Schimnicul

SCHIMNICUL

TOIUL POSTULUI MARE, cu nesfârșitele-i privegheri și canoane, stăpânea neîndurat peste mănăstire.

Zbuciumate zi-noapte, toaca și clopotele asurzeau muntele, hărțuiau pe monahii gălbejiți de înfrânări și nesomn, îi scoteau ca pe niște cârtițe din chilii și-i mânau făr' de răgaz la biserică.

Topiți de ajunări, călugării moțăiau în străni, cu auzul împăienjenit de bâzâitul acelorași cântări sfornăite de pe tipicul învechit. Târziu, prin întunericul bătând în verzui al ultimei străji, se risipeau pe la sălașurile lor pentru o scurtă odihnă, cât să-și scoată camilafcele și să fure, așa îmbrăcați, câte o bucățică de somn. Cei mai greoi rugau pe cei cu trezia ușoară să-i scoale. Și numaidecât se auzea ici-colo:

— Cioc... cioc... Hai, părinte Cutare, că toacă de al atâtelea ceas...

— Repede, cuvioase, că începe molitva...

Și cuviosul, buimăcit, bâjbâie după culion, frecându-și cu pumnii ochii umflați...

Numai părintele Sofonie sta mereu întreg și nebiruit. Nici ajunări sălbatice, nici îndelungi vegheri în genunchi nu-l înfrângeau. Treaz, puternic, neabătut tot timpul, el sta în fruntea soborului, pe care-l târa după sine, atlet al călugăriei prin marile osteneli evlavioase și înflăcăratele-i lucrări duhovnicești.

Spăimântați, călugării îl rugau să-și mai domolească osârdia și să-i îngăduie să răsufle, că nu se pot ține după el. Nu sunt făcuți ca sfinția-sa numai parcă din oase și duh. Sofonie nu-i asculta. Ținea înainte post negru, fără abatere, silind cu aspra-i pildă pe nemernicii frați să nu se dedulcească la mâncare. De multe ori, căzut în chilie la rugăciune, uita de hrană și lăsa călugării flămânzi, în trapeză, să-l aștepte. Odinioară starețul cel vechi nu-i răbda lipsa. Trimitea doi frați să-l scoată și să-l aducă la masă.

Starețul următor, un arhiereu subțire, cu vederi largi, frecat de lumea nouă cu adaosurile și ciudățeniile ei, a căutat să pună rânduială. L-a dezlegat pe Sofonie, recunoscându-i înalta vrednicie duhovnicească, de toate îndatoririle obștești. Voia la el: să stea cât o pofti închis în chilie ca într-o chinovie unde să ajuneze și să se roage netulburat, fără să dea cuiva socoteală de timpul și faptele lui. La biserică să vie numai pentru împărtășanie. Iar mâncarea să i se pună o dată pe zi, în tindă, de unde să și-o ia singur, ca astfel să nu-l mai supere nimeni și nimic. I s-a dat, adică, un fel de treaptă întâi a schimnomonahiei, în mănăstire. În chipul acesta, scoțându-l din obște, starețul nou nădăjduia să curme neliniștea râvnelor nefirești încuibată în pașnicul locaș și să aducă viața soborului la netezișul cuvenit mănăstirilor obișnuite.

Dar și așa, răznit, Sofonie urma să stea ca un îndreptar de foc, sau mai degrabă de gheață, spre care fără voie se întorceau toți ochii. În tindă, blidele cu mâncare se găseau aproape neatinse. Schimnicul era în schimb nelipsit, cel dintâi, la toate slujbele și privegherile, canoanele și ceasurile bisericii. Bold nemilostiv care împungea necontenit pe frați spre desăvârșire. Unii, puțini, se străduiau, fără spor, să-l ajungă. Cei mai mulți rămâneau departe în urmă, șchiopătând și cu trupul, și cu duhul. Și se amărau. Alții îi erau de-a dreptul, în sinea lor, potrivnici, mai ales slujitorii și chivernisitorii bisericii. Aceștia se găsesc nevoiți să stea tot timpul în picioare, să alerge, să citească, să cânte și câte alte osteneli, săptămâni și săptămâni în șir. Or, asta nu se poate cu gâtlejul uscat și pântecele gol. Și se înfruptau pe ascuns, ca niște păcătoși, din de dulce.

Mai ales că aici se potrivea parcă înadins o grozavă întâmplare, ca un făcut. În post, și mai cu seamă în zilele de ajunare, lupii dădeau iama în turmele mănăstirii. Răpeau câțiva miei mici și mai lăsau acolo pe loc unul-doi sângerați, o oaie mursicată, care se zbătea de moarte. Puteai să-i lași așa? Trebuiau numaidecât tăiați. Și carnea nu era doar s-o azvârli la câini. După ce-și luau partea lor, frații păstori treceau pe ascuns toate pulpele de dindărăt în pivnițele cuvioșilor osteniți, toți călugări tineri.

Asta cu știința noului stareț, care închidea ochii. Știa și preasfinția-sa că se cântă nu atât cu gâtul, cât și cu foalele pline.

Dar, de la o vreme, și el se luase de gânduri. Nu era săptămână ca fiarele să nu se abată și să nu aducă cucernicilor plocon hălci de carne fragedă.

— Ce e asta? întreba starețul, mânios, pe monahii ciobani, cercetând iar târla și stricăciunile.

— Ce să fie, preasfințite... Câtă vreme n-avem pușcă, nu putem stăvili năvala sălbăticiunilor.

— Apoi nu-i așa... îi dojenea stăpânul. Știți că nu avem îngăduință să ținem arme. Dar închideți cu grijă coșarele și înălțați gardurile.

— Geaba, răspundeau ei cu îndrăzneală. E cu osebire o spurcăciune de lup mare și sur, meșter și mlădios ca Satana. Ăsta nu știe nici de gard, nici de coșar. S-ar strecura nesimțit și pe gaura cheii.

— Dar câinii? La ce-i mai țineți?

— Câinii? bodogăneau ei. Câinii nu suflă, dar încă să mai latre... Doar că nu dau din cozi și nu se bucură.

— Nu mai apărați lenea voastră și a dulăilor, îi beștelea bătrânul, fluturând spre ei cârjă. O să vă schimb. Aduc păstori vrednici de la munte. Pe voi vă trimit la cărat piatră, ca pe niște îndărătnici.

— Ba mai bine să-l puneți aici peste noi, baci, pe părintele Sofonie, că numai de frica lui ascultă dihăniile, spuneau ciobanii, făcându-și cruce.

Asta era adevărat! Trebuia să recunoască și noul stareț. Între alte minuni ce săvârșise Sofonie se număra și apărarea stânei de fiare. Celelalte multe minunate întâmplări și fapte ale schimnicului, starețul nu le mai apucase. La înscăunarea lui în mănăstire încetaseră. Se povestea numai despre ele, și preasfinția-sa înclina să nu le dea crezare.

Dar minunea cu lupii dăinuia încă și se petrecea aicea, sub ochii săi. Pe dată ce șosea de la stână înștiințare că s-au ivit fiare, îl scoteau pe Sofonie de la rugăciune sau de oriunde s-ar fi aflat. Și era de ajuns ca el să se ridice și să facă un semn, pentru ca, acolo, departe, dihăniile să dea numaidecât înapoi și să fugă.

Într-o vinere seară, la ceas târziu de noapte, între două lungi slujbe doborâtoare, clopotele ațipiseră. În văzduhul adânc al muntelui zodiile se răsuceau liniștite. Sub strejuirea lor codrul, cu mănăstirea în poale, făcea popas în somn. Călugării se îngropaseră în întunecimile chiliilor și dormeau morți, așteptând alarma lui Samson, vestitul lor clopot cât o butie, care avea să-i învieze iar. Deodată, beznele se treziră speriate. Întâi răcnete de oameni, chiote și hăieli răzbiră de la staulele îndepărtate. Apoi, strigătele alergară, se apropiară, pătrunseră în ogrăzile mai din dos ale mănăstirii și izbucniră în dosul curții. Câteva matahale negre se repeziră cu tropăituri spre rândul de case dinapoia bisericii. Șovăiră puțin la cerdacul stăreției, cufundată toată în întuneric. Schimbară vorbe. Apoi trecură mai departe și se opriră la chilia părintelui Sofonie, singura luminată din toată mănăstirea. Acolo umbrele se grămădiră la geamul aprins, care îi descoperi: erau trei monahi ciobani. Înghesuiți în pervaz, ei priviră pe schimnic, căzut într-o neclintită plecăciune, cu genunchii și fruntea la pământ. Se ruga canonit într-o grozavă metanie, răpit dincolo de lume, cu urechile astupate, ochii pecetluiți și simțurile zăvorâte. Năvălitorii ciocăniră de câteva ori, apoi de multe ori; și din ce în ce mai tare. Zadarnic. Deschiseră ușa, care scrâșni încrâncenată, și pășiră înăuntru. Călugărul nu văzu, nu auzi... Împietrit, se ruga pe brânci. Ai fi crezut că e mort... Atunci, unul mai cutezător îl zgâlțâi de umăr. Zguduit de fiori, Sofonie zvâcni tot, se deșteptă, își chemă înapoi viața și duhul din hăurile rugăciunii, dar nu se ridică.

