SINGURI
ȘED TUSPATRU ÎN PATUL LARG de scânduri acoperit cu un pled de lână fumurie. Deasupra lor, pe o policioară bătută în perete, dar sus, așa ca să nu o ajungă în cazul când s-ar scula în picioare, arde închis gazornița, cu fitilul tras înăuntru, sub căciula de alamă coclită. Alături, o icoană de lemn a Maicii Preciste parcă veghează asupra lor, cu sticluța de agheasmă spânzurată de cui și mănunchiul de busuioc aninat în creștet.
Sunt singuri: trei fetițe la rând, cea mai mare să tot aibă șase ani și un băiețel, prâslea, ceva mai săltat peste un an și jumătate. Fetele jur-împrejur stau grecește, iar în mijlocul lor Nicușor cel mititel, drăcos și neastâmpărat, cu capul în toate părțile ca un capântortură. Și e o larmă și un haz și gura de-ți iau urechile. Trebuie să-l mintă și să-l împace pe mititel până vine mama.
Au început jocurile cu „ocol-ocol, aicea șade iepurele”. Piciul întinde poznaș palma la surioara cea mai mare și rabdă nițel până i se face de două ori ocolul, apoi, prididit de gâdilătură, își trage repede mânuța, dând pe spate capul cu cârlionți plăviți și cu gura gâlgâind de râs… Și râd pe urmă toți cu lacrimi, ca de cine știe ce poznă! Apoi se opresc, răsuflând adânc, ca s-o ia de la capăt.
Dar li s-a urât cu asta și trebuie să intre cu toții în joc: trec la „cirip, cirip gara-gara”. Își așează toți mânuțele unele sub altele, ciupind cu degetele celei de deasupra dosul mânii de dedesubt, întâi mânuța celei mari, apoi a mezinei, pe urmă a celei mici, și iar o mână a celei mari, de care se atârnă a mezinei, și peste cealaltă mânuță a celei de-a treia, înfigându-și toți bine unghiile în piele să nu le scape…
Deasupra de tot, Nicușor își așază mânuțele lui zglobii, chiar ca două păsărele; s-a făcut un ciorchine ce se leagănă în sus și în jos „cirip cirip” apoi deodată clădăria se strică și-ntr-o învălmășeală nebună mâinile se bat între ele, pe când copiii țipă cât îi ține gura: „Gara, gara, gara”, chiar parcă ar fi dat uliul într-un stol de vrăbii gureșe.
Așezarea și potriveala mâinilor însă se face greu. Ionică începe „gara” înainte de vreme, așa că se lasă de jocul acesta și încep „barbă bărbărie, gură gurărie”, unde plodul cel răsfățat are rolul de seamă. El așteaptă cuminte, numai ochii îi sticlesc a râs, până ce jocul ajunge la „hâț de mutuluc”. Aici, când să-l scuture de smocul bârligat din frunte, el dă să scape răsucind capul cu iuțeală într-o parte și în alta și iar pornesc toți să leșine de râs.
Mezinei, care numai se uită, i-a venit în minte: „Adam, Eva, moș Avram, Ițic, Pitic, facem ham”, și cu asta chilomanul a mai crescut. Copilașul așteaptă până unde vine să-i vâre degetul în gură, și-atunci, hăț, dă să-l prinză. Fetița, mai în glumă, mai speriată, se trage repede îndărăt și izbește cu cotul pe cea mică, aceasta începe să plângă. Lelița, cea mărișoară, o ia de-o mângâie, o împacă și o așază în alt loc, către părete.
Vine o clipă de răgaz și nedumerire. Nu știu de unde s-o mai înceapă.
Cele două mărișoare hotărăsc să facă ca broaștele: lelița să zică „cât a dat tat-tu pe cojoc?”, iar mezina cea mică să îngâne strigând în același timp cu ea: „un ort, un ort, un ort”. Și haide pornesc, gălăgia și ramătul au ajuns culmea, nu se mai înțelege nimic. Când una strigă „cât a dat tat-tu”, celelalte, podidite de râs, leșină cu capul în mâini. Când ele izbutesc să îngâne „Un ort”, moare de râs lelița. Iar prâslea, între ele, o ține tot într-un râs, așa, degeaba, că ele nu pricep jocul. Fetițele strigă mai tare, crezând că dacă vor țipa n-are să le umfle râsul așa de lesne, dar pufnesc cât deschid gura și prâslea, după ele, ridică casa în slăvi.
