VACA BLESTEMATĂ
ÎNTINSELE DOMENII ALE PRINȚULUI, cu uriașii lor codri, pânza neîntreruptă din tivul dealurilor și până-n ponoarele munților, nu aveau pădurar mai harnic și mai priceput ca Breb.
Aprig și neadormit, el veghea cu strășnicie peste multele lui mii de supuși, copacii, pe care-i cunoștea ins cu ins și-i ocrotea cu milă, de la ulmul tânjitor de oftică, până la bradul podidit de mușița bărboasă a coniferelor.
Neam de neamul lor, Brebii fuseseră pândari de păduri și, odinioară, vestiți crescători de brebi. Brebul de acum, deși tânăr, se arăta vrednicul lor urmaș; cârmuia verdea-i împărăție cu dragoste și dreptate.
Acolo unde se ivea el, parc-ar fi avut un legământ: furii de lemne piereau și încetau stricăciunile. Sălbăticiunile erau vămuite de puști străine și vânătorii de mâna stângă intrau în pământ.
Și nu era om rău sau înfricoșat. Atât numai că credea în tot ce făcea. În lucrul mâinilor lui își trecea chiar puterile sufletului său vrednic.
Știa de pildă nu numai pe soi, dar chiar pe număr vietățile mari și mici din cuprinsul ce i se încredințase. Atâți urși, atâți lupi băștinași și atâția venetici; câte lupoaice fătătoare; toată mișuna de mistreți cu godacii lor, pe fiecare încotro merge, unde se adapă, în ce colț se adăpostește. Cerbii îl adulmecau de departe și ciutele îl pândeau cu boturile întinse, când el, ca unor zei păduratici, le aducea prinoase, iarna, la răstoace, poloage de fân proaspăt și le presăra vara cărările cu tainici bolovani de sare.
Dar vrednicia și numele bun își au pe lume și partea lor rea. Oriunde se ivea o greutate, se dovedea o pagubă, oriunde treburile se încurcau, îl trimeteau pe Breb. Și lucrurile trebuia să le îndrepte el. Breb încăleca și pleca fără măcar să se uite la ce lăsa înapoi. Așa îl sâcâiau de colo până colo, pe întinsul a patruzeci de mii de hectare de codri cu douăzeci și unu de sate țiitoare de ele.
Năpristan îl luau de acasă, de la nevastă și gospodărie și-l surghiuneau cu săptămânile pe coclauri streine, unde cu judecata lui trebuia să împace iarăși pe oameni, cu firea, cu copacii și cu fiarele și să așeze între ei liniștea și înțelegerea.
Și în timp ce el, departe, își bătea capul cu răii și neînțelegătorii, pe meleagurile lui se iveau nelegiuirile. La întoarcere, găsea sadinile călcate, copacii abătuți, vânatul speriat și copcile limpezi împuținate de păstrăvi.
Odată însă și-a găsit tulburată chiar gospodăria, care era de frunte.
Breb își avea cantonul afară mult din sat, pe un tăpșan întins la poalele pădurii. Casa fusese clădită de administrația moșiei, cu belșug de odăi. În curtea cu uluci cătrănite se înălțau grajduri încăpătoare, pline de vite, cotețe cu păsări, hambare doldora, șuri, fântână sistematică și șoseluțe pietruite până-n prag. De jur împrejur, zece hectare de pământ negru, moșie dată lui Breb, coborau lin până-n apa Neagrei.
Cum să nu pizmuiască lumea atât duium de avere? Fără să judece că numai munca și destoinicia lui Breb o strânsese.
Îl ajutase mult și nevastă-sa, Domnica. Dar acum a găsit-o la pat, unde o ținea o lungă lehuzie. Sluga fugise. De copii abia vedea fata cea mare, o copiliță de opt ani. Un cal șchiopase. Muriseră două oi. Fânul se trecea necosit. Apele înecaseră grădinița cu zarzavat de pe malul Neagrei. Dar dintre multele pagube, cea care-l durea mai mult era boala Dumanei, vaca de rasă nobilă, fala gospodăriei lui.
Până acum câțiva ani Breb era sigur că din tot ce i-a dat Dumnezeu, nevasta îi este mai scumpă și mai dragă pe lume. Acum, când sita se mai învechise, dacă s-ar fi socotit bine în sufletul lui, nu se știe dacă n-ar fi aflat că ține mai mult la Dumana.
