așa repede! Fără cercetări? Fără să înveți?
— Nu a fost greu. Știam destul de la Timofte.
— Și ce făceai?
— Trăiam pe socoteala statului, care ne purta de grijă. Mâncare și haine ca astea pe care le vedeți!
Și Ițic arătă un fel de tunică lungă cusută ca plăpumile în baclavale și cureaua neagră care-l încingea.
— Cum e bolșevicul? urmă anchetatorul.
— Bolșevic e tot una cu spion și polițist, căci, fără nici o meserie, am intrat numaidecât în poliție. Aveam numai îndatorirea, împreună cu alți tovarăși, să păzim bisericile să nu mai intre nimeni în ele.
— Prigonitori ai creștinilor, îl înfruntă preotul.
— Și ai ovreilor și ai tuturor credincioșilor de orice fel, indiferent, mărturisi cu seninătate ironică tânărul.
— Numai atât făceai?
— Era chiar prea mult. Azi așa, mâine așa, până ce în sectorul meu n-a mai rămas nici un templu, nici un altar. Doar cele de sub pământ.
— Ce le făceați?
— Pe unele le dărâmam. Pe altele le-am ars. La cele mai multe le schimbam destinația.
— Le schimbați destinația? Cum adică? se indignă preotul.
— Le prefăceam în ateliere și fabrici, în școli și ateliere, în teatre și cinematografe.
— Sfânta Sfintelor pângărită, gemu rabinul.
— Așa era rânduiala, urmă Ițic. Podoabele le luam, vasele sfinte le stricam. Mulți credincioși au fost uciși. Mulți, goniți în Siberia. Unde vedeam pământ proaspăt, săpam, dezgropam icoane ascunse și le ardeam.
— Ce sacrilegiu, se văita preotul.
— Blestem, blestem, toți în șeol, gâlgâi glasul rabinului.
— Taci, nu mai rupe inima mamii! cercă bătrânul iar să-l oprească. Nu mai plânge, mamă, nu vezi, e nebun, aiurează. Nu-l credeți.
— Am făcut mai mult, urmă Ițic. Acum trebuia să umblăm cu lumânarea după credincioși să-i descoperim. Căci ei se ascund prin tainițe, se pitesc prin hrube, se adună în beciuri și catacombe ca să se închine lui Dumnezeu. Noi intram după ei ca niște copoi, îi târam afară, îi băteam și-i dam pe mâna poliției speciale.
— Cum putea să săvârșească una ca asta un om cu inimă, ca tine, Ițic? îl dojeni preotul.
— Un om cu inimă face asta chiar mai bine decât unul fără, părinte, surâse desperat tânărul. Îți iei inima, o pui în capul mazdracului și dai și dai și dai, convins: căci dai din toată inima.
— Va să zică, făceai parte din poliție! îl luă peste picior comisarul.
— Da, domnule comisar, suntem oarecum colegi.
— Zât, astâmpără-te!... Și tu ai omorât mulți?...
La cuvântul omor toți holbară ochii și înlemniră iar. Numai paznicul, cu un surâs lăbărțat pe chipul adineaori blând, acum hâd ca al unui ucigaș, își încleștase pumnul pe un gârbaci închipuit și, icnind, încerca gestul lovirii. Dar Ițic îl liniști, cu glasul lui senin, simplu și adânc convingător.
— Eu? Nu. Pe nimeni. Ce nevoie aveam? Eu făceam numai experiența mea atee. Îmi judecam propriul meu proces religios la tribunalele bolșevicilor și l-am câștigat împotriva judecătorilor fără Dumnezeu. Sau, dacă vrei, mă ucideam pe mine însumi.
— Vai, Ițic! Te-ai ucis? zbucni mama, înțelegând anapoda. De ce te-ai ucis?
— Ca să înviezi? și preotul întoarse capul și-și făcu cruce scârbit.
— Da, să înviez...
Aceste cuvinte răvășiră iarăși grupul, care tresare speriat. Rabinul, zguduit, închide ochii tulburat. Tatăl cearcă iar să-și sfâșie caftanul. Femeile se strâng la un loc, se îmbrățișează ca într-o primejdie și își ascund capetele una la piepții celorlalte. Comisarul nu mai pricepe nimic și răcnește ca să-și limpezească mințile... Paznicul, cu o mimică extraordinară, primește totul ca pe o revelație, înălțând brațele și privirile spre tânăr. Pentru el, Ițic urmează destăinuirea.
— Așa, persecutându-i, am cunoscut în fundul catacombelor pe adevărații credincioși, pe închinătorii sinceri, fie creștini, fie eretici, ori evrei, indiferent...
Și vorba „indiferent” lua în gura lui un înțeles larg și cuprinzător cât lumea și cerul.
— Vai, doamne, de cum i-am cunoscut bine, îndată m-am și schimbat. Ateul din mine dăduse faliment.
— Faliment! Așa mai merge, vii la matcă, glumi Nuhăm.
— Cum schimbat? îl întrebă preotul, agățat de un fir de nădejde.
— Întâi m-am mirat și n-am crezut. I-am prigonit și mai rău. Apoi i-am privit de-aproape și m-am înduioșat. Curând i-am ascultat și am făcut ca ei.
— Te-ai întors la Iehova? sări lacom rabi.
— Te-ai întors la Cristos? îl ispiti preotul.
Ițic, crucificat între ei, le surâdea dureros.
— Stați puțin, nu m-am întors încă la nici unul.
— Nu încă?
Și rabinul se strâmbă de scârbă.
— Vai, păcat!
Și preotul se întoarse de la el cu silă.
Paznicul tremura ca o trestie bătută de toate vânturile și se aținea la gura tânărului ca la un șipot de apă vie.
— Am văzut atunci că zadarnic dărâmam bisericile și ruinam sinagogile; puterea lor nu ședea în piatră și cărămizi, ci în sufletele oamenilor. Năruiam templul de zidărie și, în locul lui, se alcătuia în adânc altul, de suflete, nevăzut, neatins...
— Cum asta, Ițic, tu ești nebun?... Templu de suflete! Nu vedeți că e zănatic? se văită tatăl, scos din fire.
— Nu, tată. Vreau să spui că oamenii nu mai aveau nevoie să se ducă la biserici, aduceau biserica, una singură, la ei și pe Dumnezeu, unul singur, între dânșii. Și-i slujeau la fel.
— Cui, mă? zbieră Haim.
— Lui Dumnezeu, tată...
— Slujeau ovreii în biserică? Ăsta trebuie legat și dus la balamuc.
— Cum, Ițic? întreabă preotul. Slujeau oameni fără osebire? Mirenii, femeile?
— Da, chiar și copii, zâmbi tânărul. Simpli particulari. Acolo credincioșii trăiesc ca la început: fiecare e apostol și preot. Toți laolaltă fac o singură obște credincioasă, în care bate o singură inimă uriașă, Dumnezeu, și se iubesc, se iubesc. De ce-i chinuiam, de ăia erau mai fericiți. Cu cât îi băteam, cu atât se bucurau mai mult. Pe cât îi omoram, pe atât viețuiau mai viu și mai adevărat. Pe cât îi stârpeam, pe atât creștea numărul lor. Ca într-o minune.
