Sakuntala

SAKUNTALA

Mă întremam anevoie dintr-o boală grea, și medicii stăruiau să schimb aerul. Mi-am adus atunci aminte de vărul Dionis, care stăpânea o moșie pe plaiurile Buzăului, cu câțiva munți ohavnici plini de turme; și am plecat la el.

Nu mai călcasem pe acolo din copilărie, când petreceam verile la bunici. Dar cu Dionis fusesem foarte legat cât își făcuse studiile la București. Pe urmă el plecase în streinătate, trecuse pe la Paris, se statornicise câțiva ani la Oxford și se întorsese un perfect gentleman, nițel înstreinat poate și mai ales cam trăsnit. Dar și acum ne îmbrățișam cu duioșie când treburile îl aduceau tot mai rar în capitală. El niciodată nu lipsea să mă poftească la bârlogul lui, unde se închisese după ce-i muriseră părinții, și mai cu seamă după ce făcuse o „tristă experiență”, cum spunea el căsătoriei.

Așa că, fără să-l mai vestesc, m-am suit dimineața în tren, și la scăpătatul soarelui, după ce am urcat toată albia Buzăului, proptită cu speteze de munți albaștri în fund, eram la capătul călătoriei, cu toate umbrele copilăriei abătute asupra mea.

Odinioară nu era cale ferată. Drumul ăsta îl făceam cu trăsura și încântarea nu mai avea sfârșit. Plecam de jos, dintre maluri căptușite cu cătușnic și crivine argintii, șerpuiam printre măguri păduroase, suiam dealurile îmbrăcate în pomeniri, ajungeam la munți, ne strecuram prin chei de stânci, ne dam jos ca să ușurăm caii la coaste, poposeam în piscul pripoarelor să răsuflăm și să ne umplem ochii de priveliștea ce izbucnea deodată în perspectiva zecilor de caturi ale munților, unde mă așteptau răsfățul bunicilor, libertatea să mă cațăr în pomi, să mă scald în voie, să călăresc, dar mai ales să umblu cu pușca prin păduri.

Acum trenul luase locul șoselei vrăjite, și asta mă întrista ca o îmbătrânire a mea și a locurilor.

Cei câțiva kilometri de la gara terminus până în sat i-am făcut pe jos, în tovărășia gospodarilor coborâți odată cu mine, din care unii își aminteau încă de tata și mă ajutară să duc bagajele.

Curând, orizontul amurgului se strâmtă. Intram sub pintenul muntelui, și noaptea tăbăra, când, rămas singur, băteam în porțile conacului. Am așteptat îndelung, până ce un slugoi, stârnit de hărmălaia câinilor, s-a îndurat să iasă, bănuitor - boierul nu era acasă.

A trebuit să stăruiesc, oarecum amenințător, ca să-mi dea drumul și să mă ducă la polățile argaților. Aici, dada Sia, bătrâna doică a lui Dionis, care ne dădăcise copilăria, după ce m-a udat cu toate lacrimile economisite până atunci, m-a urcat în casă și m-a găzduit chiar în odaia lui Dionis, singura unde se afla un pat și se putea dormi. Toate celelalte erau pustii. Ca să scape de fosta lui soție, el azvârlise tot, mobile, scoarțe, rufărie și nu mai vrusese să mai puie nimic la loc.

Și bătrâna, povestindu-mi astea, se căina cu mâna pe inimă.

— Dar Dionis unde-i?

Ea dete drumul unui alt rând de lacrimi.

— Cu Dionis e rău. Are să-mi spuie a doua zi. Acum sunt obosit. Trebuie să mă culc.

Îmi sări inima. E bolnav în vreun spital? Sau chiar mort și eu n-am știut?

— Nu, nu. Dar poate că ar fi fost mai bine.

Și ieși, după ce îmi închină pe rând pernele și așternutul.

Lipsa lui Dionis și jalea dadei mă speriaseră. Ce putea fi? Mă plimbai câtva timp cercetător prin odaia simplă ca o chilie, ca și când aș fi căutat acolo taina, urmărit de umbra pe care mi-o arunca pe păreții văruiți pâlpâiala gazorniței. Apoi mă trântii mâhnit pe pat. Venisem după bucurii, ca un copil momit; și găseam altceva. Întinsei mâna pe măsuța de alături spre cana cu apă și nimerii o carte. Era Sakuntala, în traducere englezească. Prilej bun să-mi plictisesc ochii și să ademenesc somnul. Citisem de mult deplorabila tălmăcire a lui Coșbuc. Dar acum, în englezește, poemul fremăta de o frăgezime, de o puritate, de o noblețe covârșitoare.

Și, deodată vrăjit, am uitat de mine, de neplăceri, de misteriosul Dionis. M-am adâncit în poienile și bungeturile Indiei, am trăit în tovărășia fecioarelor sacre, am sfătuit cu brahmanii, am plâns cu eroii și am triumfat cu zeii. N-am lăsat cartea din mână până n-am citit-o toată. M-am întors apoi și i-am migălit începutul. Îndeosebi reproducerea unei miniaturi înfățișând o fată de o frumusețe fericitoare, cu ochii mari codați în sombrul oval al chipului, pe grumazul ce aluneca amețitor spre sânii ce siluiau despicătura veșmântului, ieșind ca doi nuferi în limanul pieptului. Privirile-mi ațâțate de intensitatea reveriei o măriră ca niște lentile până-ntr-atât, că o văzui aievea înaintând spre mine, unduindu-și coapsele, zâmbitoare sub zarea vălului galben ce-o înfășura.

Am adormit târziu, cu cartea sub căpătâi.

Splendoarea ei m-a urmat dincolo, în somn. Și m-am deșteptat fericit. Cum am deschis ochii, am pipăit cartea și ca un fur am vârât-o în buzunarul hainei atârnate de scaun.

Dimineața, bătrâna a intrat de câteva ori în vârful picioarelor. Ca să amân văicărelile ei și veștile rele, m-am prefăcut că dorm. Dar, ghiontit de foame, a trebuit să mă îmbrac și să ies în pridvor, unde dada mă aștepta cu mâncarea.

Am aflat cu ușurare că Dionis era sănătos, dar se înhăitase cu o laie de țigani în tabăra cărora trăiește fără să mai știe de nimeni și de nimic.

— De când?

— Din primăvară. A căzut în mrejele unei țigănci care i-a sucit mințile. Meșteră în vrăji, îl târăște de coada ei, ca pe un câine, zi-noapte.

Nu mi-l puteam închipui pe ursuzul meu văr în ipostaza de adorator în patru labe și râsei.

— Trebuie să fie altceva, dadă. Lasă, că o descurc eu.

— Fermece, maică... Și unde pui că țiganca îl alungă cât colo. Nu-l primește. Dar el, tot mai smintit, dă buzna. S-a făcut de ocară în toată lumea. Să-l vezi, nu-l mai cunoști. E la fel de soios și zdrențăros ca zavragiii cu care s-a-ncârdășit.

Am lăsat-o să se bocească și la urmă am potolit-o cu:

— Fii pe pace, dadă, că-l dezbar eu. De-aia am venit.

— Să-ți ajute Dumnezeu! Am să-ți dau și eu de la mine să-i duci niște descântece „pe-ntoarsă”, să i le strecori în sân.

Și bătrâna se mulcomi ca un copil.

— Unde este?

Era sus în munte, la șatrele unor țigani. Piaza-rea îi adusese la curte să le vânză, pentru mangal, crăngăria rămasă pe urma tăierii unei păduri. Dionis urcase cu ei, văzuse țiganca și nu se mai dezlipise de acolo, erau mai bine de trei luni. Jos la curte treburile mergeau anapoda. Fără el, livezile se părăgineau. Vitele mureau, fânul putrezea necosit, slugile furau, morile mergeau tot mai rău. El habar n-avea. Trimitea numai după mâncare și mai ales după bani, cu porunci să se vândă la repezeală de-a dreptul din pomi rodul prunilor și al merilor, lâna adunată în magazii, brânzeturile strânse-n beciuri, stânjenii de lemne din ogradă, până și porumbul din hambare, toată agonisita unei gospodării boierești. Șatra, nesătulă, se cerea îmbuibată cu porcii și păsările curții și mai ales cu rachiul din buți, pe care argații îl cărau cu balercile sus.

În adevăr, sărăcia și neorânduiala de pe moșie, paragina acareturilor, zăticneala treburilor care tocmai acum se cereau mai în toi dovedeau spusele bătrânei.

Nu știam ce să cred și ce să fac. Stam în cumpeni. Să mă urc și să cad pe neașteptate? Mi-era teamă să nu dau peste un nebun de la care te poți aștepta la orice. Să-l vestesc numai că am sosit, ca nu cumva să-l stingheresc în situația delicată în care se afla? Sau să-l trezesc la îndatoririle de gazdă cuviincioasă, poftindu-l să coboare jos?

Pustiul gospodăriei, amarul dadei mă înclinară spre hotărârea din urmă. Era un chip de a-l aduce acasă și a-l da cu capul de realități pe acest copil risipitor, fugit, dacă aș fi dat crezare poveștilor, cu o tabără de țigani.

A doua zi de cu noapte, un om cu doi cai încărcați de merinde pleca ducând hoinarului răvaș de la mine. Ca un ușor șfichi, îi alăturam un petec de hârtie și un crâmpei de creion, pentru răspuns. Ștafeta făcea până la el o zi întreagă. Odihnea o alta, și a treia seară se întorcea cu câteva rânduri, prin care Dionis își cerea iertare, rugându-mă să urc eu la el. Are să-mi încredințeze atâtea! Am să-i fac cu asta o bucurie nespusă și mult bine. Simțea nevoia mea și parcă mă presimțise. Mă îmbrățișa frățește și mă aștepta negreșit. Atât! Nici un cuvânt despre casă, despre dadă, despre avutul lui.

Ce era să fac? De milă, minții și, prefăcându-mă că citesc pe scrisoare, îngăimai bătrânei câteva întrebări despre treburile gospodăriei, cu făgăduieli că se va înapoia curând.

— Îl aduc eu, dadă, strigai vesel, ridicând ochii de pe răvașul mincinos.

Și până să-mi trag mâna rușinat, mi-o acoperi cu sărutări.

Vremea până la plecare mi-am trecut-o cu tristețe și gânduri. Nemerisem rău. Umblam abătut și, în loc de plăcere, culegeam, oriunde mă întorceam, numai amărăciuni. Puțin a lipsit să nu mă întorc la București. Mila pentru bătrâna Sia sau inerția, fatalitatea m-au oprit. Ca să înfrâng ispita, până la urmă m-am închis în odaie și am citit tot timpul.

*

* *

La capul săptămânei, urcam călare, între doi saci cu merinde, cărările de-a curmezișul plaiurilor și pe-nnoptate poposeam în brațele lui Dionis. Mă așteptam să văd, în mijlocul unei gloate de vagabonzi hămesiți și nespălați, o haimana jerpelită și prăpădită, ca cea din evanghelie. Dimpotrivă. De data asta risipitorul se înfățișa ca un om în toată firea, voinic, curat, ba chiar elegant în veșmântul lui sportiv, lucid și destul de vesel, ca să-mi împrăștie închipuirile urâte. M-a dus aproape pe sus până la un cort cât o movilă. Înăuntru luminau lampadare înalte pe picioare de sfeșnice. O masă în mijloc și scaune din lobdii nestrujite de brad invitau la ospeție. Mirosea frumos a munte, a rășină, a iarbă strivită și a aburi de mămăliguță fierbinte! Mi-a dat caș proaspăt și jintiță dulce, după care mă înnebuneam în copilărie. M-a îmbiat cu mezeluri și fripturi. N-am avut timp să vorbim. Eu înfulecam. El mă privea bucuros. Pe urmă am aprins țigările și i-am dat răgaz să se reculeagă, deși nu părea deloc tulburat. Am așteptat cu teamă și curiozitate să se ivească țiganca, sau măcar să dea un semn, să iscodească prin perdelele ușii... Și mă stingheream singur de stinghereală ce le-o pricinuiam îndrăgostiților. Nu s-a arătat nimeni. Și după ce am sfârșit de fumat și ne-am făcut toaleta la un lighean cu toate dichisurile, ne-am culcat numaidecât în paturile clădite din fân moale ca lâna, cetini mlădioase cu șart rânduite în chip de droturi și plocade mițoase pe deasupra. Și m-am cufundat în puful unui somn adânc.

Dimineața, mă așteptam să găsesc înșirați pe călcâie pe toți dracii și puradeii șatrei. Nici țipenie de sălaș țigănesc. Padina se întindea slobodă și limpede în razele soarelui, ca o undă nemișcată de smarald, cu corabia cortului nostru ancorată în mijloc. Dionis, în șort, mă aștepta să mă ducă la o vâlcea, unde șuvițele unor izvoare se adunau într-o adâncătură, ca o cadă, căptușită cu lespezi. Nu lipsea nimic din confortul unei băi. După baie am făcut exerciții în pielea goală și ne-am întins pe cearșafurile albe, la soare. Pe mine nu m-a lăsat decât un minut, cu ceasul în mână, apoi m-a învălit. El, bronzat și puternic ca un atlet, a stat mult, dedat cu totul voluptății masajului ce-i făceau razele soarelui. Eram uluit și n-am îndrăznit să-l tulbur cu întrebări. Mă linișteam: un asemenea ins nu putea sta căzut în mrejele unei țigănci. Sau scăpase.

Îmbrăcându-se, mi-a luat-o el înainte. Era fericit că venisem. Prilej să mă vâre în cura lui de aer, mâncare, mișcare, somn și vânătoare, din care, dacă ies teafăr - și zâmbi - am să rămân înzdrăvenit pentru toată viața. Și, încolăcindu-mă cu brațul drept pe după mijloc, mă ridică biruitor:

— Ești ușor ca o pană. O să am de furcă până ce te-oi face om!

Începeam să mă simt umilit. Și, bizarerie omenească, o nemulțumire, un fel de dezamăgire prinsese să mă umple că găseam un alt Dionis decât cel pe care-l scornisem.

Căutam o epavă romantică, un decăzut simpatic, un rătăcit pitoresc, cu barba și părul încâlcite, cu hainele sfâșiate, ars de o patimă unică, în lanțurile unei neîndurate, dar sălbatic de frumoase magiciene. Și mă primea în cadrul celui mai confortabil camping ce s-ar fi putut instala în vârful muntelui, un gentleman sportiv, elegant - costum alpin și bocanci de ultimă modă - cu obraz ras ca-n palmă, cu părul ondulat dat pe spate, fricționat cu cea mai fină apă de colonie. Și pe deasupra voios, cu nervii sănătoși și aere de superioritate...

La înapoiere am băgat de seamă umbrarul de brad unde ne aștepta pe măsuța așternută cu o față albă cafeaua cu lapte și prăjiturile. Dintr-un bordei de alături răsări o arătare de care nu mi-aș fi putut închipui că aș putea-o întâlni aici. Ne întâmpină cu o reverență și un Guten Morgen spus pe-o voce pițigăiată - o ființă slabă, lungă și deșirată, parc-ar fi umblat pe papainoage, îmbrăcată în negru, cu mâini delicate ieșite mult din manșetele prea scurte și labe uriașe în niște botfori spăimântători. O gămălie gata s-o ia vântul, înfiptă pe două găurele albastre cu un țâmburuș roșu dedesubt, închipuia pe acest maț omenesc capul, cățărat în vârful unui vrej ce se pretindea gât.

Dionis mi-l prezentă serios: Herr Kalchentrauer, sau Calcăntraur, cum îi spune tot muntele. Și-mi istorisi între patru ochi, cu haz, povestea lui. Un sas din Brașov, strașnic cofetar, și pe deasupra, în orele libere, artist fotograf, care, slab de piept, urca în fiecare vară la munte să-și facă cura de aer, pe la stâni. Aici lua tot soiul de fotografii pitorești, pe care le desfăcea apoi în librării. Dionis avusese norocul să puie mâna pe el și-l folosea în toate chipurile, artelnic, bucătar, valet, majordom, secretar și fotograf particular. Era neîntrecut în cozonaci și mai ales în indiene. Își adusese, să-l ajute, și nepoata, o fetiță spălăcită, care stropolea grijulie împrejurul nostru în fusta-i înflorată și șorțișor alb prins de piept. Dionis întrebă ce-avem la masă. I se aduse lista: meniul era copleșitor.

— De unde ingrediente? întrebai uimit.

— A, ușor. Se aduce totul de la Brașov sau de la București. Funcționează un serviciu special de curieri de două ori, altă dată de trei ori pe săptămână, pentru toate cele de trebuință, cărnuri, trufandale, vinuri. De gheață nu e nevoie. Cel mai bun frigider este văgăuna de unde țâșnește izvorul, închisă cu două clape de lemn, să nu intre sălbăticiunile la provizii. În privința asta sasul era genial.

Începeam să înțeleg de ce se stoarce cu atâta nemilostivire moșia și unde merg banii trimiși de dada: cheltuieli nesăbuite - mâncare și lux. Cortul era îmbrăcat pe dinăuntru cu un alt cort de o gază verde, subțire, ca pânza de păianjen, ce cădea în falduri la intrare și-l apăra de muște și țânțari. Pe jos, numai covoare scumpe, ca la un emir. Mă socoteam oarecum păcălit și crăpam de necaz că ascultasem spusele bătrânei. Nici patimă, nici vrajă. Astea cel puțin ar fi scuzat totul.

Dar era numai, dusă la paroxism, anglomania de totdeauna a vărului meu, excentric și original de când îl cunoșteam. Sau, mai bine zis, țicneala lui. Și mă întrebam ce i le-o fi împins până într-atât?

Se uita la ceas, sucind mâna - mai era până la masă. Îmi propuse să mergem la stâna apropiată, pe celălalt oblânc al muntelui, unde am trecut pe o brână verde, spânzurată ca un ceardac deasupra prăpăstiilor. Oile albe, risipite ca niște bolovani mișcători, pășteau departe pajiștea alpină, sub oblăduirea câinilor, care au încetat din lătrat de cum l-au cunoscut pe Dionis. Ciobanii se mișcară spre noi. De sub mormanele căciulilor și saricilor, ca de sub niște troiene, răzbătură trei zăplani, cu bâte ferecate în alămuri scânteietoare. Vărul meu mi-i înfățișă ceremonios.

Săbăilă, o namilă mițoasă, strânsă peste mijloc într-un chimir negru îmbumbat cu ținte argintii. Chipul smolit, vrând să zâmbească, se încrunta la noi ca la lupi, între niște mustăți vânjoase, arse de soare.

Doardă, geamănul celui dintâi, cu două șchioape mai înalt și mai truncheș; și Cârloman, care, mai pădureț și mai amarnic, sta îndărătul lor, cu obrazul drept ferit pe căpățâna măciucii, doar nu i s-o băga de seamă felia de falcă luată de o gheară de urs, pe unde, ca printr-o scorbură rânjită, în locul jumătății de mustață smulsă, se vedeau albind oasele gurii.

Din câteștrei, îmbrăcați în cămăși scorțoase argăsite în zer, ca să nu prindă gângănii, se resfira un iz iute-acriu de brânzeturi dospite, cu care nu m-am deprins ușor.

Ăștia, cum am înțeles, erau cei mai de aproape tovarăși ai lui Dionis, pentru vânătoarea de urși și garda lui personală. Noaptea dormeau cu schimbul, câte doi, în bordeiul lor de lângă cort. La turmă rămâneau scutarul cu flăcăiandrii și dulăii.

Dionis a primit raport amănunțit despre cele din urmă mișcări ale fiarelor în munte, despre un ciopor de ciute mânat de alte primejdii spre vale, s-a interesat de perechea de jderi oploșită în anume cotlon, a dat porunci să se arunce bulgări de sare pe coclauri, a însemnat unde să se așeze capcanele pentru lupi și a rânduit pentru a doua zi, în zori, o vânătoare de iepuri. Deși vânatul oprit, ținea să mă ospăteze cu civet și, întorcându-se spre mine:

— Tu nu ai de unde să știi: carnea iepurelui de munte are cu totul alt gust decât a semenilor de la șes. E mult mai fragedă, fiindcă vânatul nu aleargă ca în câmpie, și mai aromată din pricina hranei, flora de munte.

