Șarpele Aliodor

ȘARPELE ALIODOR

ANUL, GROZAV DE ECONOM în ploi, se sfârșise și mai zgârcit în zăpezi. Era iarnă plină, dar numai cu îngheț. Vremuise la început un pospai de zăpadă, pe care vântul o măcinase, zvârlind-o de colo-colo. Și oamenii se îndreptau îngrijorați către un Crăciun negru și uscat, semn rău pentru sămănături, ca și dinspre partea sănătății.

Cei mai necăjiți erau copiii. În loc să zburde cu sania pe derdelușuri, ei trebuiau să care acasă, cu spinarea, crosnii de crengi și vreascuri. Noroc că în privința lemnelor satul era liniștit. Nu avea nevoie să pornească la păduri îndepărtate. Se încălzea aproape numai cu uscăturile ce-i dau petecuțele de crâng, rămase codevălmășie din falnicul codru sub care odinioară se cuibărise cel dintâi strămoș.

Copiii gospodarilor foloseau prilejul că uscăturile nu erau troienite de zăpezi și se întreceau să aducă acasă sarcini întregi, pe care le trânteau lângă vetrele duduind încinse. Când nu mai încăpeau acolo, le îngrămădeau, la îndemână, prin tindele întunecoase.

Într-o zi, copilașul cel mai mic al lui Padeș sta la vatră și se juca zvârlind în foc găteje, ca să le privească cum țiuie și se zvârcolesc, vii ca niște șerpișori luminoși. Umblând astfel cu mâna prin vreascuri să le aleagă, dete de o ramură mai moale și mai cărnoasă, pe care încercă zadarnic să o rupă: vreascul, negru și alunecos, se mlădia sub mânuțele lui în toate părțile. Tocmai se pregătea să-l arunce în jar așa întreg, când intrară pe ușă cei doi frați ai lui mai mărișori. Copilul le arătă creanga ciudată, pe care numaidecât cel mare i-o smulse.

— E o curea, strigă el bucuros, ia să vedeți cum mă încing eu cu ea!

Și-și încolăci brâul subțirel peste cămașă, cu mlădița ce se supunea ascultătoare ca o cordea, plimbându-se așa, mândru, prin odaie. Mijlociul ceru să încerce și el curelușa, că și el cărase crengile unde fusese găsită. Nu putea să se facă numai unul singur stăpân pe ea. Fratele mai mare se împotrivi cu hotărâre să i-o împrumute. Celălalt puse mâna să i-o smulgă. De unde harță și încăierare. Cel mic, năpăstuit, se porni să plângă și să strige că dacă e pe bună dreptate, cureaua e a lui, că el a găsit-o întâi.

În toiul gâlcevei, când câteșitrei trăgeau de cureaua buclucașă, se ivi sora mai mare, sărind să-i împace. Și, cu autoritatea palmei ridicate, luă vreascul din mâinile celui mai arțăgos. Dar numaidecât îl azvârli înspăimântată, țipând ca luată de iele:

— E șarpe... Șarpele! Nu vă atingeți!

Cei doi copii mai mărișori se deteră câțiva pași îndărăt și încremeniră. Mezinul, neștiutor, prinse prilejul și-și luă odorul înapoi, vârându-l repede în sân. Nimeni nu mai îndrăznea acum să se apropie de el. Era tabu.

La țipetele înverșunate ale fetei, alergă speriată mama, crezând că s-a aprins casa. La început nu pricepu nimic. Vorbele se îmbulzeau și se încâlceau învolburate la gurile băieților, încă fierbântați de sfadă. Fata, îngălbenită și amețită de spaimă, tremura toată și se freca de zor cu scuipat pe degetele cu care apucase jigadina, fără să poată descleșta gura. Numai Prâslea sta liniștit, cu mâna în sân strânsă pe prețuita curelușă.

— Mamă, șarpele, șarpele! țipară în sfârșit cei trei.

— Ce șarpe? Unde? întrebă femeia.

— În sân la Ionică... arătară ei înfiorați.

— Spune, ce e, Marioară? Nu te mai face! porunci mama.

Fata se dezmetici și spuse întâmplarea. Cum printre vreascuri copiii aduseseră din crâng un șarpe degerat, pe care acum îl ținea ascuns în sân Ionică.