— Ce este? Ce vreți? Nu mai isprăviți cu neroziile voastre? îi întâmpină răgușit, fără să întoarcă spre ei capul pe grumazul țeapăn de grozavă încordare.

— Părinte!

Și paznicii începură iar să gâfâie, opintiți ca de o fugă.

— Părinte, a dat lupul bătrân în stână...

— Nu-l putem goni cu nici un chip...

— Stă de la miezul nopții numai de capul nostru... și își smulgeau unul altuia vorbele din gură, ca să spuie cât mai grabnic.

— Gonește-l sfinția-ta cum știi și cum faci totdeauna, că noi numai cu ciomegele nu putem...

Și, prididiți de osteneală, tăcură.

Sofonie se sculă, și cu el odată umbra-i uriașă, care se zugrăvi neagră pe perete și-l însoți. Se clătină o clipă, apoi porni înaintea celorlalți, care-l urmară smeriți. Ieși pe prispă și se întoarse spre locul unde hălăduiau turmele.

Strigătele și hăielile se ostoiră.

— Acum duceți-vă, le porunci scurt.

Și îi slobozi aspru, în loc de binecuvântare cu același gest al brațului cu care alungase dihania nevăzută. Părul și barba sure îi stau zbârlite ca de mânie și ochii arzători îi sticleau de un foc sălbatic. Oamenii plecară trăgându-se înapoi, ca niște vinovați. El îi petrecu lung, cu privirile grele încărcate de puteri ca niște arme gata să zbucnească, scutură trupul ciolănos, își netezi cu mâna chica răzvrătită, netezi smocurile bărbii țepoase, căscă fioros de câteva ori, descleștându-și cât putu fălcile, își linse cu limba clăbucii de spumă roșie ce-i tiveau colțurile gurii scrâșnite între dinți, își drese cu opinteli din gât glasul, care sună înstrăinat, și intră cu părere de rău în el. Acum se făcuse la loc părintele schimnic Sofonie și se închise iar în chilie. Dar nu-și mai găsea astâmpăr. Păstorii îl smulseseră prea pe neașteptate din țâțânile uimirilor de dincolo de fire, și omul din el suferea cumplit. Gemu înăbușit, horcăind un fel de icnet dureros. Dacă nu s-ar fi stăpânit, ar fi urlat ca pruncul zvârlit din matricea mamei în văzduhul rece al lumii. Se uită la patul neatins, câteva scânduri acoperite cu o cergă, dar își luă seama. Se frământă, deschise ceaslovul, îngenunche iar, se frânse, așteptând să se astupe golul flămând din el.

Dangătul de bas profund al lui Samson îl găsi clocind în amorțeala asta istovitoare. Apoi toate clopotele dănțuiră vesele pe funiile lor, limpezind muntele de negrele-i spaime. Ici-colo, scăpărau lumini, se învăpăiară ferestre, uși se trântiră. Mănăstirea își scotea stafiile, care se ițeau prin curți. Părintele Sofonie se struni. Din nou puternic și neabătut, fu cel dintâi la biserică, și cu glas înalt porni slujba ceasului. După miruit, el se înfățișă la strana starețului, se frânse de mijloc și, după ce sărută mâna bătrânului, ceru îngăduința să-i vorbească.

— Știu... zise acesta. Iar te-au tulburat. Iartă-i, sărmanii! Erau înspăimântați. Pe urmă au venit la mine să-mi spună. Nici eu nu dormeam: mă chinuiesc rău durerile de șale.

— Atunci, altădată... trase încheiere întunecat schimnicul, și vru să se dea înapoi.

— Nu; chiar acum. Vino sus, la mine.

Intrară în odaia caldă cu miros lincav de salcâm, al unsorilor plămădite din salicilat. Starețul se așeză, scâncind, în jilțul căptușit cu perne de puf și-l pofti alături, pe scaun. Dar călugărul se trânti în genunchi la picioarele lui. Bătrânul, c-un zâmbet pierdut în barbă, îl lăsă.

Chiar așa, scurtat de îngenunchere, Sofonie era tot înalt și vânjos. Păros și noduros, cu chipul aspru, necioplit, părea un țăran de la plug, nu monahul subțiat de treizeci de ani trecuți în posturi și strujiți în rugăciuni.

— Vorbește, îl îndemnă stăpânul, lăsându-se ușor pe spătar, după ce-l privise cu luare-aminte.

— Preasfinția-ta, știi mai dinainte rugăciunea mea, rosti aprig Sofonie. M-am mai zbătut de câteva ori aici la picioarele jilțului, cerând dezlegarea să mă pusnicesc. Din nou cad și strig: Socotește-mă vrednic. Slobozește-mă. Dă-mi drumul la sihăstria după care îmi arde sufletul.

Starețul îl asculta acum cu ochii în tavan.

— Nu mai poți suferi mănăstirea? Te strâng rău chingile ei, părinte Sofonie?

— De ce mă batjocorești, preasfinte? se umili anevoie schimonahul.

— Ah, glumesc... Prea porniseși vijelios, și m-am gândit că e bine să începem mai ușurel, o întoarse bătrânul. De altfel, eu nu stau cu tot dinadinsul împotriva schimnicirii cuvioșiei-tale.

— Atunci? ridică ochii aprigi călugărul.

— Zic numai să mai așteptăm. Răbdarea este cea dintâi virtute a monahului...

Și, spunând asta, starețul îl cântărea, adulmecându-l. Îl uimeau arzimea neistovită, tăria nesecată, dârzenia, dar mai ales sănătatea misterioasă a omului neînfrânt de ajunările, canonirile și ostenelile sub greutatea cărora oricine altul, cât de oțelit, ar fi căzut de mult. Ceea ce îi dovedea despre puterile duhului, care hrănește trupul, mai vârtos decât orice merinde și băutură.

Sofonie, tăcut, se frământa.

— Ai văzut, urmă stăpânul îmblânzit, ți-am dat după iconomia sfintei noastre biserici întâia schimnicie, aici în mănăstire. Sunt de curând venit și răspund cu sufletul de fiecare suflet încredințat mie. Mărturisesc că nu te cunosc și n-am încă dreptul să te slobozesc de sub privegherea și îndreptările mele.

Sofonie sări ars ca sub un șfichi...

— Țin ca un doctor urechea pe sufletul cuvioșiei-tale, urmă starețul, mă căznesc să-i ascult răsuflarea ascunsă. Îți caut acolo în adânc inima cea tainică, pe care frăția-ta poate nu ți-o știi...

— Și le găsești cumva bolnave? întâmpină atunci Sofonie.

— Nu, dar încă prea crude, copilărești. Neștiutoare să înfrunte singurătățile pustii ale pusniciei; ispitirile, urcușul și miile de prăvălișuri ale prăpăstiosului pisc ce se cheamă schimnicia.

— Dar nu mai sunt tânăr, preasfinte. Am patruzeci și cinci de ani de vârstă, din care treizeci numai în mănăstire, de unde n-am ieșit un pas afară.

— Tocmai! Ce-ai putut învăța în atât de scurtă vreme?

Sofonie își suci uimit capul.

— Scurtă?... vru să vorbească, dar egumenul îl opri.

— Scurtă pentru cel ce n-a ieșit niciodată din scutecele mănăstirii.

— Tocmai pentru asta vreau să mă sihăstresc, izbucni deodată Sofonie. Trebuie să ies, să scap din moleșeala mănăstirii. Mă împiedic necontenit de nevoile lumești ale obștii. Grijile dulcegi ale fraților îmi plăpânzesc voința. Legăturile cu oamenii mă împiedică în mers ca niște feșe. Soții îmi stingheresc veghile, privegherea sfinției-tale mă tulbură din ajunare, mă scoate de la rugăciune...

Starețul încremenise.