— Ce tot spui prostii, Ițic! Isprăvește cu nălucirile tale!
Și bătrânul se zvârcolea, nemaiștiind cum să-l oprească. Își da seama că orice cuvânt al fiului său era o boroboață și-i încleia pe toți într-un pericol de moarte.
Dar Ițic, exaltat de favoarea paznicului, urmă tot senin și simplu:
— Legea la ei nu mai este slovă scrisă, strâmtă și nemilostivă, negru pe alb. Legea e dragoste de toate și între toți, și libertatea să crezi. Nesugrumat de canoane și opreliști, cu atât crezi mai cu dor.
— Fără templu? mârâi rabinul.
— Fără biserică? bodogăni preotul.
— Fără, și tânărul cântă: biserica scăpată de turle și clopote, ușurată de odăjdii, despovărată de bogății, a ajuns nevăzută dar pretutindeni, mlădioasă ca o mireasmă puternică și ca un duh atotpătrunzător. Ce fericire pentru biserică. E ca o cămilă scăpată de povară, care aleargă slobodă către izvoare, pe sub palmierii pustiului, peste ruinele Rusiei...
Și oftă adânc, cu luminile ochilor ațintite departe.
— Ce are de-a face cămila cu mireasma! îl sâcâi socrul.
— Dar sinagoga? se interesă rabinul.
— Când zic biserică zic și sinagogă, indiferent. E tot una, rosti ritos Ițic.
— De unde tot una? se supără preotul.
— De la Dumnezeu, cântă tânărul.
— Ești un nebun, se înțeleseră să-i strige amândoi odată, și preotul, și rabinul.
Dar paznicul dorea să-l asculte mai departe și-și împreună rugător mâinile.
— Căci acolo este atâta sete de Dumnezeu, continuă Ițic, că pruncii, când încep să gângure, în loc să zică mamă, zic întâi Dumnezeu, și în loc să spuie tată zic Iehova.
Toți îl privesc uimiți, răsturnați de o vrajă și nu-și pot dezlipi auzul de la el. Paznicul crește lăuntric până a ajunge uriaș și jocul de pe chipul, din trupul, din întreaga alcătuire a lui tălmăcește într-o clipă toate aventurile credinții de-a lungul vârstelor lumii.
— Și, de îndată ce se fac mari, în loc să ceară jucării cer pe Dumnezeu și plâng, după joacă și zbenguială, cu Cristos și tânjesc după Moiși, indiferent.
Și bolti, spunând „indiferent”, cu brațul cerul deasupra ascultătorilor.
— Ei, și bolșevicii îi lasă de capul lor? se indignă polițistul.
— Bolșevicii? Credința stă și crește sub ei, așa cum crește grâul sub zăpadă. Ce, parcă zăpada care ne îngheață pe noi face vreun rău viitoarelor holde? Dimpotrivă, noi ceștilalți, necredincioșii, pierim sub bolșevici. Dar credinciosul îi mănâncă și îi topește, cum mănâncă grâul neaua. Și deodată te trezești cu lanul și recolta bogată. E și asta o minune lăsată de Dumnezeu!
— Nu pricep, fii mai lămurit. Ce-mi umbli cu grâu verde și lanuri. Eu te întreb de bolșevici! se supără comisarul.
— Sunt foarte limpede, domnule polițist. Lumea intră într-o grozavă iarnă spirituală - părintele știe bine, și rabi la fel - și e amenințată să piară de gerul materialismului și al mecanicismului. Atunci Dumnezeu a așternut toată zăpada asta a bolșevismului, de care gângăniile și viermii stricători pier, dar sub care adevărata credință stă și așteaptă învierea. Tot o minune a lui Dumnezeu!
Polițistul, aiurit, simțea că-i țiuie urechile și, scuturându-se, urlă scos din țâțâni:
— Va să zică bolșevicii tăi țin de cald? Hai? Sunt un fel de plapumă? Du-te dracului de aici!
— Eu ce spui, îl aprobă bucuros tatăl. Bine, dar bolșevicii nu se apără? Ateii nu lucrează? Necredincioșii ce fac?
— Bolșevicii? Ateii? Și ei cred. Ei cred că nu cred în Dumnezeu.
— Ei cred că nu cred? se miră preotul.
— Ei au religia atee, zâmbi tânărul. E o credință și asta. Se cheamă tot o religie. Asta-i leagă și-i unește. Am auzit pe mulți rugându-se așa: Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să nu cred în tine! Chiar așa ajunsesem și eu să mă închin, și parcă mă mai răcoream.
— Dacă-ți era așa de bine în Rusia, pentru ce n-ai rămas acolo? îl încolți comisarul.
— Așa! De ce ai venit pe capul nostru înapoi? tăbărâră pe el tatăl și apoi socrul.
— Ca să aduc și aici experiența de acolo. Să facem și noi ce fac ei...
— Așa! Începi propaganda, zvâcni polițistul. Aici te-am vrut, pezevenghiule!
— Nu ce fac bolșevicii, ci credincioșii, îl opri tânărul. Să ne unim adică. Să ne înfrățim. Să lăsăm ura în Dumnezeu, care ne învrăjbește, pentru iubirea în El, care ne adună. Ce-i aia creștin, mozaic, musulman?... Rătăciri.
— Măsoară-ți cuvintele, Ițic! îl apostrofă preotul.
— Sunt căutările de mult, părinte. Iată, să vă spun ce mi se năzărea câteodată acolo, cugetându-mă. Credința ni se arată așa de tânără, de proaspătă și fragedă, ca o copilă. O fecioară cuvioasă, senină, dulce și bună ca Maica Domnului.
— Ițic! și preotul se smuci mânios.
— Sau, atunci ca Sefora...
— Ițic! răsună certarea rabinului.
— O fată atunci, întâia oară mamă... crezu tânărul că-i împacă.
— Cine, mă idiotule? îl plezni tatăl peste obraz...
— Credința, tată, pornirea asta bătrână de când e lumea mi se părea o tânără mamă, pe genunchii căreia săltau doi gemeni și amândoi sugeau sânul deodată.
— Gemeni? făcu rabinul bănuitor.
— Da! Pe un genunchi biserica și pe celălalt sinagoga, lămuri Ițic. Și în poalele ei dormeau îmbrățișate celelalte culte.
— Și amândouă sugeau de la aceeași mamă? îl hărțui rabinul.
— Da... Și o țâță era Evanghelia, iar cealaltă Legea.
— Minți, minți! strigă rabinul turbat.
— Numai că, sugând la același piept, pruncii tot se băteau și se încăierau chiar acolo, în Rusia, și frați încă nu se simțeau.
— Nici nu sunt, rosti sentențios preotul.
— Vai, ce iese din gura unui jidan nebun! se văită tatăl.
Dar tânărul urmă netulburat predica pentru paznicul care se chinuia de toate nefericirile credinții.
