ULTIMUL BEREVOI
PLOUASE MULT CU SÂNGE și vremile veneau roșii și-nvolburate. În tulbureala prefacerilor, marii vânători, ahotnici de primejdiile fără folos, urcători să prigonească fiarele până-n rărunchii munților, pieriseră. Moșierilor, îndatorați oarecum să-și apere codrii și plaiurile de jivine, li se stârpise până și sămânța. Băștinașilor li se ridicase și cea din urmă țeava de pușcă, orice gioarsă de pistol. Și în vălmășeala începutului de leat, bestiile se înmulțiseră nestingherite.
Munții mișunau de sălbăticiuni. Lupi bezmetici bântuiau stânele, urșii dau buzna peste cirezi. Treceau prin ciomegele boarilor, umflau juncanii și plecau fără măcar o bună ziua.
În lipsa armelor, de sub troianul leaturilor, practici străvechi, meșteșuguri primitive de apărare începeau să scoată capul.
Mai ales că se adăogau și alte grozăvii. Prin cețurile piscurilor se arătau vedenii fantastice. Umbre de uriași călcau pe babilonii de nori puhavi. Din negurile oarbe, năboind noianuri, pe văi, se desfăceau deodată pale ce cotropeau turmele, amețeau ciobanii și, urcând înapoi, luau cu ele, pradă, două-trei vite rătăcite.
Până la urmă, duhurile trebuiau chemate în ajutor și puterile oculte puse în mișcare.
Șapte sate de sub brâul Sturului se sfătuiau îngrijorate, vânturându-și amintirile.
De sus, de la vărat, veneau necontenit vești tot mai rele. Nu trecea o săptămână să nu se fure o junice, să nu fie sfârtecat un bou. Se alesese îndeosebi o bală de urs jăcman, dedulcit la carne, care băgase în boale pe cirezari. Ăsta era cu adevărat Necuratul. Mirosea cursele, ocolea capcanele, se strecura nevăzut și țâșnea, parcă da cu bobii, tocmai când nimeni nu se aștepta. Îi brodea pe toți ori pe ceață, ori la masă, ori la somn. El înșfăca tacticos vita și pleca cu ea pe coclauri, sub nasul ciobanilor prostiți, urmărit cu alai de hăieli și lătrături neputincioase.
Dinspre partea ăstuia ar fi avut de furcă chiar boierii de la București, darmite un păstor, cât de neînfricat, cu bâta goală.
Trebuia altfel și altceva. Ca la o mare cumpănă, se scormoniră straturile de oameni vechi, se prefirară bordeiele cu moșnegi, până ce într-un corn de cătun uitat s-a scornit un unchiaș fără ani, fără nume, în mințile căruia stăruiau bătrânele solomonii. Nu mai avea de-a face aproape cu nimeni. Hărțuit de popi, prigonit de învățători, târât de doftori pe la judecăți, ajuns de hula tineretului, ca să scape, se-ngropase de viu în hobaia asta, unde, lepădându-și numele, trăia sihăstrit, cu câteva oi, o vacă și-un cârd de găini la un loc. Își tăinuia cu mare grijă meșteșugul.
Puținii care-l mai cunoșteau îi ziceau „moșul cu căciulă-mpletită.”
Atâta știau despre el, că, vară-iarnă, poartă un fel de scufă țuguiată, împletită gros din fire de lână, ca un ciorap lucrat în iglițe.
— Am moștenit-o din moși-strămoși, răspundea el cui îl poreclea Căciulă-împletită. Altădată, când m-am pomenit eu, numai oamenii de seamă purtau așa ceva. Acum am rămas singur cu cinstea asta.
Și își îndesa cușma năzdrăvană ca o za mlădioasă, fără să știe că la obârșia ei sta căciula sacră peste care preoții păgâni, străvechii magi, își așezau ca peste o căptușeală mitrele și regii coroanele. Era vestita cușmă a căciulaților, semnul oamenilor liberi și de neam, din care se alegeau cârmuitorii noroadelor de rând.
Solia îl află trebăluind și-l înconjură umilită.
Bătrânul, încredințat că s-a întors roata și i-a venit vremea, a ascultat plângerile și ieși din găoacea cumințeniei. Vechea trufie că știe și poate îl umplu iar. Și, fără să mai cugete cât și cum, se făgădui pe loc să curețe muntele de spurcăciuni. Vrăjitoria îi era ca o înaltă boierie plină de îndatoriri. Închinarea smeritei gloate, căzută cu rugăciuni s-o ajute și s-o scape, îl investea c-o autoritate de mult mocnită în el.