— Vă rugați și alții pentru mine, urmă amar călugărul, ca și când eu n-aș fi destul de destoinic. Vă așezați toți între mine și Cel preaînalt. În pusnicie voi fi singur în fața lui Dumnezeu, cu toată răspunderea despre mine, lăsată nu preasfinției-tale, ci numai mie în seamă, fără sprijin din afară, care să mă ispitească la slăbire și lenevire... Dacă...

— Bine, bine, îl opri scurt starețul. Destul... Eu mă dau bătut. De Paști vine înaltpreasfințitul mitropolit la noi. I te vei înfățișa și mă voi ruga să te asculte. Acum du-te în pace.

Și, cu o binecuvântare, îi întinse mâna pufoasă pentru sărutare.

— Ascultă, îl strigă bătrânul ridicat din jilț, și-l întoarse de la ușă. Ascultă și ține minte: Marele Antonie, al cărui nume ceri să-l iei, nu s-a schimnicit pentru sine, din trufie și ca să scape de oameni, ci s-a schimnicit pentru noi. După chipul lui Cristos, adevăratul pusnic ia cu el, acolo, în pustie, omenirea toată strânsă în inima lui. Noi toți ne canonim în el, și numai așa biruie.

*

* *

Sofonie, pe numele dintâi Stan, intrase în mănăstire când nu împlinise cincisprezece ani. Îl adusese maică-sa, o sărmană vădană fără alți copii.

— Uitați-vă, se rugă ea de starețul vechi să-l primească, uitați-vă ce slăbănog și urâcios a ajuns. Nu e bun de nimic. Altfel, l-aș opri pentru muncă acasă. Dar n-am nici eu ce mânca.

Copilului i se trăgeau toate, povestea cu durere femeia, dintr-o spaimă grozavă. Se repezise la el, când era mic, un berbec nărăvit să-mpungă, îl trântise și-l bușise cu maiul capului până-l lăsase leșinat. După o zăcere cu friguri și aiureli, băiatul rămăsese zdruncinat; bolnăvicios, lincav la mâncare, năzuros, fără gust de joacă, aproape sălbatic.

— Dar e ușor de cap, a învățat carte, adăugase ea, fără să spună că tot așa, cu toane.

După ce isprăvise școala, sta tot timpul închis în el și în casă, ursuz și trist. Sapa nu era în puteri s-o mânuiască. Cu vitele nu era chip să se împace, le luase spaima. Nu avea nici o aplecare spre vreun meșteșug și nici o tragere de inimă către ceva. Mergea doar bucuros cu maică-sa la biserică, unde asculta cuminte. Asta i-a hotărât soarta: l-a înfundat în mănăstire, de unde n-a mai ieșit. Nici n-a avut la ce. Vădana a murit curând, și nimeni pe lume n-a mai știut și n-a mai întrebat de el. A rămas pe totdeauna copil de suflet al mănăstirii, de care, aplecat spre tăcere și singurătate, s-a lipit trup și suflet.

În acest timp a crescut lung și deșirat, prăjină noduroasă, numai zgârciuri și ciolane pline cu păr. Pururi în cetiri de cărți sfinte sau în rugăciuni, nesmintit de la înfrânări și vegheri, viața lui, vreme de treizeci de ani trăită fără nici un ascunziș în văzul întregului sobor, fusese o viață de sfânt.

De la început, băiețelul sfrijit și pădureț speriase pe călugări. Într-o zi, cuviosul Ghervase sta în tindă și mistuia o iahnie de fasole. Deodată, sări și-și strigă vecinul:

— Ia uită-te dănănaie, părinte Isachie!...

Cel chemat alergă în grabă și privi cu gura căscată: ucenicul Stan venea somnoros cu o căldare să scoată apă. Dar înainte de a ajunge la fântână întinse mâna, și roata cu lanț se desfăcu singură, neatinsă; găleata se afundă și, până ce băiatul s-o apuce, ea porni să se urce de la sine.

— De câteva zile îl pândesc, că puțul e drept în fereastra mea. Până mai săptămâna trecută scotea apă ca toți oamenii. Răsalaltăieri am văzut ceea ce vezi și sfinția-ta acum. Dar credeam că mi s-a părut. Ce zici? Visăm? se crucea Ghervase.

— Lucru mare și de spaimă, taică! De la Dumnezeu sau de la diavolul, rămâne de dovedit...

Starețul, precum și toți călugării înștiințați, începură să-l urmărească de aproape și aflară și alte întâmplări și mai uluitoare. Cu Stan se petreceau lucruri ciudate.

Trimis să descuie biserica, uneori ușa se deschidea singură, ucenicul fiind încă la câțiva pași depărtare, ca și când brațul cu cheia i s-ar fi lungit, nevăzut. Alteori, vrând să coboare o candelă, era de ajuns să se uite în sus spre ea, ca lănțugul de care atârna să se desprindă din cârlig și vasul să i se lase ascultător dinainte.

Prorocea vremea mai bine decât orice calendar.

— Părinte stareț, pune să culeagă via, spuse el odată, când era în toane.

— De ce, fiule, că e mult înainte de soroc...

— De Vinerea Mare o să fie zăpada la genunchi.

— De unde știi tu asta? glumi egumenul. Trimiți ca melcii coarne?

— Știu: am întâlnit-o în drum.

Atât a destăinuit. Zadarnic au stăruit de el, când i s-a împlinit vorba, să spuie ce a întâlnit: iarna, zăpada? Și în care drum? Al gândului? Al duhului? N-a mai scos un cuvânt.

Toate astea, lățite în lume, au adus slavă mare mănăstirii, cu năvală de poporime, spor de evlavie în norod, întărirea credinței și multă grijă spre trăire cucernică în obștea monahicească a lăcașului. Bașca de sumedenia de daruri, bunătăți, bani, vite și alte câștiguri ce se vărsau de pretutindeni.

Cu fiecare nouă ispravă a ucenicului, faima creștea. Când și când, se învoia și afla lucruri pierdute, găsea pe cele ascunse, dovedea pe hoți... Călugării strigau că sunt minuni și cereau nu numai să fie date în vileag, ci oarecum gospodărite, chivernisite spre un cât mai mare folos al lumii și al lavrei.

Dar starețul de atunci, un bătrân cercat și cuminte, nu s-a lăsat zăpăcit de puterile nefirești ale ucenicului. Nu numai că nu l-a încurajat. Dimpotrivă, l-a înăbușit. Trebuia, spunea el, așteptat și omul pus la probă. Faptele lui limpezite, dovedite prin rugăciuni și prin luminile marilor duhovnici și ierarhi care stăpânesc din înălțimile bisericii. Cum putem ști noi, cei de rând, să deosebim nălucile de adevăr?

De altfel, tânărul nu-și da seama de ceea ce săvârșește.

Lucra ca într-un fel de somn, un soi de beție. De îndată ce starețul, prin spovedanii, descoaseri și alte dăscăleli l-a trezit și l-a îndreptat spre cercetarea de el însuși, ucenicul a început să se închidă.

Curând a prins să pună stăpânire pe sine și să se păzească atât de el însuși, cât și de ceilalți. Câștigarea monahiei îl înveghea și mai mult. Acum îl supărau curiozitatea fraților, spionarea și mai ales interesul de care se bucura în ochii lor ca aducător de foloase lumești; și se răzleți de obște. Cu cât înainta în vârstă, se făcea mai posac, mai sălbatic, parcă s-ar fi întors la copilărie. Cum isprăvea îndatoririle, se închidea ca un cenobit și nu-l mai vedea nimeni până sunau toaca și clopotele.

Dezbărat ca de niște cusururi de acele scăpări în afară ale adâncului, izbutise să-și astupe spărturile făcute în alcătuirea lui de maiul berbecului și să se dreagă. Dar îndată după zăgăzuirea minunilor se ivi lupul.

Până atunci turmele mănăstirii nu prea fuseseră vămuite de fiare. Acum, ca într-un fel de schimb, în locul celor câte încetaseră se scorni lupul, pentru care părintele Sofonie trebuia necontenit să se ridice și să-l alunge. Atât se învoi să mai săvârșească. Și asta din ce în ce mai silnic și mai scârbit.

Noul stareț îl găsi matur, stăpân pe toate arcurile-i ascunse, dârz pe voința lui călită, chivernisindu-și iconomia lui trupească și duhovnicească fără șovăire, ca un ascet desăvârșit. Tăcut și înghețat, sta fără nici o legătură cu soborul, care-i socotea nevoia de singurătate ca o trufie, muțenia ca o împietrire.

