SCHITUL DE CEARĂ
În albinele din prisaca Profirei intrase o răzmeriță necunoscută care le răsturna toată firea și rânduielile; nici mai mult nici mai puțin, albinele căpiaseră.
Mai întâi, începură să-și fure între ele, de la stup la stup, mierea, ceea ce isca încăierări cu bătălii grozave. Văzduhul ogrăzii era numai bâzâit furios, iar jos pe pământ se zbăteau cocoloașe de albine cu acele înfipte unele în altele.
E drept că furtișagul îl deprinseseră de la niște albine streine, care, în lipsa băștinașelor, plecate la cules, pătrunseseră după jaf prin uleiele chiabure. Dar, de la alungarea tâlharelor, păgubașele, spăimântate de sărăcie, în loc să alerge după hrană, se nărăviseră să se jăcmănească între ele. Și, ca niște dușmance, se prădau unele pe altele.
La început i-a fost greu Profirei să creadă o asemenea blestemăție. Albinele ei să se dea la apucături atât de nelegiuite! Nu se putea: erau, de bună-seamă, tot niște hoțoaice venite de aiurea, care săvârșeau asemenea fapte. Ca să dovedească adevărul, a trebuit să stea câteva ceasuri de pândă la urdinișul unui buduroi, presărând cu un șomoiog muiat în făină lucrătoarele ce intrau și ieșeau fără rost și în mare neorânduială. Albinele însemnate astfel cu praf alb, în loc să zboare la pajiști și să se întoarcă, încărcate, la matca lor, alergau de-a dreptul la miere de-a gata pe la ceilalți stupi, de unde ieșeau alungate și urmărite de stăpânele furioase, care, la rândul lor, se strecurau hoțește pe la vecine, să-și îndestuleze fără trudă cămara. Din gângăniile blânde și cuminți de odinioară ajunseseră acum niște muște hoațe, leneșe și nerușinate, numai bâzâit fără nici o treabă. Nu le mai păsa de puiet, ci se îmbuibau ele de miere. Uitaseră de roit și lăsau să se înmulțească mișuna trântorilor. În schimb, își asasinau reginele. Astfel se pierdu nefolosită toată primăvara într-o învălmășeală, o dihonie și o nebunie care aduseră sărăcia și ruina prisăcii.
Dar n-a fost de ajuns atât. Curând s-a pornit printre ele o boleșniță. Albinele, toropite, nu mai puteau zbura. Slabe, sfrijite, cu aripile ofilite ca niște frunzulițe zburlite de brumă, ele tândăleau pe acoperișurile uleielor, de unde cădeau jos, moarte. Profira le aduna cu mătura și le ardea în foc, cum o învățaseră oamenii, ca să stăvilească molima. Nici roinița înflorită, nici isopul amestecat cu indrușaim și busuioc înmuiat în aiasmă n-a fost de folos. Și un miros ca de hoit împuțit începu să duhnească din știubeiele ciumate.
Acum, biata vădană alerga văicărindu-se năucă de la popă la învățător după povețe, căci prisaca era singurul ei avut, din care își ținea copiii. Popa și învățătorul deschideau cărți, puneau tacticos ochelarii și citeau... Dar molifte și sfaturi se dovedeau fără putere și de prisos. Nimic nu se împotrivea răului, și repede stupina ajunse în paragină. În știubeiele care nu se mai puteau apăra se așezaseră moliile de ceară și se cuibăriseră șoarecii. Singurul leac tămăduitor, își dau cu părerea oamenii, era să le dea foc. Câțiva stupi mai voinici, care vuiau încă încetișor a viață, trimițând arar câte o albină să cerceteze grădinile, se stingeau și ei. Și asta, în pragul verii, când teii atârnau copleșiți de arome și salcâmii se clătinau îngreuiați de miresme.