Îl ascultam și nu mă puteam dumiri de unde atâta seninătate și detașare la un îndrăgostit. Și încă nenorocit.

La înapoiere, sasul ne-a primit cu masă întinsă. Bucatele, desăvârșite, s-au perindat cu șart, ca de pe lista celui mai ales restaurant. Patru soiuri de vin ne-au prefăcut pe rând paharele în pietre scumpe. Dionis, tot timpul dispus, a mâncat, a băut, a glumit cu mine, cu Kalch, cu fetița. A făcut la urmă un mic semn către prăjituri și a spus ceva pe nemțește. Sasul s-a înclinat, cu înțeles în priviri.

Îngreuiați de mâncare, am intrat, după îndemnul lui Dionis, la culcare. Descumpănit, primeam fără împotrivire tot ce propunea, așteptând dacă nu de la el, măcar de la împrejurări o lămurire pe care eu mă încăpățânam să nu o cer, socotind asta o înjosire. De la el trebuia să pornească destăinuirile, așa cum îmi scrisese. Și jignit, așteptam. Tocmai cu mine se găsea să facă acum pe grozavul, măsluindu-și patimile sub calmul și destinderea unui șef de stat în vacanță? Parcă nu l-aș fi cunoscut ca pe veșnicul torturat al vieții, mare neînfrânat lăuntric, agitat tot timpul până la exasperarea lui și a celor dimprejur. Și dintr-o dată echilibrul ăsta! Stăpânirea și nepăsarea asta biruitoare! De ce se travestește? Pentru mine sau pentru el? Căci toate faptele, părăsirea casei, paragina gospodăriei, jaful moșiei, cheltuielile nebunești, risipa merindelor cărate cu sacii, sub ochii mei, îl dezmințeau. Chiar cu câteva clipe mai înainte văzusem ieșind din bordeiul bucătarului doi băiețași, cumpănind pe umeri cobilițele încărcate cu coșuri grele și în mâini cu alte panere, pline toate cu bunătăți. Urmarea schimbului de priviri dintre Dionis și bucătar. Și încotro luau drumul?

Ațâțat de cafea și tutun, am adormit târziu, în minte cu ghemul ăsta indigest de jumătate gânduri, jumătate sentimente pe care somnul nu mi l-a mistuit. M-am deșteptat tot cu el în minte. Și am stat mult cu ochii în baldachinul de văl verde al cortului, numărându-i cutele, fără să mă potolesc.

La ieșire am găsit pe Dionis jucând tenis cu nepoata sasului, care acum ajunsese Fraulein Lotte. Kalchentrauer întinsese o plasă și se uita încântat cum partenerii pocneau în cadență mingile. Dionis s-a oprit și mi-a întins curtenitor racheta. Fetița aștepta fremătătoare. Am refuzat pretextând că e prea mult soare. M-am mulțumit să trec sub umbrar și să le zâmbesc stupid ori de câte ori scăpau mingile și se întorceau spre mine cu grijă că mă plictisesc. După sfârșitul partidei s-a servit ceaiul. Un ceai aromat, care mi-a umplut nările de deliciu. Am întrebat uimit „ce marcă”?

— „Darjelling”, mi-a răspuns mândru ca de cine știe ce ispravă. „Darjelling”, de-a dreptul din India.

Și ceru să se aducă pachetul cu plumburile și blazoanele originale. Am sorbit și am mâncat cu nesațiu din toate, cugluf, feuilletage, dulcețuri, ascultând îndelunga prelegere a lui Dionis asupra diferitelor ceremonii ale ceaiului în Japonia, în China, în Anglia, în Rusia. Mi-a vorbit despre cartea lui Okakura-Kakuzo, acea pravilă a bontonului, a bunelor maniere și a educației prin eticheta ceaiului, pe care se făgăduia s-o traducă. Nu deslușeam ce vrea. Își bătea capul să facă timpul cât mai alunecos, să nu mă agăț de ceva serios și stânjenitor pentru el? Sau cu adevărat aveam în față un ins sănătos, fără nici o altă preocupare decât tihna? Și, iritat, mă încărcam de ciudă și amărăciune.

Ne-am sculat apoi. Soarele se pleca. Răcoarea viorie a serii îndemna la mișcare. Am urcat tăcuți un pisc din apropiere. În uriașa priveliște lumina nu se stingea, agonizând în asfințit ca la București. Cobora măreață ca de pe un tron și intra treptat, târându-și trena, în imensitățile sumbre de sub orizontul de aur în matricea originară. În urmă, multă vreme cerul îi păstra amintirea.

A doua zi dimineața dormeam, când Dionis intră să-mi înfățișeze iepurii. Făcu gură mare împotriva leneviei mele; înțelesese să mă menajeze în zori, când plecase la vânat. Dar așa, să nu mă trezesc până la prânzul mic?

— Ai scăpat, domnul meu, baia de soare, mă apostrofă el. Acum razele, mânioase pe trândavi, ți-ar arde pielea ca fierul roșu. Scoal' să mergi măcar la scaldă și la exercițiile de care nu te scutesc cât ai să stai în sanatoriul meu. Vreau să te înzdrăvenesc cât mai repede, ca să te iau la mistreți și la urși.

Și, vorbind, își schimbă straiele, luă valiza și ieși întinzându-mi săculețul cu rânduielile mele.

Nu-mi plăcea tutela asta și aerul de superioritate nici chiar în glumă. Urmărindu-l, hotărâi să nu-l mai cruț. Să-l atac chiar azi și să-l dezumflu: țineam firul. Seara, când ne întorsesem de la plimbare, sosise iar de la conac sluga. Cei doi cai gâfâiau sub sacii doldora și sub câteva balerci pline. Când m-a văzut omul, care mă cunoștea de la curte, mi-a ieșit înainte. Îmi aducea vorbă de la dada, care mă întreba dacă mai e vreo nădejde.

Am profitat că vărul rămăsese în urmă cu ciobanii și am iscodit bătând cu mâna:

— Ce aduci aici?

— Mălai, cartofi, fasole, pește sărat.

— Dar aici?

— Rachiu și oțet.

Or, să-l fi tăiat bucăți, și sasul nu ar fi pus mămăligă pe masă. Dar încă rachiu și oțet de prune! Prea erau vulgare.

— Și pentru cine merindele astea? Pentru ciobani?

Omul scuipă cu scârbă în lături, uitându-se în partea de unde se apropia stăpânul, și-mi șopti:

— Aș! Ia, pentru ciorile pucioase din vale, și se urni greoi spre bordeie.

Toate astea le rumegam dimineața, urmărindu-l pe Dionis, hotărât pentru bătălie. Dar ritualul băii, disciplina gimnasticii, religia sorirei, cu obligația să te lași cât mai moale, să te predai acțiunii soarelui ca să te stoarcă de sudori, m-au oprit să-l stânjenesc.

La cafeaua cu lapte însă, între două brioșe, ce se rupeau fâșii ca mătasea, l-am înhățat.

— Dar ce este cu țiganii tăi de nu se arată?

— Te interesează țiganii? făcu el, ridicând cu nevinovăție privirile-i limpezi spre mine.

— Foarte mult. Mai ales cei de care te ocupi tu cu atâta osârdie, adăugai răutăcios.

— N-am știut, se apără el netulburat, și strigă sasului: Adu te rog albumele.

Kalchentrauer înfățișă numaidecât câteva ceasloave cu sute de vederi din șatre și împrejurimi, țigani bătrâni cu lulele-n dinți, țigănci pe vine cu ghiocul, bătrâne vrăjitoare întinzând cărțile, fete cu lațele împănate de bănuți, danci bătându-se în apă, puradei călări pe măgăruși, tot pitorescul ieftin și convențional care sare în ochi amatorilor fotografi. Le-am răsfoit fără interes: frumoasa țigancă a lui Dionis nu figura; aș fi ghicit-o dintr-o mie, fără greș. Închisei albumele și, uitându-mă țintă în ochii lui:

— Astea nu-mi spun nimic. Vreau mai mult.

— Mai mult? Am în cort o întreagă bibliotecă despre ei, istorie, gramatică, limbă, viață, etnografie și folclor. Cunoști cartea lui Vaillant?

Și vru din nou să cheme valetul. Îl oprii.

— Nu mă interesează asta, i-am tăiat-o scurt, cu un zâmbet strâmb, care însemna: nu mă păcălești tu așa ușor.

— Atunci?

— Vreau să-i văd în carne și-n oase, dacă tot mai sunt pe aici, cum mi s-a spus.

Și iar îl străpunsei cu ochii.

— Ții să-i studiezi și tu? cercă să mă ironizeze.

— Nu. Să-i cunosc numai, de curiozitate. Am aflat că tu te ocupi și te interesezi mult de ei și cum am mare stimă de opiniile tale, mi-ar părea rău să scap prilejul de a cunoaște o șatră, avându-te pe tine duca e maestro al acestei comedii... Și, ca să dreg puțin nuanța de luare peste picior: ai întâlnit țigani în Anglia? Știu că englezii sau, mi se pare, americanii fac mare caz de ei.

— Nu. Ăștia sunt cei dintâi cu care am avut de-a face.

— Sunt în adevăr simpatici?

El stete pe gânduri câteva clipe și țuguie buzele.

— Cred că nu sunt făcuți să-ți placă. Dar, dacă ții, e lesne. Renunțăm la somn și îndată după masă coborâm la ei. Sau, știi ce? se răzgândi el. Decât să coborâm cu stomacurile pline, mai bine să plecăm chiar acum și să mâncăm jos în tabără.

— Cu țiganii împreună? făcui speriat.

— De ce nu? Dau un banchet în cinstea ta. Ai să culegi dintr-o dată și direct cele mai autentice impresii.

Și, fără să mai aștepte, dete poruncă ca cei doi oameni să vie în urma noastră, purtând coșurile cu daruri și merinde în cinstea sosirii mele.

— Câteva panere mai ușoare ducem și noi, se adresă el mie. Știi ce pui? făcu către sas, care se înclină. Nu uita pachetele sosite ieri.

În felul acesta neașteptat de simplu, duelul pe care-l închipuiam lung și-l bănuiam anevoios, cu viclenii și fente, atacuri înverșunate și apărări disperate, luă sfârșit. Mă ascuțisem și mă fandasem degeaba.

Am schimbat repede numai haina, și după un ceas de zburdă voioasă, aproape amețitoare, scurtând din loc în loc poteca prea cu multe cotituri și ocoluri, în salturi de-a dreptul peste ponoare, am ajuns pe un genunchi de piatră al muntelui.

Adânc sub noi se scobea găvanul unei văi cu pereții cocliți de păduri. Acolo în fund, cuibărită pe o palmă de senin verde, o grămăjoară de pete cenușii și fumuri subțiratice.

— Șatrele, îmi arătă Dionis, și-mi întinse luneta.

*

* *

Tabăra fu dintr-o dată pentru mine o descoperire unică.

Strânsesem atât urât în timpul bolii, sporit de plictiselile de la moșia lui Dionis și de perspectivele anostei discipline cu care mă încătușase, că viața slobodă, neastâmpărul pestriț, mișuna veselă, larma oamenilor fără treabă, ciorovăiala femeilor, pulsul ciocanelor, răgetul măgarilor, orăcăiala țâncilor, cântecele, țipetele, neorânduiala mi-au mers drept la inimă și m-au fermecat.

Am simțit cu umilință că nu eram făcut pentru existența măreață, dar aspră și austeră a piscurilor. Îmi trebuiau plăcerile mărunte, înghesuite, dar calde, ale văii în aroma măduvei de brad, îmbălsămată de fumul domestic. Aflam că nu sunt vultur. Eram o cioară.

Înainte chiar să ne simtă coteii, ne-au zărit de departe puradeii, împrăștiați prin zmeurișul costișelor. În câteva clipe a izbucnit un alai care creștea cu cât ne apropiam. Liota neagră și despuiată ne-a dus numai în urale, tumbe, roată în mâini și tot soiul de exhibiții în cinstea barosanului. Dionis le-a zvârlit bani, peste care cei mai sprinteni se aruncau cu burțile. Peste aceștia năvăleau ca muștele și se trânteau ceilalți, și păruiala se isca. Rămâneau astfel semănate în urma noastră vârtejuri bâzâitoare de țigănuși încăierați. Deodată, zurba se potolea, dancii se descăierau, lăsau prada și tămbălăul entuziast, alergau iar după noi.

La marginea taberei ne-a ieșit înainte cârdul țigăncușelor goale, altele abia cu un petec dinainte, numai ochi și dinți albi în obrazele oacheșe, cu sânii ușor însemnați de cercuri mai umflate pe pielea lucioasă, cu trupuri costelive pe pulpe lungi de dansatoare. Ele ne-au prăznuit voioase cu cântece țigănești, țopăind și pocnind din palme. Lor le-am dăruit zaharicale în toate fețele.

După ele au venit fetele și femeile în cămăși lungi, despicate în față până la brâu, pe unde ieșeau slobozi ciorchinii negri ai țâțelor. Unele purtau prunci prinși ca lipitorile de piepturile vlăguite. Ele au urat frumos bun venit stăpânului, care spunea fiecăreia pe nume. Lor le-a împărțit din coșulețul lui mărgele, cercei, inele, ace de păr, panglicuțe, barișe, basmale în culori aprinse și tot soiul de alte găteli care luau ochii.

Și parada se desfășură înaintând în urletele poșidicului, chihotirile codanelor, care se răsuceau ca niște derviși, cu mâinile în sus, pline de caramele, în râsetele fetelor, ciorovăiala femeilor smulgându-și darurile și în zăpăielile javrelor, până la șatre. Țiganii trândăveau cu demnitate, pufăind din lulele, și priveau potcovitul unui cal. Făurarul, un băiețandru, de dragul larmei, bătea nouă lovituri în nicovală pentru una singură în fierul înroșit. Dălcăucii dimprejur, goi până la cingătoare, îl îmbărbătau cu strigăte ori de câte ori izbutea să apuce piciorul mârțoagei și să potrivească potcoava înfierbântată pe copita care sfârâia cu miros de os pârlit.

La vederea darurilor cu care se făleau ceilalți fluturându-le, se însuflețiră și țiganii și se ridicară înaintea noastră. Lor le aduceam tutun și pipe, țigări și ciubuce, tabacheri înflorate și pungi de păstrat mahorcă.

De pretutindeni, din ușile corturilor, din buruieni și tihării, pe unde ședeau tolăniți la umbră, țiganii țâșneau așa cum îi prinsesem, numai cu câte o mânecă trasă și cu brâiele târâș după ei. Bucuria ce le sticlea în ochi se pierdea în bărbile încâlcite, încât obrajii le rămâneau tot închiși și amenințători. Îndată se iscă vătaful, un țigan arătos, îmbrăcat pe de-a-ntregul, cu căciula peste plete și biciul în mână, făcând pe grozavul. Se răstea mânios, ocăra, se repezea în gloata-nghesuită. Cu câteva vorbe, Dionis l-a potolit. Și ne-am mișcat cu tot bulucul spre inima sălașului.

Șatrele-ntr-un peș ședeau revărsate într-o curătură proaspătă, pe un tăpșan verde, cu câțiva brazi uriași, cruțați, în picioare și sumedenie de trunchiuri tăiate, din care curgeau grămezi de rășină. Peste tot, vetre stinse, grămezi de cărbuni și cenușă, topoare stricate, unelte zvârlite, vase aruncate, hârburi și cioburi împrăștiate, zdrențe, hârtii risipite, mormane de oase și scârne semănate, la care rodeau câinii, lângă rufe și stambe, otrepe și zdrențe, întinse pe iarbă, alături de covețile în care orăcăiau pruncii uitați acolo, mișcând din mâini și picioare ca niște cărăbuși negri căzuți pe spate, în paza godacilor, care îi râmau ca pe niște copăi cu gunoi.

În râmatul acesta universal am străbătut încet, cu popasuri pe la anume corturi, tabăra și ne-am îndreptat spre capătul de sus al poienii. În strungăreața dintre doi brazi împletiți deasupra se adăpostea un cort mare, la fel cu al lui Dionis. Doar că intrarea era apărată de șiraguri de mărgele colorate, dese și lungi până în pământ, alcătuind o perdea ce se despica și se alcătuia numaidecât la loc cu clinchet sticlos. Pe lavița de-afară ne aștepta un bătrân înalt și impunător, cu plete și barbă albe, sprâncenele stufoase lăsate peste ochii mari, rotunzi, cu albușul enorm, niște ochi vii și însuflețiți, încrustați în chipul liniștit ca două vietăți de sine stătătoare. Peste straiele de cânepă încinse cu brâu verde și cioareci muntenești strânși pe pulpe, moșneagul purta o zeghe lungă de aba înflorată cu găietan roșu și în dreapta ținea toiagul cu cinci noduri al bulibășiei.

Era judele Stanciu, cârmuitorul liotei.

Dionis i-a întins mâna și i-a dăruit câteva clondire cu vinars și șliboviță. Ochii celorlalți scânteiau de jind.

Bătrânul, în picioare, a poruncit să ne aducă două jilțuri și ne-a poftit jos. El s-a așezat la loc pe laviță. În fața noastră s-a vărsat norodul la umbra rariștii.

O viermuială tărcată de copii în hârjoană, de codane zbenguitoare, de muieri cu prunci în spate, de babe cocârjate, de flăcăi puși pe trântă și bărbați așezați turcește sau tologiți ca după cine știe ce osteneală, care goi, care jumătate despuiați, unii cu tunici soldățești și chipie, alții cu surtuce târgovețe, un amestec de fuste vărgate, basmale roșii ori albastre, fote și ii țipătoare, toți flecărind, strigând, țipând, gâlcevind, ocărând, bolborosind într-o libertate nețărmurită, ca într-un bâlci înfiripat sub ochii noștri. Numai vătaful, aruncat de colo-colo, cu biciul nefolositor pe mână, se istovea zadarnic, neștiind ce să mai facă.

Cât ai clipi, a răsărit din pământ, cu dibla hârbuită sub bărbie, un balaoacheș bocciu, cu joben în cap și papuci în picioare, urmat de țambalagiul surd și mut, mâncat de vărsatul mare, care purta cu ifos pe burta ieșită-nainte instrumentul ce chelălăia ca un câine schilodit în bătăi, și s-au apropiat cu ploconeli să ne facă o cântare. Dionis, cu un bacșiș, i-a abătut spre haraimanul care atât aștepta. La cele dintâi scârțâieli, puzderia de ființe neorânduite și încâlcite în toate felurile, ca o pilitură de fier la apropierea magnetului, se așeză în forme rânduite, se împleti în lanțuri armonice.

Flăcăii prinseră de umeri și brâie țigăncile care săriseră la joc. Vârstnicii și femeile cu fuste lungi, ardelenești, nu se lăsară mai prejos, și pământul frământat sub ei începu să miroasă a iarbă crudă și a lămâiță strivită. Împrejur, dancii, holbați, luau lecții, privind la picioarele dănțuitorilor, și încercau să facă la fel.

La o poruncă a bulibașei, căruia Dionis îi șoptise ceva, se aprinseră focuri, și din coșurile aduse de băieții noștri ieșiră pulpe de oaie, ciozvârte de berbec, hartane de pasăre, mușchi și coaste de porc, brânzeturi, pâini și alte bunătăți, împreună cu respectivele sticle de rachiu. Alți țigani se repeziră la căruțe, unde îndată răsunară cârâieli răgușite și cotcodăceli spăimântate. Curând, toate găinile ciordite se părpăleau în frigări. A fost un ospăț neașteptat, din care ne-am înfruptat și noi, așezați în capul trâmbei de oameni înșiruiți de o parte și de alta a unor pânzeturi întinse pe pajiște.