— De aceea m-am gândit și mi-am zis. Aici în Rusia nu-i încă nimic de făcut. Vechea alcătuire e un haos. Credința nouă e prea mică - o copiliță abia.
— Adineaori ziceai, parcă, o fecioară, îi ținu calea rabinul.
— Față de credința veche, organizată, de aici, cea din Rusia e, vă spun, o pruncă. M-am gândit s-o las să crească și să mă întorc acasă. Aici biserica și sinagoga sunt niște persoane în toată firea, vârstnice, înțelepte, cu scaun la cap.
Și Ițic arătă spre rabin și spre preot. Aceștia se privesc unul pe altul, se măsoară, neștiind dacă tânărul vorbește serios sau îi zeflemisește.
— Am să le spun ce e Rusia, ce primejdie îi amenință, ce pedeapsă de la Dumnezeu îi pândește și am să izbutesc să le topesc și să le unesc...
Și, adresându-se de-a dreptul, cu o naivitate fierbinte:
— Rabi! Părinte!
— Ce?
Și amândoi prelații îl scrutară.
— Biserica și Sinagoga nu sunt surori bune?
— Nu, zise cu glas înalt preotul.
— Niciodată, întregi rabinul.
— Dar ce ești tu, prufet? îl ironiză socrul.
— Nu, dar am scăpat din iad și vă dau vești de acolo.
— Sigur, numai îndemnurile iadului te trimet aici, rosti preotul.
— Și de aia vii înapoi, îl certă tatăl, ca să faci afacerea asta? Ai o misitie bună! Auzi! Să unești biserica și sinagoga! Și cine, mă rog, te plătește?
— Dumnezeu!
Și răspunsul pătrunse pe paznic ca o suliță de raze.
— N-are credit pe piață. Caută și tu altceva. Fă un negoț ca lumea, îl batjocori Nuhăm.
— Îl și fac, nu vedeți... Negoțul lui Dumnezeu...
Și tânărul, ca prin farmec își schimbă vorbele, purtarea, gesturile, cum ai face pentru niște copii al căror joc vrei să-l nimerești și să le fii pe plac...
— Rabi, părinte, domnule polițist, pentru afacerea ce vă propun, foarte rentabilă, v-am adus o arvună, numai și numai ca să vă convingeți.
Și Ițic începu încet, misterios.
— Când m-am hotărât să plec înapoi, aici, Timofte nu m-a lăsat singur. A pornit și el cu mine.
— Ce fel de bolșevic e Timofte? îl întrerupse polițaiul.
— Cred că nu era bolșevic bun. Era spion și aici și acolo.
— De unde știi?
— M-am convins!... Într-o noapte mă prefăceam că dorm. El vorbea cu alți tovarăși, care îl certau așa: de ce nu ne-ai adus și tu, Timofte, un ofițer cu aeroplan cu tot și ne-ai procopsit cu un jidan prost? Timofte nu m-a apărat. Le-a spus numai atât: o să vedeți voi că și o tinichea e bună, când e plină cu dinamită!
— Ți-au zis-o bine. Capul tău e plin cu pulbere. Și ce a făcut Timofte?
— Timofte o scălda. Cred că bolșevicii îl bănuiau că-i înșeală și-i vinde, căci nu ne-au mai îngăduit să trecem aici: ne-am hotărât atunci să fugim și am ajuns până aproape de malul Nistrului. Aveam cărți în regulă pentru înlăuntru, n-aveam pașapoarte pentru ieșirea peste hotare. Autoritățile ne-au simțit. Când ne-am strecurat din sat către zăvoiul din marginea apei, numai ce au început să împuște în noi.
— Au tras în voi! Văleu, și nu te-au lăsat mort pe loc! Ce bine ar fi fost! se amestecă socrul.
— Cum vezi, nu. Pe Timofte însă l-au rănit greu. Abia ne-am târât și ne-am ascuns într-o casă de creștin. Timofte trăgea să moară. Atunci m-a chemat alături și mi-a șoptit să-l caut în urechea dreaptă, apoi în urechea stângă și pe urmă m-a pus să-i scot un ochi pe care-l avea de sticlă.
— Nu vedeți că e nebun? Nu-l mai ascultați! se zvârcoli tatăl, în timp ce mama își frângea mâinile și socrul râdea, scuturându-și fata de braț.
— Așa nebuni ca mine ați vrea să fie mulți! Stați numai oleacă! îi amână tânărul, scobindu-se în urechea dreaptă din care se căznea să scoată parcă ceva. Da, sunt un nebun care aruncă o piatră. Rabi, întinde o mână! Iată, abia îl trag din matca urechii.
Toți se repeziră să vadă, ca niște copii, ce dă Ițic rabinului.
— Nu se cunoaște, urmă el, că-i înfășurat în vată. El stă în calea auzului meu de către Iehova. Acum, că l-am scos, aud deslușit glasul lui. Asta era Sinagoga. Ține-l, rabi, pentru săracii poporului! Să se întărească sufletul cu el.
Rabinul sta nepăsător și nu-l învrednicea nici măcar cu o privire.
— Ia-l, rabi! se rugă Ițic mișcând între degete o boabă culeasă din gaura urechii. E diamant...
Rabinul tresări, primi cu neîncredere în palmă și-l desfăcu încet, cu sfială... Și o flacără îi incendie obrajii.
— E adevărat, un diamant, și diamant negru, mare cât o fasole! strigă el, fără să se poată stăpâni.
— Diamant negru? se chiorî Haim în căușul palmei rabinului.
— Negru? S-o fi înnegrit de inima mea întristată. Eu nu știu, l-am visat noaptea, pe-ntuneric, se apără tânărul.
— S-a înnegrit de fumul din capul tău stricat, care iese și pe gură și pe urechi și strică toate.
— Nu-i stricat. E cel mai scump diamant... doar mă pricep, bâlbâi rabinul.
Dar văzând expresia de lăcomie a comisarului, își înghiți vorbele și închise mâna, încleștând-o pe lucrul din ea.
Polițistul sări ca un apucat la rabin, bătând să spargă masa.
— Imediat, pune-l aici pe birou, imediat, spumega el, e corp delict... și făcu un pas amenințător.
Ițic îl opri, înveselit de izbândă.
— Numai puțină răbdare, domnule polițai.
Și cu cealaltă mână se scormoni în urechea stângă... Toți înmărmuriți îi urmăresc mișcările, gâfâind de greutatea așteptării. Tânărul scoase și de acolo ceva și întinse preotului.
— Părinte, primește și dumneata! Asta îmi ținea calea către Cristos. Acum, că m-am destupat, aud deslușit și din partea asta. Ia-l părinte! El e biserica ce-mi astupa auzul. Și acum puteți vorbi cu mine mai încet, spuse Ițic zâmbind mulțumit.
Ceata se buluci acum asupra preotului, țipând: „alt diamant, alt diamant”, cu polițistul care se zbătea între ei schimonosit.
— Jos, imediat aici pe masă totul!... Omul și toate ale lui aparțin poliției!