Nu mai era timp de pierdut. Văduva nu mai avu încotro. Urgisită de cer, istovită de rugăciuni neascultate, trebui, după îndemnul tuturor, să alerge la vrăjitoarea satului, de care până atunci, ca femeie cu frica lui Dumnezeu, se ferise ca de ciumă. Baba își sumese buzele subțiri ca tăișul de cuțit și ochii i se aprinseră de o bucurie în care luceau strelici de mânie. Bisericoasa Profira, care se ținea așa de grozavă parcă ar fi avut rudenie de-a dreptul cu sfinții, și pe ea, ca pe o păcătoasă, n-o băga în seamă, îi căzuse acum în mână! Avea să se răzbune cum nici satana n-ar iscodi în chip mai drăcesc.
Femeia, plecată, și-a spus cu noduri în gât năduful, a plâns și a cerut ajutor, adică să se ridice de pe prisaca ei blestemul. Vrăjitoarea a ascultat-o cu toate mințile ei la pândă. Și-a dat repede seama că nu e ușor s-o prindă. S-a gândit câtva timp și la urmă i-a dat în șoaptă la ureche un sfat tainic, la auzul căruia Profira s-a scuturat înfricoșată, a schimbat fețe-fețe și s-a împotrivit cu deznădejde. Vrăjitoarea rămase stană neclintită și n-a mai scos un cuvânt. Zadarnic s-a zvârcolit femeia. Până la urmă n-a mai avut încotro și, supusă, a primit să facă întocmai. Trebuia cu orice chip să mântuiască prisaca, stupii ei dragi cu care se înțelesese până atunci cum s-ar fi înțeles cu niște prieteni cuminți.
A doua zi, duminică, Profira s-a gătit în grabă și a pornit împleticindu-se la biserică. Singură, fără să-și ia copiii cum făcea de obicei. Acolo, galbenă ca moartea, n-a auzit, n-a ascultat nimic. Cu ochii țintă numai la icoana Maicii Domnului, a stat ca o neroadă, fără pic de rugăciune în gură sau în gând. Când preotul a ieșit cu sfintele daruri, ea a căzut atât de adânc pe pardoseala de piatră, că i-a plesnit pielea genunchilor și i-a dat sângele. Ea n-a simțit. A rămas așa, cu fruntea pe lespezi în colțul unde căzuse, până la sfârșitul slujbei.
Oamenii, care o știau evlavioasă și necăjită, nu se mirară și o lăsară acolo. Preotul, după ce se dezbrăcă de odăjdii, trecu grăbit și ieși din biserică fără s-o vadă. Văduva se trezi singură și închisă, cu toți ochii sfinților mari deschiși asupra ei. Dar curând se dezmetici și șoaptele vrăjitoarei îi sunară în urechi. Deodată se sculă în picioare și, cu mare îndrăzneală, porni spre altar. Îi auia auzul ca la cufundătorii în apă, când se lasă la mari adâncimi. Dar făcu o opintire și întinse mâna spre ușa din stânga... Șovăi o clipă. Simți tăind-o în tot trupul o durere care-i aminti de durerile facerii, când născuse întâia oară. Se cutremură. Dar se gândi ce bucurie îi venise pe urmă, când sălta pe genunchi pruncul pentru care atât se chinuise. Și îndrăzni. Împinse ușa și pătrunse val-vârtej în sfânta unde odihneau înfricoșatele taine. Dete la o parte năframa învelitoare și înhăță cu mâna țeapănă paharul cu sfânta grijanie. Se miră că-l poate clinti cu atâta ușurință. Se aștepta să se lupte cu el mai greu decât cu o stâncă. Și îl ridică. În fundul de argint ușor coclit sclipea sângele misterios al vieții, cu fărâme din trupul cel fără de moarte în el. Femeia duse la gură potirul și, cu lăcomie de bețiv, își umplu pe nerăsuflate gura. Și chiar din altar, o împunse la goană spre casă, se repezi în ogradă și se năpusti asupra știubeielor, unde scuipă în fiecare la șir câte o picătură din sfânta cuminecătură adusă cu atâta agoniseală de păcat.