După câteva încercări s-au încredințat că nici jocul acesta nu merge. Atunci lelița, vorbind repede-repede și bătând grozavă cu degetul în pieptul fiecăruia, zice pe „ieși fetiță la portiță”, cu învoiala ca cine o cădea să se facă mijă. Mijă a căzut cea mare. Se duce la ușă, pune mâinile la ochi și-și sprijină capul în scândurile nu tocmai bine alcătuite, prin crăpăturile cărora vine un vânt rece din tindă. Nerăbdătoare, întreabă mereu: „gata?”. Ceilalți cotrobăiesc prin toate părțile, căutând ascunzători. Și-i o duduială prin casă, de parcă ar veni să-i prinză Han-Tătar.
O clipă de tăcere… și-apoi, pițigăit, răspunde una de sub pat: „gata!” Răscoleala începe. Prâslea șade chircit pe brânci, cu mezina la un loc, în fundul subpatului, sub o albie cu gura în jos. Cea mai mică s-a băgat în firida sobei, goală de lemne.
Țățica, hoață, ca să mai lungească jocul, se face a-i căuta cu tot dinadinsul și a nu-i găsi, răsturnând țoalele și pernele din pat, lovind donița, bubuind în ladă cu piciorul și înciudându-se: „Unde s-o fi ascuns, Doamne!”. Ajunge la sobă, vâră mâna și apucă pe Marica; aceasta începe a smiorcăi, că de ce a găsit-o. De sub pat începe Nicușor să-i ție isonul, speriat de întunericul de sub copaie. Trebuie numaidecât să iasă și mezina cu el. Țățica le dă la toți apă cu bărdăcuța înflorită cu verde, bea și ea și răstoarnă ce-a mai rămas în cofă.
E târziu, prin ochiul de geam nu se vede deloc afară, doar se aude în țarc Joiana foindu-se de frig lângă cluca de coceni și purceii flămânzi guițând în tindă, unde i-a închis stăpâna la plecare. Acum și lui prâslea îi e foame și iară prinde a scânci. Țățica îi dă o halcă de mămăligă și se urcă cu ei toți în pat, la celălalt căpătâi, spre sobă, ca să le spuie basmul cu băiatul care a băut apa dintr-o urmă de cerb și în cerb s-a prefăcut. Frățiorul, ostenit și somnoros, lasă căpșorul în poala ei și închide ochii. Și în timp ce lelița deapănă firul limpede al povestirii, cu mâinile-i dulci și mângâioase, îi cată în cap, alegând-alegând vițișoarele răsucite cărări-cărări și făcându-se din când în când a ucide ceva cu unghia degetului mare, cu care apasă repede și îndesat de două-trei ori în același loc.
Gazornița pocnește încet și sâsâie prelung, neîncetat, însoțind glasul scăzut al basmuitoarei, pe când surioarele ascultă speriate, cu ochi mari și gura căscată, parcă acum ar auzi întâia oară povestea de atâtea ori îndrugată… „Și numa' cum mergeau ei așa, rătăciți prin pădure, i s-a făcut băiatului sete! Și iaca într-o urmă de cerb nițică apă… Băiatul, nu: să bea, da' fata nu-l lăsa și plângea” Și, cu ochii duși, spunea înainte, lungind vorbele și coborând glasul la fiecare pas al poveștii.
Când intră mama mirosind a răcoare sănătoasă de afară și cu iz de umezeală în scurteică, toate sar ca deșteptate din somn, uitând de somn și de basm și de tot. Numai prâslea doarme cu capul în poala țățicăi.
Mama îl ia binișor de subțiori și-l ridică, sărutându-l apăsat în creștet. „Odorul maicăi, odor!” Apoi îl pune la sân. Prâslea-i copil mare, cu gura aproape încheiată, dar de dragul că e băiat singur la trei fete, nu s-a îndurat să-l înțarce, ci tot îi mai dă să sugă noaptea prin somn, când o bâjbâie cu mâna la piept. Și prâslea începe să țocăie gros, înghițind cu ghiorăituri.
Ea îl mai sărută o dată și se așează cu el pe patul vechi, pe când fetițele se agață, care pe poale, care pe genunchi, care în cârcă. Iar mama, de dragul lui prâslea, le sărută și pe ele.