Și, împiedicat de ceilalți, se zvârcolea să ajungă la mâna popii, înălțată spre tavan.
— Numai puțin, domnule polițai. Așteaptă, am și pentru dumneavoastră ceva.
Comisarul se opri și se întoarse congestionat, stacojiu la față, cu vinele tâmplelor bătând parcă să se spargă... Și așteptă. Ițic își băgase degetele în gură, ca un clește de dentist și trăgea cu putere, strâmbându-se.
— Ai, ai, spuse el, după ce izbuti să smulgă ceva rotund. Ochiul nu mi l-am putut scoate, ca să pun pe cel de sticlă al lui Timofte, dar l-am spart și am luat din el piatra asta.
— Alt diamant, alt diamant, urlau toți...
— Da, altul. A trebuit să-mi scot două măsele, cele mai mari și mai sănătoase, ca să ascund, în golul fălcii, boaba asta. Și, ridicând brațul sus, o privi.
— Vai, e tot neagră...
— Nu-i nimic. Dă-o, porunci polițistul cu gura plină de bale, stând atârnat sub mâna lui Ițic ca sub o creangă cu roade.
— Poftiți-o, domnule polițist. Asta era scaiul care-mi împiedica vorba. Acum, că am lepădat-o, grăiesc slobod și pot proclama unirea lor, și tânărul lăsă în palma comisarului nestematul.
— Ce unire, a cui unire? se sperie rabinul.
— Adică a bisericii cu sinagoga și cu statul, spuse înflăcărat Ițic.
— Ai dreptate, se deșteptă ca dintr-un somn comisarul, cufundat în contemplarea diamantului din palmă. Imediat toate pietrele aici pe masă! Sunt corpuri delicte...
— Un moment, domnule polițai. Nu înțelegeți... Diamantele acestea sunt numai un simbol, ca într-o parabolă. Ele erau legate împreună într-un singur giuvaer. Numai așa fac un lucru și frumos și folositor. A, ce mai giuvaer pe pieptul lumii, biserica, sinagoga, statul, făcând una și aceeași dumnezeiască sculă!
— Văd și eu acum că ești nebun. Te credeam numai șiret, se potoli polițistul. Să puie toți pietrele jos... sunt de furat.
— De furat! se descumpănește tânărul. Eu le am de la Timofte, m-a rugat să le iau. Altfel nu mă încărcam cu ele să fiu surd și gângav. Pentru dumneavoastră trei le-am adus, ca să vă conving.
— Dar nouă, dar nouă? se văicăriră tatăl, mama, nouă ce ne-ai adus?
— Vouă... Stați! aveam și pentru voi o cruce...
— Ptiu, să-ți fie rușine! îl ocărî Haim.
— O cruce de aur! Așa o raritate, bătută cu pietre scumpe. O scăpase Timofte din mănăstire.
— Unde-i? se repezi comisarul, lăsând pentru o clipă pe preot și pe rabin. Unde-i?
Dar Ițic nu-i răspunse, ci halucinat, cu ochii trimiși departe, continuă să o descrie.
— O cruce așa, și arătă întruchipând din două degete o cruce, cu mare meșteșug lucrată, ca brațele din lături să se miște pe un șurub și să se ascundă în dosul trunchiului. Când o deschizi e cruce, când o închizi rămâne doar o linie groasă de aur.
— N-am mai auzit. Ce cruce e aceea? întrebă cu jind preotul.
— Noua cruce a credincioșilor, ca să nu o prinză bolșevicii. Când vor să se închine o deschid, întinzându-i brațele în lături; când sunt în primejdie i le strâng și le pitesc, ca pe niște aripi, îndărătul trupului, și rămâne un simplu bețișor, în care se ascunde taina.
— Dă-ne-o, atunci! Haide! Primim așa o cruce, se roagă Haim.
— Pune-o pe masă, tâlharule!... Părinte, rabi, dați înapoi imediat ce ați furat! Vă avertizez pe toți...
Și parcă dracii se băteau la gura comisarului, gata să plesnească de apoplexie.
— Cum v-aș da-o, dar n-o mai am, se jelui tânărul.
— Ce vorbă! Minți... Scoate-o numaidecât! E a poliției. Să n-ascunzi nimic, urla polițistul.
— Cum a poliției? Ne-a adus-o nouă, îndrăzni să crâcnească tatăl.
— Stați, ascultați-mă! Ca s-o aduc, am tras-o din carnea lui Timofte și am vârât-o în carnea mea.
— Ce? se zgâi polițistul.
— Crucea.
— Crucea în carnea ta, Ițic! Ți-ai spurcat trupul! se cutremură tatăl.
— Da, în carne. Timofte o ținea ascunsă într-un fel de buzunar scobit în carnea pulpii drepte. Tăiase cu cuțitul pielea, o ridicase pe dedesubt și ascunsese acolo crucea. Apoi se legase cu cârpe și spunea la cine-l întreba că e o rană din război. Cui să-i trăsnească prin minte să caute în fundul ranei crucea.
— Mari hoții ai învățat tu acolo! se minună polițistul.
— Eu n-am făcut asta decât pentru cinstirea crucii la care se închina pe pitiș Timofte.
— Și tu nu te închinai?
— Încă nu. Dar ce are a face: mi-am crestat și eu carnea, mi-am burdușit pielea și am ascuns juvaerul acolo. Dar eu n-am mai putut umbla. Timofte o fi fost mai voinic. Sau fiindcă era creștin. Eu am ologit numaidecât și am căzut lângă un pom. Piciorul mi se umflase.
— Pedeapsă dumnezeiască, suflă preotul.
— Poate nu știți, dar urmăritorii erau pe urmele mele. Mi-am scos atunci crucea din carne și am spânzurat-o de o ramură de copac.
Și tânărul ridică brațul lateral ca și cum ar fi aninat ceva sus...
La cuvântul „spânzurat” de un copac, chipul socrului are o schimonosire grozavă, amestec de cruzime cu bucurie sălbatică.
— Ai spânzurat-o?!...
— Da.
— Și?
— Am sărutat-o și am lăsat-o acolo...
— Trebuia să te spânzuri și tu lângă ea, stărui cu ură socrul.
— Nebun, nebun, zbiera Haim. A atârnat aurul de copac străin... Și cu ce, mă rog. Cu lanțul de aur?
— Nu, cu o sforicică de la gâtul cămeșii, lămuri Ițic.
— Oi, bine că ai păstrat lanțul, se mângâie bătrânul.
— N-avea lanț... nu încăpuse cu el în borta piciorului.
— Ptiu, păcătosule! Și nouă ce ne dai acum, se bocea Haim. La toți ai adus ceva. Și nouă, ce ne dai?
— Vouă? Vouă mă dau pe mine...
Paznicul aprins, cucerit, deschise brațele să-l primească și să-l strângă la piept.
— Pe tine? Du-te dracului, dacă ești goi! îl blestemă socrul.
— Ție nu ți-a mai rămas nimic? îl întrebă jalnic bătrânul.
— Mie mi-ați rămas voi, cântă fiul cu mâinile întinse.