Apoi, sleită, ca și când ar fi cărat un munte, se prăvăli între știubeiele pustii și adormi ca moartă. Abia spre seară au găsit-o copiii și o târâră în casă, de unde n-a mai ieșit. A căzut la pat și a zăcut rătăcită, cu zăpăceli și spaime, bâiguind întruna despre lucruri neînțelese de vecinii strânși la capul ei. Vorbind mereu de un foc, de azimă dulce, de care îi este necontenit plină gura. Și se miră că nu vede nimeni văpaia ce zbucnește când o deschide. Ținea mai ales cu scumpătate scuipatul și-l înghițea întruna. Pentru nimic în lume nu l-ar fi lepădat jos... A stat așa câteva zile. De câteva ori, când i se mai întremau mințile, a dat să cheme preotul. Dar își lua seama. Aștepta încă. Întreba mereu de stupii care dormeau înainte somnul morții. Și se căina în gând că vrăjitoarea o înșelase trăgând-o într-o cursă cu înfățișare de evlavie, ca s-o arunce în păcatul cel mai de neiertat, batjocorirea sfintelor taine. Dar așa i-a trebuit, dacă a părăsit pe Dumnezeu și a alergat la cel viclean!
Lumea n-o lăsa în pace, îndemnând-o să cheme vrăjitoarea să-i descânte... Ea n-a vrut să mai audă, hotărâtă măcar de acum înainte să nu mai greșească. Canonită făr' de răgaz de mustrările cugetului, trimise în sfârșit după popă, care veni cu cartea învăluită în patrafir. Profira îi ceru s-o spovedească. Dete pe toți afară și rămase singură cu duhovnicul.
— Azi să-ți citesc numai o moliftă pentru boală, o îndemnă acesta. Nu e nevoie să te mărturisești. Nu ești pe moarte. Și n-am adus grijania.
Femeia, la auzul cuvintelor, se zvârcoli toată.
— Am păcătuit cumplit, părinte, și nu mai pot răbda păcatul în mine. Trebuie să-l deșert, gâfâia ea, stâlcindu-se în îngenuncheri. Nu cer grijanie. Te rog numai să mă asculți fără să mă alungi și să mă blestemi.
Și se smucea de păr ca o apucată.
Preotul desfășură silnic odajdia, și-o petrecu pe după gât, cu poala acoperi capul strivit de pământ al păcătoasei, citi o rugăciune și cu ochii în tavan așteptă, gata să asculte. Femeia tăcea, plângând cu suspine.
— Spune, se îndulci duhovnicul, mișcat de atâta umilință și frământ.
— Nu îndrăznesc, părinte. Mi-e groază de mine singură, se scutură ea. Și iadul are să se înspăimânte de fapta mea.
— Îndrăznește, fata mea! Iadul a fost biruit și Domnul poate ierta orice păcat - zise popa, într-o doară.
— Al meu e prea mare. Îl simt aici, în mine, ca pe o vietate spurcată.
Și se plesnea toată.
În sfârșit, popa o înduplecă să vorbească. Și femeia, cu sughițuri, povesti frânt și încâlcit isprava ei. Amestecă pe vrăjitoare cu grijania și stupii cu potirul, bătându-și pieptul că a fost o neroadă și s-a lăsat târâtă de diavol în pierzanie, încât duhovnicul nu înțelese mai nimic. Își dete și el cu părerea, ca toată lumea, că femeia e pocnită la cap și aiurează.
— Cum? - o întrebă el zâmbind, ca s-o încerce - ai băut cuminecătură chiar din potirul de pe sfânta masă?... Din altar?
— Da, părinte. Mi-am umplut cât am putut gura cu grijanie din pahar, că toți stupii erau bolnavi și-mi trebuia multă.
— Nu se poate! - spuse popa. În potir nu rămâne niciodată cuminecătură. Stă gol. În el nu e nimic. Nici măcar o picătură.
Profira holbă ochii nebuni la el.
— Da, urmă popa, nici măcar o picătură. Sunt îndatorat să-l golesc după fiecare liturghie, când mă împărtășesc, și să-l curăț cu grijă. Nu e îngăduit nici umed să-l las. Îl șterg cu năframa. Cum ai putut găsi cât să-ți umpli gura?
Femeia tăcea cufundată în durerea ei, fără să-l asculte mai mult. Ea știa bine că-și umpluse gura. O ardea încă puterea cea nerăbdătoare a grijaniei.
— Cum era potirul? - întrebă preotul, puțin îngrijorat de neclintirea ei.
