Sezon mort

SEZON MORT

NE SĂTURASEM DE POVEȘTI vânătorești în care vitejia fiecăruia dintre povestitori întrecea cu mult isprăvile legendarilor eroi cinegeți și ca de obicei tot nu se mai sfârșea.

— Da’ altceva nu mai știți? ne întrerupse un nou-sosit în cercul nostru.

— Altceva? Ce?

— Mă rog, dumneavoastră, vânătorilor, când nu vânați nu vi se întâmplă nimic? făcu el dulce.

Ne priveam uimiți. Și asta e una. Ce alte întâmplări ar mai putea fi pe lume afară de cele în care intră iepuri, lupi, urși, mistreți și cerbi?

— Dumneavoastră nu aveți sezon mort? ne hărțui fără milă tulburătorul.

Toți pleoștirăm capetele la amintirea acelei morți sezoniere prin care trece viața vânătorului: opreliștea vânatului.

— Să vă istorisesc eu o - cum să-i spun? - o pățanie. Nu propriu-zis a mea, a unui prieten, ridică brusc mănușa zvârlită doctorul X..., medic și poet în orele libere, de care avea, slavă Domnului, berechet... Numai un îndrăgostit despărțit de iubita lui, începu el, e capabil să înțeleagă stările în care se zbate adevăratul vânător în sezonul mort, cum îi place dumnealui să-i spuie. Că nu mai simte gustul vieții și tot ce bea și mănâncă parcă pune alături, e nimic, pe lângă chinurile morale îndurate tot timpul cât nenorocitul străbate această Sahară nemilostivă: oprirea vânatului.

Printr-un astfel de deșert treceam și eu acum câțiva ani pe-o vară toridă, în Bucureștii pustii. Nu știu cum se făcuse că rămăsesem singur, fără nici o invitație, fără nici un aranjament. Mă morfoleam între zile insipide și nopți fără somn, cu buzunarele jiletcii pline de veronal, și nu-mi găseam astâmpăr.

Generalul B..., care altădată mă lua cu mașina și ne mai ostoiam dorul de vânat cutreierând pădurile în jurul capitalei sau inspectând locurile de vânătoare arendate spre Obilești, adică mâncând cotoare de jindul fragilor, plecase în streinătate. Și ștrandul, cu aleile lui de platani și dâmburile acoperite cu verdeață era desființat. Aneful, cu sălile și curtea de tragere, în reparație. Baraca de ochit, cu deviza „Exersați ochiul și mâna pentru patria română”, unde ne treceam multe după-amiezi scoțând mireasa pitită după culise, spărgând lulelele din gura moșului ori dând drumul morii, ca de acolo să pornim cu amurgul în spate spre „Carul cu bere”, pierise de pe maidanul din colțul fostei Prefecturi de Ilfov și nu-i mai dam de urmă. Moșii erau închiși.

Deznădăjduit, am alergat la o veche instalație cu lansare mecanică de talere și porumbei de lut, așezată într-o coastă a pădurii Băneasa. Scrâșneam din dinți altădată când amatorii se întreceau să ia dublete, blidele nevinovate ce icneau negre deasupra șandramalei, zvâcnite de cele două brațe ale resortului manipulat de umilul servitor dinlăuntru. Nu puteam suferi să stau mai mult de un ceas. Și asta de hatârul amicilor. Mi se părea că toate hârburile sparte acolo în cer se năruiesc în capul meu și fugeam ocărând comedia botezată „pavilion”... Acum aș fi stat și o zi întreagă. Dar mașinăriile se stricaseră și magazia zăcea ca o moară părăsită. Cluburile luaseră vacanță. Joc de cărți nu găseam nicăieri. Toate codanele, despărțitele și văduvele erau pornite, după noroc, la munte ori la mare. Mă topeam de spleen.

Tocmai încercam, cum spun franțuzii, un avant-goût de sinucidere, plecat pe balustrada unuia din podurile de peste Dâmbovița secată, când cineva mă zgudui de umeri.

— Ce faci aici? Nu simți ce duhoare vine de dedesubt?

Era amicul Charles, dintr-un vechi neam de francezi așezați de mult în țară, care mă târî câțiva pași din zona rău duhnitoare, înainte de a mai deschide gura.

Îl priveam aiurit.

— Spune, ce faci?

Dădui nesimțitor din umeri.

Prietenul căută cu îngrijorare în ochii mei și pricepu.

— Ești liber?

— Da.

— Hai cu mine. Se uită la ceas: Acum e unsprezece și jumătate. La unu fără un minut pleacă trenul. Ia o valiză și câteva lucruri trebuitoare, nu uita pasta de dinți, și vino la gară. La unu fără un sfert să fii pe peron, la acceleratul de Ploiești. Bilete scot eu.

Și, ca într-un vis, m-am trezit chiar în după-amiaza aceea într-o gară mică, după ce am trecut duduind podul peste Ialomița. Acolo ne aștepta o brișcă. Cu ea am străbătut în țăcăneala cailor pe liniștite drumuri de țară, cu praful de trei palme, câteva sate albe, înmormântate în tăcere. Am trecut Ialomița înapoi, prin vad, și am intrat în baia de răcoare a pădurii.