Deși mă uluise amestecul de bazar pestriț, ițeala scânteietoare de colori, mișuna de piei despuiate, târgul de grumazi descoperiți, sânii goi și slobozi sub pieptarul salbelor galbene, pulpele suvelcate ale fetelor, nurii dezveliți ai femeilor răsturnate pe jos, dansurile dezmățate, pozele nerușinate, căutam totuși să găsesc pe cea care vrăjise mințile lui Dionis și nu o aflam. Nu putea fi nici galeșa cu ochii genoși și pântecul armonios de baiaderă, nici nurlia cu trupul violoncel de abanos, nici arzuia cu sânii durdulii și buturii coapselor neastâmpărate ca niște șerpi, nici almeea mlădie de alături, cu umerii bucălați, cu carnea patinată și sânii patetici, nici nubiana sfruntată ce-și lăfăia țâțele împungace cu sfârcurile boite în rumenele la fel cu buzele. Nici șopârla cu miezul ochilor galben, care se strecurase cu ghiocul până la noi, gătită în ilic roșu, scurt, de sub care șalele de tuci șlefuit, frumos șănțuite, ca la o torsă antică, lunecau dârdăuș amețitor, spre rotunjimile bucilor. Nici molateca din față, cu priviri vulpeșe și piepții cărnoși buluciți sus spre gura polcuței, strânsă pe mijloc în copci gata să plesnească și care se marghiolea spre noi alintându-și boiul pe șoldurile viclene.

Spionam fiece cută, cercetam orice zâmbet, însemnam cea mai ușoară încruntare ori lumină pe chipul lui Dionis. Pe toate le privea cu o rece bunăvoință și le alunga. Ele se abăteau numaidecât, înlăturate din ochii și preocupările lui, ațintite aiurea.

Sătui de zarvă, ne-am depărtat spre fundul văii, unde ne-am dat într-o rână pe velințe moi, cu Stanciul alături. După noi s-a luat, ca o cățea greoaie, lăbărțată de prea mult fătat, cu țâțe fleșcăite atârnând aproape de pământ, Kiva, vrăjitoarea lăii. Și aici eram dezamăgit. Ea dezmințea tipul clasic de babă încovrigată pe picioare sfrijite ca fusele... Mă așteptam la un chip de smochină neagră, ponosită, din zbârciturile căreia să iasă lama unui cosor coclit și să frigă doi ochi răutăcioși de viperă, fără pleoape. Kiva, dimpotrivă, era o baldâră groasă, butucănoasă, cârnă, cu fața rotundă slinoasă și pătată ca o lună mâncată de vârcolaci, dar cu o expresie de bunăvoință și înțelegere omenească. De pe șoldurile revărsate ca niște perne în lături, de pe târna umflată a pântecului bărdăhănos și de pe fundul de baniță al târtiței, fustele, urcate ca pe niște coviltire, cădeau în cascadă peste picioarele umflate, și, curios, părul frumos pieptănat, cu cărare în mijloc, bătea în roșu. Tip de codoașă!... Numai ochii o dau de gol. Ochi rotunzi de bufniță care scrutează umbrele și văd în beznă... Iar mâinile mici, cu degete delicate și nervoase, îi destăinuiau toate iscusințele.

A făcut o temenea și a așteptat. Dionis i-a trimis semn spre mine. Ea și-a sumes cuviincios fusta și s-a așezat grecește în fața mea, și-a scos din sân cărțile soioase. A început apoi să le amestece, boscorodindu-le fără să mă slăbească o clipă din ochii străpungători înfipți în fruntea, în ochii, în obrazul meu. Curând i-am simțit arzând dincolo de oasele țestei. Și, sfios, m-am supus ca unor jefuitori.

De trei ori a întins cărțile misterioase, de trei ori le-a strâns nemulțumită și a dat să plece.

— Ce e? a întrebat Dionis. Nu cade bine.

— Spune totuși, o îndemnă el, vărul meu e tare. Nu crede și nu se sperie.

— E mai moale ca aluatul de colaci, replică ea. Și o să fie curând pus în cuptor fierbinte. Ce-o să arză... Vai de inima lui!

Eu ascultam amorțit.

— Mai cearcă o dată, o rugă Dionis. Poate se schimbă.

Ghicitoarea înșiră încă o dată cărțile, acum în alt chip, în cruce, le acoperi cu altele puse peste ele cu fața în jos, le împereche, le suflă, le desfăcu, le dezbătu și pe urmă mă privi aspru.

— Primejdie mare, de slăbiciune la inimă și tulbureală la cap.

— Asta a fost? întrebă vărul meu.

— Nu. O să se întâmple acuș, curând, pe drum de seară.

Bătrânul jude mă privea cercetător.

— Scăparea-i la un crai de tobă, proroci Kiva, ridicând ochii de pe cărți și uitându-se la Dionis. Un crai de tobă care se aține cu brațele pline de dragoste.

Și adause câteva cuvinte pe țigănește.

— Ce spune?

— Spune că aș face bine să te trimet acasă la părinți, chiar acum, îmi tălmăci el deschis.

Și-ntoarsă spre mine:

— Dacă nu-l asculți și nu te supui, nu te mai scoli.

Și plecă fără altă vorbă. Bătrânul, obosit, se urni spre cort. Dionis se luă după ea.

— Mă duc s-o îmbunez, îmi șopti el... așteaptă-mă aici.

Rămas singur, i-am văzut, în aromeala ce mă cuprinsese, cum au stat mult de vorbă călcând în sus și în jos, peste umbrele lungite ale brazilor. Când s-a întors, l-am întrebat dacă a cerut țigăncii lămuriri. Ce i se arătase de nu a putut să destăinuie față cu mine?

— Are o preștiință extraordinară, începu el. Dar de astă dată sper că a amestecat planurile. Ceea ce a văzut se referă la trecut, la boala ta. N-am nici o altă explicație. Și nu mi-ar plăcea deloc să fie altfel, adaose ca pentru sine, îngrijorat.

— Dar ai vorbit mult cu ea, observai eu.

— Despre altele, răspunse el pe gânduri. De altfel, ea nu-și mai amintește nimic din nălucile ce i se fac cât stă cu mințile ațintite asupra semnelor din cărțile desfăcute. Cum le strânge, se șterg toate ca un vis uitat la deșteptare. Ghicitoarea este o unealtă pasivă. Puterile ei încep când se preface în vrăjitoare, îmi lămuri el.

Vânzoleala se potolise. Țiganii, îmbuibați, plecaseră la șatre. Poiana sta arsă, împuțită, ruinată ca după o răzmeriță, pângărită de toate rămășițele necurate ale bairamului, lăsate pe seama muștelor și altor gângănii. Țigăncile tembele nu adunaseră nici măcar vasele, pe care câinii, după ce le linseseră, le întorceau cu fundul în sus. Pajiștea, unde mirosise a lămâiță, duhnea acum a seu de oaie învălmășită cu duhoare de sudori...

Și m-a cuprins indignarea. Nu m-am mai stăpânit. Am dat drumul unei aspre mustrări în obrazul lui Dionis. Pentru risipa fără milă a atâtor bogății asupra unor netrebnici, pe care, lingușindu-i, îi strică și mai rău, pentru oropsirea moșiei, pentru jalea dadei, pentru decăderea lui... Ajunsese pradă unor șnapani care îl exploatau, bătându-și joc de el. Și se lăsa jăcmănit, nădăjduind ce? I-am făcut întreg procesul pe care i-l ridica gospodăria părăduită. Pledai cu elocvență contra lui plângerea pământului și vitelor, a codrilor și a oamenilor părăsiți, trădați, vânduți de el.

El a ascultat cuminte tot rechizitoriul, fără un semn de supărare sau măcar de nerăbdare. A tăcut, serios, ațintit, privindu-mă tot timpul. A trebuit să tac. Consumasem toată ciuda strânsă, și el nu-mi alimenta verva, nu mă stârnea cu nimic.

— Mâine pui să se instaleze un joc de golf. Nimic nu astâmpăra mai mult toanele. Tenisul e prea ușuratic, și de vânătoare nu ești încă gata, fu tot răspunsul și apărarea lui.

I-am întors spatele mânios.

— Acum trebuie să plecăm, înainte de asfințit, să urcăm pe lumină.

Și mă smuci de haină. Apoi o luă liniștit spre cortul lui Stanciu, pentru rămas bun.

Dar la cotitura de sub poalele pădurii se iviră din umbră două femei. Dionis, întâi gata să se repeadă, încremeni. L-am privit lacom. Numai pe el. Ceva îmi spunea că acolo este esențialul. Îi simțeam în mușchii încordați până la plesnire, ca în mine însumi, tot freamătul și întreaga lui frânare. Mă miram că nu scrâșnește ca un oțel strâns scurt. Numai sângele nu și l-a putut stăpâni. Roșața biruise smoleala obrazului și, năvălitoare, strălumina prin pielița rămasă neclintită. Tâmplele băteau ca două aripi țintuite.

Am intuit, adică am știut fără caznă, dintr-o dată, totul. În el, ca în oglindă, fără să mă întorc, măsuram înapoia mea minunea așteptată, frumusețea care-și trimitea către el crainicii de departe. Emoția lui mă prinse ca o contagiune subită. Și, pierdut, am început să tremur pentru el.

— Radă, gemu Dionis, și-i aținu calea.

La strigătul lui, ieși Stanciu. Eu întorsei capul. Venea, calcând poiana, prin mijirea serii, fecioara sacră din miniatura indiană. Aidoma. Același mers modulat în cântec, aceeași statură cu formele pure, aceeași mândră gingășie, pletele cu reflexe albastre încadrând sombrul oval al chipului covârșit de ochii magici, sânii înfloriți pe negrul liman al pieptului, și mai ales, sub borangicul galben al veșmântului, coapsele străvăzute ca două zeițe misterioase, pe umerii gemeni cu chiupul tainic al pântecului.

— Sakuntala, strigai spăimântat și, fără să știu ce fac, îmi pipăii buzunarul.

— Cartea e în haina cealaltă. Dar nu mai ai nevoie de ea. Autorul e depășit...

Dionis își câștigase cumpătul și la rândul lui mă citea ușor ca pe un abecedar.

— Norocul sau nenorocul, urmă el, îți dăruiește, aici, aievea, tot ce e searbădă închipuire în poem. Iată pe prietena Sakuntalei și pe sihastrul, tatăl ei adoptiv.

Și-mi arătă pe Stanciu, care, cu barbă albă, zeghea lungă și toiagul noduros, lua înfățișare de brahman.

Înțepenisem năuc, cu gura căscată, cu răsuflarea tăiată și tremuram. Nu trupește. Îmi tremura duhul, stihia alcătuitoare. Vedenia stărui câteva clipe, apoi se prelinse printre clinchetele sticloase ale mărgelelor. M-aș fi frecat la ochi. Dar Dionis nu-mi dete răgaz. Mă împinse înăuntru.

Zăpăcit, nu știu cum am nimerit un scaun, în care m-am lăsat moale...

Și m-am trezit în lumina unor lampadare cu abajururi trandafirii. Rătăcisem pe altă lume, din care ieșisem cu un crâmpei de versuri

...se pleacă și culege

din nisipul vremii aurul etern...

și nu știu: mi le spuneam numai mie în minte, sau le bâiguiam tare?

Cât timp trecuse? Ajunsesem la camping? Îmi încordai ochii. Eram într-un alt cort necunoscut, mai încăpător și mult mai bogat împodobit. Priveam strein bagdadia de mătase galbenă, plisată în cute dese și lungi, în formă de soare. Apoi deosebii sipetul din colț, încrustat cu sidefuri. Distinsei divanurile îmbrăcate cu chilimuri, jilțuri acoperite cu blănuri; pardoseala de covoare groase cât niște mindire. Începeam acum să văd limpede. În fața mea bătrânul pufăia pașnic, așezat turcește jos pe un plocad. Dionis, lângă mine, mă cerceta nemilos, cu o curiozitate ascuțită, s-ar fi spus cu o bucurie drăcească.

Rușinat, m-am dezmeticit de-a binelea. Știam acum. Mă aflam în cortul lui Stanciu. Eram singuri numai noi trei. Răsuflam înviorat. Sakuntala fusese o nălucire. Mâncasem mult, mă surescitasem și nu-mi făcusem siesta.

S-a tăcut îndelung. O tăcere voluptuoasă, în care mă odihneam ca după o trudă titanică.

Primul cuvânt mi-a detunat ca o pușcă în ureche. Dionis mă întreba cum mă simt.

— Bine. Excelent. Dacă vrei, putem pleca.

— Nu încă. Trebuie să vie Kiva cu un răspuns.

Nu mă interesa. Ardeam după alt răspuns. Mă întorsei la gândurile streine de unde mă rupsesem. Cine se pleca și alegea din nisipul vremii? Și cum? Nu aveam pe cine să-ntreb. Mă uitam, căutam în golul lăuntric. De ce nu este nimeni? Atunci și acolo, am făcut, autentic și pentru unica oară, experiența acută a sufletului. Nu de-a dreptul. Simțindu-i lipsa. În tot acest timp cred că Dionis și Stanciu vorbeau. Nu-i auzeam. M-am deșteptat într-un haraiman de glasuri întărâtate. Afară răsunau strigăte, țipete, înjurături, chemări furioase, ocări. Un țigănuș țâșni, gâfâind, printre șiragurile sonore.

— L-a prins pă Florea. Să bat pă el...

Și o zbughi înapoi, să nu scape spectacolul. Mi-am închipuit un hoț. Judele s-a ridicat. Mie nu-mi păsa și vream să rămâi pe loc. Dionis, care sărise cel dintâi la ușă, lăsă pe Stanciu să iasă și mă târî apoi cu el.

Afară valea era încă poleită de pulberea amurgului întârziat. Năvala lărmuitoare de oameni furioși se oprise în fața cortului și înconjura o roată de țigani. În mijloc, un ins mai înalt se apăra, cu capul, cu picioarele, cu spatele și umerii, cu șezutul, de alții tăbărâți pe el, care săreau să-i smulgă ceva din brațele strânse la piept. Vătaful se ițea cu biciul doar prin latura copiilor. Nu îndrăznea să intre în viespar. La glasul lui Stanciu, brațele se pogorâră. Harța se potoli, vătaful prinse curaj și pocni cu harapnicul în ei, despărțindu-i. Se alese de o parte țiganul atacat cu vreo câțiva sprijinitori și de alta vălmășagul vrăjmașilor gălăgioși. Stanciu, cu toiagul ridicat, porunci scurt ceva pe țigănește. Biruitorul se desprinse, înaintând cu brațele strânse pe ceva întunecos. Lucru furat, mă gândii.

— Intră în cort, îi spuse Dionis, și-i făcu loc la ușă.

El rămase afară până ce gloata gâlcevitoare se risipi spre șatre, mânată dindărăt cu biciul. În tabără pâlpâiau pe vetre aprinse ochiuri vesele de foc.

Eu vream să plecăm. Dionis mă luă înăuntru cu sila. Vinovatul ținea la piept un pui de urs. Spăimântat, ursulețul ascundea capul în subțioara flăcăului.

— L-am adus pe Florea...

Și povesti cum îl scosese din mâinile golanilor care-l furaseră și alergase cu el aici. Nu era deci el hoțul...

— Trebuia să-l lași, îl certă Dionis. S-a făcut mare și nu mai are rost aici. Acum ține-l la tine. Mâine îl dai meșterului ursar.

Țiganul asculta nedumerit, cu o cută de nesupunere între sprâncenele groase.

— Dar Rada ce are să zică? se întoarse el spre jude.

— Rada?...

Și, până să isprăvească Dionis vorba, din fundul cortului se ivi ca o furtună, fulgerându-și frumusețea, Sakuntala. Ajunse lângă noi.

— Florea... strigă ea...

Puiul ghemuit în brațele țiganului îi sări la piept și o prinse duios cu labele de grumaz. Fata se întoarse să fugă.

De data asta mi-am încărcat voința cu toate puterile ca să rămân întreg, și aici, pe loc, ca să dezleg întâmplările.

Dionis, ieșit din drumul fetei, vru iar s-o oprească.

— Radă, rosti el încet, te aștept de-un ceas. Pentru tine am întârziat.

Dar Sakuntala făcu un pas în lături, și în locul ei, de după perdea, rămase Kiva, mângâindu-l cu ochii ei văzători prin beznă.

— E mâhnită și ostenită, sărăcuța. Iart-o, stăpâne. A alergat toată ziua prin pădure.

Prin nu știu ce sforțare, îmi împărții în zece prezența de spirit și-mi multiplicai luciditatea. Cu aceiași ochi și în același timp vedeam cortul întreg și fiecare parte a lui. Slăveam pe Sakuntala, urmăream alintul ursulețului cocoloșit. Spionam pe Dionis, cercetam pe jude, studiam pe Kiva, luam semnalmentele țiganului, care mântuise puiul, țineam din scurt calea fetei, să văd pe unde a răsărit în cort și unde are să piară iar, atent la fiece gest, la orice vorbă. Pe toate le-am înregistrat și le-am sintetizat deodată. În fundalul cortului se mișcă o perdea nevăzută până atunci. Prin despicătura ei se iveau pe rând două capete speriate. Peste ele năvăli și se făcu nevăzută Sakuntala. Dionis frânase din nou. Drept, înghețat de rece, întindea un bacșiș țiganului care adusese ursul și poruncea să-i aibă de grijă. Kiva îl clocea cu privirile și-l răsplătea cu zâmbete pline de făgăduințe.

— Ți-o aduc eu pe puica îmblânzită... îi șopti.

Bătrânul, încovoiat sub rafala ce trecuse, sta posomorât, fără nici o autoritate. Puterea se împărțea între Dionis și Sakuntala. Acul cumpenei îl mișca Kiva.

Mă întorsei în mine. Mințile-mi, stârnite spre vis și profeție, sparseră cortul și alergară pe zeci de perspective deschise afară, în lumea unde fericirea se amesteca de-a valma cu chinurile.

Din acest tablou, ce amenința să rămâie multă vreme neschimbat, cu fiecare din noi încleiat pe locul și în gestul în care-l prinsese ieșirea Sakuntalei, ca într-un film oprit în loc de-o pană a motorului, ne-au scos brusc ciobanii. Înnoptase. Îngrijați că nu mai veneam, ei ne ieșeau înainte cu facle să ne călăuzească. Nu era lună. Sus, cerul, deasupra văii, pulsa când scânteieri, când întunecimi, ca o inimă prin care curgea sângele nopții cu globulele stelelor. Ne-am luat rămas bun și am urcat pripoarele înapoi. Masalalele nălțate de mâini sombre scoteau pe rând din beznă, odată cu stoluri de umbre zburate de pe poteci, mesteceni albi și brazi negri, huidume ale nopții ce mișună de foșnete și șoapte. De departe, din vechimea codrilor, hohotele voinicești ale huhurezilor clocoteau în mine ca niște imnuri fantastice. Un gust de viață, vie, nebună, o beție telurică mă împingea numai spre prăpăstiile ce mărgineau cărarea. Ca un demoniac, m-aș fi tăvălit pe pământ, m-aș fi dat de-a dura pe râpi, m-aș fi rostogolit în văi. Știam ceva, și încă nu dezlegasem ceea ce știu. Țineam ceva, și încă nu mi se deschideau pumnii de peste ceea ce încleștasem...

...se pleacă și culege

din nisipul vremii aurul etern...

Mă plecam și culegeam stropii aprinși de rășină, căzuți din torțe, care-mi frigeau degetele. Bâjbâiam după flori și apucam petale de umbre pieritoare ori nimeream spini.

Ajunși la cort, nu l-am slăbit pe Dionis până nu mi-a spus istoria cu ursul. Deși fără chef, el s-a învoit.

Cineva, un țigan necunoscut, dăruise Radei...

— Sakuntalei, îndreptai.

— Spune-i cum vrei, consimți el, îi dăruise pe ascuns un pui de urs, neînțărcat. Ea îl botezase Florea, îl crescuse cu lapte, cu fragi și zmeură, cu miere sălbatică. Îl purta numai în brațe, îl ducea în cârcă, îl legăna, îl culca într-o albiuță, ca pe un prunc, lângă ea. Slăbiciune de care vreau s-o dezbăr, zise Dionis.

— De ce? sării. Sakuntala nu creștea un pui de căprioară? Puteai cel mult să-i dai și tu unul. Mi se pare că ești mai degrabă gelos.

Dionis zâmbi.

