TOIAGUL MINUNILOR
DIMINEAȚA ÎȘI RIDICA PRORA albă într-un cer amar și pânzele aurorei, umflate de vântul zorilor, vibrau lin pe albii de cleștar. Moise, purtând toiagul minunilor ca pe o osândă, urca făr’ de razim muntele morții. Năvalnicul profet fusese pedepsit să nu intre în pământul făgăduinței, fiindcă la Meriba lovise stânca în loc să-i vorbească. Și-acum, ostracizat din împlinirea visului, trebuia să moară la pragul Chanaanului. El, care oriunde mergea târa lumea prin nisipul pustiului ca o poală după el, suia singur.
I se îngăduise să privească numai de departe țara tuturor râvnelor. Dar, de la piciorul muntelui în zarea care venea cu albă grabă, nu se vedea decât un pământ scofâlcit și ciolănos, fără orizont dumnezeiesc. Cum îl închideau limbi de hățișuri și cozi de mare, profetul își întoarse ochii de la el. În urmă-i hăiau băietani cu capra, luându-și merinde și fluiere cu doine în sân. „Tot un fluier am fost și eu în mâinile poporului ales” - își spunea el. „M-am scobit tot, am zvârlit afară măduva iubirii de sine, ca văzduhul întreg, plinătatea de pretutindeni să mă umple. Gol de mine m-am dat lor. Pe douăsprezece găuri tăiate în sufletul meu, cele douăsprezece triburi și-au plimbat degetele grele de dureri și păcate”.
Urcând necontenit, trecuse la amiază dincolo de marile așezăminte ale pădurii, cu umbre de templu păgân. Ieșise în lumina de piatră a muntelui, unde un vultur uriaș își desfăcu înaintea lui aripile ca două crengi de palmier. „Vulturii își înnoiesc tinerețile când ajung suta de ani. Pe noi, Doamne, ne îngrădești cu țarc îngust de ani, lăsându-ne o singură prelucă, moartea. Cine va putea odată trece în om nemurirea ereditară, cea agonisită din tată în fiu? Eu nu pot fi acela, eu, omul lui Dumnezeu. Dar un fiu?”
„Nu mă cunoaște moartea” - își mai spunea el. „De ce ar veni la mine?” se mai întreba el, tulburat. „Nu poți avea atingere cu ceva decât luând cunoștință despre el. Însuși Dumnezeu, supremul necunoscut, a trebuit să mi se arate. Și am trăit mai departe. Să fie ceva mai presus, mai necunoscut decât el, a cărui atingere să nu o simt decât în clipa când nu mai sunt? Moartea ar fi un lucru pidosnic, care contrazice pe Dumnezeu. Nu, nu poate fi moartea.”
Tristețea, ca o seară timpurie, îl adumbrea în plinul amiezii, făcându-l să nu simtă diafana povară a căldurii. Sufletul căuta, în mâhnitele-i limpezimi lăuntrice, întunecate puteri de împotrivire.
„Ce coajă amară e viața, chiar când inima nu-i un cheag de lumină dulce... Nu-i mai bine oare să se spargă?” - își spunea el, îndoielnic. „Iată, alunecăm învârtindu-ne pe cercul zilelor, ca umbra pe aria stearpă a ornicului de pământ. Ceva stă neclintit. Dar noi alunecăm cât e soare peste niște semne stranii, și când vine umbra ne ștergem.”
Meditația elegiacă îl însoți până aproape de vârful muntelui și îl părăsi. Șipotul unui șarpe verde curse o clipă rece, prelins pe cărare; neașteptata grijă de poporul lăsat singur îl trezi. Profetul se întoarse cu fața către pustie. Jos se închipuia ca o tabără de păsări migratoare gata de ducă, și el, pilotul, lipsea din capul unghiului, surghiunit în înălțimi. O lacrimă alunecă și-i ospătă buzele cu sare. Profetul, cu ochii la pata fremătătoare, poposi îndelung. Fu ca o stațiune în urcușul unui calvar. Toiagul îi căzu din mână, mai greu ca un buștean de cruce. Era osândit la moarte, dar nu-și înțelegea nicicum vina. Pângărise toiagul? Nedreptățise piatra, care, nevinovată, ridicase plângeri la cer? Dar auzea încă strigătele întețite ale răzvrătiților, țipetele femeilor, scâncetul copiilor însetați. Trebuia să creeze apa. Apă grabnică, din piatră seacă, făcută cu minuni. Și a izbit cu iuțime piatra ca pe un chiabur zgârcit, să-și dezlege băierile pungilor doldora. Ca sub o junghiere de cuțit, a fost un zbucnet, un himn de ape reci. Le auzea și acum aievea gâlgâitul; le vedea iezuirea în fața taberei din Meriba. Gloata, în patru labe, ca un câine uriaș, lipăia apa care-l costase pierderea pământului făgăduinței.