Și, dintr-o dată, în locul lui se ivi alt om. Schimbarea se petrecu pe neașteptate, în văzul oamenilor, ca o transfigurare. Ochii spălăciți întineriră, albastrul lor sleit bătu iar în oțeliu întunecat. Obrajii se rumeniră, chipul i se netezi. Scutură cușma, și pletele cărunte i se revărsară pe grumaz. Trupul gubav i se îndreptă și un piept voinic ieși înainte, ca un ceardac deasupra brâului.
Puteri adânc tescuite îi zbucniră în priviri, în gesturi, în glas. Și din uscățivul unchiaș năpârli un stăpân tare pe poruncile lui, cerând supunere și ascultare.
În fața lui oamenii uimiți începură să clipească și fără să vrea să-și ferească ochii. Însuflețirea îl aprinsese într-atât, că parcă dogorea din el ceva fierbinte.
Înfățișarea asta nu ținu mult. Se potoli și se stinse.
Sătenii, sfioși, îl ispitiră ce le-ar pretinde, temători să nu le ceară sufletele.
— Nimic, răspunse el.
A întrebat numai câți văcari sunt la cirezi.
— Șapte.
— Bine, a mormăit.
Îi mai trebuie. Dar are să-și aleagă el ajutoarele.
— Muieri sunt acolo?
— Nici una.
— Și asta e bine. Nici să nu cuteze vreuna să suie cât o fi el acolo.
Ca un stăpân a dat apoi drumul oamenilor, care îl părăsiră îndoielnici: dacă nu ia bani, nu face lucru de ispravă. El s-a apucat să-și vază de treburi. A cotrobăit în bordei, și-a aninat de umăr o traistă înțesată cu meremeturile lui, și-a înfipt la brâu fluierul, a trecut la spate ca o dăsagă cimpoiul cu două țevi. Și a pornit.
S-a abătut doar la niște case răzlețe, a strigat, a vorbit cu câte cineva prin gard. Apoi și-a văzut de drum.
La un ceas în urma lui, o făptură înfofolită să n-o cunoască nimeni a ieșit tiptil și, ferită, a apucat calea muntelui. La alt ceas, s-a furișat o alta, luând alte cărări. Cum le orânduise unchiașul, ca să nu știe una de alta și să nu se întâlnească. Fiecare primise osebite porunci pentru locurile de așteptare, unde să se găsească când i-o căuta.
Sosirea vraciului a scos tamazlâcul din amorțeală.
Întâia treabă a fost să stingă focul târlei, foc nou, aprins cu amnar ori chibrit.
A ațâțat vechiul foc, focul viu, singurul care are trecere la duhuri. Scânteia, care-l zămislește ca pe un copil, trebuie să țâșnească, sămânță vie, dintr-o sfârlează de lemn tare, frecată într-o găurică scobită în alt lemn mai slab.
După asta s-a îngrijit să adune toate lucrurile și uneltele de fier sau orice soi de metal din gospodăria târlei, topoare, cuțite, căldări. Până și pirostriile le-a ridicat. Laptele se înfierbânta acum pe vetre cu cotloane de piatră și numai în ciubăre de lemn. A scos tălăncile de la gâtul vitelor. Le-a lăsat acioaiele: în plămada lor intră argintul îndeletnic vrăjilor. A despoiat oamenii de bricege și amnare, le-a scos chimirele cu capse de alamă; inelele din degete. Unuia aproape i-a sfâșiat sfârcul urechii ca să-i tragă cercelul înțepenit acolo de maică-sa când îl născuse, ca să-i trăiască. Pe toate le-a dosit departe, într-o văgăună, sub un morman de bolovani năruiți.
Lumea muntelui se-ntorcea înapoi la era lemnului și la vârsta pietrei.
Pe urmă s-a luat de păstori. Niște măgădăi, răi și leneși, ca mai toată lumea de acum.
Ziua întreagă ar fi mâncat și ar fi dormit, cu gândurile numai la muierile din sat, pentru care uneori își părăseau slujba. Nerușinați și nesupuși, învrăjbiți între ei, cu mare caznă unchiașul i-a putut aduce la ascultare ca să-și înjghebeze vrăjile cu ei.
La început au primit în glumă să intre în planurile moșului, ca un prilej de petrecere și joc, fără să crează și fără să se pătrunză de însemnătatea lucrului.
Până la urmă, puterile vrăjitorului i-a înfrânt și i-a înmuiat cât să alcătuiască un singur trup și un singur suflet, supuși ca un stog de oaste la poruncile lui. După ce i-a lăiat, i-a ghilit și le-a dat primeneli, a început un soi de inițiere cu fiecare ins în parte. Omul a fost dăscălit în taină ce să facă, cum să se poarte. Trebuia să se păstreze curat, să nu ocărască, să nu pomenească pe diavol, să nu se atingă de rachiu și de tutun, să nu se pângărească cumva cu vreo vită. Și, mai presus de toate, să rămâie mut. Orice s-ar întâmpla, să nu scoată o vorbă tot timpul cât intră în trâmba vrăjilor.