Prietenul, tăcut de felul lui, n-a scos tot timpul nici un cuvânt, m-a îngăduit să-mi viu singur și-ncet în fire. Nici eu nu l-am întrebat unde mergem, ce-o să facem. M-am lăsat luat ca de-o apă.

După un drum delicios, pe-o cale așternută cu catifea de umbrele copacilor, am sosit spre seară în fața unui luminiș, la capătul aleii ce slujea așezarea prietenului împrejmuită cu sârmă ghimpată.

Ne-a primit o slugă morocănoasă, Simion. Amicul m-a lăsat și a plecat în latura stângă, unde l-a întâmpinat o larmă de piuituri, cloncăte și fâlfâieturi. S-a întors însă curând la mine, care stam încă, uluit de hurducătură și aerul tare, în mijlocul curții, și m-a împins într-un bordei, unde după ce am coborât trei trepte am eșuat ca o barcă ce ar fi luat apă.

M-a îndemnat apoi la o friptură rece și la un pahar de vin bun, mi-a pus după asta periuța de dinți în mână și mi-a arătat într-un ungher ligheanul de tablă cu cana de apă alături. Cât m-am spălat, a desfăcut un pat de campanie, a întins pe el un cearșaf, a trântit o pătură și a ieșit afară. M-am culcat, și până dimineața n-am mai știut de mine.

M-am trezit într-o larmă necunoscută. Când am scos capul din bordei, Charles umbla prin curte, luat cu asalt de o oaste întreagă de puișori, pui, puiendri, găini, cloști, cocoșei și cocoși, care se țineau după el cu tot soiul de piuieli, chirăituri, cloncănituri, cotcodăceli și cucuriguri, sărindu-i în cap, cocoțându-i-se pe umeri, ciugulindu-l de pantofi, ciupindu-l de picioare, trăgându-l de pantaloni, hărțuindu-i mâinile pline.

Era o unduire vie de sute de culori de tot felul. Un alai împărătesc de fulgi, pene, aripi, penaje și cozi care de care mai învoalte, mai răsfirate, mai încovoiate sau mai trufașe. Licăreau pretutindeni aurul și azurul, verdele și albastrul paradisiac, roșul și ruginiul tomnatec, într-un amestec frenetic.

— Ei, ce zici? mă întâmpină Charles venind spre mine.

Îndată fui și eu împresurat de valul cotropitor al sumedeniei de vietăți dezlănțuite asupra noastră. Atunci îmi dădui seama că erau fazani, sute de fazani și făzănițe de toate neamurile, de toate vârstele și mărimile, de toate nuanțele, bătându-se, fugărindu-se, împreunându-se, hârjonindu-se la picioarele noastre, alături de cloștile și de puii de găină cu care crescuseră împreună, toți cerând hrană de la prietenul care, ca un zeu, cu gesturi largi, le zvârlea semințele. Am priceput. Mă aflam într-o fazanărie, așezată în inima pădurii, și m-am bucurat ca un copil. Prietenul îmi zâmbea. După ce mai potoli puița, trecu vasul slugii, și ieșirăm din roata turbulentă a orătăniilor, care începeau să se aleagă după soiuri și simpatii, îndreptându-se către volierele deschise - puietul, sub oblăduirea destoinică de sergent-major a cloștilor, fazanii adulți bătând aerul cu zborul lor gras și pământesc.

— Vezi, îmi spuse amicul. Toate vietățile astea trebuiesc ocrotite, apărate, zi noapte. Altfel, pier până la una, numai în mai puțin de-o săptămână. De pretutindeni și în orice clipă dușmani lacomi, văzuți și nevăzuți, le pândesc.

Se vede că am făcut un gest ori am schițat un zâmbet de neîncredere, precum că exagerează.

— Nu, nu, făcu el. Nu glumesc. Aici vânătoarea nu e oprită nici o secundă și nu se sfârșește niciodată. E o întrecere între jivinele răufăcătoare și moartea cu care le întâmpinăm, încât, oricât de harnici am fi noi, aproape că nu izbutim să ținem cumpăna.

Spunând asta, puse pușca, pe care n-o băgasem de seamă, la ochi și doborî o coțofană ce se lăsase cu repejune într-un plop din apropiere.

De atunci a început pentru mine o nouă viață vânătorească. În adevăr măruntă, ticăită, lipsită de glorie și peripeții, dar nu de farmec, nici de neprevăzut.

Crescătoria asta de fazani din mijlocul pădurii exercita o vrajă uriașă până la mari depărtări. Jungla toată clocotea înnebunită din pricina ei. Undele și emanațiile atâtor vietăți se amplificau și dădeau de veste tuturor răpitoarelor până-n afundul bungetelor și în creștetul tăriilor văzduhului. Ațâțate, ele pluteau, zburau, alergau, se furișau, se strecurau, se târau prin toate vămile, peste toate stavilele, pe sub toate piedicile, până aici, după prada râvnită. Colosalul focar de viață fragedă și gustoasă aprins de prietenul meu deschidea poftele și chema necontenit, cu vibrările-i profunde, toate gurile și pântecele hulpave să se înfrupte din el. Răscolite, rânduri-rânduri, năvăleau la ceasuri regulate, și trebuia să le așteptăm și să le ținem piept fiecăruia după șartul cuvenit.