Mama nu credea.

— Cum un șarpe? Că am auzit ceartă...

Totuși, temătoare, porunci copilului să scoată și să arate ce a pitit în sân.

Ionică nu vru. Maică-sa cercă să-l sperie. Dar mâna lui mângâia cu plăcere prada jinduită de frați. O simțea cum la căldura trupului său dulce ca o zi de aprilie curelușa se dezmorțea încet.

Femeia nu știa ce să facă. Nu cuteza să apuce pe copil și să-l caute în sân cu sila. Se temea de misterioasa jivină ascunsă acolo. Așa că nimeni nu mai îndrăznea să se apropie și să brutalizeze copilul, care acum se afla sub protecția șarpelui. Ea trebui să iasă și să cheme bărbatul.

Gospodarul se hotărî cu greu să-și lase treburile pentru o ceartă a copiilor. Numai la strigătele nefirești ale nevestei și fetei se îndură să zvârle toporul și intră cu ele odată.

Ascultă și el întâmplarea și nu crezu.

— Vi se năzare vouă, fricoaselor. Ia să vedem, Ionică, ce ai tu acolo?

Dar Ionică nu se înduplecă nici la cererea tatălui.

— A! Nu te supui? Stai tu, că-ți arăt eu... și vru să-l prindă, ca să-l caute.

Dar copilul zvâcni în fundul sub-patului, unde se ghemui, cu neprețuita comoară la el, în cuibarul pisicilor. Nici amenințările, nici rugămințile nu l-au înduplecat să iasă.

— Am să te las acolo nemâncat, îl procitea maică-sa. Să-ți dea mâțile să sugi!

Părinții, după oarecari opinteli zadarnice să-l scoată, se liniștiră. Copilului nu i s-a întâmplat nici un rău. Ceilalți frați, pizmași, îl iscodeau, plecându-se la început temători, apoi tot mai îndrăzneți sub marginea patului. Cu ochii lor ageri, zăreau acolo ca într-o taină pe Ionică înfășurând și desfășurând curelușa minunată, cu care le făcea în ciudă.

În sfârșit, după multe ademeneli și făgăduieli, că nu-i ia nimeni curelușa, care rămâne a lui, numai să le-o arate, copilul ieși din ascunzătoare. Însă, neîncrezător, vârâse iar odorul la loc, sub cămașă.

La urmă se învoi să-l scoată, pentru un briceguț... și întinse pe pat sub ochii speriați ai gospodinei un șarpe, lung ca de un cot, negru pe spate și ceva mai deschis pe pântece, cu capul mic și rotunjor, pe laturile căruia sclipeau două mărgeluțe de sticlă roșie, ochii fără pleoape. Numai coada subțire și ascuțită tresărea ușor. Încolo, zăcea inert, dar se simțea că pâlpâie în el un firișor palid de viață.

Gospodarul cunoscu numaidecât că e vorba de un șarpe neveninos, un biet șarpe nevinovat de pădure, care nu poate face nici un rău.

Femeia ceru totuși și stărui cu încăpățânare să-l arunce în foc. Omul nu se învoi. El se pregătea să-l ia cu două bețișoare, să-l scoată și să-l zvârle undeva departe, ce-o vrea Dumnezeu cu el, dar Ionică se repezi ca un uliu și-l vârî din nou în sân.

Acum toți copiii săriră și luară într-un suflet apărarea sărmanei jivine. Plânseră, se rugară, țipară că au să vadă de el și au să-l îngrijească numai să li-l lase tovarăș de joacă. Și gospodarul, milos, se învoi să-l oprească în casa lui. Numai femeia, înverșunată, cerea alungarea șarpelui, certându-i și ocărându-i cu ce-i venea la gură. După multă târguială, pacea s-a făcut. Șarpele rămase între copii. Aveau voie să se joace fiecare pe rând cu el, fără să se certe. La cel mai mic semn de neînțelegere, lighioana are să fie zvârlită pe apă... Rămânea însă statornicit că era al lui Ionică, singurul lui stăpân, care se îndatora să-l împrumute și fraților săi.

Ziua, fiara se dezmorțea lângă vatră și blândă se încolăcea fie de braț, fie, ca un colan, de gâtul frăținilor de joc. Dar îi plăcea mai ales în sân, pe pielea caldă, cingătoare în jurul mijlocului ori covrig în fundul cămășii la spate.