Mitropolitul, popă vădan călugărit de curând, a călcat glumind peste toate întâmpinările egumenului și învrednici el însuși cu schimnicia desăvârșită pe Sofonie, care, de pre numele nou Antonie, se și grăbi să părăsească chiar din acel ceas mănăstirea. N-a îngăduit nimănui să-l ajute ori să-l însoțească. Nu și-a luat măcar un sac cu lucruri de mare trebuință. A plecat cu câteva bucoavne la subțioară sus în munte.

Acolo, pe o streașină de piatră, într-un părete de stâncă, se scobea o peșteră, prefăcută de alt schimnic înaintaș în chilie. Nici ușă, nici fereastră. Pereții, jilavi, din cremene strujită cu toporul. La un colț, o vatră ruinată, în celălalt o laviță șontoroagă, cu un culcuș de paie pe ea. Niște blăni groase de lemn astupau pe dinăuntru gura crăpăturii pe unde se pătrundea în adâncul stâncii găunoase. Afară, sub prag, un ciuciur își picura broboanele de apă într-un găvan ros în gresie, unde se adăpau sălbăticiunile.

Dar de acolo zbucnea peste lume o priveliște care te îndumnezeia. Uitai de foame, de frig. Te sătura măreția de ocean încremenit a piscurilor tălăzuite, frumusețea cerului și a pământului cântând zi-noapte neîntrerupt osanale întru mărirea lui Dumnezeu. Aici, în scorbura de piatră, schimnicul Antonie și-a tupilat duhovnicia și și-a răsădit evlavia.

O dată pe săptămână urca la el, cu rândul, cale de trei ceasuri bune, câte un călugăraș de la mănăstire cu puțină merindă. Dar și acesta era îndatorat să se vestească de departe că sosește. Când îi auzea glasul, schimnicul se ascundea în chinovie, să nu vadă om, necum să vorbească. Nu ieșea decât după ce fratele da iarăși glas că s-a depărtat.

Treaba asta se putea face vara. Iarna eremitul avea să rămâie îngropat acolo de troiene cinci-șase luni, cu o traistă de mălai și un zimbil de cartofi, așteptând să se topească zăpezile. Până atunci, numai dangătele clopotelor mai puteau răzbi la el.

La început merindele se grămădeau aproape neatinse, pe fața unei stânci, tăiată în chip de masă. Ceea ce nu miră pe călugării însărcinați cu corvoada. Până s-au deprins să le împartă cu schimnicul șoarecii de stâncă, la care s-au adaos niște corbi și, până la urmă, un vultur. Dar ăsta nu pândea atât uscăciunile înecăcioase ale cenobitului, cât pe tovarășii de ospăț, care, cum îi auzeau fâlfâitul aripilor, se mistuiau în găuri, lăsând corbilor cinstea să se bată cu el. De asemenea mosafiri sihastrul nu se sfia, ci îi îngăduia bucuros.

*

* *

După plecarea lui Sofonie, mănăstirea adormi în făgașul molcomelor rânduieli monahicești. Dârdora ascetică se potoli. Călugării răsuflară ușurați ca niște cai scoși din ham. Dar cum schimnicul nu-i mai stingherea cu nimic, locul lui în mănăstire nu rămăsese gol. Urma lui adâncă o umplu un soi de basm, legenda părintelui Sofonie zămislită din uimiri, amestecată cu spaime și nostalgii. Nu-l mistui uitarea până la cenușă, ci rămase dincolo de pieire, îmbălsămat de mireasma aducerilor-aminte, ca niște moaște scumpe.

De fiecare dată, călugărul întors de la chinovie era înconjurat de toți, întrebat, ascultat cu evlavie, povestind despre corbii pe care îi văzuse cu ochii lui aducând în cioc hrană schimnicului și de vulturul care-i ține de urât.

Încetul cu încetul, după retragerea sihastrului, pe care lumea îl credea surghiunit de dușmani, îndeosebi de noul stareț, marea mănăstire ajunse paragină. Poporul, care simțise bine unde îi stase până atunci duhul și puterea, o părăsea și se întorcea la popii lui de mir, la vraci și la solomonari. Râvna și credința gloatelor rămân nesecate, se strămută numai.

La durerea asta se adăugau și altele, cu osebire pagubele aduse turmei. Până acum mersese cum mersese. Dar de cum ieșise pusnicul pe poartă, jigadinile tăbărâră pe vite. Surul, lupul îndrăzneț și fioros, nu mai avea teamă. La trei-patru zile înșfăca mielul sau oaia. Cine putea să-i ție piept? Singur părintele Sofonie îl punea ca pe o fiară a lui în frâu, cum bunăoară sfântul Haralambie, leul. Așa spuneau călugării ciobani alergând la stareț, care, cu șalele lui mursicate de colții podagrei, îi înțelegea prea bine, dar nu avea altceva să le dea decât mâna pufoasă de sărutat.

Până într-o zi, preasfinția-sa, biruit de răutatea dihăniilor, ceru un condei ca să adauge la bucatele trimise ascetului un răvaș, cu porunca să se roage și să vegheze ca și înainte asupra turmei spârcuite de jivini. Antonie a citit sau nu țidula, dar lupul nu-și încetă prădăciunile. Însă neîndoielnic fu că săptămâna următoare fratele urcat cu papornița de mâncare văzu unul din corbii părintelui Antonie cu răvașul starețului în cioc. Și numaidecât dete știre în mănăstire că îl trimetea stăpânul, adică schimnicul, cu plângerea la cer. Ceea ce mai mângâie pe bicisnicii părinți și îngroșă basmul.

— Ți-aduci aminte, părinte Nectarie, când a slobozit de sus icoana Maicii Preciste în capul părintelui Sava, care mâncase carne în ajunul Adormirii?

— Hei, dar când a amuțit pe părintele Ioanichie...

Și iar s-au perindat aducerile-aminte despre copilandrul intrat ca un înger pirpiriu acum treizeci de ani între ei; crescuse, se deșirase sub ochii lor, se aprinsese și dogorise de un foc nesuferit pentru ei, păcătoșii. Pomeneau astea și încă multe alte minunate isprăvi care răscoliseră lumea și speriaseră pe înalții stăpâni ai bisericii, până ce, fricoși sau pizmași, îl înăbușiră ca pricină, ziceau ei, de zăpăceală și tulburare în norod.

Noul stareț nu fusese martor la nici unul din miracole. Nehotărât ce trebuie să creadă, îl ținuse, după poruncile de sus, într-o bănuitoare supraveghere. Așa că simțise plecarea lui în schimnicie ca o ușurare.

Dar curând, tot mai desele greutăți prin care trecea mănăstirea, pagube, prigoane și părăsire, aduceau pe anahoret necontenit în miezul grijilor și angaralelor.

— Hei, de-ar fi aici părintele Sofonie... oftau toți, începând cu ciobanii și sfârșind cu slujitorii altarului văduvit de credincioși.

Într-o noapte, lupii sfâșiară nu mai puțin de cinci oi. A fost picătura care a făcut paharul să dea pe dinafară. Starețul și-a călcat pe inimă și a trimis ascetului o solie alcătuită din ecleziarh și doi bătrâni cuvioși, care să-i ceară ajutor. Cei trei au urcat muntele, s-au bucurat că au găsit la locul lor corbii, că i-a întâmpinat vulturul, și către prânz, fără să dea glas, au poposit la peșteră. Antonie nu i-a băgat de seamă. Sta pe prichiciul din față și vorbea cu un șoricel îmblânzit, pe care-l ținea în palmă. Deși n-au auzit nimic, bătrânii hotărâră că-l învață să se roage și jos buciumară vestea.

Când i-a simțit, s-a întors și i-a văzut, schimnicul a țâșnit ca o sălbăticiune în scorbura stâncii, prăvălind la gură toate lobdiile ce țineau loc de ușă.

Solia a ciocănit, a strigat, s-a rugat. N-a fost chip să-l scoată din bârlog.

— Cuvioase Antonie!...

Tăcere.

— Sfinția-ta, doar o vorbă!...

Nimic.

— Ne trimite părintele egumen!...

În deșert...

După multe rugăminți de-a surda, bătrânii, osteniți, se așezară grecește la gura vizuinii ca pentru un lung asediu. Scoaseră tăgârțele și se puseră să îmbuce leguma. Schimnicul, cu răsuflarea oprită, îi auzea clefăind pita, limpind apa și sfătuindu-se cum să mâie noaptea acolo. Asta îl umplu de groază. După ce moțăiră oleacă, cuvioșii porniră iar asaltul:

— Părinte Antonie!

Cuviosul ciuli urechile.

— Noi poposim aici și nu ne clintim până nu ne asculți, amenință unul.

— Avem poruncă de la preasfințitul egumen să nu ne întoarcem fără răspuns, îl înveghie altul.