Dimineața, din zori, se iveau coțofenele, cu piepții albi și nevinovați. Deși se tăiaseră copacii din preajmă ca să nu mai aibă unde se ascunde, găseau totuși chip să se apropie. Pândeau din toate colțurile, aciuate pe sub toate ramurile, de pe garduri, din văzduh. Nu le speriau nici momâile înfipte în prăjini, nici tocăliile duruite de vânturi, nici ulii răstigniți pe stinghiile înălțate în aer. Când nu puteau altfel, se lăsau nerușinate și dau chiorâș iama în cârdul de pui. Eram nevoiți să le ochim cu mare băgare de seamă, ca să nu lovim cloștile. După ce le doboram, le tăiam gheara dreaptă, pe care o spânzuram trofeu, alături de celelalte înșirate pe sârmă. Într-o singură lună se strânseseră 137 de căngi.

Apoi soseau repede hereții și numaidecât după ei șoimii închiondorați, urmați de ulii negri sau pestriți, care se roteau deasupra luminișului în cercuri din ce în ce mai strânse și mai apropiate. Deodată, unul plonja ca o nălucă, fulgerat din zbor de armele noastre. Dacă era numai aripat, ne încăiera cu ghearele și abia ne scoteam mâinile din căngile lui fioroase. Acestora le țineam răboj aparte. Optzeci și trei de picioare solzite cu galben, cu vânăt sau cu albastru spânzurau la locul de cinste. Ne părea rău de corbii viteji, acești câini de vânătoare ai văzduhului. În loc să-i ucidem, am fi fost bucuroși să-i domesticim și să ni-i facem, ca-n evul mediu, prețioase ajutoare cinegetice. Dar cine putea sta de asta!

La amiază ne dau ocol găile cu aripi zimțate, hultani semeți, pajure heraldice și vulturii cei mari, rotitori în slava cerului, asmuțiți din cine știe ce depărtări de miroasele adulmecate de simțurile lor extraordinare. Acvile ne spionau din afundurile seninului. Dar rareori vreuna din ele se lăsa până la bătaia carabinelor.

Între timp, se ițeau peste tot, țesând acrobatic pânze de zboruri peste limanul fazanilor, stance îmbrobodite cu basmale sure, ciori hoațe, gaițe clevetitoare, ghionoi ochioase și iar coțofene gulerate, toate cu ochii ațintiți asupra noastră, fără să ne slăbească o clipă din supraveghere. Căci, la drept vorbind, noi eram vânatul lor.

Pe la chindii se iscau alte rânduri de răpitoare, cărora, li se făcuse foame și primiseră înștiințări misterioase despre comoara de carne din inima junglei. Trebuia să întâmpinăm valul de asalt al cioacelor băutoare de ouă crude, care soseau smerite ca niște măicuțe, al vindereilor sprijiniți pe vânt, al hereților fulgeratici.

Eram nevoiți să mânăm devreme la culcare în volierele înalte cârdurile de fazani, căci acum începeau să iasă din scorburi ciuvicile cobitoare, cucuvăile holbate, bufnițele cu moațe atârnate de ureche, toate lacome de pui fragezi și mult mai greu de răpus în jocul de umbre ce urma amurgurilor.

De acum se pornea alt război, cu lumea beznelor și forfota întunericului: jigadini stârnite de intensul farmec răspândit din vulcanul de viață adormit sub paza sârmelor. Soseau liote de lighioane lihnite, jinduind cruziciuni. Vulpi cu pași de pâslă, ademenite din hățișuri, părăseau prudența și-și încercau norocul dând târcoale volierelor. Le găseam urmele și nu ne lăsam până nu le stârpeam până la al nouălea neam. Viezuri, cu ponosul de leneși, prăsiți în malurile râului, și-au lăsat blănurile pe gardurile noastre. Nevăstuici bălțate, cu mușcătura veninoasă, încercau să se mlădieze prin găurile pânzelor de fier. Dihori nerușinați scormoneau pe sub uluci. Șobolani, șoareci, guzgani, ciufi zgâiți, huhurezi hohotitori și câte alte jivini neștiute veneau, se furișau ca într-un pelerinaj la locurile sfinte, pline de ispita unor ospețe fericite. Din străfundurile desișurilor se prelingeau pisici sălbatice, cu blăni fumurii dungate cu negru și capete mari, rotunde.

Am dat un război și mai aprig câinilor răzlețiți din sate, care apucau calea codrilor și tâlhăreau prin pădure prinzând iepuri și alergând fazanii cu zbor greoi. Nu ne-am odihnit până ce nu le-am stins sămânța. Oamenii țineau zi și noapte zăvozii în lanțuri și femeile închideau pisicile în odăi. Altfel, li s-ar fi stârpit sadina pentru multă vreme.