Profira i-l zugrăvi întocmai. I se întipărise, odată cu toate spaimele, în minte.
— Și de unde l-ai luat? - urmă popa cu cercetarea, nădăjduind o încurcătură sau o abatere a femeii.
Dar ea arătă întocmai locul unde odihnește obișnuit vasul, precum și învelitoarea cu dungi roșii de mătase și cruci de fir cusute la cele patru colțuri.
Preotul, clătinat, se uimi iar, dar repede își reveni în fire: cine știe cum și când zărise ea toate astea prin ușile deschise ale altarului.
— Pe care ușă ai intrat în altar? - urmă să o cerce popa.
— Pe ușa din stânga, unde așteptăm când dăm pomelnice și liturghii... și pe unde ieși Sfinția-ta, cu sfintele daruri.
— Și nu te-a înspăimântat arhanghelul care o străjuiește cu sabia de foc?
Femeia se opri o clipă să-și amintească.
— M-a întâmpinat cel cu crinul, părinte.
— Păi, vezi că minți?! În stânga, pe unde zici că ai pătruns, e zugrăvit Mihail, mormăi mai mult pentru el preotul, găsindu-și cumpătul. Nu-i fi vrând acum să cred că arhanghelii și-au schimbat locul pentru tine...
— Știu eu, părinte?! - gemu ea și se plesni cu palmele peste obraji, îngrozită că a pricinuit tulburare îngerilor.
— Și ai găsit cât să-ți umpli bine gura?
— Da, părinte. Am sorbit tot ce se afla în pahar - mărturisi ea, zbucnind în plânsete. Și pe urmă am scuipat-o în stupi, cum m-a îndemnat diavolul, ca să mă piardă.
Preotul clătină din cap. Nu se mai îndoia că bietei văduve i se strâmbaseră mințile. Citi repede o moliftă pentru dezlegarea păcatelor, spuse o rugăciune pripită și căută s-o liniștească, încredințând-o că Dumnezeu o iartă pentru orice ar fi păcătuit. Se prefăcea că-i ia de bună-seamă smintenia și o crede. Ce folos să se pună cu nebuna, și cum să-i dovedească rătăcirile închipuirii ei bolnave? Și-i dete iertare cu inima ușoară...
Dar, plecat de acolo, pașii îl duseră fără voie la biserică. Nu trecuse săptămâna de când slujise, și vasul era gol, curat, cu fundul netezit, așa cum îl lăsase. Doar că l-a găsit descoperit. Cine știe cum îi alunecase năframa de pe gură și el nu băgase de seamă, după sfârșitul slujbei, când ieșise... Hotărât, femeia aiura.
În urma spovedaniei, Profira rămase multă vreme jos, în nesimțire. Și iar boli câteva zile, părăsită de toți, neîmpăcată, fără alinare. Când, într-o dimineață, copiii deteră buzna peste ea, țipând că în ogradă au năpădit niște albine care au umplut prisaca pustie. Auzul ei se deschise îndată și un zumzet harnic îi pătrunse urechile. Profira sări ca înviată din morți, lepădă de pe ea boala, mustrare de cuget, tot ce o împovăra, și se repezi afară. Se ținea oare vrăjitoarea de cuvânt? Stupii, înviorați, vuiau înțesați de albine, care ieșeau și intrau în mare rânduială, toate la rosturile lor, și încărcate pe la încheieturi cu pulberea florilor. Erau albinele ei. Le cunoștea bine. Sporiseră, dar multe purtau încă pe spate firișoarele de făină cu care le însemnase.
Și numaidecât prisaca se porni pe o hărnicie și o muncă fără odihnă, parcă să câștige timpul pierdut cu boala și rătăcirea.
A fost o vară înadins lungă și bogată, cu belșug de flori și fânețe, cu câte trei rânduri de coasă. Apoi, o toamnă târzielnică, lâncedă, cu tărăgăneli și întoarceri de primăvară, a dat ghes merilor și salcâmilor să înflorească a doua oară, ca și liliacului să se umple de ciorchini. Strugurii au huzurit neculeși prin vii până-n gura iernii, ca și celelalte pometuri, așteptând ca albinele Profirei să-și umple fagurii. Stupii au avut timp astfel să roiască de câte două și trei ori puiță numeroasă și sănătoasă, cât femeia nu mai prididea să prindă și să aciuieze atâta norod.