— Nu-i asta. Florea crescuse, se făcuse mare și nu mai putea mânca degeaba. După legea urșilor și a țiganilor, trebuia să învețe să joace. Dacă mai trece vremea, ea rămâne cu o fiară sălbatică în spinare.

Băgai de seamă în tonul lui Dionis oarecare ranchiună. Îl sâcâia dragostea fetei pentru animal.

— Rada însă nu se învoia, urmă el. Ținea să-l cruțe de asprimea lecțiilor, de bătăi, de cărbunii aprinși.

— Cărbuni aprinși?

— În sfârșit, nu importă mijloacele de care se folosesc ursarii.

— Când e vorba de puiul Sakuntalei, importă mult, făcui furios.

Dionis se uită pieziș.

— Poate că ai și tu dreptate. Dar vezi, pentru tabără ea nu e decât Rada, fata adoptivă a lui Stanciu, și trebuie să se supuie rânduielilor... mai ales că toți o pizmuiesc, aproape o urăsc.

— Nu mă îndoiesc, și mă înfierbântai. Au pentru ce s-o urască. Nu e din rasa lor. Nu ți-a trecut prin cap că a fost furată de țigani când era mică?

— Și dacă m-aș fi gândit, cu ce mi-ar fi înaintat asta treburile? spuse nepăsător Dionis. Și așa, ca țigancă, și încă situația ei este foarte grea.

Aflai astfel că aproape toată tabăra îi este împotrivă. Afară de cele două prietene și de câțiva flăcăi, cumpărați de el, care îi țin partea, ceilalți vor s-o tăvălească în cenușa șatrei. S-o mărite după cine știe ce țigan scârnav. Să-i terfelească frumusețea cu munci istovitoare, să-i încovoaie mândria sub poveri. S-o vândă, s-o speculeze ca pe-o marfă. Bătălia pentru puiul de urs era de fapt bătălia ei. Ursul era un simbol.

— De ce nu-i iei apărarea?

— I-o iau în felul ăsta. Jertfind ursul, zvârlindu-l pradă gloatei, o scap pe ea, până pot să-mi împlinesc planul. Rada a făcut greșeală neascultându-mă... îi trimisesem vorbă...

— Cum, făcui uimit, i-ai trimis vorbă?

— Prin Kiva.

— N-ai vorbit tu cu ea?

— Nu. De multă vreme. I-am trimis vorbă să dea puiul meșterului ursar. Și Rada, în loc să se supuie, a fugit cu ursul în fundul pădurii.

— De ce a fugit?

— Ca să-l părăsească mai bine acolo, slobod, decât să-l dea în mâinile țiganilor.

— Când s-a întâmplat asta?

— Chiar azi.

— Pentru asta nu am văzut-o în tabără și a lipsit de la petrecere? întrebai.

— Chiar dacă ar fi fost aici, nu s-ar fi arătat. Stă tot timpul închisă în cort și nu pătrunde nimeni la ea, spuse întunecat Dionis.

— Bine face, mă bucurai. Prin urmare, când am văzut-o se întorcea din pădure, unde lăsase puiul. Atunci puiul ce căuta la țigan în brațe dacă-l părăsise acolo?

— Ursul s-a luat înapoi după fete, mirosindu-le urma, și s-a întors aproape cu ele odată în tabără, unde l-au prins țiganii. Abia l-a scos Ciocârdel din ghearele lor.

Aflai astfel numele mântuitorului și-l fixai cu simpatie în minte.

Înapoierea ursulețului la stăpâna lui mă emoționă. Strânsei brațele ca și cum l-aș fi avut acolo, la piept. Îl vedeam aievea pustiu și spăimântat, uitându-se în toate părțile și pornind cu mersul lui șoldiu. Apoi, cum, rătăcit, scormonea cu botul, pe jos, urmele dragi. Când le pierdea, ridica rugător capul și adulmeca întrebând văzduhul. Și iar pornea cu bărbăție.

— Fiara e mai credincioasă ca omul... gândii tare. Bravo! Îl iau sub ocrotirea mea de azi înainte, țipai exaltat. Și mai ales o iau pe Sakuntala. Văd că tu ai părăsit-o.

— Bine. Asta de mâine, spuse Dionis grav. Am să te las să încerci și tu o experiență, dar tot pe socoteala mea. Și-și adânci privirile în ochii mei. Nu mă clătinai. Acum trebuie să ne culcăm, căută el să mă potolească. E foarte târziu. Și se îndreptă spre pat.

— Apropo, îl întorsei. Știi tu de unde sunt versurile astea:

...se pleacă și culege

din nisipul vremii aurul etern...?

— De nicăieri. Din capul tău. La fel îmi vin și mie. Dar le alung acum. Și zâmbea cu amărăciune. Cunosc meteahna. Am să-ți dau înainte de a te vârî în așternut un calmant. Altfel, ai să te zvârcolești toată noaptea. O știu din proprie experiență. Versuri înseamnă delir.

Și topi câteva pastile în paharul cu apă.

— Doză forte, mă preveni.

Băui tot, cu nepăsare. Bravam orice. Avusesem o zi grea, dar aurul covârșise nisipul din ea.

*

* *

M-am sculat târziu. Aflai cu surprindere că Dionis plecase din zori cu ciobanii în munte. Se iviseră urși stricători. Nu se știa cât are să întârzie. Nu-mi păsa. Abia scăpam dimineața de corvoada apei reci și scălămbăielile mădularelor. Dionis mă schingiuia, și râsei, ca ursarii care deprind puii să joace.

Am mâncat cafeaua cu lapte singur. Kalchentrauer m-a slujit mâhnit.

— N-o să vi se urască?

— Nu. Am să cobor la șatre, spusei, cu o logică și o simplitate ca și când m-aș fi așteptat la asta și aș fi pus-o la cale de când lumea.

Mă uitai la ceas. Era opt.

— Veniți la masă? Și glasul sasului se pițigăi rău.

— Sigur.

Și am luat poteca spre vale. M-a întâmpinat ca ieri alaiul dancilor, m-au sărbătorit țigăncușele. Nu le aduceam nici un soi de bunătăți. Le-am împărțit toți banii mărunți câți aveam la mine. Țiganii m-au primit mai cu răceală. Nu s-au omorât cu firea în cinstea mea. L-am căutat pe Ciocârdel și pe băieții care mântuiseră ursulețul. Am bătut prietenește mâna și i-am spus să-mi povestească totul, cu de-amănuntul. N-aveau nici o treabă. Am colindat cu ei tabăra. Ne-am dus la ocolul căruțelor, niște harabale înalte, pline cu tot tărhatul și zestrea taberei, gata să pornească oricând în lume. Așa cum ședeau, cu hulubele întinse, mi-au plăcut mult. Dormea în ele nostalgia călătoriilor. Și m-aș fi mutat bucuros întruna, dacă nu m-aș fi temut de murdăria zdrențelor și cotroațelor înghesuite acolo, în care scurmau câteva găini și cânta un cocoș cocoțat pe-un teanc soios de perini. Am vizitat apoi pe Stanciu, care ne-a primit în cort și ne-a cinstit cu vinars. Tovarășii și-au lins buzele. L-am întrebat pe bătrân despre urs. Nu mai părăsea genunchii fetei. M-am interesat de Sakuntala. Nu se putea arăta. Era încă obosită. Aventura de ieri o tulburase mult. Nu mai aveam ce vorbi. Am ieșit și m-am înhăitat cu cârdul copiilor. Din fragă în fragă, din rug în rug, am urcat coastele cu mestecăniș ce închideau pe laturi valea. Am zăbovit în zmeurișuri, ne-am încâlcit în mureturi până pe la mijlocul muntelui, de unde începeau pădurile. Când am coborât la șatră, era ceasul două după-amiază. Copiii mă părăsiseră de mult, alungați de foame. O liniște caldă, aromitoare zăcea peste tabăra culcușită în poiana văii. Nu aveam nici un gust să urc la camping, pentru bucatele lui Kalchentrauer, oricât de faimoase ar fi fost. Singur, rătăcit printre corturi, m-am împiedicat de picioarele goale ale țiganilor întinși la somn, m-am încurcat în fustele țigăncilor trântite la umbră, am sărit peste albiuțele cu prunci și am ieșit sus în rariște. Începusem oarecum să simt singurătatea. Nu apăsătoare. Răscolitoare mai mult. Mi-era lene și sete. Mă întrebam, văzându-mă singuratic, de ce nu s-a entuziasmat tabăra de prezența mea. Simplu și omenesc: nu le adusesem daruri. Dar așteptam băietanii lui Dionis cu târnele pe cobilițe și panerele pline cu prăjiturile lui Kalchentrauer. Astea au să-mi crească acțiunile. Poate am norocul să strecor Sakuntalei coșulețul cu bunătăți. Nu simțeam altă nevoie decât s-o văd. Mă mulțumeam însă și numai să mă știu în preajma ei, în atingere cu cei care trăiesc lângă ea: ca în lanțul electric, când și al o sutălea ins primește comoția scânteii descărcate în cel ce atinge firele.

M-am învârtit mult făr' de rost, cu ochii în pământ. Căutam aurul etern. Nemulțumit, m-am trântit pe iarbă. Când mă morfoleam mai rău s-a ivit Kiva. S-a așezat lângă mine drăgăstoasă și mieroasă. M-a certat de ce n-am tras de-a dreptul la ea. Se putea să stau așa răznit și strein? Și m-a luat la șatra ei. Mâna și punga lui Dionis se cunoșteau și aici, în divanul curat, acoperit cu scoarțe, în mobilele românești. Și mai ales în mirosul de apă de Colonia, favorita lui. M-a culcat, mi-a dat apă rece, mi-a descântat și mi-a spus de la capăt povestea Sakuntalei, de când o născuse maică-sa, sora mai mică a judelui Stanciu, moartă după facere într-un spital de oraș. De-aia Sakuntala rămăsese streină. Nu o primise ea, moașa taberei, pe mâinile ei și n-o înfățișase țiganilor așa plină de mâzga caznelor neînmuiată încă în apa rece, cum e datina. Din spital au luat-o la sat niște rude, unde crescuse în casă gospodărească, departe de viața nomazilor. Aici cunoscuse și se jucase cu copii de rumâni, de la care luase alte obiceiuri. Când ajunsese mare o ceruse Stanciu și o adoptase.

— De-aia nu e neagră ca țigăncile și bate mai mult a rumâncă, încheie Kiva.

— Dar tatăl?

— Aci e-aci... Maică-sa greșise, n-a vrut niciodată să spuie cu cine. Fata a rămas copil din flori.

— Cine i-a pus numele?

— Acolo-n spital, moașele și doftorii. Rada, după numele moartei.

— Dar dacă o fi fost schimbată din greșeală?

Și sării în sus.

— Cum? se holbă Kiva.

— S-a dat țiganilor copilul altei femei. Se întâmplă.

— Fugi, boierule, nu mai glumi! M-am dus chiar eu de am văzut-o, cum a făcut-o. E a noastră și n-o dăm din mână, se oțărî baragladina.

Basmul Radei m-a legănat și mi-a dat de lucru închipuirii până târziu. Am crescut-o în gând, am legănat-o, am urmărit-o umblând de-a bușilea, am primit-o în brațe când a făcut cei dintâi pași, am mângâiat-o și am bătut pământul când a căzut și s-a lovit, i-am cioplit păpuși, i-am împletit codițe, i-am cumpărat primele rochițe și cei dintâi botoșei. Pe urmă tot eu m-am sfâșiat cu plânsete acolo-n sat și am dat-o lăii, care mi-a purtat-o cu dușmănie până a urcat-o aici, la Dionis.

Am deschis ochii.

— Și cum de-a ieșit atât de frumoasă?

— De vrăjile mele, că era slabă și sfrijită ca o rumâncă când a venit...

— Și acum ce gândește, ce face?

— Stă în cort și așteaptă.

— Ce așteaptă?

— Ursita ei de aur.

Iar mă întâmpina cuvântul aur. Acum nu gândit de mine, spus de altcineva... Fără să vreau, mă plecai să-l culeg... Strălucea ceva jos pe velință... îl ridicai.

— A, cercelul fetei, strigă Kiva.

— Al cui?

— Al Radei.

— Ziceai că nu iese din cort.

— Numai la mine. Vine cu prietenele ei să le ghicesc, să le descânt.

O bucurie stranie mă pătrunse. Stam pe locul unde odihnise ea. Țineam în mână cercelul ei, ca și cum aș fi mângâiat urechea care-l purtase, buclele care-l acopereau. Sării nebun.

— Hai să i-l ducem!

— Nu se poate, maică, vrei să te urască? Rada nu primește pe nimeni la ea.

— Nici pe Dionis?

— Mai ales.

— Niciodată?

— Neam.

— De ce?

— Dacă ai intra matale, ar da buzna peste ea toți țiganii odată. Numai așa îi stăpânim. Și cu greu.

I-am cerut să-mi arate măcar cum locuiește. Cu moșneagul la un loc? Singură ?

De unde răsărise când își fulgerase frumusețea în umbrele cortului?

S-a învoit. Și am plecat amândoi. Am făcut ocolul sălașului și am ieșit în dosul așezării lui Stanciu. Spatele cortului se prelungea într-o anexă mai joasă, fără deschidere, înfundată. Vechea șatră țigănească din care Rada nu voise să se mute.

— Și intrarea? întrebai.

— Numai prin cortul lui Stanciu, de care se lipise și unde răspunde.

— Prin perdeaua de șiraguri?

— Pe acolo. De peretele din fund al cortului e ascunsă gura șatrei care a rămas a Radei. Dai la o parte cerga și intri în ea.

Pricepeam: era altarul, dincolo de tâmplă, sfânta sfintelor.

— Ce-mi ceri să mă bagi la ea? spusei repede.

— Viața, răspunse pe loc țiganca.

— Na. Ia-o!

Și mă trântii jos.

— Ho, domolește-te, flăcăule, făcu ea râzând, că mai ai de pătimit multe. Parcă ești un noaten prins întâi la ham. Se pune-n șezut și nu vrea să mai tragă. Hai mai bine să te duci acasă.

Acasă? Nu mai mă trăgea nimic într-acolo. Ce mă aștepta altceva decât urâtul? Gămălia de cap a sasului cu picioare de elefant. Tenisul Fräulein-ei Lotte. Vântul obișnuit al nopții peste platouri, cu șuier aspru deasupra campingului, pe care-l clatină ca pe-o ciupercă viermănoasă, frigul din cort. Aici cel puțin văzduhul e cald și liniștit. Cerul astupă oala văii ca un capac de azur și ne lasă astfel răsuflarea slobodă. Kiva mă privea întrebătoare.

— Mai stau.

— Înnoptează.

— Nu-i nimic. Vin ciobanii cu facle și mă iau...

Și m-am coborât iar la sălaș. Tabăra se înviorase. Focurile scânteiau voioase. Puradeii curgeau de pretutindeni și se adunau scâncind de foame. Țigăncușe zburdalnice se-ntorceau cu cofe pline de fragi și zmeură, cu care a doua zi coborau la târguri. Fetele treceau cu donițele pe cap la izvor. Muierile mestecau mămăligile aburoase, plecate pe pirostriile încinse. Babele veneau șontocăind cu coșuri de vreascuri în spate. Țiganii cântau. Măgarii zbierau, purceii guițau. Câinii chelălăiau, zburătoriți cu reteveie de la oale. Zarva se molcomea. Zgomotele, râsetele, chemările, din ce în ce mai potolite, mai slabe, țeseau peste tabără o plasă domestică, o învăluiau într-o rețea care o izola, o ocrotea de restul lumii și al marilor destine... Seara se lăsa încet, aromitoare, și ne împânzea, maramă galbenă cu miros de brad amestecat cu fum casnic. Dădui cu mâna prin păr și-l simții jilav de rouă. După ce m-am plimbat și am tras adânc toate izurile amurgului din tabără, am ajuns iar la Kiva. Mă aștepta să mă dădăcească grijulie. Ciocârdel cu prietenii se alăturară de noi. Am vorbit iar despre fiare, de urși magici care fură fete, de țigani care se prefac câte un ceas pe noapte în lupi, de vulpi care câteodată dau buzna peste tine și sunt fete vrăjite. Timpul trecea nesimțit. Se făcuse noapte. Și nimeni nu venea pentru mine de la camping. Mi-am adus aminte că ciobanii îl însoțeau pe Dionis. Kalchentrauer nu iese după apusul soarelui din bordei. N-avea cine să coboare. Așteptam zadarnic. N-aș putea jura că nu dorisem asta. În fundul sufletului meu eram hotărât de la început să rămân. Numai că hotărârea nu ieșise deasupra. Acum, că aveam pricină și motive:

— Rămân la tine, Kiva, în noaptea asta. Dorm afară, în fân.

— Rămâi, maică... Cât vrei... Dar nu afară... În cortul meu, care e, și zâmbi, de acum al matale. Te așteaptă.

Și mă privi ca pe un copil bun.

Am mâncat brânză cu mămăliguță fierbinte, un pumn de fragi și zmeură. Și m-am culcat îmbrăcat. Dar mai ales, lucru mare, fără să mă spăl pe dinți. Mi-am clătit doar gura cu o bărdacă de apă.

Țiganii s-au sculat tot ca mine, târziu. M-am pieptănat cu degetele trecute prin păr și m-am lincăit puțin cu apă rece pe obraji. Am ieșit în tabără. Dimineața era o seară răsturnată. Aceleași guițeli ale râmătorilor și răgete ale măgarilor tăiate de oracolele de vreme bună ale cocoșilor. Aceleași scâncete ale copiilor cerând mâncare, aceeași iuțeală a muierilor la apă și a babelor după vreascuri. Doar că țigăncușele, în loc să vie, plecau cu coșurile după zmeură. Iar împânzeala de fum amestecat cu iz de rășină, în loc să se întunece, se lumina din ce în ce. Gogoașa de liniște în care se culcase tabăra se spărgea și sălașul intra iar pe tărâmul lumii... Roua, în loc să cadă fragedă, se zvânta.

Mă deșteptasem dispus și cu foame. Am întrebat pe Kiva ce are de mâncare. Vream să orânduiesc și eu un banchet obștesc. Bineînțeles, nu în proporțiile celui dat de Dionis. Și mă interesau rezervele taberei.

Tabăra nu mai avea aproape nimic. Totul se risipise în praznicul de pomină de alaltăieri.

Bine. Să așteptăm până vin oamenii de la camping cu merinde.

Am trecut ziua în același chip. Cu copiii la zmeură, dând târcoale cortului Radei, de palavre cu Ciocârdel și prietenii lui. Am admirat și mai pasionat împletirea amurgului peste sălaș și am adormit sub oblăduirea Kivei, cu flori de dragoste la cap.

A doua zi am aflat că oamenii cu merinde nu se arătaseră. Țiganii începeau să flămânzească. Deloc brânză. Nici un fir de mălai. De carne, nici vorbă. Până acum boierul Dionis avusese de grijă să nu le lipsească nimic. Toți mă înconjurau îngrijorați. Kiva mă sprijinea.

— Ce vreți de la dumnealui, nebunilor? Ce, e părintele vostru? Duceți-vă la jude.

— Nu, Kivo. Au dreptate. I-am luat sub ocrotirea mea și m-am legat să-i chivernisesc. Cheamă vătaful.

— Vătaful? Păi, ce poate nepricopsitul ăla?

— Să plece numaidecât la cort să aducă mâncarea mea de la Kalchentrauer și merindele sosite de la conac. Îi fac răvaș să i se dea tot ce se găsește în bordeie.

— Nu se poate, boierule. Țiganii n-au îngăduința să urce acolo.

— Unde acolo?

— La cortul stăpânului.

— N-au voie la Dionis?

— Nu... Nu pot trece peste semnele puse de dumnealui în drum. Pândarii veghează zi-noapte și trag. Așa sunt poruncile.

Aflai cu uimire că Dionis înțărcuise cu strășnicie tabăra. Nimeni nu îndrăznea să treacă anume hotare statornicite.

— N-are cine duce de la voi un bilet lui Kalchentrauer?

— N-are. Decât matale.