În răstimpuri culegea buruieni și rădăcini de pe coclauri, iarbă cu smei, brâncă de urs, turta lupului. Din ele plămădi băutura vrăjită care dă virtute și chezășuiește biruința. Și-o strânse într-o cadă pitită după ușa slonului.
Când a fost gata, i-a întrulocat pe toți și a făcut câteva probe, închipuind cum avea să se desfășoare rânduiala solomoniei.
Dar parcă era un făcut: niciodată ursul nu pricinuise atâtea stricăciuni ca în vremea cât moșul s-a îndeletnicit cu punerile lui la cale. S-ar fi crezut că fiara știa ce o așteaptă și își lua rămas bun de la cirezi.
Într-o noapte fără lună, prielnică ursului, unchiașul a dat drumul tainelor. A intrat pe întuneric în slonul de vălătuci, unde nimeni nu avusese îngăduință să mai calce. Ciobanii mâncau și dormeau pe-afară. Acolo a ațâțat focul mocnit pe vatră în stânga. Lipită pe peretele din fund al odăii, alcătuise pe ascuns o iesle acoperită cu o piele de vită albă sub care mișca ceva. Bătrânul se abătu de ticlui mai bine pielea peste lada ieslei și o potrivi cu coarnele în afară.
Apoi ieși să aducă pe rând, câte unul-unul, pe cei șapte boari, care i se supuneau tăcuți. Ei se rânduiră muți, trei de o parte și trei de alta a ușii, ca două aripi în lațurile celui de al șaptelea, vătaful, rămas în mijlocul lor.
La un semn, flăcăii se răsuciră pe călcâie și își înfipseră ciomegele drepte de-a lungul pereților. Apoi se-ntoarseră la loc și se culcară, fiecare în dreptul bâtei din spatele lui. Lungiți la pământ, făceau acum o jumătate de cerc, cu deschiderea spre ieslea din fund, strejuiți ca de niște sulițe de cele șapte ciomege.
Din țarc pătrundeau sforăituri de vite neliniștite. Un clopot de la grumazul unei vaci dete ca o alarmă. Fiorul sunetului căzut în umbra albă a cirezilor le cutreieră în cercuri de clinchete tot mai largi. Și toate acioaiele scuturate răsunară afară în noapte.
Înăuntru focul ațipise. Ciobanii se prefăceau că dorm greu, cu gemete și sforăieli. Solomonarul cu căciula împletită în cap descânta în picioare. Pe ușa deschisă spre stelele ce clipoceau în gura ei se strecură în patru labe, cu răgazuri și luări aminte, o matahală neagră. Călca parcă pe tălpi nesimțite de pâslă. Ocoli spre dreapta, se prelinse tiptil pe lângă arcul de oameni culcați și se furișă spre iesle. Acolo, sculată, întinse labele și se aruncă hrăpăreață. Deodată, de sub pielea zvârcolită ieșiră mugete spăimântate. Văcarii, treziți, se ridicară întâi în șezut și se frecară buimaci la ochi. Focul se înteți. Vraciul turnă peste el o amestecătură care-l făcu să sară în vâlvătăi sperioase. Odată cu el săriră și păstorii în picioare. Dihania, descoperită, cercă să se tragă înapoi. Se cunoștea că e un om îmbrăcat într-o blană de urs, ca într-o manta trasă pe mâneci. Căpățâna fiarei i se sprijinea cu colții rânjiți în creștet. Obrazul, în jos, îi era acoperit de o mască neagră.
Unchiașul trase fluierul din brâu și începu un cântec. Boarii se strânseră horă în jurul jivinei. Lăsaseră ciomegele neatinse. Țineau în mâini numai câte o trestie. Și porniră într-un joc săltat. Învârtiți toți în jurul ursului, lărgeau ori strâmtau roata după ritmul fluierului. Înaintau îndrăzneți spre fiară și numaidecât se dau speriați înapoi. Sălbătăciunea, la mijloc, se repezea pe rând la fiecare. Păstorul atacat o lovea cu trestia, care se rupea. Jocul magic era ca ursul să nu fie încă biruit de om. Și fiara aprigă nu numai că se apăra, dar trecea prin bățul fraged, se da la ciobani și izbutea chiar să apuce pe câte unul cu ghearele labelor în care-și vârâse mâinile. Ursul avea voie să sfâșie cu adevărat, ceea ce și făcea. Pe când păstorii trebuiau doar să se ferească. Trestiile lor neputincioase închipuiau bâtele încă nedescântate. Din pulpa unuia începu să curgă sânge. În brațul altuia musti o zgârietură adâncă. Din pricina asta, omul ascuns în blana ursului trebuia să rămâie necunoscut. Altfel, l-ar fi urmărit răzbunările jos în sat.