În adevăr, vita era nespus de frumoasă. De o pură frumusețe animală. Un exemplar de tot rar, cu capul mic, împodobit de coarnele aduse ca la lună nouă, cu ochii mari, dulci, cu priviri mătăsoase, cu grumazul mândru, cu șolduri largi și trupul falnic, unduios la mers ca o navă elegantă, albă cu portocaliu, parcă ar fi fost zugrăvită de un meșter. Iar ugerul, visterie a laptelui, cu străvezeli trandafirii, se legăna umflat de bunătăți ca o căldare de argint.
La întoarcere, pădurarul găsise și nevasta și vaca bolnave.
Nevasta că nevasta, au s-o tămăduiască babele. Dar de vacă nu se mângâia deloc. Vita își schimbase firea. Se făcuse rea, neascultătoare, da cu piciorul, împungea copiii, nu mai suferea să fie mulsă. Și mai ales nu mai da lapte, fără să fie timpul să înțarce. Îl ascundea. Ținea laptele pitit în ea, acolo în tainițele pântecelui, de unde nu-i da drumul. Îl păstra cu viclenii fiziologice, cum știu vitele să-l păstreze, pentru viței, pe care-i alăptează cu belșug, după ce stăpânului i-au dat la mulsoare numai o bărdacă.
Dar Dumana pentru cine-și mai păstra laptele? Că nu mai avea vițel. Și totuși, în loc să dea ca altădată vadra de lapte la mulsoare, acum cu mare chin se-ndura să lase în vas preț de o strachină.
Pădurarul se pricepea la vite. Dar vaca neastâmpărată nu se lăsa pipăită. O cercetă despre mâncare. Mânca tot așa de bine ca și înainte. N-o mai putea însă ține cu nici un chip acasă, în curte. Toată ziua umbla prin pădure, hoinară. Cu greu o aduceau copiii seara. Dimineața făcea ce făcea și fugea iar. Nu se știa unde. Razna prin codri. Se mirau cu toții că n-au mâncat-o lupii. Poate numai fiindcă o cunoșteau și ei că e a lui Breb.
— Să știi, bărbate, că vaca noastră e vrăjită, și-a dat cu părerea Domnica. I-au luat pizmașii mana laptelui. Trebuie să chemăm să-i desfacă farmecele.
Și baba Safta i-a descântat trei zile la rând, a afumat-o cu fel de fel de peri, i-a pus în tărâțe buruieni închinate... Fără folos. Vaca s-a făcut și mai îndărătnică.
Altă mătușă se jura că vita, în lipsa și de dorul vițelului, a prins drag de un șarpe laur care o suge, pe furiș, în pădure. Că sunt acolo șerpi grași ca putineiul, pe care uneori vacile îi iau de suflet și-i alăptează, vrăjite de puterea magică a jigadinei.
Breb a dat din umeri și s-a dus la popă, să vie să facă sfeștanie casei și să citească moliftele pentru alungarea duhurilor.
Popa a botezat pe rând cu aghiazmă odăile, a stropit curtea, a afumat cu tămâie cotețele... Când să binecuvânteze grajdul, Dumana nicăieri. Fugise, cu toată ușa închisă! Știa să ridice veriga cu cornul și învățase să deschidă singură poarta. A căutat-o zadarnic toată ziua. Seara s-a întors de bună voie, parcă mai ostenită, mai lâncedă și mai nesupusă.
Breb a lăsat toate treburile baltă, și-a încordat puterile istețimii și s-a așezat pe pândă. A încuiat seara vita în grajdul ferecat cu lacăte și a dat drumul câinilor din lanț. Noaptea, vita prizonieră a stat liniștită. A doua zi însă a mugit toată vremea bocănind cu coarnele în ușă și în pereți, nu s-a atins de mâncare, nici de apă, cu gâtul întins a fugă.
A doua noapte Breb a ținut-o la fel încuiată... Vaca a părut mai liniștită. Nu s-a mai auzit frământare în grajd. Dimineața câinii dormeau sătui... Stăpânul a descuiat plin de nădejde grajdul. Dumana lipsă. Pe unde putuse să iasă?