Căci pe toți și pe toate îi așteptau neadormite puștile și capcanele întinse. La toate le luam pieile sau le tăiam numai labele ca să le zvârlim la grămadă, cum obișnuiau faraonii cu robii de război.

Stam atârnați de gura povestitorului, fascinați de verva lui, când cineva întrerupse:

— Și ce făceați cu atâtea mortăciuni? Cred că mirosea acolo mai rău ca într-o zalhana...

— Lasă-l, domnule, ce interes are?... îl apostrofarăm noi.

— Are dreptate, încuviință el. A fost o problemă pe care Charles o rezolvase, pe cât de ingenios, pe atât de practic. În adevăr, hoiturile trebuiau strânse și repede îndepărtate ori îngropate. Altfel, ele sporeau nebunia pădurii exasperate. Atâtea stârvuri adunate acolo chemau la un nou asalt corbii iubitori de leșuri, ciori îndrăgite de putreziciuni, vulturi ahtiați de împuțiciunile purtate de vânturi, cloncani hoitari cu spinările bătând în albăstriu.

Atunci, cum nu se mai găseau râme, ouă de furnici, nici viermuși îndestulători pentru sutele de păsări jinduite de albumină vie cu vitamine în ea, prietenul punea să se toace carnea vânată și o da așa crudă puilor de fazani și păsărilor.

— Și o mâncau?

— O zvântau. Câteodată se înfrupta și Azor din vreun copan fript anume pentru el. Oasele erau calcinate în cuptor și pisate. Amestecate în hrana puilor, îi făcea să crească voinici. Găinilor și făzănițelor le ajuta să facă ouăle cu coaja tare.

Uneori venea tiptil și câte un arici, tot noaptea, poftind și el un puișor. Pe el îl dibăcea, cu râvnă, numai Azor și-l lătra cu furie până ce sosea unul din noi.

Îi găseam față în față. Un ghem de ghimpi de-o parte, o labă nehotărâtă ridicată cu prudență de cealaltă. Îndată ce ne vedea, câinele își deșerta cu dezgust bășica peste vietatea ce făcea pe mortul, care nici la această supremă injurie nu se clintea, dezmințindu-și astfel legenda. Aricii țineau de resortul lui Simion, care, dintr-o sticluță, turna petrol peste ei și le da foc. Noi plecam înainte de a începe mirosul de porc pârlit.

Dar mai ales de mare folos era câinele în vânatul șerpilor, pe care-i descoperea, aș zice, cu o intuiție neasemuită. Șerpii se hrănesc, când apucă, și cu pui de pasăre, pe care-i înghit de vii. Se târau până la noi râvnitori de fofoloci plăpânzi, despre care mersese vestea, șerpi negri de pădure, șerpi verzi de livadă, vărgați cu albastru, veniți din toată lumea, care trebuiau prinși la vreme și stârpiți din rădăcină. Am colindat de multe ori pădurea, cu Azor, ca să le descoperim cuiburile și să-i ucidem pe loc, fără să le mai așteptăm vizita.

După ce-i omoram cu focuri de armă, sluga îi jupuia și îmbrăca bețe de lemn cu pielea lor. Carnea mirositoare a usturoi rămânea să se zbată multă vreme năpădită de furnici. Strânsesem astfel o impresionantă colecție de toiege în fel de fel de culori.

Până și broaștele auziseră de carnea magică crescută în pădure și râvneau la ea. Nu știam de asta și nu ne luasem măsurile. Până ce într-o zi am auzit piuituri înspăimântate. O broască mare, râioasă, apucase cu lăcomie un pui și, holbată, se căznea să-l înghită, lărgindu-și gura până la umeri și umflându-și gușa cimpoi.

Astfel, fără să vrem, crescătoria iradia ca un gigantic magnet, dar se și aținea ca o imensă capcană întinsă tuturor vietăților văzduhului, pământului și subpământului, care roiau în jurul ei ca fluturii la lumină și veneau să moară în flacăra armelor noastre.

Ce să vă mai spui! Era o colosală întrecere și bătălie, o întretăiere de pofte și lăcomii, o țesătură de cruzimi și viclenii, de atacuri, de apărare, de moarte și viață, strânse acolo pe câteva pogoane de pajiște, care m-a umplut de farmec și învățăminte cât o mie de cărți la un loc.

Cum v-am spus, sau nu v-am spus încă, la corvezi ca și la pază ne da ajutor Simion. Dar la pază mai ales câinele, Azor, asupra căruia trebuie să mă opresc și să stărui, căci el joacă un rol însemnat în întâmplarea de care abia acum îmi amintesc că trebuie să v-o povestesc.