Sângele fu semnul pentru sfârșitul jocului. Capul cu căciulă împletită se ridică de pe fluier. Hora se sparse. Boarii, trași spre ușă, o luară la fugă, lăsând ciomegele la locul lor. Lupta cu oamenii nedescântați se isprăvise. Ursul biruitor privi trufaș în toate părțile, mugi fioros, mirosi urmele fugarilor și ieși afară după ei.
Vraciul aruncă pe foc o altă plămadă, de unt cu mirodenii, grămădind pe jar, maldăre, coji uscate de mesteacăn și cetină, care pârâiră luminoase și zbucniră ca focurile de artificii în vâlvătăi.
Împresurat de scântei, unchiașul chemă în ajutor duhul marelui taur al muntelui, bătrânul arhitaur, străbunul celor de azi, care să dea tăria lui urmașilor.
În acest timp matahala neagră intră din nou în odaie. Ridică trufașă capul, se scutură, porni de-a bușilea, se apropie cu îndrăzneală de iesle și puse gheara. De sub pielea tainică zbucniră iar mugetele spăimântate. La auzul lor, năvăliră de-afară șapte dihănii încornorate, înfășurate în uriașe piei de vită.
Șase purtau smocuri de iarbă la cingători și copitele le bălăngăneau pe laturi. La orice mișcare, cozile băteau văzduhul. Celui de al șaptelea, cel mai voinic, îi atârna sub pântece mădularul de taur, un drug de lemn vopsit roșu. Două gheme negre jucau aninate de el.
La intrare se adăpară ca niște vite, sorbind pe rând din găleata cu fiertura magică, trei de-o parte, trei de alta, cu buhaiul în fruntea lor gata de luptă.
Moșul zvârlise în flăcări smocuri de păr de urs și lup, care vindecă spaimele și dă inimă bărbată. Sfârși descântecul, duse la gură gâtlejurile cimpoiului, și o gâlgâitură sălbatică țâșni ca la îndemnul unui alt Orfeu. Fiarele, încremenite până atunci, se mișcară, și dansul magic se desfăcu. Taurul înainta scurmând și boncăluind. Celelalte dihănii se țineau pe laturile lui. Ursul, ca și întâia dată, vru să se tragă spre ușă. Dar cioporul vitelor magice îl atacară vârtos. Ciurda furioasă îl încolți ritmic, din toate părțile, și îl vârî în mijlocul ei. Roata, când lărgită, când sugrumată, îl hărțuia cu mugete sincopate, după cum o cârmuia unchiașul din gușile cimpoiului umflat și dezumflat pe rând.
Ursul răcnea, împuns de coarne, lovit de copite, azvârlit în toate colțurile, hăituit de cercul monstruos sculat asupra lui.
Când cimpoiul tăcu, taurul înfipse coarnele în șalele fiarei și ursul se trânti la pământ. De sub blană, omul măscuit ieși pe brânci, și într-o clipă se mistui pe ușă. Rămase în mijloc pielea uriașă, inertă, cu labele răscăcărate, baltă neagră în lumina schimbătoare a flăcărilor neadormite.
Împrejurul trofeului se încinse acum alt joc, sărbătoresc. Vitele închipuite călcau în pas de dans hoitul jivinei, se-ntorceau îndărăt peste ea, defilau în fața ei, schimbau locurile și o împungeau ritmic, plecând capul, ca într-o adâncă metanie, cu coarnele până-n pământ... Se deșirară apoi să alerge zăpăind în jurul odăii, ca iar să se-ntoarcă și să se strângă pe fiară, s-o piseze cu tălpile, în mugete și orăcăieli biruitoare.
În cele din urmă, taurul ridică în coarne blana și o zvârli la picioarele vrăjitorului.
Oamenii gâfâiau, amețiți de învârtituri, de salturi și de băutura vrăjită.
Moșul îi opri. Supuși, ei se rânduiră din nou. Cei șase, în cerc, dar de data asta întorși cu spatele spre iesle. Al șaptelea, taurul care dusese lupta și răpusese ursul, rămase între ei, cu fața către ieslea misterioasă.
Moșul le dete un scurt răgaz, în care culese măciucele de pe lângă pereți, le făcu mănunchi și le rezemă de ușă. Apoi începu alt cântec, o chemare duioasă.
Taurul se desprinse dintre soții nemișcați, adulmecă văzduhul și mugi lung. Din iesle îi răspunseră alte mugete lâncede. Fânul se zvârcoli, și din el țâșni o închipuire de junică albă, o femeie învăluită în vâlnice și marame, cu chipul ascuns de un horbot de mireasă. În spate îi fâlfâia pielea de vită sub care așteptase nevăzută. Două cornițe ca luna nouă îi luceau pe cap.