E drept că lovise cu sete și mânie, deși primise poruncă numai să grăiască. Dar când, pentru ascultarea oamenilor, avea nevoie de vargă, mai putea sta el la vorbă tocmită cu gresiile? Toată știința lui despre lume, toată deprinderea lui de cârmuitor îi împinseseră mâna către lovire. Poate că piatra era o piatră ascultătoare de cuvânt... Dar cu ce a greșit el? Toiagul lui nu era de lemn, era idee concretizată, gând înfăptuit în creier, scăpat ca dintr-o temniță a forțelor. Toiagul era cuget strămutat în faptă, gând tare luat în mână cum ai ridica o vargă să izbești lumea pentru îndreptare. Lemnul noduros era ulucul pe care se descărca gândul zămislitor. De aci virtuțile-i magice, puterile-i extraordinare. Cu el, odinioară, sub cerul fanatic al Egiptului, bătuse marea, care se despărțise, blestemându-și apele sacre. Valurile se sleiseră în două maluri uriașe, lăsând în spărtura lor o chingă de nisip umed, pe care, cu tălpile înfierbântate, să calce pelerinii idealului. Gândul zvârlit jos se preschimbase în balaur înghițind șerpii vrăjitorilor la picioarele lui Faraon. El ucisese pe toți întâii născuți ai marilor necredincioși, ca trăsnetul pe cei adăpostiți sub frunzișuri înalte.
De ce să nu izbească și de data aceea piatra avară, așa cum lovise totul în cale pân-atunci? Nu tot acest gând din toiag îl îndoia în arc cu care săgeta din zbor vedeniile viitorului? Cu el smulsese secoli din jugul vremii, și-i storsese de faptele dumnezeiești pentru noua eternitate, cartea facerii, începutul lumii... Se adânci acum cu gândul înapoi, cum îi sunase odinioară numele Domnului, ca o auroră a auzului, în Sinai. Da, la începutul lumii, ca și la începutul său propriu, a fost un Dumnezeu, așa cum la zămislirea pomului a stat sămânța. Dar cine mai caută sămânță în haosul rădăcinilor, după ce se înalță tulpina? Dumnezeu stă acum sus în roadele crengilor noastre, și ale lui erau fără de moarte, atârnate de gând, toiag pur al minunilor. Ce alt element ar fi putut străbate în inima cremenelor, prin milioane de ani împietrite și răpind pietrei atomi de oxigen și hidrogen, să-i recombine într-o clipă în alt chip, sinteză cu chip de apă? Gândul lui a bătut cu toiag puternic la porțile stâncilor, dându-le într-o parte; acolo, intrat ca un magistru stăpânitor în vastul laborator al naturii, el a plămădit mană și foc, șerpi și apă.
Dar profetul nu înțelegea că gândul omului, oricât de mare, e singur și gol, ca un toiag. Toiagului trebuie să-i pui un vârf spiritual și să-l prefaci în steag - care să nu lovească, ci să cheme lumea slobodă sub el. Toiagul lui era numai al minunilor. Dar minunea e o simplă schimbare, o trecere răsturnată de la o formă la alta. Gândul poate schimba aceeași materie în fel și chip, așa cum face știința vrăjitorilor și învățaților, minuni stătătoare pe loc - joc de atomi și de echilibru de forțe. Minuni, izvoadele începătoare, sunt stânca și apa. Eterna realitate se arată numai spiritului, nerezemată pe nimic, dincolo de orice cuget, cât de tare și înalt ar fi el. Încercând vremurile, către acest spirit voise Dumnezeu să ducă pe Moise, poruncindu-i să folosească nu toiagul, ci cuvântul, duhul, nu mintea rațională. Dar el nu înlesni venirea vremii spiritului făcut cuvânt. El era încă omul bătăii cu toiagul. Spiritul sfânt nu-și găsea întruparea în el și tăcea. Moise nu vorbise, lovise, trădase intențiile divine. Trebuia să moară afară din Chanaan, cu generația bătăii, cu care, ca-ntr-o minune, trecuse de la clădirea piramidelor la clădirea unui popor.
Vremea da în lături și se boltea deasupra lui într-un gol de eternitate.
Se lăsa seară târzie. Profetul se sculă, cupola cerului părea un schit uriaș de iacint închis care-l aștepta. Departe, răstignit pe zări, apusul murea împuns în coaste cu sulițe de raze. Venea, îmbelșugată-n vânturi, aroma pustiei, și-n aurora morții Moise ridică ochii spre Dumnezeu. Dar acolo sus îl aștepta, îngrozitoare, neagra pronie a morții.