— Măcar de ne-am prăpădi la pragul sfinției-tale de foame și sete... încheie al treilea.

Antonie își făcu socoteala că n-au să crape de foame, fiindcă trebuia să urce călugărul cu hrană, nici să plesnească de sete cu izvorul la nas, așa că se înmuie.

— Grăiți, dar scurt, consimți el prin lemnele astupușului.

Bătrânii, bucuroși, pălăvrăgiră multe și de toate, despre necazurile mănăstirii, despre pagube și sărăcie, despre oi și lup.

— Ho! îi opri sihastrul. Numai la cele lumești vă stau gândurile... Spuneți limpede, ce vreți?

— Ne mănâncă lupul oile, se jeluiră ei.

— Ei, și ce? Voi nu mâncați pe Cristos, mielul lui Dumnezeu?

Călugării nu se așteptau la o asemenea înfruntare și se priviră uluiți.

— Să știți că s-a smintit cuviosul de atâta canon!... spuse unul.

Acum tăcerea se îndelunga din amândouă părțile. Tot călugării trebuiră s-o rupă.

— Și te roagă preasfinția-sa egumenul să alungi fiarele.

— Cum? se răsti din bârlog Antonie.

— Cum făceai la mănăstire.

— Acolo mă vesteau ciobanii. Cine urcă aici să-mi dea de știre?

Și cu asta le luă piuitul.

— Asta așa este... se scărpinară ei în cap.

Până să alerge ștafeta trei ceasuri, mai ales pe timp de noapte, dihăniile au timp să sfâșie întreaga turmă. Dar iarna, prin genunile de omăt?! Și ședeau cu mințile încâlcite. Tot Antonie, ca să scape de ei, le deznodă.

— Ascultați: îndată ce s-arată lupul, trageți clopotul cel mare într-o dungă, ca la primejdie. Am s-aud și am să știu. Acu plecați.

Chiar în noaptea următoare lupul a dat buzna. Un cioban fugi la mănăstire. Până să trezească pe părintele clopotar, ăsta, până să se suie în clopotniță, să urnească pe Samson, Surul și-a luat tainul un miel și a zbughit-o după al treilea dangăt... Tot era ceva. Nu sfâșiase trei-patru ca de obicei; și până la ziuă nu s-a mai întors.

La atacul următor, pacoste! În grabă, clopotarul, buimac, a alunecat pe trepte și și-a rupt piciorul. Spaimă, zăpăceală. Așa că Samson n-a dat alarma, și schimnicul, sus, nu și-a întrerupt rugăciunea, iar fiara și-a făcut cu turma toate mendrele.

Întâmplarea a silit pe călugări la altă rânduială: ușa clopotniței să rămâie deschisă, ca ciobanul să nu mai piardă vremea, ci să urce și să tragă clopotul. Aici altă încurcătură. Gonaciul de la stână era ageamiu: nu știa ce-i aia să bați clopotul în dungă. L-a bălăbănit în toate felurile, și scurt, și lung, și pe-o latură, și pe alta, încât a ieșit o harababură. Schimnicul, crezând că sună slujba ceasurilor, nu s-a clintit și lupul, jos, a jăcmănit pe săturate.

Când ciobanul a deprins cum trebuie să mânuiască funia, lupul și-a sporit șiretlicurile. Nu mai venea singur, ci cu un soț ori doi, alteori în capul unui hăitic. Și fiarele se împărțeau. Grosul, cu Surul în frunte, da iureș în turmă. Ceilalți, răzleți, se așezau între stână și mănăstire, tăind calea omului care gonea spre clopotniță.

Dar și mințile călugărilor începură să lucreze la întrecere cu ale fiarelor. S-au înțeles că atunci când baciul va da glas de bucium din stână, un frate pus de veghe sus în turn, cu mâna gata pe ștreang, să și tragă. Numai că lupul pica tocmai când somnul e mai dulce și fratele dormea dus.

Buciumul s-a văietat nopți de-a rândul în zadar, sfințitul schimnic n-a avut ce auzi, iar lupul a huzurit.

Atunci se ținu sfat mare cu egumenul. Se alese părintele Zenovie, călugărul cel mai treaz, care pătimea de nesomn. Un omuleț neastâmpărat, ciufulit ca o veveriță, strașnic veghetor, în stare să stea cu ochii deschiși trei zile și trei nopți la șir. Când se întunecă, Zenovie urcă în turn cu ceaslovul și o lumânare. Părinții, jos, ascultau prin somn. N-au auzit pe Samson glăsuind. Pesemne, și-au zis, n-o fi venit fiara la stână.

Dimineața, cuviosul Zenovie nu s-a arătat la utrenie. L-au căutat în chilie, lipsea. Au urcat în turn, odaia clopotelor - goală. L-au strigat.

De sus din tavan s-a prelins un miorlăit stins. Călugării au ridicat ochii: pe fundul de bute al lui Samson sta o mogâldeață ciufulită, cu mâinile încleștate pe chiotorile unde se înnoadă funiile. Părea un liliac uriaș prins de lumina zilei și pitulat acolo.

— Sfinția-ta ești, părinte Zenovie?

— Eu, fraților.

— Dă-te jos.

— Nu pot. Ajutați-mă frățiile-voastre.

— Păi cum te-ai suit?

— Nu știu, dete răspuns omul.

Coborât cu greu, el povesti lucruri de necrezut. Când veghea mai cu nădejde, a auzit pași pe scară și s-a bucurat crezând că vine vreun cuvios să-i ție de urât. Dar când s-a deschis ușa din clanță, a intrat lupul sur, zburlit, cu ochi de jăratec, clănțănind la el. Încât n-a știut nici cum, nici când s-a cățărat în mâini pe funie și s-a trezit sus pe spetezele din spinarea lui Samson.

— Năluci, părinte... îl certă starețul. Trebuia să-ți faci semnul crucii.

— Stai preasfinția-ta, la noapte, să te vedem ce faci cu crucile, îl repezi pățitul.

Și nu s-a mai încumetat nimeni să pândească în turn buciumul care trimetea în cele patru zări jalea stânei, dar nu răzbătea până sus la părintele Antonie.

Toate astea nu miroseau a lucru curat. Mulți înclinau să se înștiințeze Mitropolia, Sinodul. Starețul nu se învoi. Băga din nou mănăstirea în ștrenguiala și tărbacă înalților clerici... Abia o uitaseră. Se luară alte măsuri: slujbe mari în biserică, rugăciuni și căderi la Maica Domnului, sfeștanii și molitve la stână, care fu curățată și stropită cu agheasmă. O cruce uriașă fu ridicată chiar în mijlocul târlei, să vegheze cu brațele întinse turma de la picioarele ei. Și se statorniciră aici doi călugări, care să citească cu rândul într-un coșar prefăcut în paraclis slujbele nopții, vecernii și ceasuri.

Zadarnic. Lupul venea și mai des, dornic parcă pe lângă mertic să asculte și sfintele cântări.

De atâta îndrăzneală a fiarei și bicisnicie a ciobanilor, călugării tineri se răzvrătiră și cerură arme.

— Și ele sunt de la Dumnezeu.

— Ba-s de la diavolul, se împotrivea starețul. Din două pricini: una canonicească. Monahii n-au voie să ucidă cu nici un chip, sunt opriți de pravile.

— Se poate lua dezlegare, se ridicară câțiva.

— Da, dar de sus și de foarte departe, ceea ce ar costa o mulțime de intervenții și o groază de bani.

— Chiar și în împrejurarea în care ne aflăm? întrebă unul.

— Chiar... Patriarhiile se mișcă greu și numai cu aur...

Călugării puseră nasurile în pământ...

A doua opreliște și mai strașnică venea din partea stăpânirii. Ieșise de câțiva ani legea că nimeni n-are voie să poarte arme. Numai vânătorilor de baștină li se dăduse îngăduința scrisă.

Mănăstirea însăși predase niște gioarse ruginite, lăsate acolo de pe vremea zaverei. Acum trebuia autorizație tocmai de la București. Și pe numele cui?

— Al preasfinției-tale, îl îndatoră tineretul.

— Ei, asta îmi mai trebuie! Și de unde bani pentru drum, costul armei, al taxelor, presupunând că o să călcăm întâia opreliște, poruncile canonului nostru...

Dar călugărul tânăr nu s-a lăsat. Repede s-au strâns bani, s-a ticluit jalba și s-a găsit un om, care curând s-a întors cu pușca.

Și iată-l pe părintele Cristea, capul tineretului, fudulindu-se cu ea în spate prin staniștea oilor.