În odaie se lăsase un fum amețitor, cu miros greu de păr ars, amestecat cu iz sălbatec de piei crude, de sânge și de sexualitate, cum se strânge în internate, în cazărmi sau în chiliile unor călugări.
Vrăjitorul schimbă repede doina într-un cântec de nuntă, și cimpoiul țurlui bucuros. Taurul și junicea înaintară, se opriră unul în fața celuilalt, întinseră grumazele, se alăturară. El o alintă, o linse pe gât cu dezmierdare.
Focul se stinse brusc. Junicea, sperioasă, ieși în goană prin știrbitura lăsată în cerc de taurul care se luă mugind după ea și pieriră în noaptea de afară. În fugă, el culese în brațe mănunchiul de bâte sprijinite de ușă și le luă cu el.
Rânduiala era ca taurul biruitor să se împreune cu juncana mântuită, undeva pe coclauri, unde unchiașul le pregătise patul. Împerecherea se făcea tot mutește și tainic. După care se despărțeau îndată și pentru totdeauna. Nu era îngăduit nici unuia dintre ei să-și lepede pielea de vită, nici masca sub care se ascunsese. Femeia rămânea necunoscută, ca și bărbatul care fusese urs. Moartea aștepta pe cel ce-ar fi căutat să le descopere taina.
În culcușul de nuntă, taurul așeză cele șapte bâte ale păstorilor, ele să se învârtoșeze ca mădularul taurului gonitor. Pruncul zămislit avea să fie mare ucigător de fiare, ursit să nu-l atingă colț și gheară.
Cei șase, istoviți, își deshămară pieile, desfăcură capetele din chingile coarnelor și ațipiră, neștiutori de pricina pentru care-i părăsise vătaful și de rolul ce împlinește mai departe taurul. Fiecare nu cunoștea decât ceea ce-l privea și cât îi învățase moșul, care pierise de lângă ei odată cu perechea și-i încuiase în slon.
Când murgul zorilor bătea la ușă și în țarc vacile mugeau chemând mulsoarea, vraciul se ivi însoțit de vătaful ciobanilor cu brațul încărcat de măciucile descântate.
În strigătele lor, cei șase se deșteptară cu greu.
— Hai sus, grăi unchiașul, dându-le dezlegare să vorbească; numai diavolii și boierii se scoală târziu. Oamenii buni se scoală, ca îngerii, de dimineață, să pornească la treburi.
Cel din urmă act al ceremonialului se săvârși apoi afară, la lumina zilei, în chiote de bucurie.
Văcarii își primiră din mâna vraciului bâtele descântate frecate cu unsoare magică. Fiecare și-o înălța pe rând în pâlpâirile dimineții, care se răsfrângeau în lemnul lucios ca-ntr-o făclie. Apoi o zbuciuma în brațul întins spre cele patru zări, închina cu ea muntele, amenința negurile și tăbăra să o pocnească în blana ursului, întinsă pe pământ.
Rămânea acum ca duhul și tăria taurului să fie trecute aievea într-un buhai adevărat. Văcarii intrară între vite. Unii ridicau bârnele țarcului, alții le mânară cu strigăte. Ele se alegeau singure. Puhoiul boilor și sterpelor se răspândi în pășune. Mulgătoarele se rânduiră în altă parte.
După arătările unchiașului, taurul cel mai voinic fu scos cu mare anevoie din cireadă și răznit de lături împreună cu o ciurdă de șase vaci albe, despărțite de viței și cu ugerele nemulse, doldora de lapte. Cârdul, alungat cu hăieli și ciomege, fu abătut spre o vale gâtuită și împins în albia ce urca drept în munte, unde se înfunda într-un circ larg împrejmuit cu perete de stânci. Acolo - nici apă, nici iarbă. Numai bolovani rostogoliți într-o matcă seacă repezită spre cer.
Cele șapte vite, nedumerite, hăituite din toate părțile, intrară furioase în capcană și se înfundară. Întoarse cu capetele spre oamenii care le prigoneau, ele mugiră spre grosul turmei din care se rășluiseră.
Îndată, la sugrumătura de jos a văii, unde albia măsura abia câțiva pași lărgime, moșul înfipse la iuțeală un par, pe care înfășurase mai dinainte blana de urs, cu coiful căpățânei în vârful țepei și labele lăbărțate pe două crăcane întinse amenințător spre pâlcul vitelor încremenite.
Ca să treacă jos, la adăpat, la mâncare, ele trebuiau să înfrunte ursul care le zăgăzuia drumul spre târlă. Boarii urcați pe stânci le priveau de pe laturile crestelor.
Vitele surghiunite se domoliră. Stătură multă vreme în picioare, nemișcate.