Dar în toată vremea asta ea nu a îndrăznit cu nici un chip să se atingă de stupi și să-i reteze ca să le ia mierea. Privea uneori cu ură la albine și, muncită de gânduri, o podideau lacrimile. Ele nu strângeau pentru casă și pentru copii, ci pentru Satana, în a cărui slujbă erau. Căci viermele neadormit al păcatului o rodea fără curmare. Nu era totul o ademenire a diavolului? Și nu se iscase dintr-o vrajă? Îi venea câteodată să ia furca și să risipească prisaca blestemată, care nu se îmbelșuga decât ca să-i amintească și mai aprig de vrăjitoare și de vina ei fără ispașă. Mierea care se aduna era spurcată, și fagurii blestemați de nelegiuirea săvârșită asupra trupului și sângelui Mântuitorului. Ca să dea copiilor să mănânce din rodul vrăjilor, însemna să-i arunce și pe ei în ghearele necuratului... Și e de ajuns ea!
Până la urmă, mierea începu să curgă afară din știubeie. Albinele se ostoiseră din alergătură, pregătindu-se de rânduiala iernatului, astupând găurile, căpăcind fagurii. Copiii plângeau lihniți, cu ochii la șiroaiele de miere prelinsă... Bulzul de ceară veche se sfârșise și nu mai erau lumânări pentru biserică. Și iarna da semne întețite că are să vină cu toată neîndurarea.
Văduva se gândi iar la preot, să-l cheme pentru un sfat, pentru o sfeștanie. Dar își luă seama. Iar n-ar fi înțeles-o.
Într-o seară căzu, hotărâtă, la icoana Maicii Domnului și se rugă, luându-și asupră-și întreg păcatul. A doua zi începu, singură, retezatul prisăcii. Când desfăcu capacul celui dintâi stup, se așteptă s-o împroaște trăsnetele iadului, sau măcar mierea să miroasă a pucioasă. Dar nimic altceva decât ochiuri limpezi, pline de cleiul cu mireasmă desfătată... Deodată, mâinile ei, uimite, încremeniră. În inima fagurelui se pitula o zidire cu totul deosebită de rostul și alcătuirea dimprejur. Sta acolo, zămislit din ceară albă ca zăpada, un sâmbure de chivot mărunt, aidoma cu o bisericuță mică numai cât o lacrimă, dar atât de amănunțit și desăvârșit lucrată, că nu-i lipsea nimic, uși, ferestre, turle, pridvor, din câte se cuvin unui sfânt lăcaș. Și înlăuntrul chivotului, prin ușițele date în lături, se zărea sprijinită pe un fir de picioruș o țintișoară luminoasă, pristolul pe care odihnea un potir, mic cât o scânteie, unde strălucea păstrat stropul de împărtășanie scuipat de ea... De jur împrejurul chivotului, de cele patru laturi, se înțesau niște chilioare, închipuind o mănăstire pitică, de ceară, unde, rânduite de pază, slujeau o seamă de albine anume închinate.
Femeia, cuprinsă de o înfricoșată bucurie, alergă din stup în stup și-i deschise pâlpâind de spaimă. În miezul fiecăruia străjuia strălucitul chivot, cu sfânta cuminecătură în boaba potirului, împrejmuit de chiliile schitului de ceară. Îndată, mințile ei zbuciumate se luminară și pacea coborî peste ea. Pricepu că se întâmplase ceva dincolo de pricepere... Dar ea nu destăinui nimănui minunea.
Nici chiar preotului, la spovedanie. Pentru ce încredințarea că potirul fusese gol și că ea băuse numai închipuire?... Dacă Dumnezeu nu voise să deschidă slujitorului său înțelegerea, atunci când, sfărâmată, i se mărturisise, poate acum ar fi săvârșit un păcat descoperindu-i ceea ce se cerea acoperit. Și nu-și deschise gura, care păstră toată viața aromele împărtășaniei furate.