Taina gorunului

TAINA GORUNULUI

NU VI SE FACE CÂTEODATĂ, iarna, celor ce aveți calorifer, dor de foc? De un foc de sobă, cu lemne care să pâlpâie și să trosnească în vâlvătăi dionisiace?

Toate simțurile, îmbătate, se împărtășesc din viața arzătoare ce dănțuie pe vatra deschisă. Auzul aromește în cântecul buștenilor. Ochii se iluminează de fantasticul joc de salamandre al flăcărilor în rochii de mătase aprinsă. Pielea se îndulcește molcom la mângâierile dogoarei. Și o aromă de molid amestecată cu puțin iz de fum îți bucură mirosul, aducându-i aminte, ca și gustului, despre bunătăți de mult apuse, păstrăvi afumați, brânză în scoarță de brad, rachiu de ienupere...

Când mi se urăște cu căldura de cuptor de uscat prune a caloriferului, dau depeșă unui prieten, silvicultor, și, fără să mai aștept răspuns, iau trenul și urc defileul Oltului. La o haltă unde se ițesc oameni în alb și negru, mă așteaptă sania sau nadișanca, după împrejurări. Și chiar în aceeași seară mă prigoresc la o vatră uriașă, răsturnat în jilțul cu dulamă de urs azvârlită pe spătar.

Și din nou mă copleșește imaginea din copilărie, când soba albă, zveltă, cu aripi lăuntrice de văpaie, gura de pară și picioare de stâlpi fierbinți, îmi părea îngerul ocrotitor al casei, vărsând binecuvântările căldurii cerești peste noi...

Prietenul, după ce-și orânduiește treburile pe afară și împarte porunci pentru a doua zi, intră, noptatec, mirositor a proaspăt și a ger. Și ne apucă pe amândoi, privind luminile focului, o strașnică partidă de tăcere, pe care nu o curmă decât vestirea cinei. Abia atunci, la al treilea păhărel de țuică fiartă, ni se desțelenesc graiurile și pornim la un taifas, de care, din când în când, cocoși gălăgioși își anină strigările lor de caraule ale nopții...

Eu îl descos despre viața codrilor copleșiți de zăpezi. El mă ispitește despre vraja orașului. Vorbim ca doi naivi becheri despre femei; ne amintim despre o încântătoare călătorie în străinătate și sfârșim regulat cu planuri pentru un nou voiaj - de data asta în India.

Nu ne mai văzusem de câțiva ani și nu mai știam unul de altul, căci, ca buni amici, nu ne scriam, când de astă dată lipsa de păcură în calorifer m-a urcat în tren și m-a instalat iarăși în jilțul meu, oaspe pentru mai multă vreme al sobei cu gura plină de pară.

Chiar din prima noapte, prietenul s-a abătut de la obișnuitul protocol al taifasului și a intrat deodată adânc și oarecum competent pentru ignoranța mea în ale arheologiei și preistoriei. M-a întreținut despre epocile pietrei, bronzului și fierului. Mi-a zugrăvit descoperirile de la Troia și Micene, cu măștile de aur ale atrizilor. Și a sfârșit prin a mă întreba dacă am văzut coiful de aur de la Muzeul național al antichității. Bineînțeles, nu-l văzusem. Nici nu auzisem măcar despre el. Atunci a început să mă certe despre lipsa de interes a așa-zișilor intelectuali pentru tot ce e vrednic de văzut și cercetat la noi. A veștejit tembelismul ăsta oriental la niște oameni care se pretind apuseni și alte multe... Eram nedumerit și consternat. Nu știam cu ce greșisem și unde vrea să ajungă amicul meu, care, furios, ieși și se întoarse cu un vraf de gazete și reviste. În ele îmi arătă fotografiile, descrierea amănunțită și povestea unui coif de aur găsit de un copil cu vitele pe niște pârloage ale Prahovei. Mărturisesc că m-a interesat adânc și-mi părea rău că nu aflasem la vreme despre acest tezaur al pământului nostru. Prietenul nu s-a liniștit decât după ce i-am făgăduit că imediat ce sosesc în București, chiar de la gară, pornesc la muzeu și cer să văd „neprețuitul coif, exemplar extraordinar, cu care s-ar mândri cel mai mare muzeu din lume”.

