UN CARACTER
după Theofrast
ÎN LEGENDA CE-ȘI FĂURISE el însuși despre sine, se spune că fusese și slab. Ba chiar gingaș. Când l-am cunoscut eu era întreg căptușit și înzăuat în grăsime. Dar mai ales egoismul lui căpătase trei rânduri de guși și personalitatea lui înaltă ajunsese la al treilea cat de burtă... Nu știu dacă trecuse prin egoismul îngeresc al copilăriei, nu cunosc dacă străbătuse pe cel zvelt, aprins, destrămat al tinereții. Eu l-am aflat oprit în egoismul așezat și prosper al maturității. Un egoism gras, grav, masiv, solid înfipt în temelii neclintite. De pe acum monumental... Mă fascina... Ca o piramidă vie la picioarele căreia, eu, un infim turist cu gâtul întins și gura căscată, râvneam, visam. Una din cele puține - șapte - minuni ale firii. Nu era nevoie să călătoresc în pustiile Egiptului să admir; era el, aici, la îndemână, crescut, statornicit între noi de jur-împrejur, cu tot nisipul sterp ce se cuvenea. Egoismul lui avea forța sacră, teribilă a zeilor și a demonilor; mă vrăjise, mă încremenise în oroare sfântă. Ah, mai ales acel desăvârșit simț al posesiunii! Totul era al lui, de fapt, de drept, prin legea firii lui - nu punea în nici un fel hotar între ce este al său și ceea ce este al celorlalți. Nici o deosebire între al tău și al lui. Te anexa, te încorpora, te înghițea fără să aibă habar de ce săvârșește, dacă îi făcea trebuință numai o fărâmiță din tine. Întindea mâna și își lua, își însușea, storcea și apoi zvârlea orice poftea. Fără patimă, fără gând, simplu, dar cu poftă. În el era numai o formidabilă, imensă poftă, care culegea și îngrămădea în el, cu același lacom deliciu, zaharicale și dulciuri, desfătări sexuale, rafinate senzații estetice, cele mai gustoase prospături culturale. Creierul lui era alt organ supus, tot un pântec, destinat să-i sature apetiturile intelectuale.
Capacitatea de întindere și cuprindere a egoismului său n-are un capăt, nici sfârșit. Cu el nu rupeai, nu isprăveai niciodată. Uitat ani și ani, ca o batistă mototolită în buzunar, să fi avut numai o cât de mică nevoie te căuta și te scotea să-și sufle nasul.
Ținuse șase neveste... Câteșișase se spulberaseră pe rând în lume, părăsite, neștiute, singure, în mizerii. El hăpătea pe cea de-a șaptea. Dar dacă întâlnea una din cele vechi, egoismul lui se înduioșa până la o îmbrățișare grasă, ceea ce îi pricinuia o plăcută gâdilare. Cumpăra atunci un pachet de ciocolată, rupea, îi da ei un baton și pe celelalte cinci le mânca el. Chiar dacă câteșișase femeile i-ar fi ieșit în același ceas, întâmplător, în drum, ar fi mâncat bucuros cu ele șase pachete, bineînțeles păstrând nesmintit proporția de batoane.
În privința asta avea măiestrii și virtuozități care mă sileau să-l admir cu stupoare: i se părea că simte un vag junghi? A doua nevastă, smulsă ca o păsărică din cuib de privirea magnetică a șarpelui (în împrejurarea de față, înlocuită cu soneria insistentă a telefonului), alerga să-i pună ventuze, muștar, cataplasme.
Se zgâria cu mașina de ras, se rănea cu foarfecele la unghia încarnată a degetului mare de la piciorul stâng? A patra, aciuiată la „Crucea roșie”, da fuga cu tot materialul trebuitor să-l panseze.
Avea nevoie de o carte, de o traducere, de un citat? Cea dintâi, scormonită și trasă dintre culisele teatrului unde o oploșise, venea ca o fantomă, la inexorabila chemare a magului.
Arderile de tot ale devotamentelor se urcau până la el ca fumul jertfelor la nasul idolului impasibil. Prietene de o zi aruncate la coș, amante de o noapte lepădate odată cu prezervativul respectiv, chelnerițe ce-l slujeau la birt, gustate și date înapoi la bucătărie, vânzătoare de cărți de prin librării răsfățate o clipă și trântite la loc în raft, la porunca egoismului său irezistibil se sculau ca din morți și veneau să-l slujească pentru un moft, pentru un fleac, pentru o toană.