Începuse să-și cunoască prietenii, care nu se mai dezlipeau de el, era bun și drăgăstos îndeosebi cu Ionică, pe pieptul căruia dormea învârtit ca un colac. Copiii îl făceau sau brățară cu spiralele urcând de la cot până la gât, unde căpșorul lui cu limbi ascuțite juca ager sub bărbia băiatului. Ori și-l împleteau cunună pe cap, lanț de picior, sau ce li se năzărea lor, și șarpele se supunea la toate jocurile. Se domesticise de-a binelea.

Copiii îl botezară Aliodor, după numele unui viteaz din basme, și se părea că șarpele răspundea când era chemat pe nume. Venea mai ales când era șuierat ușor pe limba lui cum numai Ionică știa s-o facă.

Îi puneau regulat sub pat un blid cu lapte dulce, pe care-l găseau totdeauna golit, nu se știe, de șarpe sau de mâțe.

La început a fost foarte greu cu el în odaie... Îndată ce-l lăsau jos, unde era frig, amorțea. Atunci îl putea călca și strivi oricine intra. Trebuia să-l păzească toți ca pe ochii din cap... Ionică îl culca totdeauna seara cu el. Iar noaptea, când adormea el, i-l luau de pe piept și îl aruncau sub pat, unde sta înțepenit până a doua zi, când iar îl scoteau la joacă.

Numai femeia nu se deprindea cu el. Îl privea mereu cu spaimă și nu suferea cu nici un chip să se atingă de ea.

Au trecut așa iarna și primăvara, ca în basmele cu șerpi vrăjiți, în pielea cărora se ascund geniile binelui sau ale răului. Ajunseseră să creadă că poate era un pui rătăcit de-al împăratului șerpilor, care, când o afla unde se găsește feciorul, are să vie și să-l răscumpere de la cei ce l-au primit și îngrijit, cu o baniță de aur și de nestemate.

Când a dat căldura șarpele a început să se miște mai slobod prin casă. Nu mai sta cuminte sub pat sau unde îl puneau. Umbla mereu, se strecura, nesimțit, de colo până colo. Era foarte curios să știe tot. Îi plăcea să cerceteze și să se vâre în locurile cele mai ascunse. Îl găseau când în colțarul cu blide, când în dulapul cu haine, mai des după cotlon. Altădată, la cald, în cuibarul cloștelor, care săreau spăimântate de pe ouă. De câteva ori l-au descoperit în vatra cu cenușă, unde fusese gata să-l coacă de-a binelea. Odată s-a plimbat câtăva vreme în buzunarul lui Padeș. Noaptea părăsea copiii și vizita pe ceilalți membri ai familiei. Gospodarul nu spunea nimic, doar punea mâna pe el și-l zvârlea cât colo. Dar gospodina, ieșită din minți, cum îl simțea, țipa de scula toată casa. Trebuia să sară altcineva, de obicei Ionică, și să i-l culeagă. Femeia ocăra și blestema până ce adormea iar, târziu.

Trebuia să se facă însă la un fel. Nu se îndurau să-l ucidă. Nu atât de milă sau de hatârul copiilor, cât de teamă. S-ar putea ca un șarpe, venit așa din senin la casa lor, să fie un semn trimis de pricopseală. Ar fi fost să-și ucidă norocul.

Acum înadins îi lăsau mereu ușa deschisă și-l înlesneau să plece. Șarpele ieșea, se plimba pe unde-i plăcea și se întorcea iar statornic la căminul lui. Uneori, când copiii zburdau pe afară, se lua și se ținea, tiptil, după ei, alunecând voios prin iarba umedă sub prunii încărcați de rod.

Căci faptul vrednic de luat aminte, dintre toate, numai livada lui Padeș nu fusese atinsă de un îngheț venit fără veste peste flori și își păstrase roadele toate. Și încă un lucru băgaseră de seamă. De când șarpele intrase în casă, se stârpiseră toți șoarecii și gândacii stricători. E drept că din când în când pierea și câte un puișor de cloșcă. Femeia învinuia înverșunată șarpele. Dar nimeni nu-l prinsese. Și până atunci rămânea doar un ponos pe capul blândului tovarăș.

