UN MEȘTER VRĂJITOR
DE MII DE VEACURI, DE CÂND grindurile Europei se ridicase deasupra apelor, Marea Mediterană era despărțită prin toată lățimea Franței de Oceanul Atlantic și nu comunicau decât prin strâmtoarea Gibraltarului. Pe aici trebuiau să ocolească toate corăbiile încărcate cu mărfuri și călători, ca să ajungă de la țărmul apusean la cel de miazăzi al țării. Noroade nenumărate petrecuseră pe aceste tărâmuri, mulțumindu-se cu ele așa cum ieșiseră din făurăria Naturii, de la strămoșii celților până la romanii cei întreprinzători și plini de voinicie și până la francezii din timpul lui Ludovic al XIV-lea. Tuturor le fusese și le era peste mână călătoria împrejurul coastelor, ce se făcea cu mari piedici și multă pierdere de vreme. Neguțătorii și oamenii politici jinduiau după un drum scurt care să lege cele două țărmuri, tăind Franța în două, dar unirea Mediteranei cu oceanul printr-un uriaș canal era un vis ce se părea cu neputință de împlinit. Și totuși acolo unde romanii nu se încumetaseră, unde împărații și regii de-a lungul vremurilor oftaseră, încrestând cu unghia degetului arătător pe globul ce închipuia pământul o dungă de la malul oceanului la al mării, acolo, peste munții stâncoși și coclauri, un om strein de meseria ingineriei, un strângător de biruri, avea să taie în scoarța pământului canalul dezrobitor. Pe acest perceptor al dărilor de sare îl așteptau de veacuri marea și oceanul despărțite, ca el să le unească iarăși.
Petre Paul Riquet era un simplu strângător de biruri. Nici o universitate nu-i zvârlise în creier cu lopata cunoștințele, nici o academie nu-l încununase, nici un sobor de învățați nu-i hărăzise o patalama inginerească, ca apoi cu ea în mână să sperie lumea. Dar o altă academie mult mai înaltă îl unsese inginer: dascălii lui fuseseră pământul și marea, clinele munților și adâncurile văilor, cari scot ingineri nediplomați, dar fără greș. Abia știa franțuzește...; nici latina, nici greaca, limbile în cari se scriau atunci științele, nu-i erau cunoscute. Dar adâncimea mintei lui era pe potriva adâncimei mărilor ce avea să lege, iar răbdarea tot așa de tare ca a pământului ce avea să străpungă...
Petre Paul Riquet, strângător de biruri pentru regele Franței, avea o moșioară la poalele Muntelui Negru, în fundul ținutului Languedocului, acolo unde oceanul face o intrătură, gâtuind trupul Franței. Aici țara este mai îngustă ca oriunde și străbătută de două râuri, ce izvorăsc ca de la mijloc, din Pirinei, la vreo poștă depărtare unul de altul, pentru ca apucând drumuri deosebite, unul - Garona - să se reverse în ocean, iar altul, luând-o spre miazăzi - Aune - să se verse în Mediterană. Asta închipuia oarecum ca o slemnă, ca un slab izvod de canal firesc, astupat de întregul masiv al Pirineilor de pe ale cărui povârnișuri opuse își luau obârșia.
De sute de ori Riquet străbătuse acest drum, fie pentru nevoile strângerii de dăjdii, fie vânător, cu ochii în pământ și gândurile în nori, cercetând terenurile, scotocind tălpile munților, măsurând clina văilor, socotind grosimea pripoanelor. Ochii lui găureau pământul steios și vedeau mai dinainte și aievea dâra uriașă, valul nestăvilit pe unde avea să-și amestece marea și oceanul undele purtătoare de avuții și interese omenești.
Băștinașii pământului, stingheriți de greutățile drumurilor, de multă vreme trăsese băgarea de seamă a ocârmuirii asupra însemnătății ce ar avea un canal făcut în acest loc... Pentru aceasta se trimisese o comisiune de ingineri mari și firoscoși, cari au străbătut ținuturile în goana poștalioanelor cu zurgălăi, au poposit grăbiți și obosiți ici-colo, au pus ocheanele la ochi și au privit peste culmi, au deschis compasurile și au măsurat; apoi au strâmbat din nas ori au ridicat din umeri și întorcându-se la Paris au statornicit, grozavi, că un asemenea canal este cu neputință de săpat. Așa le spunea știința lor, despre care mărturisea diplomele scrise pe pergamente de câte șapte palme. Iar Riquet pârcălabul în timpul acesta străbătea, agale și cine știe pentru a câta oară, văile întunecate ale Garonei și poate că pământul atotștiutor se înfiora sub pașii lui, ce însemnau de pe acum, în ciuda învățaților lumii, dunga pe unde avea să-l taie fierul și să-l spargă târnăcoapele... Sosea apoi acasă și se apuca de lucru: săpa în ograda lui șanțuri, ridica masive ce închipuiau munți, scobea tuneluri, prubuluind, încercând să înfăptuiască în mic, dar cu și pe pământ adevărat, ceea ce avea să încerce în mare mai târziu. În urmă intră în casă și bughinit pe masă trăgea până noaptea târziu pe hârtie planuri peste planuri și socoteli peste socoteli...