Peretele din fund al grajdului ținea loc de ulucă și de afară, către pădure. Breb l-a cercat scândură cu scândură. I s-a părut că găsește vreo patru-cinci clătinate și bătute proaspăt la loc. S-a luminat deodată. Dar a tăcut. A luat în cercetare pajiștea din dosul curții. Nu se cunoștea nici un soi de urmă. A rătăcit apoi prin pădure, până în fundurile ei. Zadarnic. Vaca pierise cu totul. Spre seară a găsit semne de copită într-o vâlcea cu apă. Atât.
Când s-a întors acasă târziu, vaca, sosită pe altă parte, aștepta la poartă să i se deschidă. La mulsoare nu s-a îndurat să lepede din uger nici o lingură de lapte.
Breb, cu gândurile tăinuite, și-a făcut socotelile. A lăsat înadins grajdul cu ușa deschisă, porțile larg desfăcute și el a plecat, când se lăsa noaptea, cu pușca în spate. A dat întâi să ia cu el un zăvod, dar s-a răzgândit. Câinele ar fi tulburat pădurea. A pornit singur, către inima pădurii, unde a mers și s-a înfundat ceasuri multe. Acolo s-a așezat într-un pisc cu vedere panoramică peste tot codrul adâncit sub el, din toate părțile, ca un imens găvan... Și a așteptat alte ceasuri.
Tot timpul, prea-plecatul codru a cercat să-i ție de urât. Și-a scos întâi toate plocadele lui de podoabă și velințele de lumină și le-a aninat de bolți, ori le-a zvârlit peste poieni... Și-a răscolit miresmele de miere sălbatecă, amestecată cu arome întrupate de zmeură și fragi... Zadarnic.
I-a trimis o căprioară care s-a apropiat îndrăzneață până i-a mirosit minteanul cu iz de trifoi atunci cosit și sta gata să-i lingă mâinile cu gust de tărâțe sărate. Breb, ca o stană, nu s-a clintit.
Pe urmele ciutei a sosit un cățelandru inimos de lup care l-a privit în ochi. Pădurarul n-a clipit și fiara s-a depărtat umilită.
S-a istețit apoi o vulpe, care-l cunoștea de mult. I-a dat târcoale de câteva ori, a schelălăit, dar nebăgată în seamă s-a dus și ea cu coada târâș... Au rămas numai iepurii, săltându-și urechile în lună, să joace perechi-perechi, până târziu, ca o ceată de copii de casă la curtea unui vodă. Breb n-a întors capul și nu și-a descrețit fruntea. Nici unul din solii pădurii nu i-a destăinuit ce se întâmpla cu Dumana.
Au trecut peste el, treaz, cele trei rânduri de zori, albi, galbeni și trandafirii... Către dimineață s-a ivit și Dumana, cotind ca o arătare strecurată printre copaci.
Breb a ochit-o. Cu ochi arși de nesomn a urmărit-o lacom încotro apucă și s-a luat repede, dar nesimțit ca o fiară, pe urmele ei. I le-a pierdut de la început. Vita și le ascundea parcă, așa cum se pricepea să-și ascundă laptele. Apoi le-a găsit și iar le-a pierdut.
Pe la prânzul mare a căzut într-o încâlcitură de bunget, pe care el, stăpânul locurilor, nu-l cunoștea și nu-l mai călcase. Acolo i se păru că aude un zgomot, ca un muget înăbușit. Breb începu să se apropie cu viclenii de fiară, când târâș, când în coate, când în vârful pașilor, ca o vulpe nesimțită de pradă. Tot nu se zărea bine ce este. Mai mult se presimțeau câteva pete albe și o ușoară fluturare, o clătinare venită de dincolo de tufișuri. În sfârșit, cu migăleli și istețimi de sălbăticiune, omul dete în lături ultimii lăstari și încremeni. Dumana ședea și aștepta înfrigurată, cu gâtul întins, cu ochii lâncezi duși pe altă lume, cu trupul descordat, ugerul doldora și, chemătoare, mugea lung, nostalgic.
Șuierături din ce în ce mai apropiate îi răspundeau. Deși tare de înger și gata pentru orice primejdie, lui Breb îi îngheță sângele. Nu puteau fi decât șuierăturile șarpelui gros cât putineiul, dedulcit la laptele Dumanei. Și se făcu mușuroi la pământ.