Și răcnetele cocoșilor, vestind o târzie strajă a nopții, ne-au despărțit buni înțeleși.

A doua seară, însă, l-am încolțit eu cu întrebările. De unde știe atâta arheologie? De ce se interesează de tezaure, coifuri și alte odoare descoperite în pământ? Cum de n-am aflat și eu până acum despre preocupările lui din acest domeniu?

Mi s-a destăinuit că întâmplarea cu copilul care a găsit coiful răscolise în el jinduri și râvne pe care de mult le ținea înăbușite. Că el s-a visat de multă vreme un astfel de norocos descoperitor de odoare, și l-am silit să se mărturisească precum urmează.

— Trebuie să-ți spun de la început că toată viața am fost un înverșunat căutător de comori. De mic copil am crezut în ele și le-am urmărit. M-am născut la țară, unde credința asta se suge odată cu laptele. Doica, dădaca, slugile, finii și vecinii, toți mi-au hrănit copilăria nu atât cu basme, cât cu realități, cu arătări topografice precise. În inima unor gorgane ce străjuiau satul se ascundeau mari mituri, cu comorile lor. La rădăcinile multor pomi bătrâni zăcea îngropată câte o poveste alături de o căldare cu galbeni. Toți le văzuseră jucând în ajun de zile mari, pălălăi verzi când e aur, flăcări roșii când e argint ori aramă. Toți, cu mic cu mare, le pândeam, iscodindu-ne. Și nimeni nu se mira când a doua zi de Sfântul Gheorghe sau de noaptea Învierii locurile bântuite erau înflorite de găuri adânci. Asta aprindea și mai mult râvnele.

Când un gospodar începea să-și ridice casă mare și prindea cheag, era pentru că găsise o comoară. Încât colindam de mic pe coclaurile satului, căutând măcar urmele focului lăuntric, care pârlește iarba în anumit chip, numai căutătorilor de comori cunoscut.

De altfel, fiecare familie avea, moștenite, tainele și nădejdile ei. Strămoșii popii ascunseseră în fundul prisăcii o putină cu aur. Dascălul avea comoara bunicilor, pierdută într-o râpă. Tata însuși povestea că era copil când părinții lui și-au părăsit de frica răzmeriței gospodăria, îngropând la rădăcina unor gutui o avere. La înapoiere n-au mai știut locul, și bogățiile au rămas zestre gliei. Pe atunci nu erau safeuri și bieții oameni, la nevoie, încredințau banii și sculele lor prețioase pământului.

La vârsta de zece ani, am fost pus în școli departe, la București, unde am făcut liceul. M-a dus tata. Cel dintâi lucru ce a făcut, după ce mi-a găsit gazdă, a fost un pelerinaj la muzeu, să-mi arate Cloșca cu puii de aur, care mi-a dat de altfel, atunci, o grozavă decepție. Mă așteptam să-mi ia ochii o pasăre măiastră cu doisprezece fofoloci de aur împrejur și n-am văzut decât niște cioburi de vase și cionturi de tăvi, e drept de aur și cu nestemate cât buricele degetelor... Dar pasiunea mi-a crescut mai înflăcărată. Era proba pipăită de ceea ce-ți poate dărui lutul dacă ai noroc.

Abia așteptam vacanțele, să iau din nou, ca Anteu, atingerea cu pământul plin de surprize de aur... Acasă iar începeam să stau la pândă, să colind gorganele, să cercetez rovinele, când singur, când cu câte un flăcăiandru care mi se destăinuia, cerând luminile mele asupra unor presupuneri ale lui.

Acum mă socoteam un cercetător priceput, cu o disciplină aproape științifică. Citisem pe Bolliac și pe Odobescu și pretindeam că sunt în stare să fac investigații metodice pe teren. Aveam un arsenal întreg de instrumente, în parte, adică cele originale, făurite de covaciul satului, după indicațiile mele. Mă mândream îndeosebi cu colecția de sfredele de toate mărimile, cu care, înainte de a săpa, sondam măruntaiele locului. Inventasem unul în jurul căruia se răsuceau până în vârful de oțel niște fire în legătură cu o baterie electrică. Ajunse în fund, ele trebuiau să dea de veste printr-o sonerie despre orice metal întâlnit cu care făceau contactul. Încercările nu mi-au izbutit și invenția a rămas nebrevetată.