Înainte de miezul nopții, o bubuitură a sfărâmat văzduhul și numaidecât schelălăieli înfiorătoare umplură târla. Vânătorul împușcase un câine. Era și ăsta un început bunicel pentru un călugăr. Ceea ce însă nu a împiedicat lupul mai târziu, după potolirea zarvei, să răpească mielul.

În altă noapte, părintele Cristea, care străjuia către apus, spre codru, a trebuit să alerge în partea cealaltă a stânei, unde se stârnise mare hărmălaie. Ajuns acolo, s-a sucit, s-a zgâit, a ochit și a nimerit o oaie. Toți și-au făcut cruce și au mulțumit lui Dumnezeu că n-a lovit un om.

Dar se chema că sfinția-sa poate și știe să tragă, n-are a face în ce... Lupul trebuia deci să ție seamă, căci are să-i vie rândul. A și ținut.

Cum a mai venit, s-a năpustit drept în vânător, care, luat nepristan, a întors arma, oarecum după lup, zicea el, și s-a împușcat singur în picior. Fiara a străbătut în goană stâna, și-a luat câștul și s-a dus. Pe părintele Cristea l-au purtat pe năsălie la spital... Și de arma primejdioasă nu s-a mai atins nimeni.

Acum pricepură toți că nu se petrec lucruri curate, și mănăstirea e prigonită de puteri întunecate. Astfel au trecut o toamnă și o iarnă amarnice pentru obște, fără stingherire de la rugăciuni pentru schimnicul din munte.

Primăvara cu izul ei de miei priori mirositori a lapte a îndoit râvna lupului și îngrijorarea părinților. Atunci baciul, un bătrân mirean, căzu la picioarele egumenului și cu lacrimi l-a rugat să dea dezlegare unui solomonar, vestit descântător de fiare și desfăcător de farmece, să vie în ajutorul turmei. Starețul s-a împotrivit morțiș. Cum s-ar putea îngădui asemenea blestemății în cuprinsul sfântului lăcaș? Au sărit însă și călugării în sprijinul baciului.

— Stâna nu e mănăstire. Ciobanii pot chema și sprijinul laicilor, spuneau ei.

Hărțuit de lup și de frații monahi, până la urmă starețul n-a mai avut încotro și s-a înduplecat.

— Fă ce vrei, mormăi el, întorcând baciului spatele. Stâna ți-e dată în seamă. Eu nu știu nimic: mă spăl pe mâini.

*

* *

În sfârșit, a coborât vrăjitorul, Șotropa, un bătrâior vesel, sfrijit ca un zbârciog, chiomb de un ochi și cu luna plină a cheliei în cap. Ținea vergelușa de alun în mână, cosorul de argint înfipt în brâul verde, iar în sân sticluța cu spiriduș, păstrat în apă, ca o păpușică cât un dop de plută, care, când se da la fund, când se urcă la gât, după cum avea nevoie stăpână-su.

Vraciul a întrebat cum, când și în ce fel se întâmpla călcările, a descusut paznicii, i-a dezbrăcat, le-a cercetat cu luare-aminte mâinile și labele picioarelor, părul de pe piept. A scormonit o moviliță: n-a găsit vrăji îngropate, nici farmece ascunse... A trecut apoi la câini.

— Câinii nu se dau la lup, mărturisi baciul.

— Dar la oameni?

Și ochiul chiomb se ivi de sub pleoapă...

— La oameni și la alte dihănii se reped.

— Bine! Acuși să-i întrebăm și pe ei...

Vraciul își mișcă buzele într-un soi de șoaptă, neînțeleasă de urechile omului, un fel de freamăt ușor, schimbat în adiere de șuier... Doar uitându-te la gura lui vedeai sau îți închipuiai că ar vorbi. Numaidecât un câine din apropiere ciuli urechile și prinse să se neliniștească. Suci capul, ascultă sfeclit, se mișcă în jurul lui însuși, căutând. Apoi, doi, trei, înfiorați, se sculară. Pe urmă, oricât de departe se aflau, toți câinii ațintiră auzurile, săriră fără astâmpăr și înaintară pe măsură ce Șotropa își frământa fără glas buzele. Deodată dulăul cel bătrân se întoarse și chelfăni un cățelandru, rămas în urmă, care nu prea se sinchisea. Apoi el cel dintâi se apropie gudurându-se de solomonar și i se lungi supus la picioare, tăvălindu-se în țărână. Așa, rând pe rând, sosiră toți zăvozii stânei, cu cozile pleoștite, spăsiți, și îi trecură pe dinainte, ca la un interogatoriu. Unul câte unul se opreau, cercau să-l privească, dar lăsau repede ochii în jos, scâncind ușor, ca niște învinuiți cu botul pe labe. Apoi, la un semn, treceau deoparte și așteptau.

Călugării priveau ca la o întâmplare de pe altă lume.

— Nu-s vinovați, hotărî Șotropa, ștergându-și fruntea și obrajii șiroind de sudoare.

Cămașa de pe el era leoarcă, parcă de cine știe ce caznă.

— Nu-s vinovați, spuse a doua oară. Mi-au mărturisit tot.

Cei de față se priviră uluiți.

— Ai vorbit cu ei?

— Precum văzurăți.

— Ce i-ai întrebat?

— De ce nu se dau la fiară.

— Și ce ți-au spus?

— Mi-au spus că nu e lup.

— Nu e lup?

Și călugării se strânseră a spaimă, ca oile, unul în altul.

— E diavolul? strigară și-și făcură cruce.

— Nu. Câinii zic că este om.

— Om?!

Și toți se îngroziră și mai mult.

— Om, îi lămuri domol Șotropa. Adică pricolici. Mai rău ca fiara adevărată.

— Se poate?

— Cum nu! Sunt oameni care se prefac în lupi. Umblă ori singuri, ori înhăitați cu lupi de-i buni, după prăzi...

Monahii ascultau cu mâinile la gură.

— De-aia zăvozii n-au ce le face, adăugă vraciul.

— Se tem? întrebă baciul.

Șotropa își mișcă din nou buzele, și dulăul se înfățișă numaidecât, își frecă labele dinainte una de alta și se turti la pământ tânguindu-se.

— Lasă, lasă, nu-ți fac nimic, îl împacă solomonarul după ce-l ascultă, și cu o ușoară mângâiere îi dete slobozenie să plece.

— Spune, se întoarse el către oameni, spune că lupul le este om cunoscut.

— Om cunoscut? Cine?

Și cuvioșii spăimântați se plecară parcă ar fi trecut un vânt groaznic peste ei.

— Cineva ori din stână, ori din satele vecine... Numai glonț de argint descântat se prinde de el, urmă Șotropa. Dar să știți că Șușnea vânătorul îi vine de hac. Și încă ceva: aduceți în stână un cocoș, dacă se găsește alb, să auză toaca-n cer și să dea veste duhurilor să se facă nevăzute.

*

* *

Starețul, când a auzit de omul-lup cunoscut de câini, abia s-a ținut să nu sară în sus, s-a prefăcut că nu crede, dar a uitat de șale, de oase hodorogite, a cerut trăsura, a mânat la gară și s-a suit în cel dintâi tren pentru București. Aici a căutat pe bătrânul Teoctist, vechi slujitor în Mitropolie, profesor și mare îndeletnicitor cu ocultismul și magia. S-au închis amândoi în odaie, au citit, au dezbătut și, despărțindu-se apoi, au hotărât ceva tainic.

Sfatul fățiș al lui Teoctist a fost să încerce întâi botezul. Pricolici se face de obicei copilul care din întâmplare sau din vreo vrajă n-a primit această sfântă taină. Dacă nu izbutește, rămâne glonțul...

La înapoiere starețul a așezat în marginile stânei câte un cazan cu apă sfințită după rânduielile botezului, vegheate de călugări, cu porunca, îndată ce simt o mișcare, zăresc o umbră, văd o vită sau orice ar fi, numaidecât să înmoaie șomoiogul și să stropească. Nopți de-a rândul ei scuturară sfeștoacele în vânt și în toate nepărerile, numai pe lup nu-l nimeriră. Ori că ăsta fusese copil botezat, căci se strecura, diavolul știe pe unde, și răpea mielul de sub nasul cuvioșilor botezători.

Nu mai mergea așa... Rămânea glonțul...

Aici soborul mănăstirii se rupse în două, ca într-o răzvrătire. Tineretul cerea să vie numaidecât vânătorul. Bătrânul se împotrivea, cu dreptate. Dacă nu e lup adevărat, ci om, pentru ce tocmai ei, călugării, să-l ucidă, osândindu-l, așa blestemat, muncilor veșnice ale iadului?