Din tainițele codrului țâșni o făptură neașteptată. Un demon al pădurilor. Era aproape gol, cu pielea neagră. Din chipul oacheș, ochii îi albeau mari, fascinanți. Dinții în gura lărgită a zâmbet îi sclipeau ca sideful. Breb își coborî repede privirile spre picioarele arătării: nu avea copite ca diavolii cu pulpe de țap ce se adăposteau odinioară prin scorburi. Ridică iar ochii: nu purta nici coarne ca dracul cel de amiază-zi. Voinic și tânăr, cu șale puternice, aducea la înfățișare aidoma cu omul, cu un flăcău. Și-a făcut pe urmă cruce. Arătarea nu s-a ascuns.
Năluca se repezi la Dumana, o luă de gât, o îmbrățișă lung, o sărută pe ochi, pe bot și îi încolăci grumazul cu o mână. Cu cealaltă îi întinse un smoc de ierburi pe care vaca le luă cu lăcomie și îi anină de coarne o cunună împletită din flori. O mângâie apoi lung și o scărpină sub gât, pe piept.
Se lăsă și el lins de vacă pe față, pe păr. Apoi, aplecându-se sub ea, tăbărî lacom, întocmai ca un vițel, și începu să sugă cu ghiorțăituri de-a dreptul din ugerul trandafiriu.
Vaca își bolti ușor nava trupului, desfăcându-și picioarele ca să-i înlesnească suptul și întoarse capul mugind cu dragoste către sugar. Acesta se oprea din când în când și bătea cu fruntea ugerul, așa cum fac vițeii nemulțumiți. Apoi se pornea iar să sugă pe îndelete, cu opriri și legumiri.
Vaca aluneca din ce în ce într-o visare adâncă, nelămurită și totuși tresărea și întorcea iar capul nerăbdătoare.
În sfârșit, sugarul se sătură de lapte. Se ridică... Și sub ochii holbați de groază ai pădurarului, se schimbă din fiu în ibovnic. Cu mâinile-i negre începu niște mângâieri meșteșugite, lungi dezmierdări întârziate printre coapsele animalului, între pulpele cu piele subțire și gâdilitoare, cu care ațâța simțurile vitei. Vaca, supusă, cu ochii leșinați, începu să-și vălureze trupul, să-și lăbărțeze flancurile pline cu desfrânare, să mugească scurt și să gâfâie, ca o hetairă, pălită de voluptăți neîngăduite. Găliganul, ca un faun aprins el însuși ca de o scârnavă luxură, urcat pe un buștean lângă dobitocul ieșit din fire, se pregătea, amant bestial, pentru fornicare.
Zguduitura din mintea lui Breb îi smuci deodată gândurile către o amintire. Mai văzuse făptura asta neagră. Demonul îi mai ieșise cândva în cale. Unde? Când ? Deodată răsuflarea i se opri. Era unul din țiganii rudari care veneau cu linguri și vase de lemn în sat și urcau până la cantonul lui. Îl cunoștea după zâmbetul mieros, după mlădierea și focul alb al ochilor.
Breb se ridică scurt în picioare. Pușca pusă la ochi își șovăi o clipă ținta între țigan și Dumana.
Când tună, vaca se clătină și căzu întâi cu capul în pământ, unde stete așa câteva clipe cu coarnele înfipte în țărână. Apoi se prăvăli, și trupul, pe-o rână, bătând pripit de câteva ori din oblâncuri, acolo a rămas.
Când a doua țeavă a puștii se descărcă mânioasă, nu se mai zăreau, printre trunchiurile ce primiră nevinovate plumbii, decât umbrele unor salturi nebune, ce pieriră ca o vedenie.
Breb s-a întors târziu acasă. De întâmplarea cu vaca blestemată n-a pomenit niciodată nimic nimănui. N-a mâncat câteva zile. A zăcut de jale sau de scârbă. O silă cumplită i-a muncit multă vreme sufletul... Despre Dumana a lăsat să se creadă că au sfâșiat-o lupii... Și de lapte nu s-a mai atins în viața lui.
1947, februarie 27, joi orele 15.30-19, București