Apoi vacile se culcară, cu ugerele înfierbântate pe pietrele umede răcorite de rouă. De departe, păreau niște stane albe care ar rumega singurătățile. Ședeau tihnite ca-ntr-un alt țarc și așteptau să fie scoase după rânduiala de toate zilele la mulsoare.
Numai buhaiul rămăsese drept și căuta neliniștit în josul văii, pândind primejdia. Nu se mai vedeau oamenii. Rămăsese momâia singură. Se-ntoarse năbădăios și răcni de câteva ori spre fundul cu ziduri de seninări ca sticla. Ecouri întărâtate îi răspunseră. Ocoli domol aria temniței, mirosi pufnind steiurile lunecoase, trase pe nări văzduhul înălțimii, flutură spre azur ca spre un dușman coarnele. Apoi bolovăni ochii cu rămurele sângeroase în albuș la un vultur ce se roti îndelung deasupra, în cercuri din ce în ce mai coborâte, să se încredințeze dacă nu sunt stârvuri.
Vremea trecea.
Sau vântul nu sufla să ducă iz de urs sub nasul buhaiului, ori blana prea veche își istovise miroasele.
Un boar merse pe creastă până în spatele văii și dete vânt unor bolovani, care se rostogoliră detunând pe pereți și săltară până-n spinarea dobitoacelor, doar le-or urni.
Aromite, ele nu se mișcară. Nu pricepeau ce se-ntâmplă. Ciobanul conteni. Dacă ar fi urmat înainte, pietrele ce răbufneau sărind departe puteau să le strivească.
Unchiașul alergă la alte șiretlicuri: jos, în gura văii, începură să răsune mugete provocatoare. Vraciul ținea între genunchi o putinică astupată cu o piele întinsă peste gură, în care sta înfipt un moț de coadă de cal. Când omul trecea degetele unse peste smocul lunecos, putinica scotea muget tânguios de vițel flămând sau răget bătăios de buhai, după cum o mânuia mâna meșteră.
Vacile, ciulite, se sculară. Taurul înaintă puțin, întinse grumazul, ascultă cu ochii la momâia neclintită și se întoarse la loc. Pricepuse amăgeala. Nu se prindea de el gluma.
După prânz, ciobanii, adunați la gura văii, cu toate cirezile întrulocate, se porniră pe hăieli, cu chiote, chemări, pocnete de bice, așa cum fac când strâng ciurdele de pe coclauri. Huietele se ciocneau și se încrucișau de pereții tuturor văilor, care clocoteau înnebunite ca la o mare bătălie.
Asta făcu doar ca pâlcul încăpățânat să se tragă și mai în fund.
Dar bătrânul avea răbdare. Știa că foamea și setea biruie orice. La amiază, ciurda întemnițată se mișcă de la sine. Al doilea soroc al mulsorii venea să amintească vacilor mâna mângâioasă a cirezarilor care le ușura ugerele dureroase. Jos se auzeau clopotele cirezilor și mugete line de viței chemându-și mamele. Taurii slobozi răgeau spre tovarășul lipsă. Cioporul se urni încet, în cumpăt, spre strunga unde dihania le zăvora ieșirea. Coborâșul îl începură întâi vacile, întețite de foame. Taurul rămas înapoi răgea năbădăios, cu văpăi în ochi, spre boarul rămas de caraulă pe creastă.
Vacile ajunseră până-n mijlocul albiei, se opriră o clipă, țintiră matahala, apoi, fără șovăire, se năpustiră îndărăt, înconjurară buhaiul ocrotitor, arătând parcă, întoarse, cu ochii holbați, încotro este primejdia. Îndemnat de spaima soațelor, el porni falnic, coborî un petec spre ursul nemișcat, scoase un răcnet din fundul bojogilor, trase sforăitor pe nări, scurmă cu copita, boncălui provocator, fluturându-și gușa atârnată sub bărbie ca un drapel, înălță grumazul și privi la vrăjmaș. Acesta nu primea provocarea. Sta ca un trunchi mort. Buhaiul scoase iar răcnetul de luptă, își spori furiile râcâind pietre, își zburli coama, clătină coarnele, își zvârli pe spinare coada mânioasă. Momâia rămânea, înainte, țeapănă.
Așa de câteva ori.
Taurul, nedumerit, se întoarse la vacile lui și se puse de-a curmezișul lor, la veghe. Nimic nu-l mai clinti. Sta numai gata să apere soațele de sub paza lui. Să vie vrăjmașul la el.
Trebuiau încercate alte mijloace.
O vacă gonitoare, în călduri, mânată până în spatele ursului, mugi dornică de buhai. Miresmele ei gâdilară nările taurilor din cirezi, care-i răspunseră.