Azor era un câine-lup splendid. Șui, cu pieptul larg, ieșit ca o carenă, cu pântecele supt, șoldurile vânjoase și coada mândră ca un trofeu, ușor sucită, cum se cuvine, spre stânga. Am încercat chiar din prima zi să-l câștig și să mi-l fac tovarăș de zburdălnicii. Dar câinele, deși tânăr numai de trei ani, m-a primit cu răceală și m-a privit oarecum de sus, parcă spunându-mi: „Fii serios, domnule”.

Am înțeles numaidecât că era un câine grav, cu caracter și foarte bine educat. Un câine nobil, cu stil, după chipul stăpânului. Nu că Charles era trufaș sau și-ar fi dat ifose. Doamne ferește! Dar te ținea oarecum la distanță cu tăcerea lui, cu rezerva lui, cu politețea ce punea în toate. Se știa de rasă și se păstra cât mai neatins. Bun prieten, însă totdeauna la rece... Ceea ce mă încânta, căci și eu sunt împotriva familiarităților chiar între cei mai buni prieteni. Riscă să degenereze. Lui Charles îi plăcea vânătoarea, singurătățile, lecturile, manierele alese. Altfel, sobru, cumpătat și echilibrat în toate. Avea un miros foarte fin, și fața lui bălaie se schimonosea când se apropia Simion cu izul lui de usturoi și de băutură. De aceea își pregătea singur mâncarea, la un primus. Zicea că toți sunt murdari și nu primea pe nimeni să-i strângă așternuturile.

Pe nevasta lui Simion, care venea la două-trei zile să-i aducă din sat mălai, lapte sau premeneli, n-o primea în bordei. Nici nu se uita la ea. Abia o îngăduia să intre în crescătorie. Spunea că miroase, că e hoață, că-i fură ouă de făzăniță, că i-a pierit o linguriță și un cuțit și ea i le-ar fi luat.

Numai eu am întâmpinat-o de câteva ori și am vorbit, glumind, cu ea. Pe cât de sanchiu și dugos bărbat-su, pe atât de plăcută și dezghețată era femeia, și cu mult vino-ncoa. Nu era frumoasă, sau poate ar fi fost dacă ar fi arătat mai plinuță. Dar părea slabă de nemâncare și trai rău. Avea un păr bălai care își furișa cârlionții nebunatici pe sub legătura albastră. Ochii, verzi, cu cozile lungite în sus, spre tâmple, sub dunga sprâncenelor, ce se întindea dreaptă fără întrerupere, te priveau adânc, fără să clipească. Pielița obrazului, palidă, dar netedă pe oasele feței cu galba frumos modelată, nasul subțire, drept și gura cărnoasă, cu buzele, când râdea, răsfrânte, ceea ce-i da un farmec deosebit. Bărbia ascuțită punea un nespus interes pe chipul ei de obicei trist.

Încolo, subțire la trup, cu mădularele gingașe și încheieturile delicate, un piept plin și rotund, picioarele cu pulpe albe și labe mici lăsau să se ghicească coapsele alungite și bine făcute. Straiele de pe ea, curate, miroseau a proaspăt și a flori de ladă. Am drămuit-o fără să știu, fără să vreau și fără s-o râvnesc. Aveam altceva la ce să mă gândesc și cu ce să mă îndeletnicesc. De la cafeaua pe care mi-o aducea în zori Charles la măsuța din dosul volierelor și până la cina din bordei, când cădeam trudit, n-aveam odihnă. Eu trăgeam pătura până peste cap, așteptând să fiu trezit dintr-un ceas într-altul. Prietenul rămânea afară să doarmă în pătul, c-un ochi mereu deschis, iepurește. Câinele, slobod, prin curte. Sluga se trântea pe-o sarică undeva, gata să sară la cea dintâi alarmă.

De altfel, Charles n-ar fi îngăduit nici o abatere de la regula schimnicească la care ne legasem. El trăia într-o castitate de pustnic. Ceea ce mi-am impus și eu îndată, fără mare jertfă. Și, cât am stat acolo, nu s-a adus măcar o dată vorba despre femei.

Câinele, vrednic de chipul și asemănarea domnului său, nu arăta nici o urmă de ușurătate, necum de necumințenie, nici o umbră de urât, nici o veleitate de hoinăreală și aventură. Toată ziua ne da semnale. Când lătra înțiglat știam că s-a lăsat undeva aproape țarca. Dacă alerga hălălăind, se rotea uliul. De bufnea înfundat, simțise dihorul. La vulpi se da în anume fel. Șerpilor le slujea, ca și aricilor, o chelfăneală aproape dureroasă. Era un animal neprețuit de mintos și înțelegător. Nu se depărta un ceas de ocolul încredințat lui.

Într-o dimineață, după ploaie, era la începutul lui august, am găsit câteva urme proaspete de vulpe împleticite în preajma crescătoriei și pe Azor liniștit. L-am pus să adulmece, l-am asmuțit pe dâra lor, dar câinele s-a mulțumit să dea din coadă și să latre vesel, ca la o veche cunoștință. N-am avut altceva de făcut decât să ne mirăm și să veghem. Câinele a stat toată ziua cu capul între labe, tânjitor. I-am pipăit botul. Nițel cam cald. Am crezut că e bolnav și i-am dat o strachină cu lapte. Nu s-a atins de ea. Seara nu s-a arătat... L-am strigat... N-a venit. Pierise. L-am așteptat zadarnic două zile. Nu s-a ivit.