M-am plimbat prin tabăra flămânzită. Țiganii scuturau traistele goale de mălai, întorceau covețile de făină cu fundul în sus. Cereau unul de la altul, întindeau doi-trei de-un codru de mămăligă rece, de-un ciolan rămas cu puțină carne pe el.

— Ne-a părăsit boierul, părintele nostru, se olecăiau. Și numai putoarea e de vină.

Întrebai cine-i putoarea.

Era Rada. Țiganii o urau că se împotrivea stăpânului și nu vrea să se uite la el.

Am făgăduit tare, în auzul taberei, că am să aduc numaidecât belșugul și i-am rugat să se potolească. Mă bucuram că am bun prilej să răscumpăr liniștea Sakuntalei în schimbul câtorva saci cu mălai. Am urcat repede la Stanciu, să mă încredințez de adevărata stare și să mă sfătuiesc.

Bătrânul mă ascultă serios. Nu știa nimic.

Trimise după vătaf. Acesta dete lămuriri și întări totul. Era adevărat că nu se mai găseau deloc merinde și tabăra amenința să flămânzească.

— Dacă nu vine hrană azi-mâine, trebuie musai să ridicăm șatrele și să plecăm, noi după munci, țigăncile la ghicit și furat, copiii la cerșit, sfârși vătaful în larma liotei ce ne înconjura.

Starostele făcu semn de liniște.

Mai avea la el în păstrare câțiva saci de mălai, o putină de caș, câteva coșuri de brad cu brânză, o duzină de ouă. Să se ia în tabără. Mi-era ciudă și nu știam cum să-l opresc. Mi se părea că jăfuiește pe Rada.

Oricum, se găsise o dezlegare, pentru prea scurtă vreme. Luai cârmirea în mâini și, alături de vătaf, de Ciocârdel și alți tovarăși, chivernisii rațiile, socotii, împărții. Și, furios, urcai sus.

Aici, altă surpriză. Nici un pic de-ale mâncării. Kalchentrauer închisese bucătăria. Rezervele se sfârșiseră, consumate de ospățul de mai ieri, când, după porunca lui Dionis, se cărase totul la tabără. Doar pentru mine de s-ar găsi un ou, două și un colț de franzelă scăpate din gurile căpcăunilor. Sasul nu putea suferi pe țigani. Și gămălia de cap i se micșorase parcă de ciudă și grijă. N-avea nici el ce mânca. Pe fetiță o trimisese acasă. Și nu știa ce să facă. Să plece și el? Aștepta ordinele mele.

— Ce-a spus Dionis când a plecat?

— Să ascult de dumneavoastră.

— Bine. Trimite și cumpără de la Brașov, cum făceai când era Dionis. Dar nu trufandale. Să se aducă mălai, cartofi, mezeluri, ouă.

— Da, dar cum?

Și sasul se văita că n-avea bani. Vărul meu, sculat cu noaptea-n cap și luat la repezeală, uitase să-i lase de cheltuială.

— Te cobori și iei pe credit. Doar te cunosc negustorii din Brașov.

Îl cunoșteau, dar nu prea-l luau în serios. Și mai ales alimente în cantități așa de mari, cine o să-i dea pe datorie?

— Iei din leafa dumitale. Ți-o dăm înapoi numaidecât.

— Nu mi-a plătit-o încă domnul.

— Atunci ține. Și mă scormonii jenat în portofel, de unde scosei câteva hârtii mici. Sasul se uita cu neîncredere la ele.

— Nu ajung decât pentru o zi.

— Nici nu trebuie mai mult. Până mâine vine tot ce trebuie.

Și mă interesai de omul rânduit să urce de la conac mana moșiei.

Ar fi trebuit să sosească de ieri seară. Îl aștepta în seara asta. Nu știa de ce întârziază.

— Dar poftiți în cort să vă odihniți. Vă fac o omletă. Trebuie să vă fie foame. Îi poruncii să nu strice ouăle. Să le puie într-un coș, împreună cu tot ce se mai găsește, făină, unt, zahăr, orez. Le iau jos...

— Domnul nu doarme la noi?

— Nu. Vino cu mine la stână.

Sasul ceru iertare că nu mă poate însoți. Este în ceartă cu ciobanii neciopliți și obraznici, care fac după capul lor.

Am plecat singur în goană la stână, să rechiziționez tot ce s-o afla acolo, brânza, mălaiul și ceapa păstorilor. Să pun să taie câteva oi.

Când am ajuns, m-a întâmpinat scutarul. Nu mă cunoștea. M-a lăsat să mă mănânce câinii. Am răcnit, am urlat la el. Nu s-a sinchisit. Turma nu era a lui Dionis. Oile veneau de strânsură, date la păscut de oamenii satelor din vale. Boierul își luase cu vârf și îndesat brânza cuvenită pentru chiria muntelui. Iar din a oamenilor el nu putea vinde. Ce putea era să se desfacă de câteva oi sterpe de ale lui.

— Cât ceri?

Mi-a pretins fără rușine pe-o singură oaie cât n-aveam în toate buzunarele. Dam dreptate sasului. I-am cerut oile pe datorie.

— Îți aduc banii când vine domnul Dionis.

— Nțiu... a țuștuit el printre dinți, și mi-a întors spatele, părăsindu-mă în plata dulăilor.

Noroc că era un măgădău spătos și c-o bâtă cu moaca cât doi pumni, altfel m-aș fi luat la bătaie cu el. M-am întors cu coada-ntre picioare la Kalchentrauer.

— Dacă vine sluga de la moșie trimite-o numaidecât cu sacii jos... chiar noaptea. Nu-l lași să mai descarce aici.

— Da, domnule, făcu el ploconindu-se. Atunci nu vă mai aștept diseară? Nu aprind? Și vru să plece la bordei, urându-mi ziua bună.

— Și coșul?

— A, da, coșul...

Se învârti în loc, scotoci tot bordeiul, ca să puie cu părere de rău, într-o paporniță, câteva ouă, niște coji de pâine, o legătură de ceapă și un boț de brânză.

— Puțin unt? Nițel mălai?

N-avea. Cu ce-mi dase, îl jăfuiam, după spusa lui, de tot ce se mai găsea și-l lăsam nemâncat. Nu-l credeam, bineînțeles, dar n-aveam cum să-l controlez. Nu era de vină el. Blestemam neglijența lui Dionis. Am să-i fac, când s-o întoarce, un hai să nu-l mai uite.

Am coborât înainte de amiază la tabără și am dat Kivei ploconul sărac. Țiganii erau molcomiți cu ce li se cuvenise din partea judelui. Deși obosit, nu-mi găseam locul. Nervii îmi zbârnâiau de mânie. Ca să-i potolesc, m-am apucat de treabă. Am spart lemne Kivei, care gâfâia ciopârțind cu toporul câteva așchii de butuc. I-am cărat apă. Plecat pe vine, am suflat în foc până mi-a lipsit răsufletul, fără teamă că-mi lăbărțez genunchii pantalonilor. Eu am mâncat tot numai fragi și zmeură. Apoi iar am plecat la țiganii mei, cu care mă legam tot mai adânc. Siesta mi-am petrecut-o cu flăcăii și fetele, strânși la umbră. Mi-au cântat bocetele miresei moarte, descântecul de urs, am învățat câteva vorbe și înjurături țigănești. Pe urmă am trecut la covăcie. Am lovit cu barosul, ceea ce mi-a făcut enormă plăcere, într-un fier înroșit, până ce mi-a sărit o scânteie în ochi. Ochiul se roși îndată, umflat și lăcrămos ca de bețiv. Kiva m-a spălat cu apă de pelin, care l-a înveninat și mai rău. Am căutat mușețel. La înălțimea aceea nu creșteau decât margarete.

După amiază, cu batista udă peste ochiul beteag, am vizitat iar pe Stanciu, oarecum protocolar, să mă interesez de urs, de Rada. Am dat iar târcoale cortului, cotiturii unde mă întâmpinase, sub poalele pădurii, vedenia. Kiva mă patrona cu dragoste. Deodată a ieșit o fată, însoțitoarea Radei. A alergat la vrăjitoare fără să mă vază pe mine. Când m-a descoperit, a dat să fugă. Kiva a oprit-o, a domesticit-o cu câteva vorbe și m-a lăsat cu ea. O țigancă ochioasă, grozav de sprâncenată. Se uita speriată după Kiva, care o părăsea, în același timp curioasă la străinul lângă care i se poruncise să rămâie. Nu ajunsesem încă să samăn bine a țigan. Cu laude și lingușeli, am căutat s-o câștig de partea mea. Ea era ochii și urechile, pe care Rada, ascunsă ca melcul în cort, și le trimitea afară. Și acești ochi alunecară pe inelul cu boabă de rubine ce aveam de la mama. L-am scos și i l-am strecurat în deget. Urechile se deschideau, bucuroase de cercei, piepteni pentru părul ei frumos, panglici. I-am făgăduit un comaș de mătase verde. Dinții străluciră toți într-un zâmbet. Inelul era arvuna și chezășia tuturor. Mi-a spus că o cheamă Lina. Primea bucuroasă să ducă Radei vorbă de la mine că veghez asupra ei și asupra ursului. Prietenia s-a pecetluit cu legământul să ne întâlnim măcar o dată pe zi, în anume ceas și loc, pentru schimb de vești. Fericit, nu băgam în seamă puiendrii de țigan ce spionau scoțând capetele din tufișuri. Seara am trecut-o la șezătoare. Fetele m-au primit bucuroase. În coșnița lui Kalchentrauer găsisem câțiva pumni de boabe. La limbile unui foc pârâitor de coji de mesteacăn le-am prefăcut în floricele și cocoșei, care săreau din tigaie în poalele scurte ale țigăncilor. Târziu, după jocuri, snoave și povești, ne-am despărțit, înțeleși pentru altă petrecere cât mai apropiată, când să le aduc bunătăți de care trimitea barosanul. Trebuia cu orice preț să-l ajung dacă nu-l puteam întrece pe Dionis. Și mă rodeam: cum?

Am nimerit ușor cortul Kivei. Toată noaptea am visat numai cai încărcați cu saci de merinde și balerci de rachiu. M-am trezit vesel. Kiva mi-a tălmăcit visul: cai albi, veste bună... și, așa nespălat, am alergat în tabără. Nu sosise nimic. Sălașul flămânzea. Am pornit iar sus. Sluga de la moșie nu sosise. Kalchentrauer plecase la Brașov. Bordeiul, încuiat cu lacăt. Cortul, în paza unui prostănac, care nu m-a lăsat să intru. Nu știam de unde mai ieșise și ăsta. Ar fi trebuit să mă bat cu el ca să-mi iau schimburi. L-am lăsat dracului și am plecat. N-am tras la tabără, am ocolit-o, să nu afle țiganii că n-am făcut nici o ispravă, și m-am strecurat pe de lături. Se apropia vremea prânzului. Kiva m-a înfruptat cu câteva ciuperci fripte și m-am săturat tot cu zmeură. Am trimis-o după Ciocârdel și m-am sfătuit îndelung cu el. Disperat, plănuiam un furtișag și la nevoie un atac cu silnicie asupra stânei. Vream să agonisesc mâncare și să mă răzbun pe scutar. Se chema că pe urmă, când s-or limpezi lucrurile, va să plătesc tot ce-am șterpelit. Am chibzuit cum să rășluim două-trei oi, pe care să le abatem spre banda țiganilor ascunși pe aproape. Câteodată, turmele pasc și noaptea la lumina lunii. Nu mai încăpea vorbă: dacă răzbim până la stână, punem mâna pe sacii cu mălai și pe burdufele cu brânză. Pentru asta, unul din noi trebuia să încerce la deal de stână, unde să întărâte câinii și să tragă pe ciobani. Ceilalți să ne strecurăm pe din vale la oile rămase fără păzitori, să înhățăm câteva și, dacă găsim drumul slobod, să intrăm și să jăcmănim bordeiul. Punerea asta la cale ne legam s-o înfăptuim a doua noapte, dacă nici în seara asta nu sosea omul de la moșie.

La amiază m-am întâlnit furiș cu Lina. Îmi aducea vești despre Florea. Rada se simțea mai întremată. Îmi mulțumea de cercelul găsit și-mi trimitea vorbă să mă feresc de anume țigani. Făgăduia să vie și ea la o întâlnire. Când am auzit că o să-mi aducă pe Sakuntala, m-am aplecat să-i sărut mâna. Țiganca s-a-nroșit până-n albul ochilor și a fugit speriată. Seara nu s-a mai arătat. Am luat iar pe Kiva și am intrat la Stanciu, să dezbatem problema aprovizionării. Ne apropiam repede de fundul traistelor. Judelui nu i-am spus de hoția plănuită. S-a hotărât că dacă nici în noaptea asta nu sosește sluga de la conac, a doua zi să plece un gonaci cu bilet de la mine către dada Sia. Ștafetă l-am ales pe Ciocârdel. Și, acolo pe loc, scrisei un fel de ordin-rugăciune către bătrâna dădacă: Să trimeată numaidecât oameni cu doi și chiar trei cai cu poveri întreite ca până acum, ca să ne despăgubim de cele pierdute. Dionis, care e bolnav și nu poate scrie, ținea s-o înștiințeze că e foarte supărat de neorânduielile întâmplate în trimiterea merindelor. Nu cumva omul le dusese în altă parte? Să se bage bine de seamă de acum înainte și să supravegheze cu strășnicie și mai ales să nu se mai întârzieze. Sfârșeam cu făgăduiala că ne întoarcem curând. Noaptea m-am părpălit flămând și îngrijorat.

În zori eram la tabără. Nici picior de slugă de la moșie. Ciocârdel plecase în goană la conac. Ziua se arăta proastă. Țiganii frigeau ciuperci și tocau bureți, într-o lâncezeală mohorâtă. Dancii, cu arcuri și praștii, prigoneau țărcile și ghionoaiele, alergau veverițele codate, să le mănânce.

Am urcat din nou sus. Kalchentrauer m-a întâmpinat trist. Târguise prea puțin cu banii mei. Pe datorie nu putuse căpăta nimic. Am vârât mâna în buzunar. Aveam un extraplat de platină dăruit de tata la bacalaureat. Vream să i-l dau să-l vândă, ca să cumpere mălai și cartofi. Ceasul, nicăieri. M-am pipăit, răspipăit. Mi se furase ori îl pierdusem. Biruit, am scos cele din urmă hârtii de câte o sută și i le-am întins. Sasul m-a privit cu milă și mi-a dat o felie de pâine cu unt, aduse de el de acasă. Pe urmă m-a poftit în cort, să mă schimbe de rufe și să-mi curețe hainele terfelite. N-am primit. La ce bun? Am înhățat sacul, nu m-am îndurat să-i las măcar o mână de mălai, și m-am coborât cu povara în spate, leoarcă de sudoare. Doborât de oboseală, am căzut de câteva ori. Nu m-am uitat că mi-am rupt pantalonii în genunchi și mi-am spart ghetele în bolovani. Duceam mâncare Sakuntalei... Abia după amiază am ajuns și am depus la picioarele lui Stanciu, haraci, sacul. Am fost răsplătit: Lina mi-a făcut semn s-o aștept la locul de întâlnire. Rada îmi mulțumea și se ruga de iertare că nu se poate arăta... Dar cât de curând are să iasă și ea.

Seara, ardeam. Mă durea capul și-mi zvâcneau toate mădularele. Dar eram mulțumit că scosesem hrana pe încă alte câteva zile.

În zori, un nou crâmpei de versuri m-a deșteptat, cântându-mi în minte: „Să ispășim în bucurie păcatele nemuritoare...”

„Semn bun, mi-am spus: ispășim în bucurie”, și am intrat în tabără. Aici, dezastru. Țiganul se înapoiase cu vestea că dada Sia era bolnavă la pat și nu putuse pătrunde la ea. Despre cai aflase că fuseseră vânduți. Sluga însărcinată cu aprovizionarea campingului plecase. Pe el îl luaseră ai curții la goană cu ciomegele și-l amenințaseră că dacă se mai arată pe acolo îl trimit la primărie să-l închiză.

Nu mai rămânea decât să duc la bun sfârșit hoția. Ziua mi-am trecut-o împărțind rolurile, închipuind atacul într-un fel de repetiție generală. Țiganilor le luceau ochii de bucurie. În capul bandei recrutate, ne-am strecurat de cu seară sub stână și ne-am desfăcut în două, ocolind târla. La vremea somnului de-al doilea, am țâșnit din două locuri opuse. Dar toată strategia noastră a căzut baltă. Ciobanii nu dormeau și nu s-au clintit din loc, parcă i-ar fi înștiințat cineva. Au rămas în stână, cu câinii de jur împrejurul ocolului și oile ciotcă în staul. Văile au răsunat până în ziuă de chiotele și de focurile lor de pușcă. Nimeni nu s-a putut apropia. Abia ne-am tras ca lupii hărțuiți spre negura văgăunilor, de unde ne-am întors în tabără spre zori.

Dimineața toată am zăcut în cort. Kiva m-a îngrijit, m-a tras cu untdelemn, mi-a dat să beau buruieni... Mi-ar fi trebuit mai degrabă mâncare bună. Amintirea sasului mi-a venit odată cu un fel de apă în gură și lehamite de la stomac și m-am târât c-o nouă nădejde sus. Kalch găsise în cort câteva cutii de conserve și de pesmeți. L-am pus să desfacă una și am mâncat-o ca un găman singur, acolo pe loc. Pe celelalte le-am confiscat pentru Rada și Kiva. Încercam un demers grav. Mi-am luat inima-n dinți și am apelat la Kalchentrauer pentru un împrumut de câteva mii de lei. Cu lacrimile-n ochi, s-a văitat, s-a jurat că n-are.

— Poate găsești acasă, la vecini ori cunoscuți, cu dobânzi mari, îl rugai.

Nu crede. Dar are să încerce, să caute. Am intrat atunci în cort și am adunat hainele bune cu care venisem, o valiză cu cămăși noi, alte rufe scumpe, ciorapii, pantofii. Adăugam un portfeuille din piele de crocodil cu colțare groase de platină și monogramă de aur - o raritate - aparatul de ras englezesc din cel mai curat argint, cu ascuțitoarea lui originală, precum și alte mărunțișuri. I le-am dat să le ducă la vânzare și l-am expediat imediat la Brașov. Eu m-am coborât cu cartofii târguiți din ultimii bani. Cum nici un țigan nu îndrăznea să urce la camping, nici chiar alături de mine, a fost nevoie să car eu singur suta de kilograme, în cinci dăți, până la jumătatea văii - unde așteptau flămânzii. Kalchentrauer și prostovanul - singurii rămași sus - se luptau cu geamantanul și valizele ce luau drumul Brașovului. Nătărăul, pe care-l rugasem să-mi ajute și mă refuzase, se întorcea din când în când, de departe, lăsa jos povara și murea de râs privindu-mă cum mergeam de-a bușilea cu sacul în spate. Dar liota era iar mântuită, măcar pentru câteva zile. Sălașul rămânea pe loc... Biruiam din nou pe cei care cereau plecarea și înjurau pe Stanciu că numai de hatârul lui Dionis ține tabăra acum vara în munte, când țiganii se cuvenea să cutreiere țara plină de poame și grâne coapte, unde pe o muncă de nimica până și copiii câștigă mâncare și bani. Prunele se coc, porumbul face țintă, iar ei se usucă și putrezesc în gaura asta...

Ziua mi-am trecut-o iar între țigani cu chiverniseala. Cu prilejul ăsta am văzut chipuri noi, obraze necunoscute, adause celor vechi. O șatră de rudari începuse în marginea pădurii să scobească în trunchiuri albe de plută groase cât butia albii largi ca niște bărci. Alții lucrau linguri, furci și tocătoare. Mirosea a lemn proaspăt și viu. Așchiile fâșâiau dulce. Talajii se desfăceau lin, ca panglicile de atlaz. Nu m-am putut opri să nu mă culc în ele. Într-o șatră alăturată se pripășise o familie de spoitori, îmbrăcați - și țiganii și țigăncile - cu șalvari largi, înnodați pe gleznă. Bărbații purtau în cap cialmale, ca niște plăcinte de cârpă. Trecuseră de peste Dunăre și vorbeau turcește. I-am privit cum cositoresc tingirile sclipitoare ca argintul. În cazanele adânci intrau femeile cu picioarele, învârtindu-se în ele ca niște paiațe. Am întâlnit un ursar încins peste mijloc cu un lanț de fier. Am aflat astfel că tabăra nu numai se primenea, dar creștea necontenit.