Cum n-avea nici o învățătură, tot așa nu avea aproape nici o unealtă inginerească și dezlegase problema cu o vechitură de compas ruginit. Dar viața-i îndârjită era în mâinile lui mai abitir ca orice instrument strălucit și alămit...
Așa a visat, a muncit, a gândit și a studiat ani peste ani, adunând note și material, ridicând schițe și planuri, înfățișând pe de rost fiecare cotitură a văilor, cunoscând cu ochii închiși și numai după pipăit natura și felul terenurilor, înclinările, piedicile și greutățile și tocmai târziu, întețit de stăruințele arhiepiscopului de pe atunci, marele Colbert, trimițându-i de departe un studiu și un plan amănunțit al canalului, cu încredințarea că este cu putință de executat, Colbert, care urmărea ridicarea Franței prin industrie și comerț, fiind el însuși unul din marii muncitori ai țării lui, n-a mai stat la gânduri și a supus numaidecât planul și toate foloasele înfăptuirii lui regelui... Și iarăși o nouă comisie fu orânduită să studieze la fața locului proiectul lui Riquet și să-și dea părerea. Urmarea a fost că de data asta proiectul a fost găsit bun și executabil, cu oarecari schimbări... Și cum să nu fi fost bun când nu o ușuratică învățătură de țifre, ci însăși munca, cunoștința afundă, buna credință și dorul de a înfăptui lucrarea trăseseră cu mâinile lor neșovăitoare liniile uriașului plan. Comisia însă încheiase că, așa cum îl plănuise Riquet, canalul nu se poate executa, din pricina imposibilității de a scobi un șanț care să aducă apele în canal, acolo unde acesta ar trece la înălțime prea mare... Omul nostru însă, stăpân și pe ce știa și pe tainele tărâmurilor pe care le cunoștea până la măruntaie, ținea morțiș că ceea ce spune el e drept și adevărat și că nu are nimic de schimbat în planuri. Comisia, înțepată, nici nu vrea să stea de vorbă și de aici tărăgăneală și întârziere fără folos. Era așa de mare deosebirea între vederile lui Riquet și ale comisiei că regele, încurcat, a dat poruncă să nu înceapă lucrarea până nu se curmă neînțelegerea și nu se hotărăște de partea cui e dreptatea. Atunci Riquet declară că începe, dacă i se dă voie, lucrările șanțului pe socoteala lui, ca o încercare: „așa că, zice el, eu pun în joc și cinstea și averea mea. De-oi da greș am să trec drept un vizionar și am să pierd o mare sumă din averea mea.”. În sfârșit i s-a dat dezlegare și hârtii la mână să înceapă această lucrare „de încercare a pantei și de conducere a apelor.” Omul nostru trecea acum de la îndrăzneala închipuirii la aceea a faptei, a executării, în care s-a dovedit tot așa de destoinic. În câteva luni, cu hărnicia și neîntrecuta-i putere de muncă, a isprăvit șanțul de încercare și a dovedit cu ușurință, împotriva tuturor comisiilor și paracomisiilor, că avea dreptate: putuse da apă trebuitoare plutirii corăbiilor în partea cea mai înaltă a canalului... Comisia plecă cu coada între picioare... Toată lumea îl numea acum: Moisele Languedocului, care cu varga voinței lui izbutise să facă să curgă apă peste stâncile și dâlmele ținutului. Și astfel câștigă de la rege învoirea de a păși mai departe, la înfăptuirea canalului însuși.
Dar de aci greutățile încep și mai mari și se țin lanț. Lipsa de bani i se ridică în față mai puternică și mai neclintită ca munții ce avea să spargă și să găurească.