— Să vă spun eu ce i-a rămas lui, îl pironi cu degetul socrul: cureaua și un copac.
Ițic tresări și își pipăi cureaua...
— Și mai ce? făcu el zâmbind spre socru.
— Ți-am zis deja: și un copac.
— Va să zică, pentru noi nimic, se-ntoarse tatăl.
— Nu vă sunt eu destul? cântă Ițic.
— Acuma da, prea destul.
— De ce n-ai înghițit-o Ițic, șopti sora.
— Ce să înghit?
— Crucea...
— Cum era să înghită el o cruce, se-nfioră rabinul.
— Îi era frică să nu facă pui în el, se-ntoarse Nuhăm la ginerele lui.
— N-am înghițit-o fiindcă bolșevicii știu și tertipul ăsta. Te caută cu raze și când găsesc ceva ascuțit îți spintecă burta.
— Oi, vei, blestemații!
Și mama se plesni cu pumnii în cap.
— Și tu crezi că aici ai să scapi neperchiziționat, scrâșni polițistul.
— Poftiți! se predă Ițic...
— Ce percheziție? Vă pierdeți vremea. Așa e, nebunul ăsta nu mai are nimic! A dat bunătate de scumpeturi la alții și la ai lui vânt... Hai, mamă, acasă. Lăsăm haimanaua.
Și Haim porni spre ușă.
— Nimeni nu se mișcă de aici, porunci comisarul...
— Dar ce avem noi cu smintitul ăsta, rostește bătrânul. Nu-l cunosc.
— Tată, strigă Ițic - și ieși puțin din încleștarea cercului - tată, de ce-ți trebuie diamante de piatră? Când eram mic nu-mi spuneai tu că sunt diamantul tău? Iată, acum ies din suferință mai limpede ca o piatră rece și străină din pământ.
— Ești tot piatră proastă, mai ales la cap, îl respinge bătrânul, ciocnindu-și fruntea cu degetul încârligat.
— Mamă, și dumneata mă alungi?
Și fiul își ținti ochii, acu ușor tulburați, asupra femeii.
— L-ai supărat rău pe tata, îi răspunse ea printre suspine. Și eu trebuie să țin cu el... Cine să-l mângâie?
— Mamă, nu-mi ziceai dumneata „scumpete”?
— Zicea, dar nu credea... Și mai ales nu erai... glumi Nuhăm.
— Mali dragă, și Ițic se suci spre logodnică, într-o dureroasă strâmbătură. Mali, când ne sărutam nu spuneai tu că sunt juvaerul tău? Ce-ți mai trebuie altul de sticlă?
Dar Nuhăm se așeză repede oblon înaintea fetei, care plângea înfundat, ferind-o de privirile tânărului.
— Pardon, Mali e logodită deja cu altul, n-are timp de vorbă cu tine, spuse tăios Nuhăm și înăbuși capul fetei în subțioara lui ca să nu se audă protestul.
Ițic se clătină, ca sub izbitură de pumn, și duse mâna la inimă.
— Mali logodită? Nu m-a așteptat, cum a fost vorba?
— A, va să zică te înțeleseseși cu ea? sări din pânda lui comisarul. Trebuie s-o arestez și s-o înaintez împreună cu tine.
— Nu. Nu, n-am vrut să spun asta, dete înapoi Ițic spăimântat. Am exagerat, nici nu eram logodiți... Am înșelat-o în Rusia cu o sută de femei.
Și seninul din ochi i se întunecă tot mai mult.
— Auziți ce spurcăciune a făcut pe acolo; nebunul ăsta stricat ar trebui ucis cu pietre. De-aia nici nu ne uitam la el, îl alungam când se-nvârtea pe lângă dugheana mea, spuse Nuhăm.
Ițic sta și se gândea: „Sunt golit pe jumătate... Am pierdut părinții, am pierdut logodnica, îmi rămâne însă visul cel mare, fapta pentru care îmi pusesem în joc viața”. Se întoarse prăpădit spre rabi.
— Rabi, ajută-mă! În Rusia ovreii sunt așa buni că parcă ar fi creștini. Plămădim o religie nouă... vechea sinagogă...
— Nu mai vorbi blestemății, uite, îmi astup urechile să nu le mai auz.
Și rabinul duse mâinile la urechi.
— Vezi să nu le astupi cu diamantul, rosti Nuhăm. Cade cumva în bortele celea adânci și nu-l mai găsești.
— Glume proaste, se scârbi rabinul.
— Ca pentru mușteriii mei, și ochii lui Nuhăm clipiră a șolticării.
Ițic aștepta un zâmbet de durere, un alt cuvânt, o mângâiere.
— Sunt eu așa nebun, așa de vinovat? se tângui el.
— Ești un goi mincinos și îndrăcit. Vrei să pângărești legea. Nu am de-a face cu tine. Te blestem, ca și tată-tău, ca și maică-ta!
Ițic își făcu socoteala că se golise pe trei sferturi și se îndreptă spre preot, implorându-l. Paznicul trăiește tot mai întețit chinul lui, frângându-și mâinile.
— Părinte, scapă-mă! cerși el. Toată viața mea am închinat-o studiului și căutării lui Dumnezeu. Râvnesc să clădesc o catedrală în care să încapă lumea toată...
— Ai apucat pe căi greșite, se milostivi să-i răspundă preotul. Ești rătăcit mai rău ca Arie. Trebuie jertfă și canoane mari ca să te mântuiești de mincinoasa trufie care ți-a rătăcit mințile. Să căutăm, poate, la un schit.
— O mănăstire? Să părăsesc lumea? gemu Ițic și privi spre logodnică.
— Ce mănăstire? Un balamuc, izbucni Nuhăm.
— Ocnă! De ce? țipă Ițic îngrozit.
— Fiindcă l-ai ucis pe Timofte ca să-i furi lucrurile, din care numai o mică parte ai depus aici, ca să ne amăgești.
Ițic se făcu alb ca varul și rămase stupid. Paznicul, covârșit, se încovoiase ca sub o povară zdrobitoare.
— Eu, ucigaș! izbuti să bâlbâie mai mult pentru el tânărul.
— Și fiindcă, urmă nemilos comisarul, vii să faci propagandă bolșevică. Ți-am descoperit toate scopurile și uneltirile. Vrei să răstorni statul, să nărui religia.
Învinuirea scoase pe tânăr ca dintr-un leșin.
— Eu să nărui religia... Eu vreau s-o înnoiesc și s-o întăresc.
Și spunând asta deschise inspirat brațele în lături, cu capul înclinat pe un umăr, întristat până la moarte, într-o atitudine foarte cunoscută, încolțit într-o parte de ceata care-l ocăra și în cealaltă de judecătorii care-l osândeau, și ridică ochii la cer cu un gest amintitor, încât paznicul strigă cu glas tare:
— Este El... și se prosternă adânc.
— Cum este El? înnebuni de-a binelea rabinul. Iar vine să ne tulbure? Iar atârnă cu brațele răstignite în lături? Nu se poate!
Și-și astupă ochii cu palmele.