Dionis statornicise legături cu alte șatre și lăi, de la care soseau și la care plecau mereu țigani. Un fel de schimb între tabere... Unii se duceau după treburi și furtișaguri. Alții se întorceau din aventuri și isprăvi. Toți jurcăniți, slabi, flămânzi, hăituiți de jandarmi. Trebuiau adăpostiți, ascunși, săturați. Mă hotărâsem să le fac o catagrafie.

Am trecut așa multe zile și nopți istovitoare. Socoteala lor am ținut-o până la a cincea, a șasea. Pe urmă le-am pierdut șirul. Au intrat una în alta, până s-au amestecat și s-au făcut o masă cenușie, nisipul vremii cu aurul din el...

Hărțuit numai între camping, de unde nu venea nimic, și între tabără, unde se înghițea tot, mă ogărâsem și mă zdrențuisem de nu mă mai cunoșteam nici eu singur. Kiva se uita la mine cu milă și cerca să mă mai repare. Nu primeam. Era zadarnic. Nu mai aveam cămașă. Cea de pe mine, sfâșiată de necurmată întinsoare și putrezită de sudori, se ținea numai în guler și-n piepții dubli. Haina, cu care dormeam noaptea, ajunsese o janghină, pe care n-ar fi primit-o nici un țigan care s-ar fi respectat. Pantalonii, hărtăniți, se cereau peticiți în punctele esențiale. Nu mă răsesem de săptămâni, și o barbă urâtă, roșcată, încălecată de mustățile căzute pe oală, îmi mânjea obrajii. Părul mare nu ajunsese încă chica împlinită țigănească, zvârlită pe spate, ci se lăsa în lațe murdare pe gâtul scofâlcit, dinții se simțeau nefericiți și duceau dorul periei. Și totuși, nu vream să știu de nimic altceva decât de Rada și de hrănirea taberei. Un spirit nou mă însuflețea. Parcă ar fi sălășluit în mine un altul. Nu molâul, astâmpăratul, nepracticul și fricosul de până ieri, incapabil de hotărâre și acțiune. Acum luam asupra mea sarcini și răspunderi care presupuneau puteri și voință dincolo mult de ale mele. Unde le găseam? Mă puneam de-a curmezișul împrejurărilor, mă războiam cu oamenii, porunceam, chibzuiam, chiverniseam, aprig, neobosit, plin de noi resurse și de veșnic curaj. Kiva se uita galeș la mine și spunea:

— Cum semeni cu Dionis!

Și se vedea din glas că-l iubea. Asta mă supăra.

— Dionis v-a părăsit, îi aruncam în obraz.

— I-ai luat matale locul, râdea ea. Te zbați și te chinui cum se zbătea el, nebunul, la început...

Și, ciudat, în tot acest timp n-am simțit lipsa lui Dionis, nu l-am dorit, sufletește, nu-l așteptam, se ștersese din viața mea. Nu trăiau decât grijile lui pentru sălaș și dragostea pentru Rada, acum ale mele. Eram fericit să văd pe Lina și să înnod lanțul până la Sakuntala. Prețul pe care-l plăteam pentru asta îl găseam încă prea mic.

Acum ajunsesem să cunosc și eu pe toți țiganii din sălaș, le spuneam pe nume, le împărtășeam nevoile, pătimeam cu ei și mi-era drag să-i ajut, încât nu mă deosebeam nici pe dinafară, nici lăuntric de ei. Numai că toate grijile lor trebuia să le port numai eu în spate. Ca niște copii, ei habar nu aveau și nu se pricepeau. Dar o nădejde dincolo de orice nădejde mă sprijinea. Și zelul îmi sporise.

Trecuseră multe zile de zbătaie. După spusele Linei, legătura nevăzută cu Rada se strângea din ce în ce. Kiva îmi prorocea o bucurie apropiată, care se și adeveri.

Într-o dimineață, tabăra s-a sculat în plină răzmeriță. Florea pierise. O tăietură în peretele cortului dovedea că hoțul se strecurase noaptea și-l furase. Mi se spuse că Rada își frânge mâinile și nimeni n-o poate opri din plânsete. Kiva își sleia zadarnic fermecele și trecerea. Stanciu se învârtea neputincios. Lina se strecură la mine pe neașteptate cu vestea că Rada vrea numaidecât să mă vadă în taină. Numai în mine singur își punea nădejdea. Am crezut că leșin. Kiva m-a lăiat, mi-a tuns hălăciuga părului și-a bărbii, m-a curățat și m-a cârpit cât a putut. Cu două ceasuri înainte de soroc, așteptam tremurând într-o poiană din pădure. Iat-o. Am avut puterea să stau în loc până s-a așezat lângă mine. E drept că pentru stăpânirea asta am avut pildă pe Dionis, de care, fulgerător, mi-am adus aminte. Parcă el m-a oprit de la orice gest nesăbuit. Sakuntala era și mai frumoasă decât întâi. Frumusețea, ca și dumnezeirea, nu poate fi spusă, nici zugrăvită. Nu pot fi definite prin ceea ce sunt, ci prin ceea ce nu sunt. Prin negativele lor. Sakuntala nu era o frumusețe anume, ci frumusețea în sine și toată la un loc. Nu o frumusețe de nuri și drăgănele risipite în chip, împrăștiate pe trup, ci o frumusețe strânsă, densă, concentrată toată în fiecare parte, în orice mădular. Nu o frumusețe întâmplătoare, ci una cu tâlc, o frumusețe cu destin. Minunea era pielea, nu neagră, ci de aur brun, bătând ușor către tâmple în ivoriu trandafiriu.

Nu putea sta mult. Era pândită de zeci de ochi pizmași. Totuși, i-am respirat adânc izul trupului. Nu mirosea a țigancă, mă pricepeam bine. Împrăștia o aromă de azimă de grâu curat, coaptă din proaspăt.

„Să-i scap ursul din mâinile răpitorilor care aveau să-l chinuiască. Să n-o las”, atât m-a rugat, și fugi.

...să ispășim în bucurie păcatele nemuritoare

Frumusețea este oare unul din ele? Slavă ei

dacă o ispășim bucurându-ne...

...Iar versuri, iar delir...

Am rămas acolo cu nesațiu, nemișcat, până seara. Abia târziu m-am uitat împrejur. Mă găseam într-o poieniță la capătul de jos al unei prăpăstii ce se desfăcea tocmai de sus, din culme. Pe prăvălișul ei îngust se rostogolise în primăvară, până jos, o avalanșă de troiene ce stăruiau tari ca niște stânci albe într-o spumă de zăpadă. Numaidecât, de sub buza valului de nea, începeau să mijească florile înghețului, ghiocei bălani, dediței friguroși, clopoței palizi, apoi treptat, coborând câțiva pași, păscuțe, gălbenele, mierea ursului, ciuboțelele-cucului, pe urmă, numaidecât alături, florile verii, anemone, miozotis-sălbatec, bujori de munte, arnica, încondeind un curcubeu floral ce înmănunchea în el cele două anotimpuri îngemănate deodată pentru ea, pentru slava Sakuntalei....

Seara am colindat șatră cu șatră pe urmele unor țigani lipsă. Meșterul ursar se culcase. Cu toată golănia, făgăduii o răsplată împărătească cui mi-o aduce întâi veste despre urs. Kiva ispitise toată tabăra. Ici-colo ieșea la iveală câte un semn. Viața mi se încordase până lângă moarte. Spiritul îmi bătea ca pulsul unui alergător în întrecere. Treceam prima probă din marele examen în fața Sakuntalei. Pe la ceasurile zece din noapte, Ciocârdel m-a scos din chingile așteptării. Se întorsese unul din copoi. Un danci strecurat cu vicleșug pe dâra răpitorilor îi adulmecase într-un cotlon, departe. Acolo se pregătea, după șart, dresarea puiului. În fruntea a trei flăcăi înarmați cu bâte și șpăngi, ne-am strecurat nesimțiți până acolo. Desculț, să nu fac zgomot, gol până la brâu să nu agăț crăngile cu haina, m-am tupilat după un trunchi dezbinat în două tulpine, pe unde puteam scoate capul. Pe fața unui partal de pământ larg cât o arie, sticlea un strat gros de cărbuni aprinși. Alături, stau așezați turcește meșterul ursar, care la inspecția mea se prefăcuse că doarme, și doi dălcăuci. Jur împrejur, șase țigănuși așteptau nerăbdători în pieile goale, cu ciomege în mâini. I-am lăsat întâi să văd ce fac. Eram curios să cunosc și această îndeletnicire țigănească. Curând, un al patrulea aduse ursulețul într-un braț. Cu mâna cealaltă îi turna dintr-un clondir o băutură pe gât. Ceea ce din când în când își făcea și lui. Puiul se scutura, dar înghițea. Un miros tare de rachiu mă ajunse. Am priceput. Animalul trebuia îmbătat ca să fie și mai lesne supus. Poate fiindcă trecuse vârsta. Era prea mare. Unul din țigani se sculă și curăță de jar aria ca pe o vatră de copt turtă. Încercă pe urmă cu dosul palmei fierbințeala pământului unde puiul trebuia ținut cu tălpile, cât să-l frigă bine, să-l silească să sară și să deprindă jocul. Meșterul scoase din tașcă o sulă și o puse în mormanul de cărbuni la înroșit. Apoi își desfăcu de peste mijloc un lanț de fier cu care era încins. Se pregătea să-i puie belciugul în nas, după ce-i găurea muștiucul cu sula. Uneltele zăngăneau ușor în mâinile lui. Cei șase țigănuși despuiați se porniră să cânte, să sară și să se învârtească în jurul vetrei, aidoma unor urși sculați pe ciomege, dând astfel pildă și îndemn puiului zăpăcit de larmă și rachiu. Acum chiar meșterul încercă vatra. Încă era prea încinsă. Trecu praftorița peste ea. Mai trebuia așteptat. Până atunci, ca să îndemne pe danci la joc și cântare, el mângâie cu buricul degetelor în răspăr pielea tamburinei, care mugea ușor ca o ursoaică de dorul puiului.

În sfârșit, trase sula, o vântură de câteva ori în aer, o suflă, o încercă repede cu degetul muiat în scuipat și o dete unui tovarăș în mână. Ursulețul își bălăbănea capul amețit și de abia sta în picioare. Meșterul porunci să se arunce vreascuri pe focul de alături. Era nevoie de pălălaie mare, la lumina căreia să împungă botul fiarei. Flăcările dănțuiră și ele. Țiganul se ridică sinistru, apucă puiul între picioare, cu fața spre el, și-i ridică botul. Un tovarăș îi încleștă pe la spate capul în mâinile-i vârtoase. Dănțuiala, descântecele, pocnetele de ciomege în pământ, hora dimprejurul ursulețului se dezlănțuiră. Mâna cu instrumentul de împuns se ridică amenințătoare, lanțul cu inelul ce trebuia petrecut prin gaura sângeroasă zurui în mâinile ajutorului. Atunci am năvălit. Unii au risipit cu bâtele și picioarele focul care lumina operația. Alții au lovit pe meșter și pe complici. Eu i-am smuls puiul. A fost un atac fulgerător. Într-o clipă vrăjmașii spăimântați s-au mistuit. Or fi crezut că au sărit pe ei diavolii. După miezul nopții eram în cortul Kivei, cu ursulețul adormit la piept. Băgase drăgăstos labele de dinainte în sânul meu. Din când în când, mormăia și își înfiora blana de culoarea fagurului ars. Fără să vadă cineva, Kiva l-a dus stăpânei. În zori Florea se odihnea pe genunchii Radei, ca și când n-ar fi lipsit niciodată. Tabăra nu trebuia să știe altceva decât că puiul se întorsese singur. Dacă se afla de silnicia făcută ursarului, fata ar fi fost și mai mult urâtă. Eu mi-aș fi pierdut popularitatea.

Isprava asta mi-a dăruit o răsplată zeiască. În după-amiaza următoare Kiva mi-a descoperit o arcană neștiută de pădure cu un iezer limpede ascuns în tufișuri. Dudaie de bălării și snopi de arnică uriașă cu ochi de floarea-soarelui îl străjuiau de toate părțile. Cuibărit acolo după povața ei, am așteptat nevăzut. Curând, foșnete de frunze călcate mi-au trezit auzul. Ciute la adăpat? Pe malul din față, Sakuntala cu însoțitoarele. Se dezbrăca apărată de cele două fete. Și-a lepădat întâi ca o mireasă vălul. Sperioasă, s-a îndoit de mijloc și și-a scos pe rând călțunii. Apoi s-a dezbrăcat de cămașa care i s-a așternut la picioare. Și, goală, cu brațele își acoperi sânii, coborând mâinile alăturate peste cuiburile tainice ale pântecelui. Încet intra în propria-i imagine, ce-i surâdea răsfrântă din cleștarul pe care-l încercă întâi cu vârful piciorului.

Am trăit deodată fiorul pulpelor încercuite de răcoare, sfiala coapselor cuprinse de cutremurul înghețat al undelor, pe urmă spaima rece a cufundării. A rămas numai capul, plutind ca un lotus albastru... Prietenele o așteptau cu pânza albă în care mi-o răpiră vederii. Am prins doar gogonul de caisă aurie al călcâiului.

Revelația Sakuntalei m-a împins la noi îndrăzneli. Cu doi măgăruși de căpăstru, am urcat la camping. Am ales singur ce se afla mai scump acolo, îndeosebi covoare, cu care am încărcat vitele, și l-am pornit pe Kalchentrauer să le prefacă la Brașov în mâncare și băutură. Oamenii mei duceau dorul rachiului.

Cu toate strădaniile, tabăra se târa prin zile din ce în ce mai grele. Țiganii trimiși să ciordească rareori se întorceau cu câteva găini, cu un purcel răpănos ori o curcă bolnavă. Și atunci le mâncau pe ascuns, numai ei. De cele mai multe ori însă, veneau bătuți, numai vânătăi și cucuie, fără căciuli și cu chicile smulse. Până la urmă, am pus să se taie un măgar bătrân și beteag. Carnea lui a mai ostoit câteva zile foametea. Se cerea însă o soluție radicală. Am luat hotărârea eroică. Să cobor eu la sat cu căruța, să înfrunt pe dada și argățimea nesupusă a conacului. La nevoie, să smulg cu japca, în numele lui Dionis, sau să fur din curte merindele.

N-o făcusem până atunci de rușine, dar acum nu mai aveam încotro. Toate celelalte putințe se istoviseră.

Dar n-ajungea numai atât. Sub această scoarță strivitoare a foametei, care ar fi trebuit să o astâmpere și să o înfrățească, tabăra era necontenit răscolită de certuri și zavistii.

Rivalități colcăiau de la șatră la șatră, îndeosebi gelozia. Mereu alergam să potolesc și să împac țiganii. Ca niște copii, nu puteau ține o taină, nu erau în stare să păstreze o confidență. Spuneau tot, se pârau, își proclamau infamiile. La cea mai mică neînțelegere, pentru cel mai neînsemnat conflict, azvârleau unul în altul cu învinuiri de adultere, violuri, inceste, cum își aruncau cu bolovani.

În ajunul plecării rânduisem să mă culc devreme. Mă sculam a doua zi în zori. Mă întinsei pe pat. Deodată, izbucniră țipete ascuțite, urmate de huiduieli, alergături și bușituri... și mă trezii cu o țigancă buzna în brațele mele s-o scap. Gonacii o ajunseră. Bărbat-su păstra încă între degete o șuviță de păr smulsă de la femeie, ce i se smucise din mâini, și laia gâlcevitoare mă împresură.

Țiganul își învinuia muierea că se ținea cu altul.

— Ai prins-o tu? Acum ziua? îl înfruntai.

— Nu. Mi-a spus-o Catrina.

Asta râdea. Mă întorsei spre ea.

— Atunci, ai văzut-o tu cu ochii tăi?

— Să-ți sară ochii dacă m-ai văzut tu? țipa păcătoasa.

— Nu mi-ai arătat tu, și martora numi o parte a trupului, și nu m-ai pus tu să te ung, că te ustură?

Și, mai-nainte s-o pot opri, ea se repezi și smulse de pe vinovată, din baierele șubrede, treanța de cămașă cu poale de fustă. Femeia rămase în pielea goală. Șalele, bucile, coapsele erau acoperite de urzicături, albe, ridicate cât podul palmei, și înveninate pe pielea aprinsă.

— N-a băgat de seamă hăndrălăul, striga ea, și a trântit-o în urzici. I-a bășicat rușinea. Se scărpina ca de râie când a venit s-o ung cu untdelemn, s-o aline.

La destăinuirea asta, laia vălura învrăjbită. Rudele piritei se pregăteau de bătaie.

Păcătoasa se trântise jos și, ghemuită ca un arici, căuta să se acopere cu brațele, cu mâinile, cu coapsele strânse una-n alta. Stam mai încurcat decât Cristos în fața gloatei dezlănțuite și așteptam inspirația.

Kiva îmi șopti să trimit după ibovnic. Doi dălcăuci mi-l aduseră îndată; un țângău spăimântat, gata să mărturisească tot. Nu i-am dat timp. L-am năpustit în cort și în câteva clipe găsii dezlegarea. Am chemat înăuntru pe bărbat și câți martori au încăput, bineînțeles cu Catrina în frunte, și în fața lor am despuiat pe pârât. Nici un semn de vinovăție pe el. Pielea curată, neatinsă pe tot trupul. Biruitor, îl sucii și-l învârtii ca pe un manechin sub nasul țiganilor, năuciți de judecata mea mai dreaptă decât a lui Solomon.

— Atunci urzicăturile muierii? îndrăzni încornoratul.

— Să-ți spuie ea. O fi alunecat după vreascuri într-o groapă cu urzici. Sau cine știe ce altă nevoie. Întreab-o acasă. Dovada că e nevinovată ți-am arătat-o.

Și cu asta îi astupai îndoielile. Țiganca se îmbrăcase. Ochii ei de diavol îi luceau a glumă. Se repezi la bărbat, îl încolăci cu brațele, se lipi de el și-l porni victorioasă la șatră.

Eu am rămas tulburat. Gândul că a doua zi aveam să jefuiesc conacul, să înșel pe dada nu-mi da pace. Kiva, grijulie, mi-a dat să beau o fiertură de buruieni liniștitoare. Urmării un timp cum filtrul zdrobește în mine, una după alta, împotrivirile și adormii.

*

* *

M-am deșteptat a doua zi la prânz. Cineva mă mângâia ușor pe frunte - Dionis. Am dat să mă scol. Atârna de mine o moleșeală nebiruită. M-am trântit la loc, cu credința că visez. Auzii cum cere termosul. Deschisei iar ochii. El mi-l duse la gură. Și sorbii cu deliciu o înghițitură, apoi alta de cafea fierbinte. Mă ridicai într-un cot. Pe așternut, o risipă de brioșe care se rupseră fâșii, ca mătasea. Pricomigdalele amărui izbutiră să mă trezească de-a binelea. Se întorsese Dionis.

Și o liniște, o uitare, un abandon desăvârșit mă cuprinseră. Ca în copilărie, când isprăveam școala și luam vacanță. Unde erau grijile? Necazurile ? Le lepădasem.

Mă îmbrăcam în hainele mele, pe care le dasem lui Kalchentrauer să le vândă. Mi le întindea acum Dionis una câte una, ajutându-mă. Îmi pipăii buzunarul cu Sakuntala, și între scoarțele ei descântecul de desfăcut al dadei.

La brațul lui Dionis, am străbătut tabăra în aclamațiile țiganilor, cu chipurile luminate de bucurie. În mijlocul sălașului, băieții noștri descărcau sacii cu mălai, coșulețele cu cărnuri, burdufele cu brânză, papornițele cu pește. Cornul abundenței se vărsa iar peste valea oropsită. Toată încordarea mi se prăbușise. Mă întorceam la convalescența mea. N-am mai găsit puteri nici să urc pe picioare la camping. Am suit călare.