Am simțit atunci, mai ales Charles, o durere ca și cum pierdusem un frate. Eu mi-am dat cu părerea că s-a ascuns să moară undeva departe, cum fac animalele când își simt sfârșitul. Prietenul, care-l cunoștea mai bine, sta încredințat că i-ar fi murit la picioare. Alta era teama lui. Să nu se fi luat după un vânat primejdios, un lup colțos sau o altă dihanie, și să se fi rătăcit. Sau să nu i se fi întâmplat ceva și mai rău în pădure. Să-l fi împușcat un braconier.

A treia seară, pe o lună gigantică, după ce am ferecat cu lacăte fazaneria, am pornit câteștrei să cercetăm la întâmplare codrul. Era o rămășiță încă impunătoare din străvechea Vlăsie, cu stejari falnici încovoiați, învrâstată cu mult fag, frasin și ulm. Printre ei, presărați tei. Ici-colo, bungeturi nepătrunse și desișuri necălcate, cuibare de jivini stricătoare, pe care le-am cotrobăit după stârvul lui Azor.

Spre miezul nopții, ne-am oprit într-o poiană minunată și am stat acolo, cu luna în creștet, multă vreme. Într-un timp ni s-au părut câteva lătrături depărtate. Prietenul a șuierat semnalele cunoscute, la care câinele alerga nesmintit. Zadarnic. Lătrătura s-a repetat... Ne-am așezat la pândă. Luna bătea de sus de-a dreptul în capul nostru, îmbăindu-ne în magia ei amețitoare.

Târziu s-au ivit zburdând prin iarba până la brâu a poienii două fiare. Azor, hârjonindu-se nebunește cu o soață subțiratecă, sfioasă, roșcată...

— Vulpea! strigă unul din noi.

— Exact! Cu o vulpe, întări povestitorul.

— Asta nu se poate! sări ars unul din ascultători.

— Ce? întrebă doctorul.

— Câinii nu se împerechează cu vulpile niciodată.

— De ce nu? se amestecă, arțăgos, altul. Sunt împrejurări când...

— Dumneata ai auzit de împreunări între pisici și iepuri, năvăli un al patrulea. Eu...

— Imposibil, eresuri populare! răcnea cel dintâi. Un om cu scaun la cap nu poate susține așa ceva. A fost pur și simplu o cățea venită din sat.

— Asta s-o crezi dumneata, a fost vulpea! țineau morțiș adversarii.

Și s-a stârnit o încăierare de păreri pro și contra vulpe, a cărei potolire povestitorul o așteptă cu brațele încrucișate, zâmbind disprețuitor.

În sfârșit, gâlceava se liniști. Și doctorul, la îndemnul nostru, înnodă firul.

— Era o joacă aproape caraghioasă să vezi pe demnul și seriosul Azor lăsându-se pe labele dinainte, sărind, făcând fel de fel de giumbușlucuri și gudureli împrejurul vulpii, care, sălbatecă, se apăra de alintările lui.

Simion întinse pușca. Dar Charles îi dete peste mâini și i-o coborî.

— Ss... făcu el, certându-l.

Și-l trimise înapoi la crescătorie.

Omul supus se târî și plecă tiptil. Noi rămaserăm. Cu ochii lacomi, prietenul privi îndelung dragostea fiarelor, care până la urmă sfârșiră prin a se împerechea. A fost o nuntă ca în basme. Cu luna sus, copacii ce încercuiau rariștea și noi, martori și musafiri.

Se vărsau de pretutindeni miresme ușor coapte, prevestitoare ale toamnei. Ușoare mâhniri izvorau din copacii scuturând câte-o foaie veștedă. Veneau suflări îngândurate de vânt cu răbufneli de zgomote din pădurile surde sau din satele adormite, unde numai ibovnicii vegheau. Doruri mute izvorau din ierburile mature, niciodată cosite, gătite de scuturare, și spicele lor, cu semințe rodnice, ne gâdilau obrazele cufundate în umbră. Se isca din toate un fior, un îndemn, ca un spasm către o împlinire înainte de a-ți da sfârșitul, fără care viața n-ar avea rost.