Întâmplarea făcuse înconjurul satului, care lua parte cu însuflețire la peripețiile casei unde se aciuase lighioana. Cei mai mulți erau de partea șarpelui și-l socoteau piază bună. Alții, dimpotrivă, îl țineau drept un semn rău și sfătuiau să se arunce din casă spurcăciunea, care nu putea fi decât unealta diavolului. Dacă-l mai țin, are să le aducă nenorocire. O să muște vitele, are să apuce vaca de uger. O să sugrume copiii, strângându-se ca o frânghie de gâtul lor.

Mai ales vecina Dobra era dușmana neînduplecată a bietei târâtoare.

— Nu-l mai ține, surată, pe lângă casă. Ăsta îți intră o dată pe gât și nu-l mai poți scoate cu nici un chip din pântece. Nu știi ce-a pățit Maranda?

Și-i băga a zecea oară în cap femeii povestea Marandei, care dormise în câmp și un șarpe îi pătrunsese prin gură în burtă. A chinuit-o mulți ani. Numai cu fum de argint viu l-a scos afară. L-a vărsat bucăți-bucăți, amestecat cu cheaguri de sânge.

Și povești de-astea cu șerpi oploșiți în pântecele oamenilor împuiau zilnic mințile bietei gospodine, care începuse să intre la griji și să slăbească văzând cu ochii.

Într-o zi a găsit șarpele în putineiul cu puțin lapte pe fund, din care mâncaseră toți. Din acel ceas femeia a început să bage de seamă că o doare și o arde în capul pieptului, la lingurică, acolo unde ajunsese mâncarea spurcată de lighioană. Își simțise stomacul întors, răzvrătit ca de o bubă. Și sănătatea ei porni să meargă la vale, din rău în mai rău.

Într-o noapte, era acum vară, dormeau toți afară, pe prispă. Deodată, femeia începu să geamă și să se zbată. Șarpele se urcase pe pieptul ei și se târâse până la gură. Îi mirosise a lapte dulce. Ea se luptă, dar cu toate opintelile nu-l putea dezlipi. Șarpele se furișă ca pe o gaură pe gâtlejul ei în spasme, până la pântece, unde se întinse, coardă, și rămase cu dinții înfipți în rânza ei.

Gospodarul, trezit de țipetele și zvârcolirile nevestei, o zgâlțâi și o deșteptă.

— Ce visezi, femeie? o întrebă el.

— Nici un vis, strigă înnebunită femeia. A intrat șarpele în mine. De acuma mor.

Și, cu mâinile încleștate pe pântece, se frământa în dureri grozave. De atunci a fost cu neputință s-o mai liniștească cineva.

Și lucru ciudat, care îi întărea spusele. Chiar din noaptea aceea șarpele a pierit și nu s-a mai găsit. L-au căutat pretutindeni, l-au chemat, l-au șuierat copiii.

— Parcă a intrat în pământ! spunea Padeș.

— Nu în pământ, ci în pântecele meu! ținea una, văicărindu-se, femeia.

Și se apăsa cu pumnul sub furca pieptului, unde o vână încordată se zbătea, neastâmpărată și dureroasă, gata să crape parcă.

Satul acum era, tot, împotriva șarpelui și olicăia pe biata femeie: ca întotdeauna, lighioanei îi mirosise a lapte și se strecurase pe gură, ca de acolo să alunece mai departe în stomac, ca într-o scorbură, unde coada i se zbătea fără de răgaz.

I s-au făcut bolnavei descântece. A dormit nopți multe cu o strachină de lapte dulce la gură, ca să ademenească jivina să iasă afară. Șarpele venea până la înghițitoare și nu vrea să urce mai departe. Sta pândind acolo. Bolnava băga degetele pe gât să-l apuce și nu-l ajungea. Spurcăciunea se cobora iar repede în rânza răscolită de vărsături acre și galbene ca veninul.

Au afumat-o iar, au otrăvit-o cu buruieni, până ce, în sfârșit, Padeș a chemat doctorul plășii în treacăt pe la primărie.

Acesta a ascultat, a întrebat, a pipăit și a spus că e o boală de stomac pricinuită de prea mult rachiu băut pe inima goală și de prea multă mâncare de ceapă și oțet.