Ce să-ți spun? Am avut multe aventuri. Am mâncat numeroase păcăleli. Am alergat ca un smintit la văpăile unor focuri mincinoase, aprinse cu petrol de șugubeții satului. Că dezgropam oase de câini în loc de tezaure, nu era nimic. Găseam la adâncimi considerabile doar o piatră bizară, când alții la un simplu arat propteau limba plugului într-o căldărușă cu bani. Asta însă nu mă descuraja deloc. Mă însuflețea ceea ce credeam eu pe atunci că e focul sacru al științei. Acum știu că era și este altceva. Veșnicele întrebări puse Soartei, Mitul norocului, deghizat pretutindeni în jocul de cărți, în loterie, în comori. Nu câștigul în sine, ci cauți favoarea șansei, semnul unei alegeri și al unei predestinări, scris special pentru tine.

Am trecut, cum spun, prin multe peripeții și întâmplări neplăcute sau de-a dreptul grele. O dată însă era să mi se înfunde. Nu ieșisem încă din liceu și-mi petreceam vacanța mare acasă. Îmi alcătuisem o echipă din patru flăcăiandri, cu care scormoneam pretutindeni, ahtiat, cum îți spuneam, nu de valoarea descoperită, aur sau nestemate, ci de altceva mai presus, care în esență se reducea la cuvântul „noroc”.

Într-o noapte, și într-adins alegeam pe cele mai întunecoase, ne-am strecurat afară din sat la gorganul cel mare. Hotărâsem săpături într-un punct unde după oarecare presupuneri ar fi putut fi o așezare trecătoare a barbarilor.

Săpam tinerește, de mai multe ceasuri, și izbutirăm o groapă care pe cât se adâncea, pe atât se îngusta. Lucram fără lumină. Ne înghesuiam câteșicinci în bezna de fund de mormânt, unde dădeam orbește unul peste altul. Când, deodată, simții o trosnitură în oasele capului, stele verzi îmi izbucniră înaintea ochilor și căzui trăsnit. Unul din tovarăși mă lovise cu târnăcopul când mă plecam să cercetez pământul. Sângele mă podidise din belșug. Copilandrii, înspăimântați, m-au crezut mort și au luat-o la fugă, părăsindu-mă acolo. După o vreme, s-au gândit să șteargă urmele isprăvii și, ca să nu se mai știe nimic, s-au întors să astupe groapa, aruncând pământul scos peste mine. Noroc că în clipa când ei puneau mâinile pe lopeți am gemut. Unul mai îndrăzneț a sărit în ajutor și m-a scos. M-au târât apoi și m-au lăsat la poartă, după ce au bătut până au întărâtat câinii. Acolo m-au găsit ai mei, fără simțiri. După o zăcere îndelungată, cred cu friguri cerebrale, m-am înzdrăvenit. Dar a trebuit să jur tatii și mamei că n-am să mai umblu după comori și că, în loc de istorie și arheologie, pentru care mă pregăteam cu fervoare, am să învăț silvicultura... Și m-am ținut cu sfințenie de jurământ, înmormântând adânc toate visurile și speranțele.

Vezi însă că puteam să fiu și eu copilul norocos care a scormonit cu bâta de la vaci cel mai scump coif din lume...

Și cu toate că mi-am încheiat atunci cariera de arheolog, am trecut de curând printr-o întâmplare care mi-a deșteptat toate veleitățile înăbușite. E singura dată când, fără voie, am făcut în adevăr o descoperire senzațională.

Iubesc pădurea cu patimă și ori de câte ori intru în ea sunt alt om. Se deșteaptă în mine obscure sentimente de siguranță, de plinătate, de farmec real. Întârzii de bunăvoie pe coclauri cu frânturi din codri seculari, de altădată, vestiți pentru haiducii care se ascundeau în ei cu teșcherelele pline de aur. Acum se adăpostesc, cruțați de mine, câteva perechi de râși, lincșii meleagurilor noastre, și o familie de jderi cu puița lor.