Cel de sus rămase nepăsător la momeli. Zbârcea doar pielea umedă a botului cu nări umflate și refeca buza de sus, scoțând afară dinții lați într-un rânjet sinistru.
Vrednicia lui se cerea de-acum stârnită de băutura descântată din care se adăpaseră noaptea taurul războinic cu luptătorii lui.
Unchiașul, îndrăzneț, își îndesă căciula-mpletită, se strecură printre stânci, urcă mai sus de urs cu găleata plină și o lăsă pe neașteptate în văzul taurului. Până ce acesta, încremenit de furie, să-și vie în fire, din două salturi moșul pierise.
Buhaiul însetat și răgușit de-atâta zbieret trebuia, după socoteala vrăjitorului, să bea apa vrăjită, care să-i deștepte vitejia, să-i spulbere prudența și să-l hotărască la atac.
Dacă se năpustea peste momâie și o dărâma călcând-o în picioare, taurul nu avea să mai dea niciodată îndărăt, ori de câte ori ursul adevărat îi va ieși în cale. Se va năpusti în el fără teamă. E legea neclintită a vrăjii.
Și unchiașul cu paznicii așteptau de la băutura descântată ceea ce nu izbutiseră cu nici una din celelalte încercări.
Taurul înaintă cu pași cumpătați până lângă vas. Îl cercetă bănuitor, îl pufui zgomotos, apoi povârni gâtul vânjos, ca și cum ar bea, și cu colțul unui corn îl azvârli, dintr-o smucitură, de stânci. Doagele, puzderii, zburară ca niște fulgi în toate părțile, și zeama plouă din văzduh în picături mari peste pietrele arse, unde se zvântă într-o clipă. Rămase numai mirosul greu, ațâțător.
Și taurul îndărătnic se întoarse și mai încruntat la vaci.
Se apropia seara. Toate tertipurile fuseseră sleite. Nu mai era nimic de făcut. Ciobanii priveau descumpăniți pe vrăjitor și așteptau îngrijorați.
El se posomorâse. Ținu câtăva vreme ochii în pământ. Apoi, cătând sprijin, îi ridică spre piscuri.
Aspru, muntele îl privea cu neîndurare din toate tăișurile lui sângerate de luminile apusului. În limpezimea-i fioroasă vrăjitorul desluși o poruncă, parcă o mustrare.
Greșise ceva? Porni să se cerceteze. Subțiindu-se ca o luminiță pe găurica unei chei, pătrunse până în cele mai ascunse ale lui. Meșteșugul îl moștenise din neam în neam, odată cu pizma și ura lumii, ursite tuturor câți ridică măcar un creștet deasupra ei.
- Uitase ceva? Coborî la taică-su, Berevoi cel tânăr, vestit vraci și descântător, care pentru multele-i pâre grămădite asupră-i, că leagă ploile, ia mana vitelor și pune cuțit dușmanilor, fusese nevoit să pribegească în Ardeal, unde se și prăpădise.
- Sărise o datină? Ajunse la bunică-su, Berevoi cel Mare, meșter zodier și cetitor în stele, căruia îi slujeau spiriduși închiși în sticlă, ucis de vodă fiindcă prorocise domnia unui boier, ceea ce mai târziu s-a și izbândit.
- Călcase vreo rânduială? Alunecă mai departe. Pe dâra lăsată de arderile vechiului duh se afundă în adâncul pomenirilor și sosi pe funia neamului la moși-strămoși.
- Se abătuse de la vreo îndatorire? Și în apriga-i pornire, clătină din somn străbunii cu căciuli așijderi împletite, din care odinioară cei mai viteji se aruncau singuri, cu piepturile goale, în sulițe, să ducă de vii veste la zei despre năpastele căzute asupra neamului.
Ce uitase? Ce nu împlinise?
Dar Berevoii din veac, toți mucenici ai vrăjitoriei, trecură triști, fără să-i răspunză. Și durerea lor îi spintecă sufletul.
Atunci, ca niște porți, negurile lăuntrice se dădură într-o parte. Și deodată se arătă marele taur de odinioară: Nu amăgit de o momâie, ci cu coarnele roșite de sânge. Apoi i se înfățișă ursul tragic de odinioară, care murea împuns, lăsându-i taina: magia se istovise în om. Puterile ei se strămutaseră în fier și în oțel. Muntele aștepta vânători cu arme înfricoșate, nu un unchiaș întârziat în coada veacului. Și toți îl chemau acolo, la ei.
Negurile lăuntrice se alcătuiră la loc.
Se trezi. Acuma știa. Taurul magic vrea bărbăție adevărată, potrivnic viu, nu o sperietoare. Se uită împrejur. Ciurdarii îl părăseau. Ciracului care întrupase pe urs îi dăduse drumul. Rămânea el.