— Dar drugul care se zbate aici? spunea femeia pierdută.

Și plimbă mâna uscată pe umflătura dureroasă de deasupra buricului.

— E o vână mare, plină cu sânge, o lămuri doctorul. Așa zvâcnește la oamenii slabi și nervoși.

Și plecă, lăsând o hârtie cu câteva slove încâlcite, pe care nu le putu citi nimeni.

Dar cine s-a potrivit doctorului? Aici, își dădeau seama toți, trebuiau descântece tari, de vraci dibaci și puternici.

Și s-au perindat fel și chip de babe și moși, de țigănci vrăjitoare și preoți buni la Dumnezeu, fără să-i brodească unul leacul. Șarpele creștea și se umfla, căci tot ce înghițea bolnava îi pria numai lui.

Vâlva cu femeia care a înghițit un șarpe a făcut astfel ocolul satului, al plășii, al județului și a ajuns înflorită de atâtea guri în orășelul de reședință. O gazetă locală a găsit bun prilej pentru un articol senzațional în care șfichiuia autoritățile vitrege cu sănătatea și igiena sătenilor de sub oblăduirea lor.

Prefectul, supărat, a dat ordin pretorului să facă numaidecât o cercetare și să raporteze de urgență. Pretorul a ordonat la rândul lui primarului, care, neștiind ce să facă și ce să răspundă, a urcat cu sila pe bolnavă în căruță și împreună cu bărbatul i-a înaintat peșcheș spitalului din oraș, cum făcea cu mușcații de câini turbați.

Aici au venit în pelerinaj la patul femeii să se intereseze prefectul județului, primarul urbei, procurorul, directorul gazetei și alți mulți. Toți au cules chiar din gura pacientei, al cărei chip împodobea cu urâțenia lui pagina întâia a gazetei, istoria cu șarpele cuibărit în măruntaiele ei. Și arăta la toți, fără nici o stânjenire, pântecele galben, umflat și zvâcnitor.

În cancelaria spitalului medicul le-a explicat că nu poate fi vorba de șarpe. E probabil un ulcer stomacal sau mai degrabă un cancer foarte repede crescut și inoperabil.

Dar la insistențele prefectului, fiu al poporului, care auzise și el acolo în satul copilăriei multe asemenea povești, medicul se învoi să facă o operație de explorare. Și cum era un tânăr nu numai cu știință, dar și cu suflet, se hotărî să purceadă la o îndoită operație: una asupra stomacului și în același timp alta asupra închipuirii, asupra moralului bolnavei, obsedată de gândul șarpelui. Era el însuși foarte curios de rezultat.

A căutat, deci, și a procurat de la farmacist un șarpe din aceia ținuți în borcane cu spirt la ferestrele spițăriilor, pe care l-a păstrat la îndemână.

La operație, a găsit, cum era de așteptat, un cancer.

Însă, un lucru straniu. Tumora nu avea forma obișnuită de ciupercă înflorită sau de rac. Ci închipuia aidoma un șarpe. O cordea cruntă, care, după ce își înfipsese capătul mai rotund în stomac, se răsucea peste el și, încolăcindu-l, își aducea coada subțire până la ficatul luat în pleasnă. Sub el aorta se zbătea deznădăjduită.

Medicul, înfiorat de înfricoșătoarele puteri ale închipuirii, a cusut fără să se atingă de măruntaie pântecele la loc. Dar când femeia s-a deșteptat el i-a arătat triumfător șarpele din borcan.

— Iată! L-am găsit și ți l-am scos! îi strigă el. De acum trebuie să te faci repede bine.

Și căuta să-i altoiască adânc gândul însănătoșirii pe amăgirea cu șarpele străin. Era o încercare care merita osteneala. Va avea spiritul, imaginația, din nou putere asupra materiei, care măcar să ușureze, dacă nu mai putea să vindece, ravagiile cumplite ale bolii pe care o stârnise?

Femeia, după ce ieși din amorțeală, luă de data asta fără nici o silă șarpele în mână și-l privi cu luare-aminte. Dar în loc să se bucure întoarse cu amărăciune capul, care se bălăngănea de gâtul subțire ca o tărtăcuță pe vrej.

— Nu mă minți dumneata pe mine, făcu ea semn cu privirile. Ăsta nu e șarpele meu!