— Atunci?

— Atunci? Trebuie întâi căutat printre oameni, prin sate, găsit și încercat cu orice preț mântuirea lui.

Starețul șovăia cu gândurile aiurea...

— Cum să facem?

— Mai e întrebare? Aducem pe părintele Antonie și-l statornicim la stână. El are să-l prindă și să puie în lanț ca pe un câine lupul care îi ascultă poruncile.

O nouă solie bătu la ușa peșterii: neașteptată minune, schimnicul se milostivi s-o asculte; și, pentru izbăvirea unui suflet de la pierzare, se învoi să coboare.

— Stau până-n toamnă, mai mult nu, spuse el, așezându-se într-un bordei de lângă stână.

Toți așteptau acum măcar potolirea dihaniei, dacă nu chiar pocăința sau pieirea ei pe totdeauna.

Dar, crudă amăgire, lupul nu-și părăsi năravul, când singur, când în noajă cu alții. E drept că nu îndrăznea să sară și să sfârtece decât când schimnicul, căzut în răpirea de sine a rugăciunii, nu se trezea repede la strigătele paznicilor. Atunci făcea prădăciune mare, de care se căina, spăimântat, însuși Antonie, cerându-și iertare de la frați.

— De! Știam eu că nu sunt de nici o scofală. V-am ascultat doar să vă împac și să-mi împac cugetul.

Și lăcrăma îmbelșugat.

— Ne pare rău, sfinția-ta, că te-am tulburat și te-am ostenit, îl mângâiau ei.

— Nu e nimic, se asprea el iar. Tot trebuia să cobor la mănăstire de Sfânta Maria să mă împărtășesc. După care nesmintit vă părăsesc. Pe urmă o jumătate de an ne-or despărți nămestiile zăpezilor.

În sinea lui era însă bucuros că se isprăvise și cu corvoada asta, alungarea lupului, singura care îl mai lega cu interesele oamenilor. De acum înainte avea să fie lăsat în pacea lui Dumnezeu.

După plecarea lui Antonie, hărțuiala cu fiara a urmat la fel, până ce soborul căzu la înțelegere: nu mai rămânea decât glonțul.

*

* *

Șotropa, chemat, veni de data asta cu Șușnea, vânătorul, o beldie crăcănată, cu mișcări mlădii și agere priviri albastre. Călca așa de ușor, că nu-l simțeai, ai fi zis că alunecă, nu merge pe pământ, deși purta botfori. Avea din naștere la mâna dreaptă șase degete și într-un obraz o pată mare sângerie, ca o halcă de bojoc fript, pentru care-l porecliseră Falcă-Prăjită. Nu bea rachiu, nu pufăia tutun. Ducea în spate o flintă veche cu încărcătura pe gură, iarba de pușcă într-un corn de bou negru, gloanțele într-o teșilă de piele la șold. N-a dat bună ziua.

Vraciul s-a urcat în pătulul înalt, a iscodit de jur-împrejur ocolnița, însemnându-și locurile. A tras apoi într-un piez al stânei, cu cosorul de argint, un rotocol, l-a boscorodit, l-a afumat cu zârnă, lupisdragi și alte buruieni la care trag fiarele și s-a așezat împreună cu vânătorul acolo.

De cum a dat în noapte, s-au pus la pândă. Solomonarul, de-a dreptul jos, culcat în țărână. Vânătorul, cu un genunchi în pământ și arma gata în cumpănire. Baciul și mulțimea de călugări s-au închis în cășărie, cu inimile bicâind de așteptare.

Cocoșul a cântat de culcare. Apoi, de straja întâia. Pe urmă, de a doua. La a treia, vraciul, cu urechea dreaptă lipită de pământ, dete ghes vânătorului, care se aținti cu toată ființa lui spre întuneric.

Deodată se ridică, fulger, în picioare, pușca tună, un vaier țâșni dintr-o părere de umbră și câinii săriră cu larmă. Ceilalți călugări și oameni năvăliră afară. Șușnea și solomonarul ședeau liniștiți în cercul vrăjit.

Las' că acum sosește murgul zorilor. Vedem noi ce a fost!

Curând strelicii, întâi verzii, apoi amestecați cu răbufneli de lumină, jucară la răsărit și se țesură cu fire de beteală albe... începu să se zărească, și ceata porni la cercetat. Aproape nimic. Prea arar o urmă părelnică. Puseră câinii, dăscăliți de solomonar, pe ea. O prăpădiră, o găsiră iar. Cotind, răsucind, firul îi duse la mănăstire, îi întoarse la stână, apoi sub munte unde se rupse. Câinii se opriră, neștiind încotro să mai apuce, și se culcară.

Starețul aștepta veștile. Strânse toți călugării, îi cercetă. Nu lipsea, nu șchiopăta, nu sângera nici unul. Ciobanii, așijderi.

Vraciul și vânătorul rămaseră pentru a doua noapte și luară veghile de la capăt. Lupul nu s-a arătat. A treia, a patra, a cincea noapte, iar nimic. Ceea ce dovedea că împușcătura mersese în plin. În cine? Și unde? Trebuiau iscodite acum satele, să se afle ce om zace sau care s-a răpus...

Șușnea și Șotropa primiră bună plată și pe deasupra sarcina să înnoade, cum vor ști, om cu om, babă cu babă, într-un fel de năvod, cu care să prefire satele în căutarea omului-lup rănit sau mort.

Și stâna, ca și mănăstirea se mulcomiră...

*

* *

Nu era însă dat mănăstirii să se liniștească. Pe capul soborului veni numaidecât altă primejdie: să se lupte nu cu fiarele, ci cu boierii, dihănii mult mai hrăpărețe. Cel puțin astfel spunea starețul, fluturând o hârtie: înștiințarea că s-a deschis în revendicare un vechi proces, crezut stins, o cârcotă cu moștenitorii unuia Ciobanu, care pe vremuri făcuse danie mănăstirii un trup de moșie. Urmașii pretindeau că monahii stăpânesc mai mult decât se cuvenea, rășluind o bună fâșie din partea lor, cu pădure și peștera schimnicului pe ea. Judecata se petrecuse de mult în divanurile trecute. Toate hrisoavele se găseau în arhivele statului. Starețul era nevoit să-și miște iar încheieturile ruginite și plecă la București, de unde se întoarse cu patru oaspeți: avocatul Mitropoliei, care să răscolească în hârțoagele mănăstirii, doi ingineri, care să măsoare din nou pământul, și părintele profesor Teoctist, prietenul egumenului și unchiul avocatului, dornic de o plimbare la munte.

Mosafirii s-au odihnit o noapte. A doua zi dimineață în zori porniră sus, cu câte o valiză doldora de unelte pentru măsurat, câteva traiste cu mâncare, părintele Teoctist sprijinit în toiag cu vârf de fier, înadins pentru urcuș. Inima starețului îi dădu ghes: cum era să-și lase oaspeții singuri? Și se alătură și dânsul. Împreună cu ei urca fratele cu merinde pentru schimnic, luat ca să-i călăuzească, să ajute la bagaje și la nevoie să sprijine pe nevoiași.

Curând intrară în codru ca într-un basm. Toamna îl preschimbase într-un uriaș chihlimbar galben, încrustat cu vine de verde, cu ochiuri de albastru și bucăți de azur, prin miezul amurgit al căruia mergeau ei. Înaintea lor sălta, resfirându-și creasta, o pasăre stropită cu negru, cu aur și cu roșu. Se oprea, ciocănea într-un trunchi și iar zbura, ca și cum le-ar fi arătat calea.

Povestea pădurii se sfârși. Ieșiră sus pe brâna de piatră unde se despărțea poteca de peșteră. Aici se opriră. Inginerii trebuiau să cuprinză vulturește cu privirile întinderea, înainte de a începe lucrarea.

Și încremeniră: urcaseră să măsoare măreția lui Dumnezeu.

Călugărașul, după ce sărută mâna părintelui stareț, porni cu panerul spre sihăstrie.

— Vezi să nu-l tulburi cumva pe părintele Antonie spunându-i că suntem și noi pe aici, îi porunci stăpânul.

La întoarcere, fratele vru să rămână în slujba inginerilor. Dar egumenul îl scuti și-l trimise scurt acasă.

— Dar dacă înnoptați? îl cercă grijuliu călugărul.

— Avem facle și felinare. Dacă întârziem, liniștește pe cuvioși. Să nu ne aștepte nimeni.

De cum le întoarse monahul spatele, cei cinci se strânseră mănunchi, schimbați, se sfătuiră întunecați și apucară spre peșteră.