Acolo am găsit cu uimire în jurul cortului nostru întinse alte două șatre.

— Pentru cine? întrebai.

— Așteptăm oaspeți de seamă.

Și am intrat din nou, fără murmur, în cură de supraalimentare, aer și repaos a lui Dionis. Mă cercetam curios. Unde era Sakuntala? O știam undeva. A, da. Se micșorase. Intrase la loc în miniatura indiană din cartea păstrată în buzunar. Golul lăuntric, negru și straniu, ducea spre alte tărâmuri. Parcă mi s-ar fi făcut o operație și s-ar fi despărțit din mine partea de creier care le cuprinsese. Ființau în altă parte... și ceea ce găseam mai ciudat e că mi-era totuna. O indiferență obosită mă împiedica să mă întorc înapoi la ele... Mă bucuram moale de regăsirea mea și nu doream nici o lămurire.

Totuși, Dionis mi-o dete... O noapte, toată, l-am ascultat, încredințat că eu, cel care-l aud, sunt nebunul.

Mi-a mărturisit că-l clătinase mult mustrarea mea de după ospăț. Cu tot cumpătul ce-și ținuse, hotărâse să se verifice din nou. Prin mine, însă, martor. Tulburarea ce mă cuprinsese la apariția Radei i-a dictat planul. Mă va trece cât îi va sta în putință prin aceleași stări în care fusese pus el. Și nu i-a fost greu să mă îmbrâncească în aceleași condiții în care îl târâse tabăra și se zbătuse mai bine de trei luni. Dacă în împrejurările identice reacțiile mele erau aproape aceleași, el avea dreptate, din nou dreptate. Și nu s-a înșelat. Experiența a avut îndoit efect, și el - dublă mulțumire.

— Cum experiența?

— Te-am urmărit și te-am cârmuit tot timpul.

— Tu? De la vânătoare?

— Nu. Din tabără. Am stat tot timpul ascuns în spatele tău și te-am studiat.

— Și eu am fost un cobai? Inoculat cu dragoste? Injectat cu nebunie?

— Nu. Tu ai fost un alt eu. Al doilea Dionis, care-și reedita o parte a vieții, ca să mă verific și corectez.

Îl priveam aiurit.

— Aici e satisfacția mea. Întâi m-am justificat în ochii tăi și, aș zice, ai lumii, pentru tot ceea ce voi socotiți că e o nebunie, o decădere. Ai simțit și tu ce fericire se găsește în decăderea asta. Te-ai târât în pulbere ca s-o ajungi și s-o atingi.

Al doilea, m-am îndreptățit pe mine, din nou, repetând de data asta mai strâns și mai intens, sintetic, în tine și prin tine, frumusețea, adevărul, temeinicia pasiunii mele. Tu mi-ai trecut-o iarăși sub ochi, prin suflet, în creier. Și nu m-am rușinat deloc de ea. Dimpotrivă. Am aplaudat tot ce ai făcut tu, adică ce-am lucrat prin tine...

— Atunci eu?

— Tu? Nu-ți dai seama acum că tot ce simțeai era străin? Gândește-te bine. Cercetează-te. Nu deslușești că ai făptuit toate numai în numele meu? Aveai delegație de la mine, mandat.

— Am fost numai mandatarul tău?

Și băgam de seamă că vorbeam la trecut.

— Sigur, dragostea a fost mereu a mea, a mea necontenit Rada. Durerile, chinurile, zbătăile, bucuriile, fericirea, strecurate prin tine, sunt tot ale mele acum... Le-am cules ceas cu ceas, zi de zi din tine. Eram acolo, în tine, la pândă. Nu mă simțeai uneori? Ți-a fost tot timpul ăsta dor de mine?

— Nu.

— Vezi? Fiindcă eram veșnic prezent. Ale lui Dionis erau grijile ce purtai, ale lui poverile ce duceai. Ale mele piedicile peste care săreai, ca să ajungi la Rada. Acum ți le ridic. Le iau înapoi. Și te restitui pe tine ție însuți, odată cu lucrurile. Și îmi arătă: Iată colo pe masă portfeiul. În colț geamantanul, valizele. Privește pe toaletă aparatul de ras. Uite-ți hainele, cămășile. Ai găsit în vestă ceasornicul? Caută-l, că se află acolo. Numai inelul l-am lăsat Linei. Nu m-am îndurat să-i fac inimă rea.

— Și Lina era în slujba ta?

Dionis făcu semn cu capul că da.

— Atunci tu ai pus la cale foametea?

— Eu, tot. Ți-am tăiat toate resursele, cum mi se tăiaseră și mie, după ce am rămas, pentru Rada, în tabără. De ce n-ai rămas la camping? M-ai fi dat peste cap.

Nu-i răspunsei. Urmai să-l întreb:

— Și ceilalți știau despre asta?

— Cei din tabără, nu, afară de Kiva, la care am stat ascuns.

— Kiva m-a găzduit pe mine.

— În bordei, alături, am stat eu. Te vedeam, adică mă vedeam în locul tău, zilnic, de zeci de ori.

— Și Stanciu? Rada? Ciocârdel?

— Nu știau nimic. Toți, în cap cu tine, ați fost pasivi. Unelte în mâinile mele, ajutat de Kiva.

— Dar Kalchentrauer?

— El da! Mi-e prea devotat. S-a purtat, cum ai constatat, admirabil. Îi era milă de tine, dar nu m-a trădat.

— Atunci alungarea de la stână? Refuzul dadei?

— Poruncite de mine.

— Pentru ce mi le-ai ridicat mie stavile? Tu din partea asta nu ai întâmpinat piedici. Tu ai avut și turmele, și moșia la dispoziție, pradă pasiunii tale.

— Tocmai, am vrut să văd ce făceam dacă nu le-aș fi avut. Tu mi-ai arătat până unde aș fi mers. Sunt mulțumit.

— Nu sunt eu, îi întorsei cu amărăciune.

— Iartă-mă, se rugă el... Am forțat puțin condițiile și am concentrat experiența, ca să grăbesc rezultatul și să-ți cruț trupul plăpând. Duhul, trebuie să recunosc, ți-e tare. Mă gândeam din ce în ce mai strein la toate, și de toate mă dezlegam.

— Și furtul ursului? întrebai în cele din urmă.

— Înscenare. Kiva îl dase. Tăietura în peretele cortului am făcut-o ca să cază bănuielile asupra unor hoți.

— Și baia Sakuntalei?

— O răsplată care s-a răsfrânt tot asupra mea.

Și chipul i se lumină într-o undă de delicii.

— Erai și tu ascuns acolo?

— Poate. Dar ochii tăi mi-ar fi fost de ajuns.

Și mi-a făcut teoria Dybukului și a altor povești mistice, la care am ascultat cu gura căscată. Eu nu fusesem nimic. Poate pământul. El semănase și recoltase totul.

Și mi-a ținut o lungă lecție asupra personalității omenești.

— Noi suntem, spunea el, un polip, o colonie de stări psihologice, mai mult sau mai puțin complexe. Fiecare din ele alcătuiesc o personalitate. De obicei una, câteodată două pun stăpânire, cu rândul, peste celelalte înghesuite la fund. Uneori se strecoară paraziți din afară, alta străină, care le exploatează ca un tiran, cum a fost cazul tău. Necunoscătorii au botezat asta maladii ale personalității.

— Atunci ce se alege și ce rămâne adevărat din noi?

— Persoana, răspunse el, esența cu care venim și cu care plecăm, după ce lepădăm toate înfățișările, hainele sub care ne-am perindat în viață. Personalitate de copil, de băiat, de om matur. Personalitate de bătrân. Persoana noastră și le făurește, le crește, le dezbracă, le schimbă, le pierde.

— Atunci persoana? întrebai.

— Da, ea stă neschimbată, neatinsă, orice i s-ar întâmpla, inviolabilă. Personalitatea e pielea șarpelui care se leapădă. Dar cine a ajuns la persoană a ieșit din lumea înfățișărilor. A ajuns la cea statornică.

Știam lucrurile astea. Le citisem. Să le fi trăit oare de data asta?

— Și eu mi-am schimbat personalitatea? îl întrebai liniștit.

— În tot acest timp ai simțit vreo urmă de gelozie împotriva mea, cum ar fi fost firesc dacă iubeai tu cel adevărat?

A trebuit să mărturisesc că nici măcar nu mă atinsese umbra unui asemenea sentiment.

— Și acum? mă întrebă, plecat asupra mea. Cercetează-te adânc, mă provocă el.

Adevărul era că acum nimic nu mă mai chema în tabără. Ca și cum Sakuntala rămăsese departe, în urmă, adormită ca o Ariadnă pe țărmuri pustii. I-o mărturisii și-l rugai să-mi dea lămuriri.

— Asta numai Kiva ar putea-o. Ea este cu compartimentul farmecelor și al magiei. Ea te vrăjise.

— Și tu?

— Eu? Eu am banii. Cumpăr. Cumpăr oamenii, puterea, dragostea. Voi cumpăra și pe Sakuntala.

— S-o cumperi?

— Da.

Nu știam. Aflai că la țigani părinții își vând fetele. Bărbații trebuie să le cumpere. Cu bani și daruri scumpe. Numai așa le capătă de neveste.

— Acum, după ce ai trecut prin încercare și ai dat examen strălucit, ți se cade să auzi destăinuirea la care râvneai când ai sosit.

Și-mi povesti drama iubirii lui. Zguduirea ce-i pricinuise întâlnirea Radei fusese hotărâtoare. Tocmai citise cartea pe care o găsisem și eu. Când a văzut-o, a avut aceeași halucinantă viziune, ca și mine, că întâlnește pe Sakuntala, fecioara sacră. Cele două prietene, bătrânul jude repetau aievea, actualizau vechea dramă a lui Kalidasa, pădurea primăvăratică, țiganii pitorești întregeau cadrul; și, fără șovăire, s-a statornicit în sălaș. El, ursuzul, misoginul, egoistul, a devenit dintr-o dată altul. A intuit până în adânc puterile iubirii, ale devotamentului, ale jertfei de sine. Ca s-o câștige, s-a coborât până la ea și s-a făcut țigan. Greșeală. N-a izbutit decât s-o îndepărteze. Ba poate chiar să se facă urât. Fata l-a respins, hotărâtă. Mai mult. S-a închis în cort și n-a vrut să mai iasă. Atunci s-a amestecat Kiva, care i-a sărit în ajutor. Țiganca i-a deschis ochii că dacă nu e la mijloc inima, nu se întorc așa mințile unei muieri, mai ales țigancă. Trebuie să se facă iar boier, s-o amețească, s-o biruie cu daruri, lux și bogății.

Asta i-a adus aminte de aventura Sakuntalei și l-a izbit asemănarea cu pasiunea lui. Pe Sakuntala o cucerise un rege, un erou. Avea dreptate Kiva.

Din țigan s-a prefăcut deci în stăpân. S-a mutat sus în munte și s-a izolat. Și-a alcătuit campingul fabulos. Și-a schimbat viața, și-a călit voința, bucată cu bucată, și-a lucrat altă personalitate. A dăruit Radei un cort strălucit. Ea l-a refuzat. E cortul în care locuiește Stanciu. A urmat apoi să respingă tot ce-i trimitea. Atunci el a început să reverse harul, mărinimia și protecția lui asupra taberei. Și-a făcut cu asta un nume și o publicitate care în orice clipă trebuia să sune în urechile iubitei. Și-a câștigat acolo prieteni, a agonisit devotamente, a cumpărat oameni.

— De ce nu lași țiganii să se apropie de cort?

— Cum aș mai fi altfel stăpân, rege, dacă ar pătrunde oricine și oricând la mine? Dacă m-aș fi lăsat văzut, pipăit, furat. Așa, însă, cu cât mai sus și mai inaccesibil, cu atât închipuirile lor mă împodobesc și mă slăvesc. Și toate, toate ajung și se scutură ca un polen rodnic asupra Sakuntalei.

— Dar cum te-ai putut înfrâna să nu o mai vezi? Să nu stai lângă ea?

— Iubirea mi-a dat stăpânirea de sine. Și ca să-mi oțelesc nervii, să-mi înfrâng slăbiciunile, am practicat disciplina de care fugi tu.

— Și unde ai să ajungi? Rada nici cu asta nu te iubește. Am văzut. Nu consimte să te primească, nu vrea să-ți vorbească.

— Nu te-a primit pe tine? îmi tăie el repede vorba.

— Pe mine? Unde?

— În pădure. Nu ți-a vorbit ție? Mi-e de ajuns, fiindcă tu erai Dionis în ochii ei, în ai taberei, în ai tuturor.

— Atunci de ce ți se împotrivește?

— Fiindcă e habotnică. Nu se învoiește să-mi fie amantă. Vrea soție.

— Nu știam asta. Nevastă? Ți-a spus?

— I-a spus Kivei.

— Și?

— Și zilele astea o cer lui Stanciu.

— Te însori cu ea?

— Fac nuntă țigănească, în codru.

Pentru asta îmi povesti cum prin mijlocirea Kivei fusese adoptat fiu de căpetenia unor puternice lăi din Ungaria, un voievod, vlăstar din vechiul duce Mihai, sub care țiganii intraseră pe la 1450 în răsăritul Europei.

L-am ispitit asupra ceremoniei adopției. N-a vrut să-mi spuie decât că a stat în genunchi în fața tatălui, între doi martori bătrâni, și a înjunghiat un berbec alb, din sângele căruia s-au împărtășit toți. Pe urmă a împărțit tuturor daruri, s-au ținut ospețe.

Acum aștepta să sosească chiar a doua zi părintele adoptiv, starostele Mihaly, să ceară de la judele Stanciu, pentru el, mâna Radei. Pentru ungur și suita lui erau pregătite șatrele de adaos din camping.

— Cum ai izbutit să îndupleci pe Mihaly? Cred că ți-au trebuit bani mulți, îl căinam.

— Deloc. L-am cumpărat cu altceva mai ispititor, grandios... Și Dionis mă privi radios. Nu ghicești?

— Nu.

— I-am supus un plan pentru reorganizarea vechiului regat al țiganilor din lume, cu el ocârmuitor.

— Rege? strigai.

— N-ai auzit? Uite colo studii și lucrări. Te poți documenta. Voievodul Mihaly, foarte inteligent și cultivat, are unele hrisoave inedite, de-o valoare și un interes excepțional pentru istorie, care, date în vileag, vor face senzație. De ce mă privești neîncrezător? Până acum câțiva ani, țiganii din Spania, Franța, Italia, chiar și din Scoția, se întâlneau undeva pe țărmul Gasconiei, să-și aleagă regele și regina. Cred că și acum se mai țin faimoasele lor adunări naționale, un fel de bâlciuri, în care se schimbă știrile, întâmplările, hotărârile și planurile din întreaga lume a romilor.

— Asta unde?

— Tot acolo. Sunt însă tainice. Bineînțeles, acum eu voi lucra nu în ascuns și romantic, ci fățiș, politic și diplomatic.

Și-mi destăinui cum se bizuie pe sprijinul și influența prietenilor din Anglia și de la Liga Națiunilor ca să dea și țiganilor o patrie.

— Ești Mesia țiganilor, glumii.

— Nu, de-abia Moise. Triburile trebuie unite, omologate lăile, plămădită limba, epurate moravurile, înnobilat neamul.

— Himere... îndrăznii.

— Te înșeli. Cum chestiunea mă privește personal, deoarece sunt unicul moștenitor al lui Mihaly și copiii mei vor veni la succesiune, n-am să mă dau înapoi de la nimic să scot din praf și uitare vechile drepturi și capitulații ale țiganilor, consfințite în diplome, edicte și privilegii de împărații germani și regii unguri. Încât gătește-te de nuntă, sfârși el. Spune ce să ți se mai aducă. După căsătorie plec și te las pe tine cârmuitor peste șatră și peste moșie. Și mă sărută.

*

* *

A doua zi la prânz oaspeții soseau călări. Zece barosani cu chipuri smolite, tăiate de mustăți întinse până la urechi, cu pălării înalte, zise clopuri, mintene cu brandemburguri, pantaloni albi strânși pe coapse și cu cizme cu crețuri. Dionis cu mine i-am primit ceremonios, le-am strâns mâinile și i-am poftit în cort, unde le-am servit fruștuc din slănină în boia iute, mezeluri și rachiu vinars. Apoi i-am risipit pentru întâia odihnă pe la corturile lor. Pe Mihaly l-am instalat singur. El mă impresiona cu adevărat. Un cap mare, frumos strunjit în oase boltite, chipul brăzdat, parcă obrajii i-ar fi fost crestați cu cuțitul, ceea ce-i dădea o expresie de vitejie, fruntea dreaptă, suită, ochii cafenii, ușor boboșați, mari, cu pleoapele de sus cărnoase și fălcos. În plină bărbăție, voinic și mlădios, cu bărbia îndrăzneață, avea un aer de mărire, putere și inteligență.

Masa a fost demnă de un ministru din diplomație, și Dionis și-a meritat laudele.

După amiază am coborât cu caii de dârlogi la tabără. De data asta drumul și tabăra nu mi-au mai spus nimic. Nici măcar de oboseală nu mi-a bătut inima. Droaia de țigani ne-a primit cu urlete din guri, din buciume, din trompete. Bâzâiau cobze, țârâiau țitere, clămpăneau țambale, fonfăiau armonice, guițau dible. De unde ieșise atât duium de artiști? Eu nu-i știam ai sălașului. La oarecare depărtare de marginea taberei, oaspeții au încălecat, cu Dionis la dreapta voievodului Mihaly, pe un cal negru, darul părintesc. Călăreții s-au oprit în fața cortului bulibășiei. Noi toți, trâmbă după ei. Stanciu i-a primit în picioare, înconjurat de vătaf și de câțiva barosani ai lui, cuviincios îmbrăcați. Am fost poftiți în cort, pentru o gustare răcoritoare. Ceremonia cererii s-a făcut tot afară.

Pe două jilțuri alăturate, acoperite cu blănuri, Mihaly și Stanciu. Am băgat de seamă că voievodul își schimbase straiele. Pe cap pusese o căciuliță roșie, ca o tichie, cu un surguci de nestemate străjuit de un mănunchi de fulgi de cocor. Peste conteșul negru, cu brandemburguri roșii, încins cu chingă scumpă, de care atârna o spadă, îmbrăcase pe umeri o zeghe lungă, albă, răsfrântă, ca să se vadă căptușeala roșie. În picioare trăsese botfori roșii. În mână ținea toiag cu nouă noduri. La dreapta lui, în picioare, ca o aripă, sta Dionis, în costum alpin. În stânga trebuia să se așeze Rada. Baronii lui Mihaly, oamenii judelui se înghesuiau pe de lături. Tabăra toată, pe poiana din față. Rada întârzia. Judele bătu din palme. Kiva s-a înfățișat gătită, i-a șoptit ceva la ureche și a intrat în cort. A ieșit numaidecât cu Rada între cele două druște. Frumusețea, înalta ei smerenie, grația mândră au izbit pe toți. Baronii au aclamat-o cu urale. Ea a trecut de a sărutat pe rând mâna tatălui ei și pe a lui Mihaly. Deodată, a căzut în genunchi în fața voievodului și a bolborosit ceva pe țigănește, cu fruntea în pământ, apoi s-a întins leșinată. Dionis a rămas țeapăn, cu capul sus, cu privirile peste gloată, dincolo, departe. Mihaly și-a sucit încruntat o mustață și a făcut semn suratelor, care au ridicat-o și au dus-o în cort. Ce se-ntâmpla? Rada strigase că nu vrea să se mărite și se ruga să n-o dea cu sila... Mai bine se omoară. Dar ceremonia nu s-a stricat, s-a amânat numai până ce fata și-a venit în fire. Cererea se făcea de trei ori. Dacă și a treia oară pețita refuza, era pedepsită. Trebuia să fie bătută cu harapnicul peste pielea goală, în fața taberei, fără milă. Legea o cerea. După puțină așteptare, însoțitoarele au scos-o iar de subțiori. A doua oară, Rada, de data asta în fața lui Dionis, căzu în genunchi și-l imploră pe țigănește. Dionis stătu neclintit. Atunci ea ridică ochii și mâinile spre el și-i strigă românește:

— Stăpâne mare și bun, iartă-mă, nu mă sili să-ți sfâșii inima.