Și prietenul nu se mai sătura privind, ascultând, pipăind, mirosind, cu un surâs straniu înghețat pe gură și o lucire sălbatecă în ochi. Mi-am închipuit că se bucură de plăcerea câinelui și l-am lăsat până ce perechea s-a afundat iar în pădure. Atunci l-am trezit. Adică am încercat, dar n-am izbutit. Rămăsese ca beat și se clătina ușor. La înapoiere a vorbit, el, tăcutul, tot timpul până acasă de formidabila putere a reproducerii, marea zămislitoare a lumii; a înălțat imnuri iubirii care apropie polii și topește urile de neam și rasă, prefăcându-le, ca alchimiștii, în iubire. A pledat cauza lui Azor, de al cărui gust mai mult decât îndoielnic mă declaram nemulțumit. Și a tunat împotriva gestului slugii care ridicase arma, povestindu-mi o fabulă din Metamorfozele lui Ovidiu, cu nu știu ce tânăr pedepsit de Afrodita fiindcă despărțise cu violență doi șerpi împreunați. Abia l-am liniștit și l-am suit cu sila în pătul. A doua zi n-a mai scos o vorbă. A stat tot timpul dârz și concentrat ca un războinic în ajunul luptei. Azor se întorsese, dar sluga îl pusese în lanț, unde moțăia resemnat. Nu dormise atâtea nopți.

Pe la prânz sosi nevasta lui Simion. Charles parcă o așteptase. Cum se ivi, îi sări înainte. O rugă să intre în voliere după niște pui, o puse să-i cerceteze cuibarele, o însoți în bordei, unde îi dete să-i coasă un cearșaf sfâșiat, și la plecare merse alături de ea câțiva pași pe drum. Nu știu cum, dar toate astea mi-au amintit fără voie de gudurăturile lui Azor în preajma vulpii...

Apoi prietenul se urcă în pătul și rămase cu fața în sus până către seară, când coborî cu vestea că pleacă numaidecât la București pentru un proces de care uitase și care cădea chiar a doua zi. Zadarnic am încercat să-l înduplec să trimeată pe Simion după brișcă. Cunoștea el o potecă ce scurta calea mai mult de jumătate și-l scotea de-a dreptul prin pădure la gară, unde va fi la miezul nopții, când trece trenul. Lăsă în paza mea fazaneria. Își luă numai pușca și câteva cartușe în buzunar și se pierdu în desiș.

După ce am hrănit și am culcat păsăretul ajutat de Simion, am vrut să dau de mâncare lui Azor. Câinele trăsese până rupsese veriga și fugise cu lanțul târâș.

Ne-a cuprins pe amândoi o ciudă ce mocnea în noi adânc din noaptea trecută și mai ales de când cu plecarea neașteptată și neînțeleasă a lui Charles. Și, fără să ne sfătuim mult, dintr-o mută înțelegere, luând carabinele, am așteptat până s-a înălțat bine luna și am pornit pe dâra lăsată de lanțul câinelui, pe care am pierdut-o curând. Vrui să mă întorc. Dar Simion ținea morțiș să împuște vulpea. La care repede mă înduplecai și eu. Ne-am îndreptat atunci încet, cu ocoluri, căutând, către inima pădurii. Am rătăcit așa câteva ceasuri, ocolind curăturile cu luminișuri prea mari, și ne-am strecurat într-o margine de poiană, în care lumina lunii curgea ca într-un heleșteu.

Dam să ațipesc, când un foșnet ne izbi auzul. De bună seamă, o ciută. Sau poate chiar vulpea... Ciulirăm urechile și ascuțirăm privirile. De sub pleata copacilor, pășind ușor, se ivi o sălbăticiune, ba nu, o siluetă de femeie. Acum se vedea bine. Cămașa albă plutea ca o zăpadă spre mijlocul rariștei.

Din celălalt capăt, din umbră de dinapoia unui trunchi, se desprinsese o altă siluetă, o făptură omenească, alergând cu brațele întinse spre cea dimpotrivă. Era Charles. Luna îl bătea drept în obraz. Femeia îi căzu la piept. El o sărută îndelung, o înfășură cu brațele, o înhăță cu patimă, o ridică în sus ca pe o pradă și porni cu ea sub stejarul unde o așteptase și unde căzură amândoi, îmbrățișați.

Asta se petrecu în câteva clipe încremenite. Când mă întorsei, Simion, cu pușca la ochi, țintea. Abia avui timp să-i smucesc arma în sus, și descărcătura vui lung, plouând cu alice de lup copacul sub care perechea se zvârcolea.

Dar în aceeași clipă Charles sări în picioare și trase în noi. Avusesem însă vreme, c-o piedică, să trântesc pe Simion și să mă lipesc și eu de pământ. Când am ridicat ochii, am zărit femeia fugind ca o nălucă și sluga pierită de lângă mine.

Am alergat la capătul unde sta Charles, strigând să nu tragă, că sunt eu, doctorul... Rămăsese rezemat de trunchi și se uita la fumul ce ieșea încă din țeavă.

L-am luat de braț, l-am domolit și am pornit spre casă. Nu s-a împotrivit. Pe drum a aiurat tot timpul. A scos din buzunar portofelul și mi-a întins un pachet de hârtii de câte o mie, cu porunca să mă duc numaidecât în sat și să cumpăr de la Simion nevasta. Să-i dau cât mi-o cere. Apoi să plec la București, să-i târguiesc un trusou întreg femeiesc, de la cămașă până la rochia de bal. Și câte năzbâtii...

Nu l-am potolit decât cu un somnifer tare și cu comprese reci pe cap, schimbate des. Cred că făcuse o - cum i-aș putea spune mai bine? - o inlunație...