— Ițic, nu mai blestema! îl certă tare preotul. Ce înseamnă scandalul ăsta? Orice vorbă a ta e o nelegiuire. Ești în slujba lui Anticrist care lucrează prin tine...
— Atunci, tot ce am gândit, tot ce am sperat e zadarnic, părinte?
— Zadarnic, îl osândi preotul.
— Nu-mi mai rămâne nimic?
— Nimic.
— Ba da! Îți rămâne cureaua... Păcat că nu e și un copac pe aici, insinuă Nuhăm...
Acum Ițic se simți golit de toate... Se dezmetici... Își pipăi cu grijă cureaua și se uită iarăși senin împrejur...
— Un copac, vorbi el...
Un copac? Dumnezeu face minuni. Are să crească unul pentru tine... Apoi după o scurtă reculegere, urcând ca din fundul unei prăpăstii, gâfâi:
— Domnule polițist, pe mine mă doare capul de atâta harababură. Lăsați-mă să intru în cămăruță și să rămân singur scurt timp, cât să-mi adun gândurile! Am atâta nevoie de liniște și întuneric. Apoi jur că vă spun totul.
— Bine, îți îngăduim un răgaz de gândire. Intră. Până atunci regulăm cu dumnealor chestia nouă, a diamantelor. Paznic, vâră-l în celulă! porunci el.
Dar paznicul șovăia, nu îndrăznea să se atingă de tânăr... Polițistul îl silește:
— Haide, haide, iar te-ai îmbătat. Dă-i brânci, blegule.
— Merci, spuse Ițic, nu e nevoie, intru singur.
Găsi în el atâta putere în seninul înghețat al ochilor, cât să-l turbeze iar pe comisar, care-l înjură de-a dreptul. Din prag trimise o neașteptată, sfâșietoare sărutare cu mâna, strigând:
— Adio, Mali!
Treptele scârțâiră și celula îl înghiți, pecetluindu-l.
Și numaidecât odaia se umplu de o mare larmă. Bărbații țopăiau, se certau, trăgându-se de bărbi, femeile vorbeau... într-o vălmășeală pe care comisarul zadarnic încerca s-o stăpânească bătând în masă.
— Tăcere! Ce-i aici, lavra voastră? Părinte, rabi, puneți diamantele pe masă!
— Piatra e un dar pentru biserică, se apără cu o mare demnitate popa.
— E de furat.
— Cu atât mai mult, le revendic pe toate pentru biserică. Sunt jefuite de la un odor bisericesc și trebuie înapoiate.
— Nu-i adevărat, se oțărî rabinul. Sunt dintr-o sinagogă. El a zis-o. Aparțin toate sinagogii.
Haim intră disperat în cearta lor.
— Nu-i așa. Stați puțin, țipă bătrânul ca să biruie gălăgia și să se facă auzit: Nu-i așa! Știți cu toții că noi avem niște rude în Rusia. Ele ne-au trimes bijuteriile prin Ițic, ca să le scape de bolșevici, zic zo - așa să-mi ajute mie Dumnezeu! Și Ițic, de frică le-a dat lui rabi și domnului polițist și părintelui. Dar sunt ale noastre, din familie, deja le-am cunoscut.
— Și crucea? îi tăie rabinul.
— Desigur, spuse fără să clipească bătrânul. Era un amanet de la un goi. Păcat că a pierdut-o pe drum. Așteptați, să-l întreb.
Și, făcând un pas afară din vălmășag, se apropie de ușa unde paznicul sta de veghe cufundat în durere și strigă:
— Nu-i așa, Ițic? Și mai încet, cu alt ton: Fii și tu o dată în viața ta deștept... Nu-i așa că nestematele sunt de la unchiul Sam și de la tanti din Moscova?
Dar numaidecât rabi se repezi, îl dete la o parte.
— Nu-i așa, Ițic, că sunt din tezaurul sinagogii celei mari? Mărturisește, când vei ieși!
— Ițic a spus drept, o dată pentru totdeauna, că giuvaerurile sunt furate dintr-o biserică, spuse tare popa dominând rumoarea din locul unde se afla. A trecut vremea minciunilor.
Toți tăcură câteva clipe, așteptând parcă un răspuns de sus. Pe care îl dete polițaiul.
— De unde de neunde, ele rămân confiscate de poliție.
— Și așa vă urăm să le stăpâniți sănătos! încheie zâmbăreț Nuhăm.
— De aceea, vă poftesc pe toți să depuneți aci pe masă lucrurile prețioase ce posedați.
— Și pe cele cu care am venit de-acasă! se strâmbă Nuhăm, învârtind verigheta de pe deget.
Comisarul nu-l luă în seamă.
— Părinte! se zborși el din nou.
— Protestez cu toată tăria! se zbătu preotul. Nu mi se va lua decât cu silnicie, deschizându-mi-se mâna cu forța. Este un abuz; cer să se dreseze proces verbal cu mărturia celor de față că diamantul a fost dăruit bisericii.
— Ce proces verbal, de unde scornești proces verbal dumneata acum? urla comisarul.
— Mă voi plânge până sus, la rege. Sunt despuiat de un drept sacru, amenință preotul.
— Lucrurile de furat nu pot fi sacre, spuse sentențios polițistul, dar nu-i astupă gura.
— Vă rog să-l aduceți din nou să-l mai întrebăm o dată și să-i luăm o declarație scrisă. Nu dau diamantul din mână chiar de-ar fi să mă închizi și pe mine alături de Ițic...
Și preotul își înțepeni brațele pe piept.
— Ca și la noi, rabinii, popa numai ia, nu dă înapoi niciodată, domnule comisar.
— Domnule comisar, șopti Haim, domnule comisar, eu zic că trebuie să-l scoateți și să-l percheziționați bine. Ăsta este căptușit cu diamante. Dacă intră popa acolo la el, îl scoate din minți și i le ia pe toate. Așa poate scăpați unu, două și pentru familie. Văleu nebunul, dobitocul, le-a dat pe cele mai mari. Am să-l omor în bătaie.
Asta puse pe comisar într-o și mai mare încurcătură. De bună seamă că Ițic păstrează asupra lui și alte lucruri, poate chiar mai prețioase. Trebuie, înainte de a-l scăpa din mână, să-l percheziționeze; căutate cu raze cum fac bolșevicii... Și n-avea mijloacele trebuitoare. Se gândi să facă o cercetare de ochii celor de față, ca să scape de bănuielile lor, păstrând pentru când va scăpa de martori puricarea individului cu de-amănuntul, la piele, și până dincolo de piele... Și porunci paznicului să-l scoată pe tânăr din celulă.
Gardianul șovăia... Suci încet cheia și apăsă pe clanță. Ușa nu se deschise... Încercă din nou. Se împotrivea ceva.
— Nu se poate deschide, spuse el speriat.
— Cum nu se poate? Ce-i asta? Împinge! se răsti comisarul.
Omul urcă iar cu sfială. Ușa rezista.
— Hai, pune umărul! Ce te mocăiești atât, porunci stăpânul.