— Sfâșie-o, porunci el.

— Mi-e milă și de tine și de mine, se văietă ea.

— Nu-ți fie, spune.

— Află că nu-ți sunt vrednică de soție. M-am iubit cu altul.

— Nu-i nimic.

— Îl iubesc.

— Ai să-l uiți. Te fac domniță.

— Am un copil cu el.

Toți încremeniră. Dionis urmă netulburat, ca o mașină.

— Unde?

— În pădure.

Dialogul se desfășura dramatic, într-o tăcere înfiorătoare. Ungurii nu înțelegeau. Priveau când la Stanciu, când la Dionis.

— Unde este copilul?

— Jos în sat, la niște neamuri.

— Cine mai știe?

— Numai Kiva. Ea l-a dat să-l crească.

— Și ibovnicul?

— În pușcărie. Pentru un cal.

Era atâta măreție în umilința dureroasă, atâta putere în sinceritatea spovedaniei, că m-au podidit lacrimile. Nu mă mai putui stăpâni și strigai către Dionis să se oprească. M-am apropiat de el și l-am luat deoparte.

— Tu nu vezi că destinul se cere împlinit până la capăt? Te urmărește fără cruțare.

— Cum? gemu el stăpânit.

— În analogia întâmplărilor Radei cu ale Sakuntalei. Are un copil, ca și aceea. Las-o. Dă-o soartei.

— Și eu?

— Tu ai fost țigan, apoi rege. Acum trebuie să devii zeu.

— Zeu?... gemu el iar.

— Dăruiește-i Sakuntalei, cum a făcut zeul Indra în drama indicată, dăruiește-i bărbatul și copilul. Mântuiește-o de biciuire și de surghiun.

— Eu cum rămân?

— Tu nu rămâi. Tu te ridici deasupra stăpânilor. Părăsește personalitatea de acum.

Mă asculta și se frământa neguros. Demoniacul din el sta gata să crape scoarța sub care-l înăbușise, să zbucnească, cum zbucnesc gazele din pământ, gata să se aprindă.

— Mărinimia ta va salva ideea regenerării neamului căruia te-ai dedicat. Vei rămâne numai al lui, gândește-te.

Dionis se întoarse la loc. Chipul lui luase măreție, putere. Porunci să vie Kiva. Țiganca, la îndemnul lui, mărturisi, tânguindu-se, adevărul. Rada se iubise cu un țigan străin, pe care-l cunoscuse cât trăise jos în sat, o urmărise în tabără, o ademenise și o lăsase grea. Pentru asta ea a stat un an și mai mult ascunsă numai în cort. Mulțimea asculta clătinată, cu mâinile la gură.

— Și bătrânul?

Bătrânul nu băga de seamă. Veșmintele largi ascundeau păcatul. Copilul, un băiat, se născuse în taină, pe mâinile ei. Acum e la neamuri, într-un sat din Olt.

— Și ibovnicul?

— Un țigan, hoț de cai. Sosea nesimțit numai noaptea. Știa cum se fură iepele din grajd și țigăncile proaste din șatre.

La auzul insultei, Rada ridică o clipă capul de pe pământ.

— Și tu ce păzeai?

— Eu păzeam zodiile și te pândeam pe tine, boierule.

— Unde mă pândeai?

— În cărți. Cădeai cu zăbavă. Și te arătai fără baftă. De-aia ți-am pus ulcica, să le-aduc mai degrabă. Uite-așa m-ațineam să te prinz.

Și-și deschise brațele capcană.

— Fără să mă știi?

— Fără.

— Și cine-a luat copilul?

— El, tat-su. A dăruit Radei puiul de urs și i-a pus numele pruncului, Florea.

— De la el îl avea?

— De la el.

— Mie de ce nu mi-ai spus?

— Nu era nevoie. Luptam cu farmece să le treacă furia dragostei.

— Nu i-ai codoșit tu?

— Nu eu. Dumnezeu și dragostea, fu răspunsul neașteptat al țigăncii. Numai pentru tine, boierule, m-am făcut codoașa Radei. Când o afla Lionte, mă taie.

— Leonte îl cheamă?

— Da.

— Și ți-e frică?

— Nu mi-e frică. Dar te-am iubit pe tine și pe Rada și m-am așezat între voi cu bunăvoia și înțelegerea. Nu s-a putut.

— Și cu Leonte ce-ai avut?

— Numai ură. Am vrut s-o dezbăr. Ce-o aștepta? Pușcăria, ca pe el. Cu tine ne cădea împărăția în poală.

Și Kiva începu să se căineze, înăbușită de plânsete.

— Să-i aduci copilul, o îndemnă el blând. În trei zile să fii cu el aici.

— Sunt mâine.

Pe măsură ce întreba și primea răspunsurile, Dionis se liniștea și fața i se lumină. Ceilalți așteptau ațintiți la el. Urmă o tăcere ca o reculegere a tuturor. Se auzea numai bocetul Kivei. Rada sta neclintită la picioarele judecătorilor.

— Bine, hotărî Dionis. Rada este iertată. Să se mărite cu Leonte. Îi cunună voievodul Mihaly, pe care-l rog să amâie plecarea. Și spuse aceeași hotărâre pe țigănește. Zestrea pe care o aduceam judelui Stanciu o dăruiesc bărbatului Radei, să-și răscumpere nevasta. Peste trei zile ne găsim tot aici, la nuntă. Până atunci întoarceți-vă la șatre.

Și a poruncit însoțitoarelor să ridice pe Rada și s-o ducă. Ea s-a înălțat, clătinată între cele două prietene, și s-a îndreptat umilă să-i sărute mâna. Dionis i-a făcut semn aspru să se depărteze. Ea s-a supus.

Înăuntru s-a ținut un scurt sfat. Dionis a lămurit lui Mihaly întâmplarea. Voievodul, emoționat, l-a îmbrățișat și i-a spus că s-a purtat întocmai ca un fiu al lui adevărat, vlăstar de stăpânitor, și i-a mulțumit pentru această dovadă. Primea să rămâie pentru nunta Radei, dar cerea grabă. Țiganul trebuia deci scos cu orice chip, cât mai repede, din temniță. Kiva fu chemată din nou... Știa că Leonte, învinuit de hoție, se afla în prevenție, nejudecat încă.

— Unde?

— La București, unde fusese prins.

— Cum putea fi găsit?

— Are frați și tovarăși, care au umblat să-l scape. Dar n-au putut.

Îndată doi țigani au plecat după firul dat de Kiva, să găsească neamurile hoțului și în două zile să fie cu ele la București, la adresa dată de Dionis, pe care o să-l găsească acolo. Îi așteaptă! Și sfatul s-a sfârșit. Șiragurile de mărgele sunară pe umerii lați ai voievodului și alaiul porni. Oaspeții urcară din nou la camping, unde s-au așezat. Dionis a pornit numaidecât la București. Eu am rămas gazdă. Am regretat mult că nu știam ungurește, să mă întrețin de-a dreptul cu Mihaly. Noroc cu Kalchentrauer, care ne tălmăcea pe amândoi în nemțește, limbă pe care voievodul o înțelegea puțin și eu deloc. Astfel că n-am putut face politică și înaltă diplomație.

*

* *

A treia zi dimineață Dionis sosi. Aducea cu el pe Leonte. Prin avocați cu trecere, intervenții la magistrați și o sumă mare drept cauțiune, scosese pe țigan. Un ins înalt, arătos, aproape frumos, cioplit numai în oase și mușchi. Așa cum se înfățișa, curățit, primenit, cu un zăbun castaniu-închis pe umeri, aducea cu artistul Demetriad în rolul lui Răzvan. Sau mai degrabă cu fantele de ghindă din vechile cărți de joc: chip întunecos, ochi păcurii, fălci late cu unghiurile puternice, bărbie despărțită în două felii rotunde ca două mere și fruntea îngustă ascunsă de o cușmă lăsată într-o parte pe trei cute ale unui burduf de armonică. Deștept și orgolios, a deprins numaidecât cum să se poarte.

După amiază am coborât. Stanciu ne aștepta ca și întâia oară. Solemnitatea s-a desfășurat de data asta netulburată între țiganii curioși. Doar câțiva mârâiau împotriva veneticului.

Cererea a făcut-o Mihaly. Stanciu a împreunat mâinile însurățeilor. La picioarele bătrânului sta descărcată zestrea răscumpărării: zeci de trâmbe de pânză țesută de dada și femeile ei ca să se îmbrace toți țiganii în ele pentru nuntă, maldăre de scoarțe, haine, saci doldora de merinde. La urmă, jucând din frâie, două perechi de cai frumoși, o teleguță și două vaci în pripoane. Stanciu s-a dat mulțumit și a lovit ușor pe umeri cu toiagul pe ginere: semn că poate să-și ia nevasta la șatra lui. De la camping sosiseră fripturi reci, drugi de salam, calupuri de slănină, buturi de șuncă, cozonaci, prăjituri și vinațuri. În tabără și pe poiană au ars zeci de focuri sub pirostrii pentru fiert cărnuri. Au clocotit ciorbe, s-au învârtit mămăligi la cujbe, berbeci la crăcane. Pastramă și cârnați sfârâiau de-a dreptul pe cărbuni. Scânduri lungi întinse umpleau tăpșanul, cu bliduri și linguri rânduite de-a lungul lor. Țigănci gătite alergau de colo-colo. Țigani înfigeau în stâlpi masalale să lumineze ospățul noaptea, atârnau felinare, așezau opaițe.

Rada, pe jilț, alături de țiganul ei, era acum o țigancă frumoasă, cu un copil de gât.

Tot interesul se concentrase în Dionis, zeul care înfăptuise minunea. Sta liniștit și împărțea poruncile de pe urmă. Kiva, trântită jos, cu capul în mâini, se bocea ca de mort... Vătaful alerga mânios: se iscau printre țigani înghionteli, se stârneau păruieli care trebuiau, de rușinea străinilor, repede înăbușite. Mocnea ceva. Tabăra bătăioasă sta cu capsa pusă. Dar aburii bucatelor au domolit-o. Cu mic cu mare s-au îmbulzit la praznic, după rudenie și sămânță. Stanciu cu oaspeții de seamă și mirii mâncau deoparte, pe o estradă anume ridicată.

Două tarafe desfătau mulțimea. Înțelegerea era că Mihaly cu tovarășii părăsesc masa îndată ce iese luna și urcă la camping pentru odihnă. Dimineața plecau. Dionis îi însoțea. Se ducea cu ei în Ungaria. Mirii se retrăgeau în cortul Kivei. Eu rămâneam să prezidez mai departe cheful până la isprăvirea mâncărurilor și sleirea băuturii.

Larma urca uriașă spre stelele abia răsărite. Cântece amestecate cu chiote, pocnete din palme, glume și măscări se-nvălmășeau cu sudalme, urlete de copii, râsete revărsate de-a lungul șirurilor de meseni. Curând, văpăile lunii s-au arătat la răsărit. Dionis s-a uitat la ceas și a dat semnalul plecării. Mihaly s-a sculat, și cu el odată toți cei de pe estradă. Vătaful a șuierat în degete, gloata s-a potolit. Voievodul, luminat de torțe, a glăsuit în țigănește câteva cuvinte de rămas bun, a adus mulțumiri gazdei și și-a lăudat feciorul, pe Dionis - despre care a spus că-l ia cu el să-l însoare, i-a găsit o nevastă ca o împărăteasă.

La vestea că Dionis o părăsește, laia a scos un vaier sinistru. Kiva a început să se bată cu pumnii și să se blesteme. Ura împotriva Radei răbufni și mai aprigă. Brațe se ridicară, cuțite ieșiră din teci. Ceata devotată Radei sări bărbătește în apărare. Se încinse o bătălie orbeață. Învălmășiți, luptătorii răsturnau felinare, loveau orbiș cu ciomege, cu scânduri, cu blide și clondire. Țigăncile îndârjite aruncau unele în altele cu copiii, apucați de picioare și învârtiți ca niște ghioage. Capete trosneau, oase pârâiau. Curgea sânge ațâțător de furie și omor. Mihaly și Stanciu răcneau cât îi țineau piepturile și, cu toiegile ridicate, cercau să despartă valurile acestei mări negre de nebuni încleștați. Deodată, limbi de văpăi roșii se ițiră printre brazi. Țipete depărtate izbucniră. Șatrele luaseră foc și sălașul ardea. Ca prin farmec, căpiala încetă. Țiganii se descleștară și alergară la tabără. Dionis rândui căratul apei, organiză încercuirea incendiului, mântuirea copiilor și bătrânilor lăsați adormiți în corturi. Înnebuniți de flăcări, caii scăpați galopau sforăitori prin tabără, calcând oamenii. Voievodul cu tovarășii s-au năpustit după ei să-i prindă. Repede pârjolul fu curmat. La socoteală se găsi un purcel ars, câteva găini pârlite, troace și boarfe scrum. Flăcările atinseseră un danci și câțiva bătrâni. Oamenii se strângeau în jurul lui Dionis, grijuliu să-i caute, să-i numere. Bătaia se soldase cu câteva capete sparte, piepturi ușor împunse, degete tăiate. Țiganii, fricoși, făcuseră gălăgie cât pentru un masacru. Rada cu Leonte și copilul veniră înspăimântați... cortul lor începuse să se aprinză. Lipsea doar Kiva... Zăcea poate beată undeva. Deodată, Dionis și-aduse aminte:

— Unde-i Florea?

Toți îl uitaseră.

— Unde l-ați lăsat? strigă el spre Rada.

— Adormit în cort la Kiva.

Dionis se repezi, pătrunse îndrăzneț prin brâul de vâlvătaie și ieși cu puiul în brațe. Leșinat, abia mai sufla. El l-a stropit cu apă, l-a mângâiat și l-a trecut lui Leonte. S-a întors apoi la ai lui și a dat semnal de plecare. Oaspeții așteptau cu caii de frâu. Ne-am despărțit c-o lungă îmbrățișare. Dionis m-a rugat să rămân paznic și ocrotitor al taberei până se întoarce. O lună, două, nu știe... I-am petrecut puțin. Luna se ridica. Grupul de cai călăuziți de ciobani pornea înainte, ca să nu se sperie în pădure de luminile și umbrele torțelor. Dionis cu tovarășii veneau în urmă, însoțiți de Săbăilă și Cârloman, care purtau facle. Și totul s-a topit în bezna pădurii.

*

* *

Copleșit de emoții, m-am întors în tabăra acum sinistră. Stanciu m-a poftit să dorm la el. Am refuzat. Se cuvenea să ia pe Rada cu bărbatul și copilul, fără adăpost. Am rătăcit câtva timp cu luna în față. Mâhnit și obosit, m-am trântit pe un polog de fân. M-a trezit cineva. Ciocârdel mă zgâlțâia de braț. Tabăra nu sufla. Nu se luminase de ziuă.

— Ce este?

Țiganul îmi arăta spre apus creasta de sus a văii. Deasupra brazilor cerul pâlpâia înroșit. Într-acolo era campingul. Fără să mai întreb, am alergat într-un suflet. Amândoi am urcat coastele, am străbătut pădurea, am ieșit pe platou. Departe, padina noastră primea cele dintâi jocuri ale zorilor. Un fum alb, gros, tăiat de limbi obosite de foc, o acoperea în mijloc. Când am ajuns, cortul lui Dionis se năruia ca un rug în mormanul de jar. Nimeni împrejur. Arsese tăcut, în taină, fără să-l știe, fără să-l privească nimeni.

Am bătut în ușa bordeiului. Kalchentrauer a ieșit înspăimântat. A prins să-și frângă mâinile. Nu știa ce se întâmplase. În bordeiul lui adânc nu pătrunsese nici un zgomot, nici un zvon.

— N-ai văzut pe nimeni?

— Nu.

— Pe Dionis l-ai întâmpinat? A trecut pe-aici?

Nu-l simțise. Poate nu l-a sculat ca să nu-l deranjeze. Avea obicei să-și facă singur patul. Și se îngrozi la gândul că stăpânul s-ar fi culcat în cort și ar fi putut arde acolo. Panica mă cuprinse și pe mine. Dacă Dionis și-a schimbat planul și s-a oprit la camping?

— N-ai auzit tropote de cai, glasuri de oameni?

— Nici asta.

L-am trimis după Săbăilă și ceilalți ciobani. Sosiră toți în goană. I-am îndemnat, i-am rugat să facem tot ce ne stă în putință ca să intrăm în rămășițele fumegătoare.

— Trebuie să căutăm dacă nu a ars Dionis.

— Nu, se luminară ei. Pe boier îl trecuseră peste padină astă-noapte. Nu s-a oprit la cort. Nici măcar n-a sucit capul înapoi când s-a lăsat în vale spre Brașov.

— Nu cumva s-o fi întors?

— Nu. A coborât umăr în umăr cu țiganul cel mare.

— L-ai văzut bine?

— Ca pe dumneata acum.

Am rămas tăcuți în jurul grămezilor arse, până seara, când s-a răcit puțin. Atunci am pornit să scurmăm adânc, amănunțit, cu riscul să ne frigem tălpile, să ne ardem mâinile, să ne pârlim genele și mustățile. Și-am înghețat... În mijloc, un schelet închircit, cu fâșii de tendoane și zgârciuri arse pe el. Ciocârdel a răcnit, a pus mâinile la ochi și a împins-o la fugă spre sălaș.

Dar ne-am dumirit curând. Nu putea fi al lui Dionis. Vărul meu era mult mai înalt și ciolănos. Oasele găsite erau mici, subțiri, tidva rotundă, cu dinți stricați. Pe deget, un inel. L-am luat. O verigă de aramă. O cunoșteam: a Kivei. Nu mai încăpea îndoială, Kiva arsese. Dar cum? Nimeni nu-și da seama. Toți ajunseră la încheierea că țiganca urcase beată să ție calea lui Dionis, adormise cu țigara aprinsă și cortul luase foc. Nu era altă explicație.

Eu am tăcut. Știam însă adevărul. Kiva prea iubise mult pe Dionis ca să-i îndure plecarea. Pentru el trădase tabăra, mințise pe Stanciu, vânduse pe Rada. De dragul lui se făcuse unealtă și din vrăjitoare ajunsese vrăjită. Odată cu Rada, cădea și ea. Se năruiau ambițiile clădite pe seama fetei și a stăpânului. Văzuse aur, visase împărăție. Și acum rămânea cu Leonte și cu dancii Radei. Și o vedeam noaptea deznădăjduită, umilită, plină de răzbunare, cum dă foc șatrelor. Da, că pusese șomoiogul aprins în corturile țiganilor. Pe urmă fugise sus, să se încredințeze dacă Dionis pleacă. Și când l-a văzut că trece fără să se oprească, fără să se uite la ea, care striga să întoarcă măcar capul spre cuibul unde-și clocise visele, a înțeles... Dionis îi părăsea pentru totdeauna.

Atunci a intrat în cort și și-a dat foc singură. Ca o vădană din India. Pe rugul alcătuit din patul lui Dionis... pentru care fusese mamă, dar la care, sunt sigur, jinduise ca o ibovnică. Și nu cred să fiu romantic.

A doua zi m-am târât în vale...

Tabăra - nicăieri... doar urmele focurilor, grămezile de cenușă și rămășițele ospățului... Cârd de păsări speriate, șatrele ridicaseră aripile și pieriseră. Am rătăcit câtăva vreme printre închipuiri... și am plecat numaidecât acasă, prin Brașov, să nu dau ochii cu dada.

Dionis nu s-a mai întors nici până astăzi. Și n-am mai aflat nimic despre el. Sunt de-atunci peste douăzeci de ani.

Dar nici acum nu mă pot dezbăra de o vedenie. Un pâlc de călăreți în noapte, peste o padină de munte. Toți întorc capul să privească în urmă movila unui cort strălucit. Numai unul, călărind în frunte, pleacă în lume, fără să se uite înapoi.

iulie-august 1949, București