— Ce-ai spus? întrebai eu.

— O inlunație... Adică fusese lovit la creier de lumina prea puternică a lunii. Așa cum alții capătă insolație, sunt persoane simțitoare la razele mult mai magnetice ale lunii...

Când s-a domolit l-am băgat în bordei, l-am întins pe pat, l-am acoperit cu pătura, am tras ușa și l-am lăsat adormit buștean. Eu i-am luat locul de caraulă în pătul. De altfel, n-am putut să dau geană în geană. Curând, un tremur verzui a început să se infiltreze ca o apă depărtată în culisele orizontului. Stelele spânzurau din ce în ce mai apropiate și mai mari. Luceafărul, cât pumnul, se înălța în răsărit să privească feeria... Luna asfințise.

Și, încetul cu încetul, întunericul se limpezea ca o soluție concentrată în care stau topite toate sărurile, până ce câteva picături de reactiv le face să se precipite. Așa, lumea și lucrurile începeau să-și frângă ființa, să se precipite și să cază rând pe rând la fund, pe pământ, începând cu vârfurile copacilor, apoi acoperișurile volierelor, pe urmă stâlpii, îngrăditurile, bordeiul, tufișurile joase din fund...

M-am smuls deodată cu hotărâre din amăgirile ce mă cuprinseseră și am pornit aproape în goană spre sat. Am ieșit din pădure, am trecut Ialomița desculț și am alergat la casa lui Simion. Era lumină mare, și razele soarelui, încă ascuns, zbucneau de dincolo de pământ ca niște spăngi uriașe de lumină.

Am bătut la poartă cu inima strânsă. A venit el de după casă. Ținea o coasă în mâini. Ne-am dat binețe, i-am plătit simbria pe trei luni înainte și i-am cerut înapoi pușca cu care plecase. A primit tăcut banii și mi-a adus arma, descărcată și de a doua țeavă. Am înghețat. L-am întrebat îngăimat despre nevastă. A strigat-o și ea a ieșit îndată cu mătura într-o mână. Când m-a văzut, m-a privit drept în ochi. Avea doar câteva vânătăi pe obraz și o pleoapă mai umflată. Când să plec, m-a întâmpinat întinsă pe uluci o blană proaspătă de vulpe roșcată.

— Acolo merseseră alicele din țeava a doua, făcu unul din ascultători.

— Așa mi-am zis și eu, și am răsuflat, încuviință povestitorul. La înapoiere am trecut pe la pădurarul satului și l-am rugat să vie să ne ajute până găsim alt argat, că Simion are de muncă și nu mai poate sluji. Omul a primit bucuros și am pornit numaidecât amândoi spre crescătorie.

Când am sosit, larma și vânzoleala erau în toi. Păsările cereau în gura mare hrana. Doar că nu ne-au mâncat și pe noi. Azor se întorsese și lătra întărâtat la un uliu din văzduh. În bordei, Charles dormea.

Când s-a trezit, pe la amiază, era limpede și sănătos ca și mai înainte. Și-a văzut liniștit de treburi, cu aceeași destoinicie ca și până atunci. Nu i-a tremurat mâna și a ucis ori de câte ori a tras. Câinele s-a așezat la pază neclintită și n-a mai fugit. Am așteptat noaptea cu teamă. Charles s-a urcat în pătul, ca de obicei. A doua zi s-a coborât cel dintâi, a dat mâncare păsărilor și s-a apucat să îngrijească crescătoria.

Am stat acolo până s-a deschis vânătoarea, adică încă o săptămână și ceva, fără să schimbăm o vorbă despre cele întâmplate, ca și când nimic nu s-ar fi petrecut. Uneori îmi venea să cred că am visat.

Când s-a împlinit sorocul, ne-am despărțit tot așa de scurt și fără emoție cum ne întâlniserăm.

Și ne-am văzut din ce în ce mai rar... Am avut grijă să nu mai rămân stingher în sezon mort.

— În definitiv, cum îți explici alunecarea amicului dumitale și toată aventura din noaptea aceea? întrebă cineva.

— Nu sunt psiholog și mai puțin freudian, se scuză povestitorul. N-am căutat nici o explicație omenescului izbucnit în el și debordând peste artificialul ce-și impusese.

Că a fost pilda câinelui care îl îndemnase la mezalianța cu o țărancă disprețuită până atunci, sau influența lunii, ori prea lungă abstinență la care se constrânsese, nu vreau să știu. Aventura lui era pentru mine firească, și orice om mai ușuratic, adică normal, ar fi săvârșit-o de la început.

Numai caracterul și ideile lui Charles au dat întorsătura ciudată pe care o luase întâmplarea foarte banală altfel.

Cu asta, amicul n-a pierdut nimic în ochii mei. Ca și Azor, care a urmat apoi să fie rece, distant și serios ca și înainte de morganatica lui căsătorie, sfârși doctorul X... povestirea.

Început 1 iunie ora 6 dimineața și sfârșit 1 iunie ora 12 noaptea 1948, București