Nu-i interesară corbii care îi croncăniră, nici șoarecii tăbărâți pe merindea proaspătă, nici vulturul închiondorat. Merseră drept la gura astupată cu lemne.

Statură puțin și se priviră gravi.

— Încercăm să batem? întrebă avocatul.

— Cred că zadarnic, spuse liniștit Teoctist.

Cele câteva ciocănituri puternice în bârnele de la intrare rămaseră fără răspuns.

— Atunci începem?

— Cu ajutorul lui Dumnezeu.

Și își făcură toți cruce.

Din câteva opinteli, tinerii zvârliră lemnele. Apoi, ațintiți, așteptară... înlăuntru nu se clinti nimic.

— Lăsați-mă să intru eu întâi.

Și Teoctist păși încet pragul. Ceilalți îl urmară, îl ajunseră și împietriră toți cinci, ca într-un creștet de prăpastie: la picioarele lor zăcea un leș. După îndemnul părintelui Teoctist, starețul îl ocoli cu pași șovăiți, de la tălpile goale îndreptate spre gura luminată a peșterii, la capul întunecat căzut către peretele din fund.

— El este, răspunse după un răspas la întrebarea mută a celorlalți.

— Să aprindem totuși luminile.

Patru lanterne își azvârliră văpăile și prinseră mortul în cearcănul lor feeric. Schimnicul, înțepenit într-o cumplită încordare, murise încovoiat ca o fiară încovrigată asupra ei înseși. Lumina, plimbată încet de-a lungul, îi descoperi chipul descărnat, cu ochii albi rămași zgâiți, nasul strâmb uscat și boțit, gura neagră căscată și schimonosită.

Pe mustățile zbârlite și barba răvășită dăinuia un strat gros de spume sângeroase...

— Nu miroase, băgă de seamă unul; și-și vârî batista în buzunar.

— L-a păstrat răcoarea peșterii. Și lipsa muștelor, lămuri altul.

— Acum să-l dezbrăcăm, porunci Teoctist.

— De ce? Nu e păcat? se înfioră starețul.

— Nu. Trebuie să vedem cum a pătruns glonțul.

Dar nimeni nu se clinti să întindă mâna și să atingă cadavrul. Tot Teoctist se căzni, stângaci, cu vârful toiagului, să-l despoaie și rupse mai mult decât desfăcu, cu piele cu tot, bucăți din vesmântul putred, lipit de carne. De sub leșul mișcat fugiră cotiș gândaci negri, câțiva șoareci și alte gângănii.

Tinerii nu putură suferi și întoarseră cu oroare capetele, să nu mai vadă. După câteva încercări neizbutite, starețul, indignat, îl opri.

— Părinte Teoctist, noi săvârșim o pângărire, batjocorim un mort, frate de-al nostru. Să-i lăsăm trupul în pace. Taina are să i-o mărturisească sufletul său lui Dumnezeu. Mai ales că tot ce gândim rău de el ar putea să ne fie nouă păcat: o fi murit de moarte bună.

— Asta vream să aflu și eu, bufni întărâtat teozoful, și nu se opri.

— E mult mai bine pentru el și pentru noi să nu știm niciodată, cătă să-l împace starețul. Noi am venit aici pentru alte îndatoriri.

— Lasă, lasă... e mare nevoie să știu. De încredințarea asta atârna dacă săvârșesc sau nu lucrarea de stârpire a pricoliciului.

Și Teoctist, îndârjit, izbuti să tragă de pe leș zdrențele.

— Iată, veniți să vedeți...

Și plecat pe vine, el arătă în coasta dreaptă gaura glonțului, cu rană răzbuzată și încă smâncind un sânge negru.

— M-ați înțeles, zise Teoctist, ridicându-se.

Leșul sta acum despuiat, pe o parte, groaznic, plin de slin, de scârbe și urâciuni, ca la o judecată...

— Acum luminați-mi bine pieptul, porunci Teoctist.

Cele patru lumini își strânseră focarele în coșul scofâlcit. Repede, cu dreapta puternic încordată, el ridică toiagul ascuțit și, până ce ceilalți să se dezmeticească, îl împlântă ca pe un țăpoi în inima mortului.

— Ce faci, părinte? se îngroziră toți și, privindu-l cu ură și silă, se grăbeau să iasă și să-l părăsească.

— Străpung, după rânduiala magică, inima pricoliciului...

Și ca să se îndreptățească și să-i împace, ocultistul le dezvălui acolo pe loc alcătuirea omului în cele șapte stihii ale lui și îndeosebi despre corpul astral, un fel de căptușeală subțire a trupului, ca un abur nevăzut, care ne umple pe dinăuntru și ne înconjoară pe dinafară, așa ca cearcănul din jurul capului sfinților.

— Acest al doilea trup aburos își poate uneori părăsi lăcașul, adică trupul de carne, care rămâne nemișcat, într-un somn adânc, în timp ce el călătorește ca un duh, ia orice chip vrea, de lup și de alte năluci. Când se întoarce înapoi, omul se trezește fără să știe ce a săvârșit. Crede că a dormit. Orice lovitură, împunsătură de cuțit, împușcătură de armă făcută asupra duhului o primește, acolo, departe, trupul adevărat și omul poate muri de pe urma ei. Asta dovedește că este om-lup, lycantrop: tragi în lup, te iei pe urmele lui și ajungi la un ins care se vaietă și se zbate în durerile rănii glonțului. Și acum să-i facem rânduiala creștinească.

Cei doi părinți își petrecură pe după gât patrafirele aduse în valiză, citiră, prohodiră și tămâiară, stropiră cu vin și untdelemn spre veșnică pomenire și deteră cele din urmă dezlegări sufletului să se așeze în cortul drepților, trupului să se întoarcă în țărână.

— Îi săpăm groapa aici, spuse un tânăr, deși chiar bezna peșterii e ca un mormânt și poate nici n-ar mai trebui băgat în pământ.

— Nu! sări îngrozit starețul. Ar fi o mare greșeală... Mai curând sau mai târziu, tot s-ar descoperi. Vă închipuiți ce cumplită învinuire ar cădea asupra noastră, celor câțiva care cârmuim mănăstirea. Toți dușmanii, întovărășiți cu vrăjmașii credinței ar tăbărî asupră-ne că nu ne-am mulțumit numai să-l surghiunim pe sfânt, ci din pizmă și răutate l-am și ucis. Trebuie să-l ascundem în altă parte.

Vă rog să înțelegeți, urmă el, că pentru liniștea soborului și a lumii, ca să risipesc orice bănuială, am scornit, Dumnezeu să ne ierte, minciuna cu procesul și v-am chemat să-mi dați ajutor aici, ca să ștergem și cele mai mici urme ale unei întâmplări, care, dată în vileag, ar fi târât Biserica întreagă într-un nemaipomenit scandal.

— S-ar cuveni să-l îngropăm după canon; gol, înfășurat numai în giulgiul călugărilor, băgă de seamă Teoctist.

— M-am gândit și la datină, oftă starețul, și întinse jos o pânză, în care rostogoliră leșul, înfășurându-l ca într-un sac. Apoi, apucând câte unul de un cap și de celălalt, ieșiră cu el.

Lumina îi primi în slăvita ei mărinimie, aceeași pentru cei buni, ca și pentru cei răi...

— Vedeți dacă n-au rămas urme de sânge. Căutați nisip și presărați locul, stărui starețul.

— Astupați la loc intrarea, sfătui Teoctist, să nu se cunoască.

— De ce? întrebară tinerii, punând lemnele așa cum le găsiseră.

— Să vă spun: șase-șapte luni, nimeni nu poate răzbate până aici. Târziu, la anul, sau peste câțiva ani, când cineva o îndrăzni să dea la o parte lemnele și va găsi peștera goală, are să trâmbițeze o nouă minune: piatra pecetluită și sihastrul nicăieri. Această pieire fără urmă prin zidurile stâncii, ca o răpire la ceruri, pe lângă că pune la adăpost pe părintele stareț și mănăstirea de orice neajunsuri și tulburare, are să întărească faima și să sporească slava părintelui Antonie, sfârși Teoctist, dând semnalul plecării.

Și peștera, goală de taina ei, se pecetlui iar.

Ceata cu leșul coborî înapoi în codru, care-i ascunse în doliul lui galben de foi pâlpâitoare. Scoaseră din geamantane lopețile, fără cozi, săpară adânc sub un preval groapa schimnicului, îl prăvăliră înăuntru, o astupară cu lostopani de pământ și bătătoriră brazde de iarbă veșnică.

15 august 1952, București