Într-o zi, astă-vară, mi-am lăsat brișca în paza pădurarilor și m-am afundat cât mai departe, în bungeturi, însoțit numai de Haiduc, un câine credincios și viteaz. Ademenit de liniște și frumusețe, m-am lăsat jos la tulpina unui gorun falnic într-o poiană răznită de lume, ca într-o baladă. Câinele, care are un miros extraordinar, nu s-a așezat la picioarele mele, ci a început să dea târcoale trunchiului, mârâind și pufăind înfundat.

O ghionoaie țâșni din scorbura copacului și prinse a ne certa în gura mare. Da, în felul ăsta da veste pădurii întregi că niște venetici îi calcă tărâmurile. Ca s-o liniștesc, de dragul ei și al puilor, am chemat pe Haiduc... El, altădată atât de ascultător, s-a repezit și mai furios asupra trunchiului, sărind să-i zgârie și să-i râcâie coaja. Din când în când, se oprea, mirosea atent, trăgea cu horcăituri, pe nas, rumegușul răscolit de ghearele lui și iar pornea să latre cu turbare. M-am sculat și, intrigat, l-am urmărit cu băgare de seamă... La rândul lui, el a schimbat lătratul într-o schelălăitură, ca o implorare, și-și aținti ochii grăitori în ochii mei, voind aievea să spună ceva.

În acea clipă copacul falnic, crengile vânjoase, câinele înnebunit de un mister mi-au adus aminte de întâmplarea din Cărăbușul de aur a lui Poe. Și ascultând de îndemnuri nedeslușite, m-am apropiat să cercetez copacul. Câinele s-a liniștit un timp și a așteptat să vadă rezultatul intervenției mele. Am bătut ușor cu baltagul în trunchi: suna a gol, deși încă verde, în putere, și cu coroana de jur împrejur cât o biserică. Am bătut din nou, mai tare, ca să-l fac să se cutremure din vârf până-n rădăcină, și am pus numaidecât urechea... Pe lângă vibrarea adâncă a lemnului, mi s-a părut că aud un sunet ca de zornăit înfundat.

Câinele, încurajat, a început să latre iar și să muște din scoarța groasă cu solzi de crocodil. La acest nou asalt a zburat din cuib, înspăimântat, și găițoiul, fără să se mai ia la harță. Eram nedumerit. El să fi făcut ciudatul zgomot de adineauri? Umblă vorba că neamul ăsta de păsări hoțomane fură lucruri strălucitoare, monede, giuvaeruri și alte odoare, pe care le ascunde în cuiburile lor ca pe niște porte-bonheur-uri. Așa mă mângâiam în copilărie de pierderea unei cruciulițe de aur pe care o purtam la gât.

Câinele zărise acum în trunchi o scorbură, spre care se arunca în salturi furioase, fără să o poată ajunge.

Am vârât atunci două degete în gură și am șuierat voinicește semnalele învoite... Codrul le-a primit cu chiot, ca pe vremea hoților. Câinele dintr-o dată a încremenit! Peste puțină vreme au sosit gâfâind pădurarii, nițel sfecliți de ce s-ar fi întâmplat. La vederea lor, câinele a început să se dea mai cu turbare, cerșindu-le din când în când cu privirile întoarse ajutor. Nici ei nu știau ce să creadă și se cruceau, cu căciulile în mâini. Le-am spus de părelnicul zgomot pe care l-a făcut trunchiul de baltagul meu și ne-am învoit să batem câteșitrei deodată gorunul misterios cu muchiile topoarelor și să ascultăm. Un zvon uscat ca de ușoare ciocănituri, amestecat în tremurul copacului, fu răspunsul.

M-am hotărât atunci să merg cu cercetările mai departe și, aprins de vechea îndârjire, am poruncit pădurarilor să taie copacul. Dar cum? Nu mă înduram să-l dobor întreg, ci, mânat de năzuința câinelui spre scorbură, am închipuit la început în coasta trunchiului un țăncuș, o fereastră, cum se face în pepene ca să-i încerci miezul. Pentru asta însă nu aveam scule. Am scos la repezeală un cal din ham și unul din pădurari a alergat călare în sat. S-a întors numaidecât cu burghie, sfrededele și tot felul de ferăstraie.