Consiliile județene ale provinciei Languedoc, căreia îi folosea mai mult acest canal, refuzară orice ajutor bănesc, iar vistieria regească era secătuită de războaiele lui Ludovic și minunea cea mare ce a săvârșit acest om este că totuși a găsit banii trebuitori, măcar că și-a jertfit propria lui avere... Înfăptuirea acestei opere uriașe s-a făcut așa de repede, cu așa preciziune și punctualitate, ca un lucru pe care nu omul, ci însăși natura și-ar fi luat sarcina să-l săvârșească. Douăsprezece mii de oameni lucrau necurmat pe șantiere, canalul fiind început în mai multe locuri deodată. Conducerea, administrarea, gospodăria întreagă o avea Riquet neobositul, care era sufletul adevărat al lucrării, alergând de la o echipă la alta, nemâncat și nedormit, distribuind lucrările, îndemnând, încurajând, îndreptând greșelile și mai ales punând pretutindeni piept lipsei de bani ce amenința tot timpul să-l lase fără lucrători. Și nu a luptat numai cu solul dur și potrivnic, dar și cu semenii săi, cărora voia să le facă bine. Toți proprietarii pe locurile cărora trecea canalul i se arătau vrăjmași: unii se puneau împotrivă, alții cereau prețuri înzecite pe chinga de pământ ce-i străbătea valul. Nu numai atât, pizma și răutatea se amestecară și ele... Dar zadarnic... Canalul creștea și se lungea zi cu zi și după trei ani un bun crâmpei era gata și bărcile puteau pluti făcând transporturi. Peste alți doi ani altă parte din canal era isprăvită și însuși arhiepiscopul Tulusei, urcându-se pe corabie pe malul oceanului, s-a coborât la orașul de scaun, purtat de undele canalului construit de cel pe care îl ocrotise. Vinațurile, poamele, lemnele, vitele și toate mărfurile luau acum calea apei și pluteau de la țărmul Atlanticului până în inima Franței sau urcau de aici către miazănoapte, la orașul Narusa. În acest timp se lucra la săparea canalului în toată întinderea lui, până la Mediterană.
Gândiți-vă acum ce vrăjitor trebuie să fi fost acest om, ca dintr-un biet perceptor să ajungă să târască după el în această uriașă întreprindere un popor întreg, cu cel mai mândru rege din câți a avut vreodată.
Nu s-a dat înapoi de la nimic din câte sunt îngăduite, numai să izbutească să ajungă o țintă, de pe urma căreia nu avea să tragă nici un folos nici el, nici urmașii lui. Harnic și neobosit, muncitor până la istovire, Riquet nu are seamăn în ceea ce privește buna rânduială gospodărească a lucrării, de la cele mai abstracte proiecte de concepție ideală, până la cele mai de nimic și mai pipăibile amănunte de executare practică și reală. Felul cum a organizat lucrul în ateliere, echipe, brigăzi, toate înșiruite de-a lungul traseului, va rămâne un model de înțelegere practică omenească, cu atât mai uimitoare la acest îndrăzneț mânuitor de închipuiri. În același timp avea cunoștință adâncă de oameni cu toate slăbiciunile lor, pe cari îi câștiga totdeauna, când prin convingere, când prin diplomație, când prin fapte ce nu se mai puteau răsturna. Așa, într-o vreme când era la mare aman de bani și în haznaua țării suflă vântul, l-a rugat pe ministrul Colbert numai atât, să-l lase să intre în cabinetul lui, fără să se vestească la ușă, când ministrul va fi la sfat cu arendașii birurilor din Languedoc, cei mai puternici mânuitori de bani de pe atunci... Într-o bună zi, când ministrul și fermierii birurilor erau strânși la sfat, ușa se deschise fără veste și Riquet intră, așezându-se tacticos la o parte și ascultând sfatul. Fermierii căscară ochii mari și se crucesc de ce trecere are Riquet la ministru, dacă-i îngăduie să intre așa tam-nisam peste sfatul lor. Asta înseamnă că între Riquet și Colbert nu mai este nici o taină! Această viclenie așa a impresionat pe acești arendași ai dăjdiilor că au și început să se dea bine pe lângă Riquet, care după câtva timp ajunge să se împrumute de la ei cu o mulțime de bani.