— Cum nu e șarpele tău? Dar al cui e?

— Al meu e negru, mai mic și mai subțire. Ăsta e pestrițat cu galben.

— Este el! spuse medicul încurcat. A mai crescut, și, stând acolo în zemurile acre ale pântecelui, și-a schimbat culoarea. S-a îngălbenit de fierea pe care a supt-o.

Femeia da cu îndărătnicie din cap în semn că nu e așa. Și nu vrea să iasă din ale ei.

— Ș-apoi ăsta miroase a spirt. Și eu n-am pus în gură de-o lună măcar o picătură.

Planul și viclenia medicului erau astfel date peste cap. Închipuirea putuse să înlesnească zbucnirea cancerului și să-i întețească creșterea. Dar putere ca să lucreze acum de-a-ndoaselea nu mai avea.

Femeia a fost luată acasă, unde după câteva zile a murit.

Înmormântarea, cu marea ei petrecere, a pus în fierbere toate satele dimprejur, adunate să însoțească la groapă victima șarpelui fabulos. Toată vina cădea pe copiii care opriseră dihania în casă, și mai ales pe bietul Ionică. Oropsiți și huiduiți, ei plângeau singuri și răzleți, nemângâiați de nimeni.

După înmormântare lumea s-a întors la casa moartei, unde gospodarul, mișcat și mândru de atâta cinste, a poftit pe toți la praznicul ritual, dezlănțuit după vechile datine cu belșug de băutură și mâncare, cu râsete, glume și veselie de-a lungul a cinci mese întinse în bătătură.

S-a cerut și s-a băut mai ales multă țuică, făcută chiar de văduv din livezile lui. Încât repede balerca din pivniță se goli, așa că trebui să o răstoarne cu vrana în jos, ca s-o poată stoarce de cele din urmă picături.

Când cei trei oameni voinici, cârmuiți de Padeș, o deteră peste cap, ceva sună acolo înăuntrul gol al vasului.

Îl clătinară din nou cu putere. Se lovea încoace și încolo de pereți un lucru tare, căzut înăuntru.

Unul puse ochiul la preduf și privi în pântecul balercii. Nu se putea deosebi nimic. Întoarseră din nou butoiul și îl potriviră cu gura în jos, smucindu-l ușor și cu meșteșug, așa ca lucrul străin să ajungă și să vie la gura vranei. Și-l traseră afară.

Ieși de acolo, țeapăn și ușor zbârcit de alcoolul în care se păstrase neatins, Aliodor, puiul împăratului șerpilor, nevinovatul tovarăș de joc al copiilor. Tot așa de negru, de subțire și nevătămător cum era înainte de a-l duce la pieire neastâmpărata lui curiozitate și năravul de a-și vârî căpșorul peste tot.

Oamenii începură să strige și scoaseră șarpele mort în mijlocul curții, unde mulțimea bea și se înveselea, ocărind pomenirea lui spurcată. Dar acum se adeverea că nu era el cel vinovat.

Copiii săriră cei dintâi și se jeluiră după Aliodor mai abitir decât după maica lor.

O femeie care băuse cam multă țuică din balerca unde se plămădise șarpele, privindu-l, simți greață și începu să verse. Alta, cătând să-i vie în ajutor, se porni și ea pe același lucru. Și în urma lor alte zece. Care cum află de ce e vorba nu mai aștepta, se punea pe icnit.

Apoi se urniră la treaba asta bărbații cu duiumul.

O adevărată molimă dase în toți câți gustaseră din grozava țuică, a cărei tărie, să-ți spargă gura, li se părea că era opera jigadinei.

Și nu azvârleau din ei numai ce mâncaseră atunci la pomană, ci tot ce duseseră în gură cu o zi înainte. Doar măruntaiele din ei nu le-au dat afară.

Praznic de pomină. Asta a fost răzbunarea lui Aliodor, năpăstuit pe nedrept de oameni.

Folosindu-se de văicărelile și icniturile obștești, Ionică a ridicat șarpele din țărână și, strângându-l ca odinioară la piept, a fugit cu el în fundul ogrăzii. Acolo i-a săpat o groapă și bocindu-l l-a înmormântat, așa cum văzuse că au făcut cu biata maică-sa.

1947, martie 7, București