Cu oarecare greutate, ușa se deschise la o nouă opintire. Paznicul rămase fricos în prag.
— Hai, intră și adu-l! Ce-i neascultarea asta?
Paznicul păși cu teamă înlăuntru, se auzi scârțâitul treptelor și privirile tuturor se ațintiră într-acolo... După câteva clipe de așteptare, din negrul celulei zbucni paznicul singur, radios, cu chipul în extaz, strigând ca un nebun:
— Minune! Minune!
— Ce minune? Ai înnebunit? îl înjură comisarul.
— Ce e? Ce s-a întâmplat?
Și toți săriră pe el.
— S-a întâmplat minunea.
— Care, ce?
— A pierit. Nu mai e în celulă!
— Ai înnebunit? Cum să piară? Celula nu mai are altă ieșire.
— S-a făcut nevăzut, stărui neclintit paznicul.
— Nu se poate. Căutați-l bine! Nu e duh să se mistuiască prin ziduri.
Dar gardianul refuză să asculte și să mai coboare:
— Nu mai intru, ar fi o nelegiuire. A străbătut pereții și s-a înălțat. Minunea, pe care o așteptam, s-a săvârșit!
— Dobitocule!... Intră de-l adu, că te dau afară din slujbă.
— De acum fă-mi ce vrei. Nu-mi pasă. Am văzut minunea cu ochii mei.
— Mă faci să-l scot eu. De unde-l scoți tu duh? L-am pipăit doar eu cu mâinile mele.
— Domnule polițist, dacă Ițic a făcut minunea ca dumneavoastră să-l pipăiți numai, atunci a săvârșit-o și pe asta, și Nuhăm închise un ochi.
— Eu l-am pipăit? Vorba vine. I-am scăpat acolo câteva perechi de palme și niște ghionți...
— Ei, atunci se schimbă chestia. Atunci e sigur acolo... Ce zici, Haim?
Haim nu răspunse. Își ținea de mâini femeia și fata și tremura apucat de friguri, fără să-și dezlipească ochii de pe gaura neagră a celulei. Și pe ceilalți începu să-i străbată o înfiorare. Comisarul, ca să le arate că nu-i pasă, ceru lanterna... Paznicul nu se mișcă.
— E în sertar, porunci el lui Nuhăm, ia-o și vino cu mine!
Și amândoi intrară. Dar după câteva clipe ieșiră, polițistul strigând cu chipul răvășit, cutremurat.
— Așa e, nu se mai află în celulă! S-a mistuit. Ce minune e asta?
Ceilalți toți se grămădesc și bagă sfioși capul, privind golul luminat de bateria din mâna lui Nuhăm. Celula mică și scundă, un dulap pentru ținut merinde, cât abia să încapă un om, încă goală. Nu se poate ascunde nimeni în ea. Lumina o umple cu prisosință. Trei pereți întregi, fără o crăpătură și ușa unde se înghesuiesc și se zgâiesc ei. Nici un șoarece nu ar scăpa nezărit.
Și preotul și rabinul trebuie să recunoască faptul. Ițic nu se afla în celulă... Pierise. O teroare amestecată cu ușurare se lăsă peste tot.
— Minune mare și adevărată, care trebuie împărtășită lumii! strigă paznicul.
Lui Haim îi clănțăneau dinții, sprijinindu-și la piept femeia leșinată; fata se zbătea ca apucată de ducă-se pe pustii, comisarul năucit căzuse pe scaun. Singur Nuhăm, cu lanterna în mână, își ținea firea.
— Desigur că e o minune, întări el. Dar e tocmai bine venită. Așa a vrut Iehova să ne scape pe toți din încurcătură. Domnule comisar, n-aveți nici o grijă!
— Ce vrei să spui?
— E mai bine, mult mai bine așa. Ascultați-mă pe mine, n-a fost Ițic adevărat, ci numai o părere, o arătare!
— O iluzie? O fantomă? se sperie rabinul.
— Da! Cum trimite de multe ori diavolul ca să ne încurce.
— Nu diavolul, ci Dumnezeu, îl îndreptă paznicul, care, dornic să audă, primea acum spusele lui Nuhăm.
— Sau Dumnezeu, urmă Nuhăm. Dar bine că a fost numai o nălucă. Altfel ce s-ar fi întâmplat? Ăsta, dacă era în carne și oase, zguduia biserica și sinagoga. Nu-i așa, părinte și rabi?
— Așa e, încuviințară toți.
Și pe măsură ce Nuhăm le vorbea calm și cu rost, se linișteau.
— Și punea siguranța statului în primejdie, urmă el. Spion, propagandist, anarhist și mai cine știe ce. Trebuia să te ții de el și să-l urmărești. Chiar în ocnă își făcea tovarăși și ciraci. Pe când așa, a trecut ca un vis rău. Am rămas numai noi cei dinainte, fără diavolul între noi.
— Dar procesul verbal, scrisul, declarația lui, se trezi comisarul.
— Tot păreri și năzăreli numai! A scris el? E mâna lui, slova lui? Ați scris dumneavoastră în vis... Nici o urmă de la Ițic.
— Asta așa e, conveni polițaiul... Da, am scris eu, și nu întocmai cum spunea el.
— Apoi vedeți, n-a fost Ițic.
— Și Ițic? întrebă tatăl.
— Ițic e acolo, la bolșevicii lui. Arătarea i-a împrumutat numai chipul, ca să ne tulbure. Ziceți și mulțumiți lui Iehova că năluca nu v-a amăgit mai departe și că s-a risipit ca o umbră.
— Auzi, mamă, și Haim zgudui nevasta, n-a fost fiul nostru, ci o umbră!
— Fiul meu, o umbră? șopti femeia ieșită din leșin.
— Umbră, urmă convingător Nuhăm. L-ai pipăit?
— Nu, spuse mama.
— De ce n-ai încercat?
— Nu m-a lăsat domnul polițist.
— Chiar dacă ai fi avut voie, umbra ți-ar fi alunecat printre mâini ca un abur.
— Abur? Umbră? Dar diamantele? avu o răbufnire tatăl.
— Diamantele? îl înfruntă socrul. Dar unde sunt? Le vezi tu? Au pierit, căci și ele au fost amăgire. Le-ai pipăit tu?
— Le-am văzut. Cum să fie amăgeli?
— Așa cum a fost și fiul tău. Ia întreabă pe părintele, mai are diamantul? S-a mistuit. Și pe rabi, îl mai găsește în buzunar? Cel de pe masa domnului polițist nu se mai află. Au pierit și s-au topit ca niște boabe de rouă, ca și arătarea lui Ițic. Hai să plecăm acasă, încheie cuminte Nuhăm, să ne curățim de atingerea cu năluca. Domnule polițist, dă-le drumul să se ducă!
— Și diamantele celelalte, se îndărătnici comisarul.
— Lăsați diamantele. Parcă cel al meu nu a dispărut odată cu al lor? Așa scăpați de anchetă. [Bietul om căzu pe gânduri]. Dacă n-a fost Ițic n-au fost nici giuvaericalele, scăpați din încurcătură, de depunerea lor la parchet. Când piere arătarea, pier toate câte a adus ea. Căutați, vă rog, și vedeți dacă mai găsiți piatra dumneavoastră.