Pe lângă toate necazurile, mai avea mult de furcă și cu cei doi supraveghetori, puși unul din partea regelui, altul din partea provinciei Languedoc (care da și ea parale acum) să vegheze ca lucrarea să se execute după tocmeală făcută cu întreprinzătorul. Acești doi intendenți se certau veșnic între ei, având interese localnice deosebite, și când unul vrea să ducă canalul pe lângă un oraș, altul vrea să-l abată în altă parte. Bietul Riquet abia poate să-i împace și în același timp să treacă șanțul pe acolo pe unde cerea bunul mers și interesul lucrării. Într-un loc însă, aproape de Malpar, i s-a înfundat: amândoi comisarii cad la înțelegere că marele canal nu poate să străbată un munte ce-i stă în cale și pe sub care îl ducea traseul lui Riquet, deoarece terenul este sfărâmicios și tunelul are să se surpe... Plini de mulțumire își scot penele, le înmoaie în călimări și scriu lui Riquet porunci în regulă prin care opresc numaidecât orice înaintare a canalului... Când este însă vorba pe unde să abată canalul, cearta iar începe, unul trage hăis și altul cea...; unul îmbie pe Riquet să dea canalul pe la nord, prin Maureillau, altul pe la sud, prin Vendres. Cu aceeași satisfacție scriu amândoi comisarii ministrului Colbert că „de astă dată întreprinderea lui Riquet a dat greș, deoarece lucrarea a ajuns cu capătul într-un munte de nisip, care are pe de lături două bălți cu douăzeci și cinci până la treizeci de picioare mai jos decât nivelul lui.”
Parcă-i vezi frecându-se pe mâini de bucurie că Riquet a scrântit-o, că geniul se înfundă în greșeli din cari abia poate fi scos de oameni mintoși ca ei!...
Dar Riquet nu era omul care să se dea cu una, cu două. El, care biruise natura elementară, nu putea fi oprit în loc de bețele ce-i punea în roată cei doi comisari cârcotași. A băgat frumușel poruncile de oprirea lucrării în buzunar, s-a prefăcut că ridică echipele de lucrători și le trimite în altă parte, iar peste noapte a pus lucrători ascunși cari să scobească muntele cu pricina. Peste șase zile tunelul era gata și, cum zice Smiles, „se isprăvise și cu imposibilitatea.” Apoi foarte simplu cheamă pe intendenți și altă lume de soi și cu mult alai, cu surle și masalale aprinse, îi poartă de-a lungul tunelului prin care apa avea să treacă voioasă, fără să-i pese de supărarea intendenților...
Muntele nu s-a clintit și tunelul e până-n ziua de azi... Dar necontenita lipsă de bani îl chinuiește și îi mănâncă liniștea și sănătatea. Amărât, scrie veșnic lui Colbert cerându-i ajutor... Câtă durere ascunsă sub glumă e cuprinsă în rândurile acestea scoase dintr-o epistolă a lui către puternicul ministru: „Nu mai pot duce înainte lucrarea, afară numai dacă nu vreau să mă ruinez cu desăvârșire. Și atunci lumea ar putea zice cu bună dreptate că am făcut un canal ca să mă înec în el cu toată familia mea”...
Grija lui cea mare era să nu moară înainte de a vedea canalul isprăvit, iar nu grija de ruină... În cele din urmă, după cincisprezece ani de activitate în toate chipurile, bolnav și istovit, este silit să-și lase din ce în ce mai des copilul cel mare în fruntea întreprinderii, care merge ață înainte, fără șovăire, grație organizației ce-i dăduse el. Când era aproape să se termine canalul, Riquet moare nemângâiat, că nu vede cu ochii lui țelul ajuns... După șase luni de la moartea-i întregul canal de la ocean la mare, de-a latul Franței, era străbătut de corăbiile încărcate cu avuții... Dar Riquet băgase în el nu numai munca, sănătatea și viața lui, ci și averea.
Pe urma lui rămânea o datorie de peste două milioane de livre și toată averea vândută. Pentru achitarea acestor datorii moștenitorii vând toate drepturile și abia după patruzeci de ani pot lua parte la beneficiile ce aduce canalul.
Așa se sfârșește această viață de om închinată deopotrivă și ideii și faptei; cu o voință și cu o putere de muncă poate mai mari decât geniul firesc cu care fusese înzestrat, un strângător de biruri, pierdut în fundul Franței, un necărturar, săvârșește în câțiva ani ai veacului al șaptesprezecelea una din cele mai mari lucrări de inginerie de pe pământ. Și nu știi de ce să te uimești mai întâi la el: de intuiția lui firească, de mintea lui larg cuprinzătoare, ori de firea lui harnică, activă, întreprinzătoare, energică și practică, precum și de caracterul lui neșovăielnic...
Dar de bună seamă că cinstea, lipsa de interes material, abnegația din care a izvorât opera lui, jertfa deplină a averii lui și vieții lui închinată uriașei lucrări nu au ajutat mai puțin decât toate celelalte însușiri la deplina izbândă. Și așa se înscrie un alt mare mucenic în cartea ce cuprinde viețile Sfinților Muncii.