După ce am mărginit în trunchi prin găuri una lângă alta un pătrat mare cât se poate vârî capul, am tăiat lemnul dintre ele cu ferăstrăul mic și am scos, hoțește, bucata de tulpină prin care să pătrundem în miezul scorburos. Cu ochii nu se putea zări nimic. Unul din oameni a băgat cu îndrăzneală mâna. Dar o trase cu groază: dăduse de ceva rece, tăios, de care degetele se izbiseră ca de zăbrelele unei capcane. Acum câinele înnebunise de-a binelea. Cu ochii roșii, cu coada umflată și spume la gură, sărea până aproape de ferăstruică și, înfigându-și colții fioroși, își rănea gingiile. M-am frământat câteva clipe și m-am hotărât să tai trunchiul pe la mijloc.

Pentru asta pădurarii s-au suit de au abătut întâi creangă cu creangă toată coroana. Altfel, s-ar fi răsturnat peste noi gorunul întreg. Pe urmă ne-a fost lesne să lucrăm cum am vrut asupra trunchiului dezbărat de toate caturile palatului său de ramuri. Asta a fost o muncă grea de un conac și mai bine. Numai niște inși iscusiți și de meserie ca pădurarii mei puteau să o îndeplinească.

După ce ne-am descurcat de crengărișul abătut jos, am trecut la operația asupra trunchiului propriu-zis. Era un trunchi gros și vânjos, cu fibre mari, vii și oțelite ca niște mușchi de atlet, care-l țineau viguros, neclintit și fără să-i pese de scorbura ce-i mâncase numai o parte din măduvă și de care parcă se vindecase. Trebuia să-l retezăm mai sus, dincolo de înălțimea unui stat de om. Am încropit o scară și, după o muncă de un ceas cu joagărul, am răsturnat partea de sus a trunchiului, cum ai ridica un copac înalt.

Oroare! În inima găunoasă a restului de trunchi rămas în picioare, ca într-o încăpere strâmtă, ședea drept, înțepenit de jur împrejur în pereții scorburii, un schelet omenesc...

Hârca ieșea foarte ușor afară, deasupra nivelului tăieturii noastre. Dar mâinile, coșul pieptului, ciolanele coapselor se duceau misterioase în jos, către rădăcină, și se pierdeau afund, ca într-un sicriu sculat în picioare. Pădurarii, superstițioși, au început să dea înapoi... Eu mă înfierbântasem... M-am suit pe scară și am încercat să trag scheletul afară. A fost cu neputință. Era încrustat în carapacea lui de lemn. Am rămas în mâini numai cu glava goală pe care am pus-o la loc. Mi-am dat seama că trebuie să mă opresc aici. Nu aveam drept să merg mai înainte... Întâmplarea intra de acum în căderea autorităților...

A doua zi am venit cu procurorul și medicul legist. În fața lor, un lemnar a purces cu mare băgare de seamă la deschiderea trunchiului, pe care l-a scos întâi din rădăcină. Falnicul gorun de ieri zăcea acum ca un coșciug întins pe iarbă. După ce s-a determinat poziția osemintelor înăuntrul scorburei, s-a așezat trunchiul cu fața scheletului în sus. Apoi s-a tăiat și s-a ridicat, ca un capac, jumătatea de deasupra a trunchiului culcat. A rămas ca o copaie jumătatea de dedesubt, cu scheletul întreg culcat în ea... Atârnau de el încă zdrențe dintr-o cămașe de cânepă... Câteva petice de ițari mucezeau pe ciolanele genunchilor. Și niște poturi înflorați cu ibrișin roșu, aproape întregi, acopereau țurloaiele picioarelor. Fusese o namilă de om. Cu capul pus la loc, oasele măsurau un metru și nouăzeci. Vertebrele tari se țineau ca trase prin sârmă. Încheieturile țepene nu se clintiseră din țâțâni. Numai oscioarele degetelor de la mâini se scuturaseră ca niște muguri, împreună cu două verigi de alamă, inelele mortului. Cred că eu le desprinsesem cu loviturile de baltag și căderea lor pricinuise sunetul ciudat de la început. Sau poate mă înșel...