Comisarul se pipăi vag și trebui să recunoască repede că nu o mai găsește.
— A dispărut, se uimi el.
— Apoi, vedeți, tot așa și a părintelui și a lui rabi. Ascultați sfatul meu, domnule comisar, trimiteți pe toți acasă cu porunci să se culce și la sculare să uite vedenia.
Comisarul se frământa nervos.
— Lăsați, că fac bine!...
Și-i făcu cu ochiul.
— Atunci plecați! Toată lumea poate să iasă, se învoi comisarul și-l lăsă pe Nuhăm să rânduiască plecarea.
Acesta, încet, încet, împinge binișor pe toți afară... Bătrânul gârbovit abia trăgea picioarele, șovăia uitându-se înapoi.
— Zi mulțumesc lui Iehova că ai scăpat numai cu atât, coase-ți gura, șopti el tatălui. Pune botniță nevestei și fetei. Mali dragă, și o bătu pe spinare, tu ești cea mai cuminte din toți. Aleargă acasă și cum ajungi înhamă căluțul nostru la cotigă, să fie gata, că sosesc și eu. Trebuie să plec numaidecât după marfă. A, uitam pe domnul paznic! Mali, ia-l cu tine, bietul, așa l-a tulburat minunea, trebuie să-l întărim ca să poată povesti... Trage obloanele de la dugheană și dă-i să bea șnapsuri, oricâte o vrea. Mai bine șliboviță, de aceea tare.
Și dete pe gardian în grija fetei, șoptindu-i:
— Ascultă, bagă-l în prăvălie și ține-l cât mai mult. Până vin eu.
Omul, rătăcit, se supuse și Nuhăm le făcu vânt tuturor afară. Apoi încuie ușa și rămase cu comisarul.
— Domnule polițist, cu Ițic n-a fost tocmai o minune, spuse el grav.
— Cum, o întorci acum? se sperie.
— Ițic a ajuns numai la pragul minunii.
— Numai la prag? Ce vrei să spui?
— Veniți cu mine, îl pofti evreul, aprinzând lanterna...
Și coborî iar treptele scârțâitoare. Comisarul îl urmă înăuntru. Nuhăm închise ușa.
— Spânzurat? răcni îngrozitor polițistul. Cum nu l-a văzut nimeni?
— Era aici, norocul nostru, zâmbi strâmb Nuhăm, că nu l-ați găsit. Vă zăpăcise pe toți paznicul cu minunea lui.
— Nu pricep, se frământa comisarul. Doar l-am căutat.
— Bietul Ițic, se juca de-a v-ați ascunselea cu noi. Uite așa. Când deschideam ușa se pitea între ea și perete, că nu-l vedeam. Priviți-l, așa de subțire, ca o scândură. Cui să-i trăsnească prin gând să-l caute acolo?
— Și acum ce ne facem, se îngrijoră comisarul.
— Dumneavoastră mă întrebați pe mine? Deocamdată e cum nu se poate mai bine. Eu scap pe Mali de un nebun, orașul de un bolșevic mai rău ca cei din Rusia. Bietul tat-su scapă de o năpastă care i-ar fi târât în pușcărie. Rabi și preotul s-au ușurat de o grozavă încurcătură, religia lui cea nouă. Ați văzut cum o primea paznicul? Dumneavoastră rămâneți cu diamantul cel mare.
— Bine, ești deștept al dracului. Dar ce facem cu jandarmul care l-a adus pe Ițic?
— Ați dat chitanță de primire?
— E, asta e! N-am dat nimic.
— Îl cunoașteți și vă cunoaște?
— Nu.
— Atunci cum vi l-a adus?
— Ca să scape mai repede, lămuri comisarul. Jandarmul plecase în concediu. Pe drum, aproape de târgul nostru, l-a găsit pe Ițic fără acte și, ca să nu se mai înapoieze la post, mi l-a predat mie și s-a dus la treaba lui.
— Atunci, nu mai aveți nici o grijă din partea asta.
— Ai dreptate... Dar ce mă fac cu cadavrul? Ajută-mă!
Nuhăm se scărpină în cap.
— La urma urmei, înștiințez parchetul, se gândi comisarul.
— E greu... tocmai eu, pe dumneavoastră...
— Gândește-te, încearcă, doar ești misitul meu.
Dar comisarul tot nu se îndura să se despartă de cadavrul cu comori, apucat de parapon din pricina diamantelor pierdute.
— Să vedem, mai aveți cartofi din cei ce v-am adus cadou astă-toamnă?
— Am în magazie.
— Îl băgăm pe Ițic într-un sac, îl acoperim cu cartofi. Zicem că sunt stricați și mergem să-i zvârlim în Nistru.
— Da, o idee. Și căruța?
— N-ați auzit? Am poruncit deja fetei mele să înhame calul la cotiugă. Faceți rost numai de un sac mai mare.
Comisarul alergă și i-l aduse.
— Stai! Nu-l dau așa... se răzgândi polițistul. Trebuie căutat... sigur că mai ascunde lucruri scumpe la el.
— Nu mai pierdeți vremea... Ăsta a dat tot. Să ne grăbim. Acum ne trezim cu tot târgul pe capul nostru, adus de paznic.
Dar comisarul nu se lăsă până nu întoarse buzunarele și nu-i scoase cizmele.
— Vedeți, în buzunare praf și în cizme glod.
Amândoi îndesară acolo leșul. Nuhăm ieși cu povara în spate, o aruncă în magazia din curte.
— Într-o clipă sunt cu cotiuga aici, nu vă mișcați, spuse el polițistului nerăbdător. Dar mergeți și dumneavoastră cu mine!
— Cu tine? Pentru ce? se împotrivi șeful.
— Cum pentru ce? Dacă mă văd grănicerii și vor să mă aresteze? Sunt în stare să spuie că m-au prins când vream să trec Nistrul cu mârțoaga mea ca să aprovizionez pe bolșevici cu carne de om și cu cartofi. Așa, cu dumneavoastră lângă mine, e altceva. Dumneavoastră profitați de căruța mea și faceți o inspecție.
Curând căruța lui Nuhăm huruia pe drumul din spatele târgului pe unde se cărau gunoaiele. Ajunși la malul pustiu al fluviului, Nuhăm umflă sacul și coborî lângă apă. Nistrul se umflase, dar zăporul îl cuprinsese numai jumătate și bătea în țărmul stâng al Rusiei. Sub malul basarabean, înalt și ferit de soare, gheața ținea încă. Acolo se căsca o spărtură largă, de unde oamenii tăiaseră și căraseră lespezi și blocuri pentru ghețării.
Nuhăm, cercând cu piciorul, înaintă până la copcă:
— Sărmane Ițic, ce cartoafă stricată ai ajuns! îl jeli.
Zvârli sacul... Nistrul îl primi bolborosind și-l înghiți fără urmă.