Pravila vrăjitoriei îl oprea să se amestece între fiare. El trebuia numai ca un stăpân, de sus, să le cârmuiască soarta. Dar acum nu-l mai putea nimic împiedica. Se simțea liber ca și cum i-ar fi căzut zeci de lanțuri de la mâini și picioare, pe care le târâse până atunci.
Înseninat, ieși din nou de după stânci. Se măsură cu muntele și păși hotărât, de-a dreptul la simulacru. Scoase repede blana ursului din par, o îmbrăcă pe mâneci și cu mare îndrăzneală se ivi deasupra strâmtorii, în văzul văii, unde se opri. Taurul îl zărise. Se-ntoarse numai în loc, se arcui pe toate încheieturile, îndoi ușor genunchii de dinainte, își cocoșă spinarea, încovoie grumazul și, nemișcat, puse ochii lui răi, de diavol, țintă în dihanie.
Se scurseră așa câteva minute. Unchiașul urma să stea neclintit. Taurul scutură capul, ca și cum ar fi alungat o părere, și iar își înmuie mâniile sinistre în priviri. Doar coada îi bătea ca un șarpe coapsele până la șolduri. Și arcurile genunchilor stau mereu încordate.
Moșul, nemulțumit, înaintă încă un pas în patru labe. Apoi, îndârjit de moliciunea vitei, se săltă de câteva ori întreg, răcni ca ursul, fâlfâi labele întinse. Taurul, fremătător, se ghemui și mai mult în el însuși, gata să zbucnească. Vraciul coborî de-a-ndărătele cei câțiva pași, ajunse la par și se rezemă cu spatele de el: urs liniștit, sculat să privească fagurul uriaș al muntelui din care se prelingea lumina ca o miere de piatră.
Și așteptă.
Dar taurul nu se clinti. Rămase lipit de turma lui.
Omul se frământă puțin în blana grea, își întrebă duhul adâncurilor și se hotărî. Muntele de data asta îi zâmbea cu îndemn și încuviințare. Potolit, începu să dezbrace pielea fără să părăsească din ochi taurul, o lepădă la picioare și rămase așa, cu mâinile în lături, răstignit de spetezele lemnului.
Ciobanii din dosul steiurilor încremeniseră. Numai ochii le jucau de la om la taur și îndărăt. Groaza le înghețase strigătele în gâtlejuri. Ce așteaptă? Ce vrea moșul? Vraciul visa cu gândurile sus. Și zăbovea. Era oare adevărat că magia murise? Și în om, și în fiare? Poate. Dar cu orice chip vraja de acum, cea din urmă, se cerea împlinită. Taurul trebuia să biruie cu orice preț. Apoi va pieri și el, vraci de prisos, cu magia odată.
Își încordă puterile, își aținti vrerea și porni alt descântec. Nu cu fum, nici cu glas... Ci cu mintea, înfiptă de-a dreptul între coarnele buhaiului, fără mijlocitor între ei.
Și iar se aprinse în el ceva, care dogori în afară. Aproape lucea. Taurul gemu ușor. Vraciul se stinse. Și unchiașul din el porni din nou să se depene. Era vina lui că nu izbutea?
Iată, stă gata să dea seama și să plătească ceea ce i se cere. Va duce însă, de viu, acolo unde trebuie, solie despre toate câte nu se mai ajung, câte lipsesc, câte s-au pierdut, jălbar al celor părăsiți aci, jos pe lume.
Și, luând blana, o făcu mototol și o zvârli cu putere în taur, ale cărui coarne îl ispiteau ca două vârfuri de lănci.
Fiara nu mai răbdă.
Scăpără ca un fulger peste cei câțiva stânjeni, spulberă blana în picioare, ajunse omul, îl prinse și, orăcăind îngrozitor, îl ridică în sulițele coarnelor și începu să se coboare cu el vijelios.
Ciurda furioasă și-a dezlănțuit puhoiul după el.
Într-o clipă, alaiul a ieșit buluc din matca văii, duduind nebunește pe padină. Acolo unchiașul s-a desprins din înaltul coarnelor și a căzut în pășune. Peste el a trecut cu tropote zăporul cirezilor stârnite la omor, alergând după fruntaș.
Talazurile vălmășagului s-au oprit din iureș departe, abia la marginile prăpastiei.
Acolo taurul a fâlfâit într-un corn căciula împletită smulsă din capul vrăjitorului, arătând-o cu fală muntelui, ca să se știe că de acum înainte nimeni nu-i mai poate sta împotrivă.
Și, măreț, buciuma din beregata-i de oțel în tuspatru zări, că el, taurul Sturului, a răpus fiara cea mai grozavă, pe omul-urs, cel din urmă apărător al vitelor, pe ultimul Berevoi.
1949 octombrie 27, București