Labele erau încă înfășate de niște opinci uriașe, ale căror nojițe de păr se încrucișau neatinse pe fluiere în sus. Coșul pieptului, de o capacitate năprasnică, era întreg. Câteva coaste din stânga purtau inscripțiile unor tăieturi adânci prin care ceva ascuțit pătrunsese în adânc. Hârca spunea și mai mult. Arcadele orbitelor ieșite mult în afară înaintau ca niște pridvoare de os. Sub ele se adânceau cât niște pumni de copii găvanele ochilor, ce trebuie să fi fost extraordinar de mari. Dinții și măselele, intacte, râdeau din smalțul lor alb... De ceafa scăfârliei atârnau încă jurubițe lungi de păr negru corb - rămășiță dintr-o bogată chică de bărbat. Ceea ce izbea și mai mult, pe albeața de fildeș vechi a oaselor, era un enorm chimir de piele neagră, care încingea mijlocul scheletului. Un cuțit mare, cu plăsele de os, se mai ținea încă în el.

După ce medicul legist a cercetat, a măsurat și a luat note, s-a purces la deschiderea chimirului. Satul tot holba ochii. Pădurarii aproape să leșine! Scăpasem din mâini comoara. Din încăperile dedalice ale șerparului au curs câțiva pumni de aur: galbeni, dubloni, poli, mahmudele și alte monede streine; câteva inele groase de aur cu peceți; niște cercei și puțini bani de aramă românești, care așezau întâmplarea cu sută de ani în urmă.

Pe atunci hoțea prin părțile locului banda vestiților Gogolea și Chiloman, ale căror singure nume băgau lumea în răcori. Dintr-o pricină oarecare, împărțeală de jaf sau zulie de femei, cele două căpetenii se certară și banda s-a împrăștiat fără urme. Se credea că trecuseră pentru totdeauna în Bulgaria. Acum taina se lămurea. Osemintele erau ale unuia din cei doi tâlhari care se înfruntaseră și unul căzuse. Rănit grav, el s-a târât și s-a prăbușit în gorunul încă de pe atunci gros ca un butoi. Poate că tâlharul chiar scobise și mărise scorbura, unde se ascundea de potere. Sleit de sângele scurs, de sete și de foame, el murise, înțepenit acolo.

Dar care din doi își lepădase oasele în tainița copacului? Gogolea ori Chiloman? Amândoi fuseseră niște haidamaci, deopotrivă la statură și la înfățișare, amândoi spătoși, amândoi smoliți, cu chici și bărbi.

Atunci, un bătrânel îndrăzni să iasă un pas din gloată și să spuie:

— Căutați, domnilor, la mâini și la picioare. Că Gogolea - după câte îmi spunea moșu-meu - avea câte șase dește.

Medicul se plecă din nou asupra scheletului și cercetă osemintele numărând...

Se găsiră câte șase degete la fiecare mădular. Nu mai încăpea îndoială... Gogolea răsărea acum din mormântul verde al gorunului, cu tot alaiul lui încruntat de poveste. El își găsise odihna de veci în inima vie, cutremurată de vânturi a uriașului pădurii. Pe măsură ce vremea trecea, copacul creștea, își tămăduia racila și se închidea deasupra mortului. Iar el se afunda tot mai adânc în ascunzișul scorburii, care îl adopta, îl îmbrățișa tot mai strâns, îl rodea și-l mărunțea cu furnicile și toate gângăniile ei. Ploile i-au spălat oasele, vântul i le-a înălbit. Umbrarul crengilor le răcorea vara. Gerurile iernii i le întărea și i le-a păstrat mai bine decât mucegaiul gropii. De o sută de ani îi cântau în fiecare an cucii și-l slăveau privighetorile. Cine nu și-ar fi dorit un asemenea lăcaș de veci? Acum, copacul care trăsese viața și-și lungise poate veleatul cu sângele ce i se scursese și carnea ce se moșoroise la rădăcină, pierise odată cu taina de aur și moarte ce i se furase. Și de data asta îmi părea rău ca de o profanare.

După încheierea cercetărilor, am cerut ca amintire chimirul. Legistul m-a refuzat. Și a avut dreptate. Scheletul lui Gogolea, gătit cu chimirul lat de două palme și cu opincile uriașe sub poturii înflorați, face fala muzeului Morgii! Să te duci neapărat să-l vezi când ajungi la București!

Am făgăduit, firește, să fac vizită și lui Gogolea, după ce voi primi înștiințare că, în sfârșit, caloriferul meu a început să dea căldură de cuptor de uscat prune. Parcă mi se făcuse dor de ea! În sobă focul murise.

1-5 ianuarie 1947