Într-o necontenită, extatică admirație, nu mai mă înduram să-l privesc, studiindu-l cu toată fervoarea. Pentru mine, el era modelul, arhetipul... Și mă căzneam, mă ingeniam să-l prind măcar cât de slab și palid într-o întâmplare, într-o povestire, ca un roman care să-i pună în toată lumina somitățile lui de genial egoist.
Și nu găseam nimic. El nu îndurase dureri, n-avea drame, nu suferise tragedii, nenorociri, fericiri, nu știa de soartă, slăbiciune, cădere... Prin cuirasa egoismului nu pătrundea nimic. Aluneca tot.
E drept că și el, ca și oricare total egoist, pătimea de o uriașă constipație. Egoismul lui avar nu se îndura să dea afară nimic din ceea ce apuca: creierul lui doldora de lecturi, ca și mațele ghiftuite de bunătăți. Dar din astea nu se putea înjgheba un roman, nici o nuvelă cumsecade. El și le rezolva singur, lunar, cu un purgativ, cu o splendidă conferință ori articolaș. Ce aș mai fi putut face eu?
Avea o singură găurică la platoșă, pe unde m-aș fi putut strecura la sacrosancta-i piele. Un singur clenci, de care l-aș fi apucat: Dumnezeu.
El, care privea de sus toată creația - fără considerație și nici desconsiderație, ci o îngloba în el ca pe o mâncare, se purta cu Dumnezeu, ca, aș zice, cu un partener - cu mănuși fine. De la egal la egal. Fățiș, chiar cu oarecare condescendență, deși el însuși se socotea un sfânt... nu se botezase de la sine, cu toată autoritatea, anticipând asupra hotărârii sinoadelor - sfântul?
Ei bine! El, care nu se ducea la casele altora decât poftit la ospețe, intra în locașul Domnului neinvitat, bine înțeles tot cu aceeași călcătură, rară, apăsată, ca pe stradă, cu același pas îngâmfat, fără sfială, cu aceeași legănare levantină de pașă cu trei tuiuri ale dinapoiului, tot cu capul sus, pieptul înainte, privirea cutezătoare, strecurată printre pleoapele strânse ușor arogant în dosul ochelarilor reprezentativi, cum intră în cafenele sau în biroul lui de mare dregător.
Dar, oricum, în casa Domnului făcea o sută de mari cruci, privind în cerul boltei, să-l vadă gazda și să-i înnumere lumânările închinate tacticos de câte trei ori și aprinse la fiecare icoană.
Atunci făcea cu stăpânul locului înțelegerea reînnoită des... însă donnant-donnant: îl ruga ceva, plătea un pomelnic, îl angaja, încheia pactul trăgând ca niște iscălituri peste piept alte cruci și ieșea, uitându-l și uitându-și angajamentul. Celălalt, bun din fire, nu-l trăda, îl primea, îl suferea, îl ajuta, zâmbind la toate uimirile și nedumeririle rele. Cred că-i plăcea și acestuia, ca un antipod dialectic al universalului său altruism. Așa că m-am lipsit să pun, cum mă gândeam, egoismul lui - un dumnezeu -, în conflict închipuit cu un adversar demn de el, cu Dumnezeu adevărat. Și să scriu apoi peripețiile acestei drame, în care aș fi desfășurat toate ascuțimile, profunzimile, avânturile, înălțimile, vâltorile, strategiile, capcanele, coturile, chichițele egoismului său la trântă cu divinul Adversar.
Mi-a fost frică să mă vâr între două pietre de moară, amândouă tari, și m-am lipsit. Am auzit însă că marele meu amic a început să și-l scrie singur, lămurind diavoleasca-i sfințenie, pentru posteritate.
Încât, de totdeauna și astăzi, totul i se îndeplinește, regulat, egal, cu exactitate. Regi, președinți, miniștri, înalți dregători sunt unelte care se cuvine să-i ude, să-i sape, să-i gunoiască, să-i cultive nemaiîntâlnitu-i, extraordinaru-i egoism, punându-i la îndemână toate înlesnirile: salarii, pensii, palate, vilegiaturi prielnice, ca acest supraomenesc egoism să se dezvolte slobod.
Așa că neavând motivul unei snoave, măcar al unei anecdote, cel puțin al unei istorioare de care să mă agăț - sâmbure al unei fabulații unde să-l prind, să-l cuprind și cu pana înmuiată în culorile lui vii să scriu o viață ilustră peste toate veacurile, dincolo de Plutarh - am înjghebat acest sarbăd, spălăcit portret în alb și negru. Poate chiar în prea mult alb și-i cer iertare.
miercuri, 4 iunie 1958